luni, 31 mai 2010

O alianta intre Moscova si Vatican?

Vom asista oare la nasterea unei alinate intre Biserica Ortodoxa Rusa si Vatican? Iata ce ne spune intr-un articol publicat pe site-ul Chiesa, specialistul de la Vatican, Sandro Magister, si intitulat: "Nasterea unei aliante intre Roma si Moscova", ce analizeaza apropierea, in curs, intre Vatican si Biserica Ortodoxa rusa:

Obiectiv comun: "noua evanghelizare" a Europei. O delegatie a Bisericii Ortodoxe Ruse in vizita la Vatican. O intalnire intre Patriarhul Kiril al Moscovei si Papa Benedict al XVI-lea este din ce in ce mai apropiata.

ROMA, 24 mai 2010 – Papa Benedict al XVI-lea va creea in curand un nou "consiliu pontifical" care va fi in mod expres insarcinat de "noua evanghelizare". Nu pentru tarile de misiune, pentru care lucreaza deja congregatia "De propaganda fide", ci pentru tarile care, crestine de mult timp, sunt astazi pe cale sa-si piarda credinta.

Papa Iosif Ratzinger vrea sa lege pontificatul sau de aceasta initiativa. Si acesta este principalul subiect pe care l-a discutat la Castel Gandolfo, intr-o dimineata de primavara in 2009, cu patru cardinali cu greutate, pe care i-a chemat in consultatie : Camillo Ruini, Angelo Bagnasco, Christoph Schönborn si Angelo Scola - acesta ultimul fiind partizanul cel mai convins pentru creerea noului consiliu.

Dar, de atunci un mare aliat, exterior Bisericii catolice, s-a unit deja cu Papa pentru aceasta initiativa de a intreprinde o noua evanghelizare.

Acest mare aliat este Biserica Ortodoxa Rusa.

In dupa-amiaza zilei de joi 20 mai, chiar inainte de a incepe concertul oferit lui Benedict al XVI-lea de catre Patriarhia Moscovei, in sala de audiente, la Vatican, presedintele departamentului de Relatii externe ale acestui patriarhat, mitropolitul Hilarion de Volokolamsk (foto), tocmai a spus papei : Biserica catolica, nu va fi singura in noua evanghelizare in Europa descrestinata, pentru ca ea va avea alaturi de ea Biserica Rusa, "nu ca o concurenta, ci ca un aliat".

Raportul pozitiv care s-a instaurat intre Biserica Ortodoxa Rusa si Biserica Romei este un avans din cele mai spectaculoase ale pontificatului lui Benedict al XVI-lea. Spectaculos de asemenea, si din cauza rapiditatii cu care el are loc. De fapt, e de ajuns sa mergem in trecut timp de un singur deceniu, pentru a regasi raceala care caracteriza relatiile intre cele doua Biserici.

Intrebat de catre www.chiesa a propos de aceste motive care au condus la aceasta extraordinara schimbare, mitropolitul Hilarion a indicat trei dintre acestea.

Primul motiv, a declarat el, este personalitatea noului papa. Un papa care este obiectul unei "opinii pozitive din partea intregii lumi ortodoxe ruse" cu toate ca aceasta a fost timp de secole impregnata de sentimente anti-romane. [anti-catolice n.t.]

Al doilea motiv este ca cele doua Biserici au o viziune comuna asupra sfidari care le este lansata prin descrestinarea tarilor, si care constituiau in trecut inima crestinatatii.

Si cel de-al treilea motiv este ca atat una cat si cealalta vad in marea traditie crestina axa majora a noii evanghelizari.

Intrebat a propos de o intalnire - care ar fi si prima in istorie - intre seful Bisericii Romei si celei de la Moscova , IPS Hilarion a raspuns : "este o dorinta, este o speranta si noi trebuie sa lucram pentru ca aceasta sa aibe loc" . El a mai adaugat ca trebuie mai intai sa se aplaneze anumite obstacole, in primul rand, dintre acestea, fiind conflictul dintre cele doua Biserici in Ucraina, dar, a afirmat ca el crede ca aceasta intalnire va avea loc in curand: "nu intre un patriarh si un papa oarecare, ci intre patriarhul Kiril si papa Benedict".

O dovada a importantei apropierii intre opiniile sefilor celor doua Biserici este data de doua carti care au fost publicate la cateva luni una de alta si care nu au precedent in istorie.

Prima carte a fost publicata in decembrie trecut, de catre Patriarhia Moscovei. Ea reda in ruseste si italiana principalele texte ale lui Ratzinger asupra Europei, inainte si dupa alegerea lui ca papa, cu o mare introducere scrisa de catre IPS Hilarion.

Cea de-a doua carte a fost scoasa acum cateva zile, si este editata de catre Libreria Editrice Vaticana. Este un manunchi de texte scris de catre Patriarhul Kiril, inainte si dupa alegerea lui ca patriarh, a propos de demnitatea omului si de drepturile omului, cu o introducere a arhiepiscopului Gianfranco Ravasi, presedintele consiliului pontifical al culturii.

Un pasaj din introducerea IPS Hilarion din prima carte a fost reprodus la timpul sau de catre www.chiesa, si un extras din textul scris de Patriarhul Kiril, extras din cea de-a doua carte poate fi citit mai jos.[in continuarea articolului de pe site-ul Chesia n.t.]

Promovarea celor doua carti a fost asigurata de catre o asociatie internationala avand sediul la Roma:"Sofia : Idea Russa, Idea d'Europa". Aceasta animeaza o academie italiano-ruseasca, "Sapientia et Scientia", inaugurata pe 20 mai a.c. in cadrul "Zilelor culturii si spiritualitatii ruse" care au fost organizate la Roma de catre o delegatie a Patriarhiei Moscovei condusa de catre IPS Hilarion.

Aceste Zile au fost marcate de doua momente mai importante. Primul a avut loc pe 19 mai, in localurile noii biserici ortodoxe ruse Sfanta Ecaterina de Alexandria, construita acum catvia ani la Roma, la mica distanta de Vatican. Mitropolitul Hilarion, arhiepiscopul Ravasi, si cardinalul Walter Kasper, presedintele consiliului pontifical pentru promovarea unitatii crestinilor, au discutat acolo asupra temei : "Ortodocsi si catolici in Europa de astazi. Radacilile crestine si patrimoniul cultural comun intre Orient si Occident".

Cel de-al doilea moment important a fost concertul oferit papei pe 20 mai a.c. de catre Patriarhul Kiril I-ul, in timpul caruia au fost cantate extrase din operele marilor muzicieni rusi ai secolelor al XIX-lea si al XX-lea, precum Moussorgski si Rimski-Korsakov, Tchaïkovski si Rachmaninov. In comentariile pe care le-a dat, la sfarsitul concertului, papa Benedict al XVI-lea a subliniat "legatura stransa, originala, intre muzica rusa si cantarea liturgica". O legatura bine perceputa de asemenea in sugestivul "Cantec al Inaltarii", simfonie pentru cor si orchestra in cinci miscari, compusa de catre Mitropolitul Hilarion, si care a fost cantat in cursul aceluiasi concert, fiind foarte apreciat de public si de catre papa.

In mesajul sau, patriarhul Kiril a aminti ca in Rusia "in timpul anilor de persecutie, cand majoritatea populatiei nu avea acces la muzica sacra, aceste opere, la fel ca si capodoperele literaturii ruse si ale artei figurative, au contribuit la purtarea acestui anunt evanghelic, propunand lumii laice idealuri de un inalt nivel moral si spiritual".

Si Benedict al XVI-lea, in discursul sau final, a remarcat ca in extrasele muzicale pe care tocmai le ascultasera "se realizeaza deja intalnirea, dialogul, sinergia intre Orient si Occident, dar in mod egal si intre traditie si modernitate". Un dialog care este de altfel mult mai urgent daca vrem ca Europa sa respire din nou cu "doi plamani" si ca ea sa reajunga la constiinta radacinilor ei crestine.

Bendedict al XVI-lea si mitropolitul Hilarion sunt, atat unul cat si celalalt, pe deplin convinsi ca arta crestina este un vehicol de evanghelizare si un ferment de unitate intre Biserici.

Inainte de a ajunge la Roma, pentru intalnirea sa cu papa, IPS Hilarion a poposit la Milano, Torino si Bolognia. Ravena,Prima dintre aceste patru orase a fost capitala imperiului crestin din Occident si Orient si bazilicile sale sunt o minunata marturie a acesteia. In cursul conferintei sale din 19 mai, IPS Hilarion a povestit ca a admirat in mozaicurile de la Ravena "splendoarea unei Biserici in armonie, neranita inca de diviziunea intre Oreint si Occident". Si el a mai adaugat: "Daca aceasta armonie a fost reala pentru stramosii nostrii, ea poate sa fie reala de asemeni si pentru noi. Daca noi nu reusim sa recreem armonia evocata de mozaicurile de la Ravena, noi vom fi singurii responsabili de aceasta".

LEGATURI WEB:
Articolul in engleza: http://chiesa.espresso.repubblica.it/articolo/1343399?eng=y
Articolul in franceza: http://chiesa.espresso.repubblica.it/articolo/1343399?fr=y

Alte articole in franceza:
http://orthodoxe-ordinaire.blogspot.com/2010/05/la-3-croisade-du-rosaire-ou-la.html
http://www.laportelatine.org/communication/sermonsecrits/cacqueray090815/Cacq090815.php
http://www.laportelatine.org/pourvous/12millions/mars10.php
In acesta ultime legaturi un extremist catolic vorbeste de consacrarea Rusiei, Inimii Imaculate a Fecioarei Maria, pe care, chiar ea ar fi cerut-o Luciei de Fatima. Pentru aceasta a fost organizata cea de "a treia cruciada a rozariului" - tip de rugaciuni - la care credinciosii se puteau inscrie, ajungandu-se ca in final toate aceste sa fie bine contorizate si indosariate. Totalul puteti sa-l vedeti pe pagina: http://www.fsspx.org/fr/focus/resultats-de-la-croisade-du-rosaire/. Aceasta consacrare presupune ca religia catolica sa fie recunoscuta oficial de catre guvernanti ca fiind religia statului, si care, de altfel, este dupa ei si singura religie mantuitoare.

Un raspuns cu privire la Klaus Kenneth

Daniel, nu stiu prea multe despre el, mi-a spus doar atat: ca ma insel in ceea ce-l priveste pe Klaus Kenneth. Mi-a lasat doar cateva indicii, prin comentariile lui de pe blogul lui Saccasiv, care a scris un articol despre cum promoveaza Episcopia Caransebesului conferintele lui Klaus, adaugand si pe site-ul ei un afis neexplicabil pentru o emblema ortodoxa.

Astfel Daniel gasea ca:
Explicatia acelui poster este urmatoarea: Ciclul de conferinte din anul acesta a avut drept tema dezbaterea cartii "Zei, idoli, guru", editata de editura Agnos anul acesta, in care se arata ca toate celelalte religii nu ofera omului Adevarul, ci adevaruri partiale, ca sa se conchida la finalul cartii ca salvarea omului vine numai de la Iisus Hristos,in ortodoxie. Ortodoxia este considerata de Kenneth ca fiind aur pur, iar catolicismul si protestantismul fiind fier. Deci ce alegem? Aurul sau fierul? Prin urmare ,nici urma de ecumenism, din contra, peste tot se afirma ca ortodoxia are Adevarul. Klaus Kenneth dupa ce a cautat prin toate celelalte religii salvarea, dragostea, a ajuns la protestantism acum 29 de ani, si cautand mai departe, a ajuns la Parintele Sofronie ; de 25 ani fiind ortodox. In toate cele trei carti se sustine ca Adevarul ultim il reprezinta Ortodoxia, deci de unde pana unde, aceste acuzatii de ecumenism?!

Cum nu stiu cat de bine s-a lasat sa se intrevada parerea mea, din comentariul pe care l-am lasat pentru acelasi articol, voi veni in cele ce urmeaza cu niste completari.

Pornesc de la afirmatia lui Klaus ca ortodoxia este aurul, catolicismul si protestantismul sunt fierul si prin extrapolare putem ajungem si la faptul ca hinduism ar fi plumbul de exemplu, etc. Daca ar fi ramas doar la afirmatia ca ortodoxia este aurul poate ca n-ar fi gresit, dar incepand sa le enumere si pe celelalte, ca intr-un sistem periodic al religiilor, ne face sa ne gandim ca toate formeaza ceva natural, si ca fiecare religie isi are locul ei, fiecare rostul ei, si fiecare ar fi buna la ceva, avand caracteristicile (a se citi adevarurile) ei. Aceasta idee este mai degraba tipica New-Age-lui, iar acest poster care face publicitate conferintelor lui Klaus exprima de fapt cam acelasi lucru.

La prima vedere Klaus a venit in Romania sa ne povesteasca parcursul sau dureros, si cum a ajuns la ortodoxie. Pana aici nu pare nimic anapoda, caci a gasit intr-un final ortodoxia. Nu este singurul convertit, chiar daca trecutul sau pare mai spectaculos decat al altora, avand un palmares impresionant de credinte posibile si imposibile. Dar pomul se cunoaste dupa roade, si se poate vedea destul de usor la ce se poate ajunge. Eu marturisesc sincer ca, ascultand conferintele lui, simt un duh de tristete, de apasare sufleteasca, de ceva care nu imi aduce pacea, ci din contra. Si doar o conferinta de la cap pana la coada mi se pare o doza prea mare. Aceasta, pentru ca in spatele cuvintelor stau duhurile, si prin cuvant se face o impartasie in duh.

Pe de alta parte nu mi-aduc amite ca vre-o conferinta, sa zicem, a parintelui Rafail Noica, sa fi facut atata tulburare chiar si in sanul ortodocsilor. Am putea sa spunem ca exista o diferenta, intre Parintele Rafail si Klaus, ca intre duhovnic si ucenic, dar atunci, daca ucenicul mai are inca mult sa se desavarseasca de ce mai apare oare in public?

Cei mai multi care ii tin partasie lui Klaus aduc argumentul ca el a trecut prin toate religiile si a ajuns la concluzia ca ortodoxia este cea mai cea dintre toate. Ortodoxia este aurul dar, pe de alta parte ne prezinta si o groaza de puncte slabe care sunt mai mult, mai putin, sau deloc adevarate, infatisandu-ne in concluzie ceva care este aurit, sau ceva care este coclit, si atunci nu poate fi aur. Aceste imperfectiuni enumerate, ne lasa senzatia fie ca Klaus este intr-o etapa intermediara in cautarea lui, fie ca trebuiesc facute schimbari in sanul ortodoxiei. Si cum el totusi marturiseste ca a ajuns la capat, nu ramane decat cea de-a doua ipoteza, ca trebuiesc facute schimbari in cadrul ortodoxiei. Acum, aici vine problema, caci intrebarea care se pune este ce fel de schimbari trebuiesc facute? Ori Klaus vine cu niste propuneri ce imbraca un duh neoprotestant, in timp ce stralucirea ortodoxiei este asigurata mai intai de curatirea hainei luminoase pe care o primim fiecare la botez. Analizand cele spuse de el, vedem ca se strecoara anumite idei in marturisirea sa (chiar daca unele par acoperite de valul transparent al timpului trecut) care au fost caracterizate ca fiind impinse de un duh neoprotestant, sau chiar de tip New Age.

Aici as aduce ca exemplu faptul ca el afirma ca si in celelalte religii sunt adevaruri, dar mai mici, in comparatie cu adevarul din ortodoxie. Ori, sa ne amintim ce ne-a spus Petre Tutea :"mai multe adevaruri, nici un adevar". Adevarul este singur, unic si intreg. Adevarul este Hristos. Adevarul nu are franjuri care atarna pe la protestanti, pe la buddisti, pe la unii si pe la altii. Adevarul aduna, nu imprastie. Adevarul nu are mai multe fete pe care si le schimba precum tatal minciunii. Ori noi, fie il marturisim asa cum este, fie marturisim contrariul lui.

Acum as parea ca sunt exclusivista, si ca fata de toti ceilalti oameni care adera la celelalte religii nu manifest dragoste sau, nici macar toleranta. Aici, ar trebui sa ne amintim un cuvant pe care il stim de la Sfantul Fotie cel Mare: "Nu exista nimic mai plin de iubire, decat Adevarul".

Mai apoi, voi cita in continuare o povestioara cu talc, care s-a intamplat de-a dreptul, si care se poate citi in cartea "Patericul secolului XX" de Klitos Ioannidis.

Astfel, aici se istoriseste ca la parintele Ieronim al Eghinei "Odata a venit la el un turc ce i-a spus ca stapanul sau, care era cadiu, adica judecator, voia sa vorbeasca cu el. Parintele Ieronim s-a temut ca nu cumva acest lucru sa fie pricina de ispita, asa ca s-a dus la cadiu cu strangere de inima, dar acesta l-a primit cu mult respect si a inceput sa-i vorbeasca deschis:

- Parinte, eu sunt judecator musulman. Zece la suta din banii pe care-i castig ii dau saracilor, daruiesc zestre vaduvelor si am grija de orfani. Atunci cand judec, incerc sa fiu drept si nu partinesc pe nimeni, oricat de mare functie ar avea el. Toate acestea nu sunt, oare, de ajuns pentru a castiga paradisul despre care vorbiti voi, crestinii?

Parintele Ieronim a inteles ca era vorba despre un om bine-intentionat si s-a hotarat sa-i ofere marturia credintei sale, indiferent de consecinte. Asadar, i-a pus urmatoarele intrebari:
- Ai copii?
- Am.
- Ai oameni supusi?
- Am.
- Copii tai iti implinesc voia?

- Nu totdeauna, pentru ca au indrazneala fata de mine si, uneori, una spun eu, si alta fac ei.
- Supusii tai iti fac intotdeauna voia?
- Fireste. Fac mereu ce le zic eu.
- Cand vei muri, cine te va mosteni? Copii, care nu se supun tie, sau slugile care se supun?
- Copii mei, desigur, pentru ca ei au drept de mostenire, nu slugile.
- Acelasi lucru se intampla acum si cu tine. Dreptul la mostenire il au numai copiii lui Dumnezeu. Si ca sa te faci copil al lui Dumnezeu, trebuie sa te botezi si sa devii crestin.
Cadiul a fost atat de impresionat de argumentele parintelui Ieronim, incat nu a intarziat sa se catehizeze si sa se boteze in Hristos. "

Revenind acum la Klaus, el botezandu-se in dreapta credinta a devenit fiu cu drept de mostenire a Imparatiei Cerurilor, dar stim din pilda cu Fiul risipitor ca nu ajunge fiu sa fii, ci mai trebuie sa te intorci la Tatal. Pe unde o fi Klaus acum stie mai bine parintele sau duhovnic, si cu siguranta numai bunul Dumnezeu, dar de acolo unde este, pare ca ne trimite si mesaje de ratacire din gradina New Age-ismului.

El ne mai spune ca suntem "adormiti" si ca sunt atatea lucruri care nu merg in Biserica. Si aicea intr-un fel are dreptate, caci crestinismul a intrat intr-o faza de moliciune, explicat intr-o masura si prin consecintele istorice, dar revigorarea lui nu se face prin metode noi care se cer de timpurile moderne, ci mai intai printr-o practicare a virtutilor si a poruncilor lui Dumnezeu.

Klaus s-a convertit la ortodoxie, dar noi stim foarte bine ca nu ajunge sa fi doar convertit, ci mai trebuie si sa te pocaiesti. Nu ajunge doar sa spui mare si tare ca ortodoxia este singura dreapta credinta, ci mai trebuie si sa faci fapte de pocainta, iar la acestea stim foarte bine ca trebuie sa ne silim cu totii. Trebuie sa ne omoram noi patimile, ca daca nu, ne omoara ele pe noi.

Ar fi bine sa nu ramanem cu impresia ca Klaus a venit in Romania doar sa ne povesteasca cum a descoperit el ortodoxia. Zburand mai sus, precum un vultur, am putea sa vedem ca el are un rol intr-un plan de subminare a ortodoxiei, pe care poate sa nici nu-l constientizeze cu adevarat.

Foarte sugestiv Ioana ne povesteste :

"In anii copilariei mele, cand unii dintre dumneavoastra erati doar in gandul lui Dumnezeu si poate in intentia parintilor, lumea traia linistita, muncind si crescandu-si droaia de copii. O plictiseala totala. Uneori, se intampla ca ceva sa ne scoata din amorteala, din adormire. Venea Ursul in satul nostru! Venea legat in lant, dus de tiganii-ursari, care in ulita mare il slobozeau, si Ursul incepea sa-si faca numarul. Se intelege ca la asa eveniment se aduna tot satul – “de la al cu barba sura, p’an la cel cu tata-n gura”. Toti cu ochii cascati la Urs, urechile ne erau in repaus, ca Ursul nu vorbea. Greseala mare insa, pentru ca ar fi trebuit sa tragem cu urechea la ce isi spuneau ursarii intre ei, in timp ce Ursul isi facea ghimbuslucurile… Desigur, aplauzele si scarpinaturile intre urechi (ca nu avea cornite) erau ale Ursului. Banutii (ca era si o cutie in care se arunca ceva maruntis, si oricat de mult se arunca in cutie, tot maruntis se chema) erau ai ursarulor.
 
Spectacolul ne entuziasma, aplaudam, ne bucuram, ne trezeam din adormire…dar dupa cateva zeci de minute Ursul se oprea, ursarii ii puneau lantul si plecau cu el spre alt sat. Plecau si satenii spre casele lor, comentand si dandu-si cu parerea…
In mintea mea de copil, se iscau deja intrebari: Cine este mai important? Ursul, sau tiganii-ursari? Ca daca n-ar fi fost ei, Ursul nu ar fi fost dresat si nici in sat n-ar fi venit.
Nu indrazneam sa intreb, pentru ca in acele vremuri copii nu aveau voie sa vorbeasca neintrebati. De gandit aveam voie sa gandim, asta nu ne interzicea nimeni. Cu aceasta meteahna (de a-mi pune intrebari) am ramas pana acum si intre timp raul s-a accentuat pt ca am invatat si sa scriu.
Povestirea s-a terminat.
Amintirile din copilarie mi-au lamurit problema de ieri. Da, domnul K.K. este indreptatit sa se simta ca apartinand neamului romanesc. Are ceva comul cu neamul meu si tara mea – se incadreaza perfect in traditia satului romanesc! Mai are un pic si se va incadra si in Traditia Bisericii Ortodoxe, dar asta nu depinde de dumnealui, ci doar de ursarii care il plimba cu lantul din loc in loc…
Mare greseala am facut in copilarie ca nu am dat atentie mai mare ursarilor si am stat cu ochii cascati numai la Urs…
Dintr-o curiozitate obraznica a copilariei m-am interesat cum dresau ursarii ursul: il legau pe urs intr-un loc cu lanturi iar pe pamantul de sub labe ii puneau jar si carbuni aprinsi. Saracul urs devenea ursulet si incerca in tot felul sa scape de supliciu sarind in sus si aruncandu-si de-a randul labele in aer doar-doar s-or raci putin. Totul era acompaniat de o anume muzica si de indemnuri asemenea. Apoi se repeta, se repeta, se repeta… Nu-i greu de imaginat ca mai apoi bietul urs reactiona prompt ori de cate ori auzea “acea muzica” ce ii trezea amintiri. Doar ca topaiala groteasca devenea acum in ochii asistentei un dans cu giumbuslucuri.

Vedeti ce simplu?
COROLAR NR 1: sunt “ursuleti” care invata jocul fara jar si fara chinuri, mai nobil si mai in acord cu protectia animalelor: cu zaharelul.
COROLAR NR 2: sunt “ursuleti” care joaca cu docilitate si cu nadejdea ca Ursarul isi va tine promisiunea si-le va da zaharelul.
COROLAR NR 3: si in sfarsit, sunt “ursuleti” care joaca din convingere, fara sa fi vazut vreodata nici jarul, nici zaharelul.
PS: exercitiul se poate relua inlocuind “ursuletul” cu “calutul”, cu “catelusul”, cu “maimutica”, cu …
Si acum trecand de la alegorie, la a spune lucrurilor mai pe nume, aceeasi Ioana ne mai aduce un raspuns:
Intre timp, eu am crescut si am capatat dreptul de a pune intrebari, asa ca mi-am luat curajul si l-am intrebat pe PARINTELE IUSTIN de la Manastirea Petru Voda ce sa cred, despre ceea ce se intampla acum in tara noastra. Pentru ca nu am avut posibilitatea de a vorbi personal cu sfintia sa, am facut-o printr-un preot care a mers la Petru Voda si a vorbit cu PARINTELE IUSTIN joi noapte si vineri, inainte de pranz.

Intrebarea mea a fost clara,ca sa nu fie loc de interpretari, si am rugat sa mi se transmita un raspuns din partea cuviosiei sale asemeni, scurt, din acelasi motiv. Am mentionat catre PARINTELE IUSTIN ca raspunsul nu il voi pastra numai pentru mine.
INTREBARE: Preacuvioase, ce ne puteti spune despre Danion in legatura cu discutiile care au fost inainte de internarea Sfintiei Voastre la Cluj?
Dar despre K.Kenneth, care conferentiaza acum prin tara dupa parerea unora intr-un duh cam protestant si ecumenist?
RASPUNSUL PARINTELUI IUSTIN:
Nimeni sa nu mearga dupa ei. Ramaneti in Biserica noastra Ortodoxa.
In spatele lor sunt duhurile necurate. Ca daca nu i-ar ajuta aceste duhuri si slujitorii satanei, nu ar putea tine mai mult de doua-trei conferinte, ca oamenii nu i-ar asculta.

joi, 20 mai 2010

"Intoarcerea la Hristos" dupa Ioan Ianolide sau dupa Klaus Kenneth? (recenzie de articole)

Batranul nostru duhovnic, parintele Justin Parvu ne-a spus ca astazi "crestinul trebuie sa fie ca iepurele pe hat, sa ciuleasca urechile" si astfel va vedea in ce duh ne vorbesc oamenii. Intr-un cuvant ne indeamna sa fim vigilenti, si ne amintim ca Hristos ne-a zis:  "Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii."(Matei 10,16)

Astazi in noianul de informatii de tot felul in care se amesteca minciuna cu adevarul, greu ii este crestinului de rand sa le discearna. Dar toutusi, incetul cu incetul, se vadeste si falsa invatatura pe care se ridica unii sa o puna in vazul lumii, si adevarul iese singur la lumina.

De curand se tot discuta cazul Klaus Kenneth. Totul a pornit de la niste comentarii din subsolul articolului "Concluziile Conferintei de la Pireu despre primatul papal". A urmat mai apoi un articol deosebit de concis pe care l-a scris Parintele staret Mihail Stanciu de la Manastirea Antim, si la care sustinatorii conferintelor si cartilor lui Klaus, cei de la editura Agnos au raspuns destul de acid, dar pretinzand ca aduc lamuriri, de genul: nici nu am auzit de parintele Mihail pe cand de Klaus da.

Cei de la Razboi intru Cuvant au preluat mai intai articolul Parintelui Mihail, aducand si niste articole cu ajutorul carora distingem mai bine spusele si duhul in care ne vorbeste Klaus, puse in lumina celor spuse de Sf. Serafim Rose, Sf. Ignatie Brianceaninov, Par. Rafail Noica etc. Mai apoi, au venit cu un articol deosebit de bine argumentat : Ortodoxia ca un show sau despre primejdia falsei renasteri harismatice, ce nu a placut deloc celor care voiau sa isi faca jocul prin Klaus, si sa amageasca sufletele atator tineri care ii asculta conferintele si ii citesc cartile. Ciprian Voicila a avut si el cateva nedumeriri si reactii pe care si le-a exprimat in mai multe articole ( Scandalul "Klaus Kenneth", Ortodoxia ca un cap in gura, Cateva intrebari pentru fratii de la Razboi intru Cuvant, Tuturor celor care au intrat accidental sau constant pe blogul meu le multumesc), iar Victor Roncea a scris in stilul lui caracteristic.

Intre timp palmaresul conferintelor lui Klaus Kenneth, finantate de cei care i-au si publicat cartile, cei de la editura Agnos, a continuat in toata tara:
Turneul in luna mai: Turneu Klaus Kenneth in 2010
Cluj Napoca 20 mai: Klaus Kenneth la Cluj-2010
(Buzau 25 mai, Iasi 27 mai, Suceava 31 mai)

In toate aceste conferinte Klaus Kenneth isi povesteste trecutul dureros, insiruind toate ratacirile pe care le-a avut in viata sa, si descriind procesul sau indelungat pana ce a ajuns la Ortodoxie. Toate acestea pentru a ne spune noua, unui neam ortodox, ca avem "aurul", caci "adormiti fiind" si avand nevoie de aceasta marturie a lui, pentru a constientiza comoara Ortodoxiei, trebuie sa facem ceva pentru a schimba lucrurile, si sa marturisim altfel decat pana acum credinta noastra crestina.

Daca stam putin, si ne gandim vom vedea ca dupa tavalugul comunismului in Romania a fost deschisa poarta tuturor sectelor, ezoterismului, credintelor din cele mai diverse, iar acum dupa ce si romanii au luat cunostinta de toate ratacirile lumii cu nume de religie, ne soseste "vindecarea" de ele, tot din Occident. Si iata cum vine Klaus sa ne spuna ca trebuie sa ne intoarcem la Ortodoxie, dar la timpuri noi, ni se servesc si metode noi. Desi, adevarul este ca nu sunt chiar noi, pentru ca aceste metode venite din Occident le-au mai incercat si catolicii prin miscarile lor de reinnoire harismatica - acestea imprumutand un duh vadit neoprotestant. La ei chiar a prins bine in randul tineretului, infometat de Dumnezeu, creindu-se comunitati ce au inglobat tot mai multi si mai multi tineri. Acum se trece si la Ortodoxie, cu acelasi duh, si asteptand poate aceleasi rezultate, ba inca si mai spectaculoase, caci se vizeaza insasi Biserica lui Hristos. Asadar varianta ar fi mai degraba o Ortodoxie cool, eventual fara cruce, dar cu impartire de fluturasi in strada. Biserica trebuie sa iasa in intampinarea tinerilor, care stau mai mult in fata calculatoarelor, si conectati la diferite aparate ale ultimei tehnologii. Adica trebuie "sa vina muntele la Mahomed".

Oare asa se face chemarea in duhul Ortodoxiei? Oare si aceasta generatie nu a reusit sa invete nimic de la martirii si marturisitorii dreptei credinte de-atatea si atatea secole? Sa ne amintim ce i-a spus Valeriu Gafencu lui Ioan Ianolide, dar si noua - prin acest Ion, generic pentru poporul roman -"Ioane, duceti duhul mai departe". Asadar Ioane, tu care esti ortodox roman, du si tu mai departe duhul de jertfa, duhul de pocainta, duhul de Adevar al dreptei credinte, si nu astepta din import balonase de sapun ce lucesc la soare, si vandute pe la noi de lupii in piei de oaie.


***

LEGATURI WEB:

In limba romana:






Victor Roncea:

Alte articole:

http://vimeo.com/7525238 (La emisiunea "Flori de Pateric")
http://www.trilulilu.ro/agnos/31aa1ce24cb4cd (Conferinta de la Timisoara, 20 oct. 2009)
http://www.trilulilu.ro/agnos/2db0b7d185270a (Conferinta de la Arad, 21 oct. 2009)
http://www.trilulilu.ro/andreasbenea/1e65c9ae84918f (Cristian Curte & Klaus Kenneth - Intoarcere la Hristos)

http://www.libertatea.ro/stire/ispita-staretului-blogger-289435.html (Articol din Libertattea scris de Florian Bichir )

In limba engleza:

In limba franceza:

Venerarea giulgiului din Torino de catre ortodocsi

In perioada 10 aprilie - 23 mai 2010 la Torino este expus celebrul Giulgiu care presupune a avea imprimat (in negativ) chipul lui Hristos, dupa ce a fost rastignit si asezat in mormant. Giulgiul din Torino, o bucată de pânză din in cu dimensiuni de 4,36 m x 1,10 m este expus spre venerare la fiecare 10 ani la Capela Sfantul Ioan Botezatorul din Torino. El a fost descoperit la mijlocul sec. al XIV-lea in biserica Notre-Dame, la Lirey, langa Troyes (Franta). Intrat in secolul al XV-lea in posesia familiei regale de Savoia, regiunea ce avea atunci capitala la Torino, a fost obiectul numeroaselor controverse intre cei care sustin ca este Giulgiul cu care ar fi fost invelit Hristos dupa rastignire, si cei care veneau cu dovezi contrare acestui lucru.

Ultima data Giulgiul din Torino a mai fost expus în anul 2000. Papa Ioan Paul al II-lea a dorit ca acesta să fie prezentat pentru a fi venerat de credincioşi, la Torino, cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului, organizată în acel an la Roma.

Anunţând, în iunie 2008, o nouă expunere a Giulgiului din Torino, Papa Benedict al XVI-lea a declarat că aceasta este "o ocazie potrivită de a contempla acest chip misterios care vorbeşte în tăcere inimilor oamenilor, invitându-i să recunoască în el chipul lui Dumnezeu". In urma vizitei Suveranului Pontif in data de 2 mai la Torino Radio Notre Dame ne face parte de declaratiile papei :"Giulgiul este o icoana scrisa cu sange : sangele unui om biciuit, incoronat cu spini, crucificat si ranit in partea dreapta". "Imaginea imprimata pe Sfantul Giulgiu este cea a unui mort, dar sangele vorbeste despre viata sa". "Orice urma de sange vorbeste de dragoste si de viata" a mai declarat de asemenea papa, dupa ce s-a recules asupra obiectului venerat, dar si controversat. Vaticanul nu s-a pronunţat niciodată asupra autenticităţii Giulgiului, Papa Benedict al XVI-lea fiind atent sa utilizeze cuvantul de "icoana" si nu de "relicva", comenteaza, de asemeni, postul catolic Radio Notre Dame.

In schimb, in urma invitatiei arhiepiscopiei catolice din Torino pe data de 28 aprilie a. c. au participat si episcopii nostri din cadrul Mitropoliei Europei Occidentale si Meridionale precum si din Episcopia Europei de Nord, impreuna cu alti credinciosi ortodocsi romani. Dintr-un articol al Bisericii Ortodoxe Ruse vedem ca pe 17 mai si ortodocsii rusi au slujit utrenia impreuna cu IPS Hilarion de Volokolamsk, presedintele Departamentului de relatii exterioare al Patriarhiei de la Moscova, alaturi de alti numerosi episcopi, preoti si credinciosi din diferite tari. La inceputul slujbei cardinalul Severino Poletto, arhiepiscop de Torino, a salutat pelerinii ortodocsi. El a amintit ca acum zece ani slujba ortodoxa in fata Giulgiului a fost prezidata de catre mitropolitul Kiril de Smolensk, astazi patriarhul Moscovei. La sfarsitul slujbei IPS Hilarion a tinut o predica unde a subliniat ca "exista numeroase dovezi ale autenticitatii Sfantului Giulgiu, dar cea mai mare dovada pentru noi este Traditia Bisericii care marturiseste ca aceasta relicva a fost conservata inca din primul secol".

Dar oare asa sa fie? Oare ce ne spune Sfanta Evanghelie despre existenta Giulgiului? Iata si un raspuns demn de luat in seama pe care il citim intr-un articol de pe Theologia, si din care voi reda mai jos cateva explicatii:

In toata iconografia bizantina giulgiul este reprezentat ca luând forma trupului Mantuitorului, fiindcă ucenicii au facut dupa cum era obiceiul la iudei (In. 19, 40), infasurand trupul cu giulgiu si miresme. Ori acele miresme faceau ca giulgiul sa se lipeasca de trup si sa se pietrifice, devenind ca un corset, ca sa ne exprimam mai plastic. Aici este miracolul invierii Mantuitorului, fiindca Petru, cand a intrat sa vada mormantul, zice evanghelistul ca “a vazut giulgiurile singure zăcând (Lc. 24, 12), ceea ce nu era de mirat daca trupul Mantuitorului ar fi fost infasurat precum arata giulgiul din Torino, insa imediat evanghelistul spune, la fel de uimit ca si Petru, ca acesta “a plecat, mirandu-se in sine de ceea ce se intamplase” (Lc. 24, 12). Cu alte cuvinte, lui nu-i venea sa creada cum giulgiurile “zac singure”, adica pastreaza forma trupului, aratand prin aceasta invierea miraculoasa. De asemenea, mahrama este mentionata ca fiind pusa deoparte de giulgiuri, fiind “infasurata”, dupa cum zice evanghelistul “Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusa impreuna cu giulgiurile, ci infasurata, la o parte, intr-un loc” (In. 20, 7). Verbul “a infasura” arata tocmai acest lucru: acoperirea stransa de jur-imprejur a conturului capului cu o panza pentru a-l cuprinde. Imobilitatea pe care o oferea giulgiul infasurat cu miresme si mahrama infasurata pe cap se poate vedea lamurit si la invierea lui Lazar: “Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă” (In 11, 44). Aici este frumusetea invierii lui Hristos!… fiindca a biruit moartea si a inviat lasand giulgiurile si mahrama asa cum fusesera puse de ucenici cand a fost ingropat, adica a lasat pecetile intregi. Si ale mormantului si ale giulgiurilor si a mahramei. Asadar, “chipul” reprezentat pe giulgiul din Torino nu are cum sa fie cel adevarat al Mantuitorului, deoarece mahrama, dupa cuvintele evanghelistilor, era cea care acoperea capul si care a fost dupa inviere “infasurata” si pusa “la o parte, intr-un loc”. Astfel ca Giulgiul din Torino vine si contesta cuvintele evanghelistilor, nerespectand deloc obiceiul iudeilor dupa care fusese ingropat Mantuitorul deoarece, dupa cum se observa in imagine, giulgiul din Torino acoperea pe “de-a lungul” trupul, nu pe “de-a latul”, ca la iudei. Astfel se explica de ce apare chipul acela imprimat pe giulgiu si nu pe mahrama, asa cum ar trebui. Iarasi, giulgiul din Torino este doar o singura bucata de panza de in, in schimb peste tot in Evanghelii cuvantul “giulgiu” este trecut la plural” Si, aplecandu-se, a vazut giulgiurile puse jos” (In. 20, 5).

Legaturi web:

marți, 18 mai 2010

Descoperirea a doua icoane in zidurile Kremlinului

La sfarsitul lunii aprilie au fost descoperite doua icoane ce au fost acoperite de catre bolsevici in zidurile turnurilor din Kremlin. Vechi de peste sase sute de ani, icoanele care au fost descoperite vor fi restaurate. Mai intai stratul gros ce dateaza din 1937 va fi inlaturat si mai apoi se verifica ipoteza ca ele au fost pictate in ulei.

Prima icoana il reprezinta pe Hristos Mantuitorul pe un fond aurit cu doi sfinti calugari rusi la picioarele Sale: sfantul Serghie de Radonege si sfantul Barlaam de Khoutyne (Novgorod). Icoana se gaseste deasupra intrarii portii " Spasskaïa " (" a Mantuitorului "), poarta de intrare solemna a principalul turn al Kremlinului, chiar in fata bisericii Sfantul Vasile, in Piata Rosie. Cea de-a doua icoana orneaza turnul " Nikolskaïa " (" al lui Nicolae), mai spre nord, tot in Piata Rosie si il reprezinta pe Sfantul Nicolae al Mirei (sec. al IV-lea), in mod particular venerat de catre credinciosii ortodocsi rusi.

Dupa marturia istoricilor icoanele erau inca vizibile in primele luni ale anului 1918. Mai apoi ele au fost disimulate de o plasa de sarma iar in 1937 cand un nou val de campanii antireligioase erau in toi, ele au fost acoperite cu tencuiala. Descoperite de-abia la sfarsitul lunii aprilie, primele analize vor permite specialistilor sa afirme daca icoana Sfantului Nicolae dateaza de la inceputul secolului XV, ceea ce ar confirma marturiile restauratorilor care au intervenit asupra iconei in 1918. Icoana Sfantului Nicolae fusese destul de puternic afectata de catre focurile de arme in timpul asaltului Kremlinului de catre bolsevici in noiembrie 1917.









Articole
In franceza:
http://www.orthodoxpress.com/index.php?group=display&action=info&page=550
http://www.5-tv.ru/news/28988/
http://www.egliserusse.eu/blogdiscussion/La-decouverte-des-icones-sur-les-tours-du-Kremlin-est-un-signe-du-Ciel_a948.html

In romaneste:
http://www.doxologia.ro/ultima-ora/doua-icoane-vechi-de-patru-secole-au-fost-descoperite-la-kremlin

"Raspuns atacurilor injuste vizand un apel pastoral"

Mitropolia Ortodoxa Romana a Europei Occidentale si Meridionale a publicat pe 13 mai 2010 un raspuns cu privire la reactiile [1,2] suscitate de catre "Apelul la unitate si demnitate romaneasca" si care a fost publicat pe site-ul patriarhiei romane in februarie 2010. Il vom reda in cele de mai jos, traducandu-l din limba franceza:

Documentul intitulat "Apel la unitate si demnitate romaneasca" elaborat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in data de 11 februarie 2010 a suscitat , in mod particular in Franta, anumite reactii de neintelegere datorate atat caracterului destul de general al textului in sine, cat si a unei lecturari fara indoiala pripite, a acestuia din urma.

In fata tulburarii cauzate anumitor fideli, de aceste reactii fara motiv -situatia reala in tara noastra fiind mult mai complexa decat ar putea sa fie bine sugerata, si nimeni neavand de fapt monopolul constiintei ortodoxe - Mitropolia Ortodoxa Romana din Europa Occidentala si Meridionala estimeaza ca este necesar sa fie aduse urmatoarele precizari:

Acest apel se adreseaza in mod unic "tuturor clericilor si fidelilor ortodocsi romani (ce traiesc) in afara frontierelor tarii lor, care se afla fara binecuvantare (in italic si subliniat de catre noi) in alte Biserici ortodoxe surori sau in structuri necanonice".

Astfel nu este vorba de clericii romani care, la cererea unei Biserici surori si in plin acord cu ierarhia lor, exerseaza o activitate pastorala in afara Romaniei, cum este cazul Ciprului de exemplu.

Nu sunt vizati de asemenea de acest apel fidelii romani care, afandu-se intr-o tara pe al carui teritoriu coexista mai multe jurisdictii canonice, au parasit, cu binecuvantarea episcopului si a parintelui duhovnic, o parohie apartinand unei eparhii romane din afara frontierei Romaniei, pentru a se atasa unei parohii aflata sub protectia unei alte jurisdictii ortodoxe canonice pentru ca viata lor cerea la un moment dat o astfel de schimbare.

In schimb acest apel se adreseaza celor in legatura cu Europa, romanii ortodocsi, fideli si clerici, pe care circumstantele istoriei i-a cosntrans sa se separe de Biserica lor Mama cat si cei care au facut alegerea de a o parasi fara sa ceara binecuvantarea episcopului lor, Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane sau Patriarhului, dupa caz.

Este obligatia Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane sa protejeze, oriunde se gaseste, turma pe care Hristos i-a incredintat-o. Astfel este manifestata prin acest apel compasiunea, atasamentul si preocuparea cu privire la romanii ortodocsi victime ale istoriei. Cat in ceea ce priveste pe cei care au facut alegerea dureroasa a separarii fara binecuvantarea Bisericii Mame trebuie sa ii invite la socoteala. Este de asemenea natural sa se incerce, sa-i faca sa-si schimbe hotararile pe cei care ar fi tentati sa faca la fel, si sa ii protejeje impotriva manevrelor sectare si a tuturor prozelitismelor, pe fidelii ortodocsi romani care, cateodata descumpaniti atunci cand se gasesc in strainatate, pot sa devina victimile grupurilor mai putin scrupuloase.

Este usor de inteles ca nicio binecuvantare nu poate fi acordata celor care vor sa se separe de Biserica ortodoxa pentru a se alatura unei entitati necanonice, neortodoxe sau sectare. Putem totusi sa ne intrebam de ce binecuvantarea este necesara atunci cand se vrea parasirea Bisercii pentru o Biserica Ortodoxa Sora. Nu se trece oare de la o jurisdictie canonica la alta?

Cererea binecuvantarii nu este doar o simpla cerere de autorizare administrativa. Ea priveste un cu tot alt spirit. Fideli poruncilor lui Hristos, ea cere refuzul de a-si face voinata propie si, prin cautarea ascultarii, se refuza orice tentatie de individualism. Cerera binecuvantarii nu este un atentat la libertatea personala. Ea prermite in schimb excluderea tulburarii si dezordinii in profitul pacii si comuniunii in Biserica.

Apelul Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane nu are o tinta "imperativa" ci el este expresia unei griji pastorale. El nu cere a reuni toti romanii ce traiesc in afara Romaniei sub acoperamantul unui pretins nationalism, ci mai degraba sa protejeze fidelii romani -si fidelii ne-romani membrii acestei Biserici- de miscari de tot felul, de grupuri rau intentionate care nu ezita sa mascheze prozelitismul lor sub acoperamantul evanghelizarii si actiunilor pastorale sau sociale. (De exemplu in Italia, unde sunt un numar de falsi episcopi ortodocsi necanonici care incearca sa atraga fidelii ortodocsi, in Spania unde prozelitismul neoprotestant printre ortodocsii romani este fara precedent, precum si atatea alte exemple).

Ori cine, mai bine ca Biserica Ortodoxa Romana poate sa primeasca in mod natural in structurile sale canonice, care le-a pus in functiune in afara Romaniei, pe aceste milioane de fideli emigranti care sunt fara copiii lor, si la fel pe cei care nu sunt romani, si care au facut alegerea de a se plasa sub protectia sa? Ea are vocatia sa raspunda nevoilor lor spirituale, de a le ghida, de a le transmite credinta ortodoxa. Ea cere in mod egal sa ii ajute, sa inteleaga mai bine, sa aprecieze, si sa participe la realitatea ecleziala locala, aducandu-i in acelasi timp sa descopere diversitatea crestinismului si, prin intalniri si schimburi cu celelalte comunitati ortodoxe prezente in tara care ii primeste, bogatia si varietatea Traditiei ortodoxe.

Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos, prin aceste precizari, sa aduca pace in suflet fratilor nostrii si surorilor noastre in Hristos care au fost tulburati sau intristati de interpretarea inexacta a acestui apel pastoral.

Paris, 13 mai 2010
Inaltarea Domnului nostru, Iisus Hristos
Biroul de presa al Mitropoliei Ortodoxe Romane din Europa Occidentala si Meridionala
Redactia APOSTOLIA

LEGATURI WEB:
In limba franceza:
In romaneste:


Réponse aux attaques injustes visant un appel pastoral

Le document intitulé Appel à l’unité et à la dignité roumaine élaboré par le Saint Synode de l’Eglise orthodoxe roumaine le 11 février 2010 a suscité, particulièrement en France, certaines réactions d’incompréhension dues autant au caractère assez général du texte lui-même qu’à une lecture sans doute hâtive de ce dernier.

Devant le trouble causé chez quelques fidèles par ces réactions hors de propos – la situation réelle dans nos pays étant beaucoup plus complexe qu’ils ne veulent bien le suggérer et personne n’ayant du reste le monopole de la conscience orthodoxe - la Métropole Orthodoxe Roumaine d’Europe Occidentale et Méridionale estime nécessaire d’apporter les précisions suivantes :

Cet appel s’adresse uniquement à « tous les clercs et fidèles orthodoxes roumains (vivant) hors des frontières de leur pays qui demeurent sans bénédiction (en italique et souligné par nous) dans d’autres Eglises orthodoxes sœurs ou dans des structures non canoniques ».

Ainsi, il n’y est pas question des clercs roumains qui, à la demande d’une Eglise-sœur et en plein accord avec leur hiérarchie, exercent une activité pastorale hors de Roumanie comme c’est le cas à Chypre par exemple.

Ne sont pas non plus concernés par cet appel les fidèles roumains qui, demeurant dans un pays sur le territoire duquel coexistent plusieurs juridictions canoniques, ont quitté, avec la bénédiction de leur évêque et de leur Père spirituel, une paroisse appartenant à l’un des diocèses roumains établis hors de Roumanie, pour s’attacher à une paroisse placée sous la protection d’une autre juridiction orthodoxe canonique parce que leur vie demandait à un moment donné un tel changement.

En revanche cet appel s’adresse, pour ce qui a trait à l’Europe, aux roumains orthodoxes, fidèles et clercs, que les circonstances de l’histoire ont contraints à se séparer de leur Eglise-mère ainsi qu’à ceux qui ont fait le choix de la quitter sans demander la bénédiction à leur évêque, au Saint Synode de l’Eglise orthodoxe roumaine ou au Patriarche, selon les cas.

Il est du devoir du Saint Synode de l’Eglise Orthodoxe Roumaine de protéger, partout où il se trouve, le troupeau que le Christ lui a confié. Aussi manifeste-t-il par cet appel sa compassion, son attachement et sa sollicitude à l’égard des roumains orthodoxes victimes de l’histoire. Quant à ceux qui ont fait le choix douloureux de la séparation sans bénédiction d’avec l’Eglise-mère, il se doit de les rappeler à la raison. Il est aussi naturel de dissuader ceux qui seraient tentés de faire de même et de protéger contre les manœuvres sectaires et tous les prosélytismes les fidèles orthodoxes roumains qui, parfois désemparés lorsqu’ils se trouvent à l’étranger, peuvent devenir les proies de groupes peu scrupuleux.

Il est aisé de comprendre qu’aucune bénédiction ne peut être accordée à qui veut se séparer de l’Eglise orthodoxe pour rejoindre une entité qui serait non canonique, non orthodoxe ou sectaire. On pourra cependant se demander pourquoi la bénédiction est nécessaire lorsque l’on souhaite quitter son Eglise pour une Eglise orthodoxe sœur. Ne passe-t-on pas d’une juridiction canonique à une autre ?

La demande de bénédiction n’est pas une simple demande d’autorisation administrative. Elle procède d’un tout autre esprit. Fidèle aux commandements du Christ, elle requiert le refus de faire sa volonté propre et la quête de l’obéissance, rejetant par là toute tentation d’individualisme. La demande de bénédiction n’est pas une atteinte à la liberté personnelle. Elle permet en revanche d’exclure le trouble et le désordre au profit de la paix et de la communion en Eglise.

L’appel du Saint Synode de l’Eglise Orthodoxe Roumaine n’a pas de visée « impériale » mais il est l’expression d’un souci pastoral. Il ne cherche pas à réunir tous les roumains vivant hors de Roumanie sous la bannière d’un prétendu nationalisme mais plutôt à garder les fidèles roumains - et les fidèles non roumains membres de cette Eglise - des agissements de toutes sortes de groupes mal intentionnés qui n’hésitent pas à masquer leur prosélytisme sous couvert d’évangélisation et d’action pastorale ou sociale. (Ex: l’Italie – où il y a nombre de faux évêques orthodoxes non canoniques qui essayent d’attirer des fidèles orthodoxes; l’Espagne - où le prosélytisme néo protestant parmi les orthodoxes roumains est sans précédent ; et tant d’autres exemples).

Or qui, mieux que l’Eglise orthodoxe roumaine, peut accueillir de façon naturelle dans les structures ecclésiales qu’elle a mises en place hors de Roumanie, ces millions de fidèles émigrés qui sont ses enfants au même titre que les non roumains qui ont fait le choix de se placer sous sa protection? Elle a vocation de répondre à leurs besoins spirituels, de les guider, de leur transmettre la foi orthodoxe. Elle cherche également à les aider à mieux comprendre, apprécier et participer à la réalité ecclésiale locale tout en les amenant à découvrir la diversité du christianisme et, par les rencontres et les échanges avec les autres communautés orthodoxes présentes dans les pays d’accueil, la richesse et la variété de la Tradition orthodoxe.

Veuille notre Seigneur que ces quelques précisions apportent la paix de l’âme à nos frères et à nos sœurs en Christ qui ont pu être troublés ou attristés par l’interprétation inexacte de ce qui demeure un appel pastoral.


Paris, le 13 mai 2010
Ascension de notre Seigneur Jésus Christ


Le bureau de presse de la Métropole Orthodoxe Roumaine d’Europe Occidentale et Méridionale
La rédaction APOSTOLIA

vineri, 7 mai 2010

Canonizarea Sfintilor in Biserica Ortodoxa

Preliminarii

In aghiologia ortodoxa, ca si in Dreptul bisericesc ortodox, prin canonizare se intelege "actul prin care Biserica recunoaste, declara si asaza pe eroii dreptei credinte adormiti intru Domnul, in randul sfintilor, pe care ea ii venereaza, pe temeiul invataturii sale dogmatice". In Biserica primelor veacuri, canonizarea s-a dezvoltat in stransa legatura cu cultul martirilor, care a cunoscut o evolutie continua si a dus la statornicirea unui cult al acestora. Cu sens apropiat este folosit si in Biserica apuseana, care intelege prin canonizare actul sau sentinta definitiva prin care Papa decreteaza ca un serv al lui Dumnezeu, deja numarat printre fericiti, sa fie inscris in catalogul sfintilor si este venerat in Biserica universala prin cultul stabilit tuturor canonizatilor.

La inceput canonizarile se faceau de catre fiecare Biserica locala, care avea in fruntea ei un episcop si se bucura de libertate deplina in exercitarea cultului si a celorlalte activitati pastoral-misionare si administrative. Acesta impreuna cu clerul eparhiei sale recunostea starea de sfintenie si randuiau trecerea in calendarul local a acelor martiri, cuviosi si drept-slavitori crestini care si-au incheiat viata in mod exemplar si au ramas in evlavia poporului ca modele de vietuire si marturisire a adevarului mantuitor, fapt pentru care poporul i-a cinstit prin rugaciuni si slujbe, considerandu-i mijlocitori catre Dumnezeu.

Odata cu trecerea timpului, cu dezvoltarea organizarii Bisericii in secolele IV-V, competenta canonizarii a revenit Sinodului fiecarei Biserici (mitropolitane, exarhale sau patriarhale), care comunica episcopilor vecini sau celui din capitala numele celor care s-au savarsit in dreapta credinta ca martiri, marturisitori sau cuviosi, extinzandu-le cultul acestora si contribuind la afirmarea unitatii dogmatice, canonice si cultice a Bisericii noastre ortodoxe. Astfel, problema canonizarilor in primul mileniu era, in general, de competenta fiecarei Biserici locale, care, atunci cand gasea de cuviinta, declara si introducea in randul sfintilor cuviosi, pustnici, nevoitori si aparatori ai dreptei credinte, stabilindu-le cinstirea fie la nivel local-parohial, eparhial-regional, fie la nivelul intregii Bisericii locale sau al Bisericii ecumenice.

In limba romana termenul sfant a fost preluat din limba slava "sfiat" cu derivatele sale "sfiatoi", "sfiasenai", care inseamna luminat, deosebit, sfintit etc, sfintenia fiind atributul prin excelenta al lui Dumnezeu, in timp ce oamenii se pot impartasi de sfintenia lui Dumnezeu in masura in care se sfintesc si ei, in masura in care Hristos ia chip in ei.

Acest act nu este nou, ci a fost practicat de Biserica chiar din primele zile ale existentei ei. In acest sens, martiriul Sfantului Stefan (Fapte VII, 58-59), Sfantului Iacob (Fapte XII,2), primul episcop al Ierusalimului, Sfantului Apostol Pavel, Sfantului Apostol Petru etc. sunt exemplificatoare. Mai tarziu, din a doua jumatate a secolului I si pana la sfarsitul secolului al IV-lea s-au facut martirologii care cuprindeau nevointele, procesul si sfarsitul martiric al celor care se opuneau atat paganilor si practicilor lor, cat si celor care ii indemnau sa renunte la marturisirea lui Hristos pentru interese lumesti si alte favoruri. In secolele II-III circulau martirologii si calendare locale, care cuprindeau viata si marturisirile celor pe care Biserica ii recunostea ca fiind "casnici ai lui Dumnezeu", "prieteni ai Mirelui", martiriul fiind considerat ca exprimarea maxima a credintei, slujirii si a iubirii pana la jertfa, adica a dragostei desavarsite.

De aceea, martirii erau venerati ca cei mai apropiati prieteni ai lui Dumnezeu si ca cei mai puternici mijlocitori pentru noi. Cultul lor era savarsit de catre crestini la data martiriului, prin procesiuni si rugaciuni fie in locul unde acestia si-au gasit sfarsitul, fie la mormantul lor. Acest obicei se practica in Biserica din Smirna pentru Sfantul Policarp, martirizat la anul 155, in cea din Antiohia pentru Sfantul Ignatie Teoforul (107), in Roma pentru Sfintii Perpetua si Felicitas (203), in Biserica din Africa pentru Sfantul Ciprian de Cartagina (257), in Axiopolis pentru Sfantul Mucenic Dasius (304), in Durostorum pentru Sfantul Mucenic Emilian (362) etc.

Pe langa martiri s-au remarcat marturisitorii sau aparatorii dreptei credinte, de la care s-au pastrat scurte marturisiri de credinta facute atat in fata mai marilor vremii cu ocazia interogarilor, cat si a ereticilor, care tulburau pacea Bisericii, sfasiind unitatea trupului lui Hristos. Dintre acestia amintim pe Grigorie Taumaturgul (270), Dionisie din Milano (359), Eusebie din Vercelli (370), Atanasie cel Mare (373), Efrem Sirul (373), Vasile cel Mare (379), Meletie din Antiohia (381), Ioan Gura de Aur (407), Ambrozie de Milan, Martin de Tours (397), Augustin (430) etc.. Ei s-au distins nu doar prin faptul ca au suferit pentru credinta, ci au fost si aparatori ai acesteia, fiind antrenati in campul politic si doctrinar, distingandu-se prin viata curata si activitate neobosita in campul slujirii pastoral-misionare si sociale.

Biserica a mostenit cultul martirilor, care s-a nascut ca o manifestare fireasca a credintei crestine, "sangele martirilor fiind samanta crestinismului", dupa cum spunea Tertulian. Acestia au fost laudati pentru dragostea si curajul lor de a apara credinta, pentru treapta inalta de sfintenie si mijlocirea lor catre Dumnezeu pentru noi, fiind adevarate modele.

Aceasta realitate a determinat ca, pe langa cinstirea deosebita a martirilor si a locurilor in care erau inmormantati, locasurile de cult ale crestinilor sa fie construite pe mormintele martirilor, iar mai tarziu ramasitele pamantesti sa fie folosite la punerea temeliei unei noi biserici, precum si la antimise, care au intrat in uz la savarsirea Sfintei Liturghii. in felul acesta, prin particica de sfinte moaste de pe antimis, Biserica a stiut sa mentina acea practica a crestinilor din Biserica primara care isi construiau bisericile pe mormintele martirilor. In secolele urmatoare s-a obisnuit sa fie cinstiti ca sfinti nu doar cei care primeau moarte martirica, dar si cei care marturiseau credinta in diferite imprejurari, ierarhi, clerici si laici care au avut o viata sfanta recunoscuta de contemporani.

In general, in Biserica rasariteana recunoasterea sfinteniei si canonizarea nu se facea dupa criterii bine stabilite. De altfel, proclamarea unui sfant era un lucru firesc si se facea atunci cand Dumnezeu dorea sa preaslaveasca vasul ales, candela cea frumos arzatoare a sfinteniei si sa faca cunoscuta lucrarea sa in lume prin descoperirea legaturii ce se stabileste intre membrii Bisericii luptatoare si cei ai Bisericii triumfatoare. Abia tarziu apar actele de canonizare solemna, randuielile speciale pentru sfintii carora li s-au descoperit sfintele moaste, dar si pentru cei ale caror moaste nu erau cunoscute, slujbe in cinstea acestora, acatiste etc. si randuieli prescrise de procedura actuala de canonizare, care nu fac altceva decat sa confirme cultul acelor sfinti pe care poporul ii cinstea in evlavia sa.

Cultul solemn si liturgic al martirilor este fructul unei evolutii spontane care se bazeaza, pe de o parte, pe notorietatea istorica a faptului martiriului, iar pe de alta parte, pe evlavia poporului fata de cei care si-au incheiat viata in mod martiric, manifestata prin diverse acte de cult, care au condus la dezvoltarea acestuia, in mod special in ziua si la locul in care a avut loc evenimentul martiriului, cand acestia erau comemorati in mod deosebit. In aceasta perioada nu se poate vorbi de canonizare in sensul modern, abia dupa ce crestinismul a primit libertatea de manifestare in imperiu s-au putut stabili anumite reguli generale pe care Biserica locala trebuie sa le respecte atunci cand isi exercita unul dintre drepturile sale, izvorat din starea de autocefalie. Astfel, prin actele de canonizare o Biserica autocefala isi exprima, pe de o parte independenta fata de celelalte Biserici surori, iar pe de alta parte solidaritatea cu ele, fiindca la proclamarea sfintilor sunt invitate sa participe si celelalte Biserici ortodoxe locale, dar si prin instiintarea acestora despre noile treceri in randul sfintilor.

In legatura cu conditiile trecerii in randul sfintilor, Biserica Ortodoxa nu a considerat sa se impuna reguli precise ca in Biserica apuseana, care a stabilit respectarea unor conditii ce privesc atat trecerea unei perioade de timp, cat si savarsirea unui numar obligatoriu de minuni. In Rasarit, canonizarea se facea fie imediat dupa trecerea la cele vesnice, prin cultul si venerarea lor de catre cei care i-au cunoscut si aveau evlavie deosebita fata de ei, avand convingerea ca acestia mijlocesc la tronul lui Dumnezeu pentru cei din aceasta lume (Ioan XV, 14-15; Evr. XII, 5; Iacob V, 16), fie dupa o perioada de timp de la trecerea lor la Domnul, ca urmare a solicitarii credinciosilor si a maturizarii convingerii ca acestia sunt impreuna cu sfintii. Astfel, au fost canonizati patriarhii Constantinopolului care s-au remarcat printr-o viata deosebita si activitate de pastrare a dreptei credinte. Profesorul Vladimir Tapin arata ca dintre cei 74 de episcopi care au pastorit Scaunul de Constantinopol, intre 315 si 1025, doar 18 ierarhi care au cazut in erezie si 7 ortodocsi n-au fost canonizati, iar in Apus toti cei 56 de papi care au stat pe Scaunul Romei pana in anul 535 au fost trecuti in randul sfintilor. Dupa aceasta data in Apus nu au mai fost recunoscuti ca sfinti toti ierarhii de pe scaunul Romei, intre 535 si 867 doar 21 au fost canonizati, in secolele urmatoare doar sporadic au mai fost canonizati ierarhi atat in Apus, cat si in Rasarit.

Privind in istorie, constatam ca pana la inceputul secolului al XX-lea foarte putine dintre Bisericile ortodoxe au facut canonizari, situatie determinata in primul rand de faptul ca acestea nu se bucurau de starea de autocefalie care le indrituia sa purceada la acte de canonizare, iar pe de alta parte de conditiile istorice vitrege in contextul expansiunii otomane si a statutului pe care il avea Biserica Ortodoxa in tarile aflate sub stapanirea semilunii. Cu toate acestea, Biserica Rusa dupa recunoasterea autocefaliei si datorita independentei politice a putut sa cinsteasca pana in secolul al XVI-lea 68 de sfinti nationali. Situatia s-a schimbat radical odata cu obtinerea independentei politice si a autocefaliei Bisericilor nationale in secolele al XlX-lea si al XX-lea, cand s-au facut mai multe acte de canonizare in Bisericile locale.

Astfel, la inceputul secolului al XX-lea in Biserica Rusa si dupa caderea comunismului si a URSS si in celelalte Biserici locale s-au facut mai multe canonizari: Biserica Ortodoxa Rusa care i-a canonizat pe multi dintre martirii cazuti in timpul persecutiei comuniste, Biserica Poloniei i-a canonizat pe Sfantul Maxim Gorlitchii si Sfantul Mucenic Maxim Sandovici in iulie 1994, Biserica Georgiei l-a canonizat in decembrie 1995 pe Sfantul Mucenic Grigorie Peradze. Dupa anul 2000, Biserica Serbiei a canonizat atat martiri ai perioadei comuniste, cat si ai razboiului din Yugoslavia, iar Biserica Romana a facut mai multe canonizari in anii 1992, 1997, 2002, 2003, 2005, 2006.

Problema canonizarii in context panortodox

Avand in vedere numarul mare de canonizari care au avut loc la inceputul secolului al XX-lea, s-a pus problema stabilirii unor criterii si proceduri de canonizare, precizandu-se felul in care trebuie sa se faca canonizarile in Biserica Ortodoxa, de catre cine si cand, deoarece nu exista o randuiala precisa, generala si obligatorie in intreaga Biserica, ci fiecare Biserica locala si-a insusit in baza principiilor generale o procedura proprie de proclamare a sfintilor, fapt pe care il putem vedea in literatura teologica pana in secolul al XX-lea. De aceea, in cele ce urmeaza nu vom descrie istoricul canonizarilor si procesul pe care il respecta fiecare Biserica atunci cand considera trecerea in diptice a unui erou al ei, ci vom incerca sa vedem care sunt regulile pe care le-a urmarit si pe care trebuie sa le urmareasca Biserica Ortodoxa in stabilirea unei singure proceduri pentru canonizarea sfintilor.

Prin canonizare, in Biserica Ortodoxa se intelege inscrierea sau asezarea cuiva in canonul sau catalogul sfintilor ca o forma de recunoastere a sfinteniei unei persoane de catre autoritatea bisericeasca. Canonizarea nu este o imitare a practicii pagane antice prin care eroii erau considerati zei, ci prin ea Dumnezeu ii rasplateste pe cei care au dus o viata sfanta, devenind modele pentru crestini si mijlocitori catre Dumnezeu ca unii care au trait ca si noi in lume.

Acest act este precedat de o cercetare serioasa a persoanei in cauza, a vietii, a invataturii, a minunilor si a moastelor, daca sunt descoperite, facuta de Biserica sub supravegherea episcopului. Pana in secolul al XIX-lea, un rol important in canonizarea sfintilor il aveau si imparatii bizantini, tarii rusi si domnitorii popoarelor ortodoxe. In acord cu Biserica, ei interveneau pentru generalizarea cinstirii sau chiar pentru canonizarea propriu-zisa a unor sfinti.

De-a lungul timpului, autoritatea bisericeasca a fixat cateva criterii dupa care cineva putea fi trecut in sinaxarul ei: moartea martirica, mucenicia, adica suferinta pentru Hristos, sfarsirea prin moarte pentru credinta. Aceasta a fost socotita si a ramas semnul si dovada de netagaduit, cea mai sigura a sfinteniei.

Alt semn al sfinteniei a fost marturisirea neinfricata a dreptei credinte in fata oricarei amenintari, indiferent daca aceasta atragea moartea sau exilul, inchisoarea sau alte suplicii suportate cu barbatie eroica.

Al treilea semn al sfinteniei a fost dintotdeauna viata sfanta, viata fara prihana, insotita de faptele milei trupesti si ale milei sufletesti, cea mai inalta traire morala si religioasa.

Pentru viata traita in acest chip, Dumnezeu preaslaveste cu daruri sau puteri suprafiresti, cu darul facerii de minuni din aceasta viata sau dupa moarte, savarsirea minunilor fiind socotita ca al patrulea semn al sfinteniei.

Al cincilea semn al sfinteniei a fost socotit lupta pentru apararea dreptei credinte, care trebuie sa fie facuta cu toate puterile pentru triumful Ortodoxiei. Astfel, cei care lupta pentru Biserica lupta pentru Hristos, iar prin credinta lor lucratoare ei conserva Adevarul mantuitor, devenind binefacatori ai Bisericii.

Pe langa semnele amintite mai este considerat semn al sfinteniei nestricaciunea trupului dupa moarte. Dar, pentru ca acest semn sa fie dovada sfinteniei, trebuie sa fie insotit neconditionat de darul savarsirii minunilor. Biserica nu a considerat ca descoperirea trupului neputrezit este in mod obligatoriu semn al sfinteniei, deoarece acest lucru poate fi si dovada unor pacate grele. De aceea, ea a randuit rugaciuni si dezlegari pentru cei trecuti la cele vesnice.
In spatiul romanesc, pe langa pomenirile savarsite la soroacele stabilite de Biserica, s-a obisnuit deshumarea la sapte ani dupa deces, cand se fac dezlegari, mai ales daca se constata pastrarea ramasitelor pamantesti nedescompuse. Pentru a verifica sfintenia unei persoane, Biserica a randuit ca atunci cand se descopera ramasite placut mirositoare sa se faca si 40 de Sfinte Liturghii, pentru ca Dumnezeu sa descopere prin aceasta lucrarea Sa. Parintele profesor Liviu Stan considera ca unde lipsesc aceste conditii pe care Biserica le-a urmarit atunci cand a facut canonizarea cuiva nu poate fi vorba de sfinte moaste.

Daca in Biserica nu au existat reguli universal aplicabile care sa fie urmate in actul de canonizare, aceasta "se facea spontan, cu minime forme; spontan si firesc s-au si dezvoltat aceste forme, fara sa fie impuse autoritar, prin vreo hotarare sinodala. Ele poarta pecetea simplitatii, a simplitatii evlaviei adevarate, a credintei si a dragostei nefatarnice, a nadejdii tari in ajutorul sfintilor si a nebiruitei intelepciuni a Bisericii lui Hristos". De aceea, este necesara stabilirea unor criterii clare si general aplicabile, la nivel panortodox, pentru a se afirma unitatea Bisericii vazute si in privinta actelor de canonizare. Aceasta ar contribui la usurarea procedurilor pentru canonizare, la intocmirea randuielilor liturgice si la recunoasterea reciproca a actelor de canonizare, contribuind la generalizarea cinstirii noilor canonizati.

Astfel, dupa cum este consemnat in traditia noastra, canonizarea o face Biserica, dar nu singura, ci la initiativa credinciosilor, indiferent de starea lor in Biserica, actul solemn al canonizarii fiind intarit si de autoritatea de stat in perioada bizantina si post bizantina pana in secolul al XlX-lea. In zilele noastre actul canonizarii este emis de catre Sinodul Bisericii.

Bisericii ii revine misiunea de a cerceta ca cel ce urmeaza a fi trecut in randul sfintilor sa indeplineasca conditiile stabilite de-a lungul timpului. Teologii contemporani cred ca prin canonizare "Biserica isi indeplineste insa nu numai formal, ci si in fond, cele trei misiuni mantuitoare ale ei: misiunea invatatoreasca (pastrand, adancind si raspandind dreapta credinta in cultul sfintilor si prin acest cult), misiunea sfintitoare (sporind izvoarele de har mantuitor, prin recunoasterea si aratarea puterii sfintilor si a lucrarii lor pentru mantuirea sufletelor credinciosilor sai) si misiunea conducatoare (prin indrumarea vietii crestinilor pe caile trairii si lucrarii aratate de sfinti, pe cele mai drepte cai ale mantuirii)".

Avand in vedere ca in Ortodoxie nu exista o randuiala si un criteriu unic de canonizare este binevenit ca Sfantul si Marele Sinod sa stabileasca aceasta randuiala, care sa precizeze atat in ceea ce priveste generalizarea cultului unui sfant, cat si o randuiala care sa se aplice in intreaga Ortodoxie, pornind de la experienta fiecarei Biserici locale.

Componenta, procedurile si solemnitatea canonizarii in zilele noastre

Din cele de mai sus am vazut ca Biserica, cea "Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca", ca "stalp si temelie a adevarului" (I Tim. III, 15), este cea care recunoaste, proclama si asaza in randul sfintilor pe fiii sai, care au trait o viata bineplacuta lui Dumnezeu, prin emiterea Tomos-ului de canonizare. Astazi, in virtutea drepturilor izvorate din starea de autocefalie, fiecare Biserica autocefala face acte de canonizare pe temeiul invataturii si practicii ei dupa procedurile cristalizate de-a lungul timpului.

Astfel, pentru a putea proceda la acte de canonizare, Biserica trebuie sa urmareasca urmatoarele conditii de fond:

- Ortodoxia neindoielnica a credintei celui cercetat, ortodoxie pastrata pana la moarte, in tot timpul vietii.

- Preaslavirea lui de catre Domnul, cel putin printr-unul din urmatoarele daruri sau puteri:

-puterea de a suferi moartea martirica pentru dreapta credinta;

-puterea de a infrunta orice primejdii sau suplicii pentru marturisirea dreptei credinte, pana la moarte;

-puterea de a-si inchina viata celei mai desavarsite trairi morale si religioase;

-puterea de a savarsi minuni in viata sau dupa moarte;

-puterea de a apara si a sluji cu devotament eroic credinta si Biserica Ortodoxa.

Raspandirea miresmei de sfintenie dupa moartea lui si confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care il acorda poporul credincios, numarandu-1 in randul sfintilor. Cultul acesta poate fi organizat sau difuz, manifestandu-se printr-o cinstire simpla, prin faima sau numele de sfant. De la indeplinirea acestei conditii, pot face exceptie numai mucenicii dreptei credinte.

Indeplinirea acestor conditii de fond indreptateste autoritatea bisericeasca sa procedeze la actul de canonizare, prin observarea unor reguli premergatoare canonizarii a unor randuieli de natura tipiconala pentru savarsirea canonizarii, precum si o seama de acte posterioare canonizarii solemne.

Actele formale-generale premergatoare canonizarii sunt:

- Instituirea de catre intaistatatorul sau de Sinodul unei Biserici autocefale a comisiei de studii si investigatii pentru cercetarea si constatarea existentei conditiilor de fond.

- intocmirea si prezentarea in Sfantul Sinod a raportului Comisiei de studii si investigatii.

- Aprobarea de catre Sfantul Sinod al Bisericii autocefale respective a raportului Comisiei de studii si investigatii.

- Hotararea Sfantului Sinod al Bisericii autocefale respective de a se proceda la canonizarea solemna.

- intocmirea vietii si a slujbei sau canonului sfantului si aprobarea lor de catre Sfantul Sinod. Se poate dispune savarsirea "slujbei sfantului, dupa slujba unui mucenic, cuvios, ierarh etc, pana la intocmirea mai tarziu a slujbei sfantului canonizat.

- infatisarea icoanei sfantului si aprobarea ei de catre Sfantul Sinod. Si acest act se poate amana.

- Fixarea de catre Sfantul Sinod a tipicului de observat la savarsirea solemna a canonizarii, precum si a zilei in care se va savarsi acest act.

- intocmirea de catre Sfantul Sinod a unui act sinodal scris, care va cuprinde: motivarea canonizarii, hotararea sinodului prin care se face insasi trecerea in randul sfintilor, adica in catalogul sau canonul sfintilor, instituirea cultului public bisericesc, general sau local, fixarea zilei de sarbatorire a sfantului, trecerea lui in calendarul bisericesc (sinaxar) si a slujbei lui in cartile de ritual, si, in fine, oranduirea ca anumite biserici, sa aiba de acum inainte hramul sfantului respectiv.

Tipicul actului de canonizare solemna:

- Aducerea moastelor sfantului, daca exista, cu o zi sau mai multe inainte de canonizarea solemna, ungerea lor cu Sfantul Mir, de catre intaistatatorul Bisericii autocefale, si asezarea lor in racla deschisa, in catedrala sau biserica respectiva;

- Ultimul parastas. Acesta se face numai pentru cei care nu au inca un cult organizat si acceptat de Biserica in chip tacit;

- Vecernie si priveghere toata noaptea, in ajun. La acestea vor participa activ membrii Sfantului Sinod, observand randuielile prescrise pentru ajunul sarbatorii unui sfant (mucenic, cuvios, ierarh, mic, mare etc), cu pomenirea sfantului care se canonizeaza;

- Liturghie arhiereasca a doua zi, ziua canonizarii solemne, la care vor participa toti membrii Sinodului. La inceputul Sfintei Liturghii - inainte de timpul hirotonirii arhiereului - intaistatatorul Bisericii autocefale va citi Actul de canonizare intocmit de Sfantul Sinod. Dupa citire, actul va fi iscalit de toti membrii Sfantului Sinod pe loc. Se va urma apoi randuiala sarbatorii sfintilor, citindu-se viata sfantului sau a sfintilor canonizati si canonul (slujba) sau canoanele acestora, plus panegiricul indatinat.

- Purtarea in procesiune a moastelor sau a icoanei sfantului in jurul catedralei, cantandu-i-se laudele.

- Asezarea raclei, sau in lipsa, numai a icoanei sfantului, in biserica, la locul cuvenit.

Tipicul care trebuie urmat la actul savarsirii solemne a canonizarii nu a fost fixat definitiv in nici o Biserica Ortodoxa autocefala, ci el a variat de la o canonizare la alta. Sfantul Sinod al Bisericii autocefale poate sa-1 amplifice sau sa-1 reduca, stabilind daca se va face canonizarea unuia sau a mai multor sfinti. Tipicul expus mai sus insumeaza toate actele mai importante observate cu ocazia diferitelor canonizari solemne care s-au savarsit in Bisericile Ortodoxe.

Dupa ce a facut canonizarea solemna, Biserica autocefala respectiva este obligata sa inceapa definitivarea acestuia prin respectarea Actelor posterioare canonizarii:

- Publicarea oficiala a actului sinodal de canonizare.

- Comunicarea de catre Sfantul Sinod a actului sinodal de canonizare tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale.

- Publicarea oficiala a vietii si a slujbei sfantului.

- inscrierea oficiala a sarbatorii sfantului in calendarul bisericesc si a slujbei lui in cartile de ritual.

- Aplicarea hotararii Sinodului cu privire la hramul bisericilor afierosite noului sfant.

- Raspandirea icoanei sfantului in popor.

In cazul Bisericii Ortodoxe Romane, Sfantul Sinod, in sedinta sa din noiembrie 2002, cu ocazia proclamarii unor noi sfinti, potrivit hotararilor 4255; 5085/2002, constatand lipsa de uniformitate in proclamarea canonizarilor din Biserica Ortodoxa Romana, a stabilit, in lumina hotararilor sinoadelor anterioare si a experientei de la canonizarile din anii 1950-1955 si dupa 1992, metodologia de cercetare si examinare a propunerilor de canonizare ce se va urma de acum inainte in Biserica noastra.

Metodologia stabilita prin hotararea 4255/200238 prevedea ca:

"a. Orice propunere de canonizare trebuie insusita de eparhia respectiva si apoi data in cercetare, documentare si examinare unor organe eparhiale si persoane competente (profesori, cercetatori, istorici, canonisti etc.) in perspectiva promovarii ei. Eparhia se va ingriji sa intocmeasca in proiect slujbele religioase necesare, un referat sinteza cu motivele si argumentele care ar putea conduce la luarea unei hotarari de canonizare, precum si proiectul Tomos-ului de canonizare. Rezultatele studiilor si cercetarilor vor fi publicate in presa eparhiala si in alte reviste bisericesti.

b. Propunerea de canonizare cu rezultatul cercetarilor va fi inaintata Cancelariei Sfantului Sinod, care, la randul sau, cu aprobarea Prea Fericitului Parinte Patriarh, o va indruma Sinodului Mitropolitan pentru eventualele completari, amendamente, aviz, insusirea propunerii de canonizare sau recomandari.

c. Propunerea insusita de Sinodul Mitropolitan, cu hotararea sa asupra intregului dosar vor fi restituite Cancelariei Sfantului Sinod, care, cu aprobarea Prea Fericitului Parinte Patriarh, le va trimite comisiei sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani pentru studiere, aviz final si propunere catre Sfantul Sinod.

d. In cazul in care fie Sinodul Mitropolitan, fie Comisia pentru Canonizarea Sfintilor Romani, fie Sfantul Sinod constata ca in buna masura dosarele cu rezultatele studiilor cercetarilor si propunerilor pentru canonizare trebuie completate, dosarele respective se restituie cu recomandari si indrumari eparhiei care a facut propunerea initiala pentru indeplinirea acestora, dupa care eparhia le inainteaza din nou Sinodului Mitropolitan pentru a se urma procedura stabilita mai sus.

e. Daca Sfantul Sinod aproba propunerea de canonizare, emite Tomos-ul de proclamare a canonizarii, fixeaza data sarbatoririi si aproba introducerea ei in calendarul bisericesc. De asemenea, Sfantul Sinod aproba icoana sfantului, precum si slujbele religioase in cinstea lui, dispunand introducerea lor in cartile de cult". Asadar, prin hotararea 4255/2002, Biserica noastra a stabilit procedura ce trebuie urmata atunci cand se fac propuneri de canonizare.

"Cultul unui sfant astfel instituit, cu observarea conditiilor de fond si cu indeplinirea actelor formale, este un cult insusit, consacrat, organizat si statornicit in chip oficial de catre carmuirea bisericeasca competenta, si el devine cult obligatoriu prin actul de autoritate pe care-l cuprinde savarsirea solemna a canonizarii de catre Sinod. El devine obligatoriu pentru intreaga Biserica autocefala sau pentru parti ale ei, dupa cum a fost instituit, fie ca un cult general sau numai ca un cult local in sens propriu, sau ca un cult provincial". In urma informarii facute de Biserica ce a facut canonizarea, cultul sfantului poate fi generalizat prin acordul tacit sau expres al Bisericii dupa principiul «consensus ecclesiae dispersae», sau proclamat de un sinod Pan-Ortodox, care atrage dupa sine recunoasterea si cinstirea acestuia.

In ultimele doua decenii mai multe Biserici locale i-au trecut in randul sfintilor pe marturisitorii credintei, pe ierarhii, preotii, monahii si credinciosii ale caror fapte, invatatura si vrednicie s-au pastrat in memoria si evlavia poporului dreptcredincios, care, cunoscand-le sfintenia vietii si sarguinta de a pastra, invata si transmite tezaurul credintei, le-au statornicit fie cinstirea locala sau regionala prin rugaciuni, pelerinaje, simpozioane etc, fie cinstirea la nivelul Bisericii locale sau al mai multor Biserici locale.

Canonizarea sfintilor este unul dintre drepturile inerente starii de autocefalie, specificat si in Tomos-ul de acordare a autocefaliei unei Biserici locale. Pornind de la aceasta realitate, constatam ca Biserica noastra a recunoscut trairea inalta si viata deosebita a unor stareti imbunatatiti, cinstiti in partea locului, dar nu a facut acte de canonizare decat abia in a doua jumatate a secolului al XX-lea. Existenta acestor parinti cu viata imbunatatita o vedem consemnata in unele mentiuni, note sau scrisori pastrate de ierarhii care au pastorit Bisericile din provinciile romanesti. O astfel de marturie ni s-a pastrat de la Mitropolitul Dosoftei al Moldovei care consemna: "Ca si-n vremea de acum mult svint sant de petrec cu noi, care numai Dumnedzau ii stie la inema lor... si din rumani mult sant, care am si vadzut vieata si traiul lor, dara nu s-au cautat, fara numai Daniil de Voronet si Rafail de Agapia, i-am sarutat si svintele mostii. Apucat-am in dzilele noastre parint nalt la bunatat si-n podvig (purtare n.n.), si plecat la smerenie adanca. Parintele Chiriac de Beserecani, gol si ticalosit in munte saidzeci de ani si Chiriac de Tazlau, Epifanie de Voronet, Partenie de Agapia. Dara Ioan de Rasca, arhiepiscopul acel svant si minunat, Inochentie de Probota si Istrate!". De altfel, Mitropolitul Dosoftei arata ca toate popoarele se impartasesc de harul si sfintenia lui Dumnezeu dat tuturor pentru mantuire: "Ca Dumnedzau Svintiia Sa nice un neam de rodul omenesc pre pamant nu lasa nepasnic de darul svinteniei Sale, ce peste tot au tins mila Sa s'au deschis tuturor use de spasenie".

Din cele consemnate de Mitropolitul Dosoftei putem constata cu usurinta nu doar existenta unor parinti cu viata sfanta, dar si recunoasterea sfinteniei lor de catre popor. In literatura de specialitate romaneasca au fost culese biografiile acestor parinti in Patericul Romanesc si alte lucrari.

Odata cu recunoasterea autocefaliei, responsabilitatea proclamarii oficiale a canonizarii revine Sinodului acelei Biserici locale, care, atunci cand constata perpetuarea cinstirii unuia dintre fiii ei duhovnicesti in randul credinciosilor, ortodoxia credintei, fapte si minuni savarsite, ii trece in calendarul sau, stabilind acatistul, troparele, slujba si icoana celor canonizati.

Acte de canonizare in Biserica Ortodoxa Romana

In Biserica Ortodoxa Romana s-au bucurat de cinstire locala, inca din cele mai vechi timpuri, sfinti ca Sfanta Cuvioasa Parascheva, cu moastele in Catedrala Mitropolitana din Iasi, praznuita la 14 octombrie; Sfanta Mucenita Filofteia de la Arges, ale carei moaste au fost aduse in jurul anului 1382, pe timpul voievodului Radu Negru, la Manastirea Curtea de Arges, praznuita la 7 decembrie; Sfantul Grigorie Decapolitul de la Bistrita-Valcea, praznuit la 20 noiembrie; Sfantul Cuvios Dimitrie din Basarabi, ale carui moaste se afla din 1774 in Catedrala Mitropolitana din Bucuresti, praznuit la 27 octombrie; Sfantul Cuvios Nicodim de la Tismana (+26 decembrie 1404), praznuit in fiecare an la data trecerii la Domnul; Sfantul Ioan Valahul sau Romanul, martirizat la 12 mai 1662 si canonizat in acelasi an de Patriarhia Ecumenica, avand ca zi de praznuire 12 mai.

Trebuie mentionat ca Biserica Ortodoxa Romana n-a facut acte de canonizare, ea insusindu-si in calendarul ei sfinti proclamati de catre alte Biserici locale. Printre acestia sunt si sfintii amintiti mai sus, care se bucurau de cinstire in spatiul romanesc, mai ales dupa ce sfintele lor moaste au fost aduse si asezate in capitalele provinciilor romanesti de catre domnitorii lor. Spre deosebire de alte Biserici locale, Biserica Romana nu si-a exercitat dreptul de proclamare oficiala de noi sfinti din randul fiilor ei, decat in a doua jumatate a secolului al XX-lea, cand, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta sa de lucru din 10 octombrie 1945, constatand evlavia credinciosilor din toate provinciile romanesti, a hotarat extinderea cultului sfintilor ale caror moaste se gasesc in unele biserici si manastiri din tara, astfel incat acestia sa fie cinstiti in intreaga Biserica Ortodoxa Romana prin generalizarea cultului lor, insemnandu-le numele in calendar, randuind ca sfintele lor slujbe sa fie trecute in cartile bisericesti.

In aceeasi sesiune, Sfantul Sinod a tinut o sedinta solemna pentru proclamarea canonizarii urmatorilor sfinti romani: Marturisitorii Ilie Iorest (+ 12 martie 1678) si Sava Brancovici (+ 24 aprilie 1683), mitropoliti ai Transilvaniei, sunt praznuiti la 24 aprilie. Cuviosii Marturisitori Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara si Oprea Miclaus, praznuiti la 21 octombrie si Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica (+11 aprilie 1868), praznuit la 11 aprilie.

Dupa caderea comunismului, in anul 1989, Biserica Ortodoxa si-a redobandit locul in societate si a putut sa-si desfasoare nestingherit activitatile pastoral-misionare. Printre domeniile care au cunoscut o dezvoltare deosebita se numara si actele de canonizare, precum si prin stabilirea unei duminici inchinate cinstirii sfintilor romani, prin extinderea praznuirii Sfantului Apostol Andrei, cel intai chemat, ca Apostol al romanilor si proclamarea ca zi nationala.

Astfel, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta sa de lucru din 20 iulie 1992, ,, chemand in ajutor pe Milostivul Dumnezeu, proclama solemn si asaza in randul sfintilor, prin trecerea in calendarul Bisericii noastre, pe cuviosii si parintii cinstiti pe plan local", dupa cum urmeaza: Cuviosul Ioan de la Prislop, praznuit la 13 septembrie; Cuviosul Antonie de la Iezeru-Valcea, praznuit la 23 noiembrie; Cuviosul Daniil Sihastrul (+8 decembrie 1482), praznuit la 18 decembrie; Cuviosul Gherman din Dobrogea, praznuit la 29 februarie; Cuviosul Ioan Iacob de la Neamt - Hozevitul (+ 5 august 1960), praznuit la 5 august; Cuvioasa Teodora de la Sihla, praznuita la 7 august; Preotii Marturisitori Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel, praznuiti la 21 octombrie; Ierarhul Martir Antim Ivireanul, praznuit la 27 septembrie; Ierarhul Iosif Marturisitorul din Maramures, praznuit la 24 aprilie; Ierarhul Ghelasie de la Manastirea Ramet, praznuit la 30 iunie; Ierarhul Leontie de la Radauti (+ 1 iulie 1430), praznuit la 1 iulie; Dreptcredinciosul Voievod Stefan cel Mare (+2 iulie 1504), praznuit la 2 iulie; Martirii Constantin Voda Brancoveanu, cu cei patru fii: Constantin, Stefan, Radu si Matei, precum si sfetnicul Ianache (+ 15 august 1714), praznuiti la 16 august. Sfantul Sinod a hotarat in chip sobornicesc ca acestia sa fie cinstiti ca sfinti in intreaga Biserica Ortodoxa Romana, sa fie inscrisi in calendar in zilele care s-au randuit, intocmindu-li-se sinaxare, slujbe si zugravindu-li-se chipul in icoane.

In aceeasi sedinta, s-a mai hotarat ca sfintilor canonizati de Biserica Ortodoxa Romana intre anii 1950-1955, cu cinstire locala, sa li se generalizeze cultul in intreaga Biserica Ortodoxa Romana, urmand sa fie inscrisi in calendarul tuturor eparhiilor din cuprinsul Patriarhiei Romane in zilele care s-au statornicit, precum si in cartile de cult cu slujbele care li s-au intocmit.

De asemenea, s-a hotarat generalizarea in intreaga Biserica Ortodoxa Romana si inscrierea in calendarele tuturor eparhiilor la datele de praznuire statornicite cultului sfintilor de neam roman care au vietuit, au propovaduit si au suferit martiriul pentru dreapta credinta in spatiul carpato-danubiano-pontic si a sfintilor de alte neamuri care au predicat si au fost martirizati in partile noastre, dupa cum urmeaza: Sfintii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian si Nicostrat, praznuiti la 19 noiembrie; praznuit la 15 noiembrie; Sfantul Cuvios Paisie de la Neamt, Sfantul Mucenic Dasie, praznuit la 20 noiembrie; Sfantul Mucenic Hermes, praznuit la 31 decembrie; Sfantul Cuvios Antipa de la Calapodesti, praznuit la 10 ianuarie; Sfintii Mucenici Ermil si Stratonic, praznuiti la 13 ianuarie; episcop de Tomis, praznuit la 25 ianuarie; Sfantul Bretanion,Sfantul Cuvios Ioan Casian, praznuit in anii bisecti la 29 februarie, iar in anii nebisecti slujba i se savarseste la Pavecernita din 28 februarie; Sfintii Mucenici Montanus preotul si sotia sa Maxima, praznuiti la 26 martie; Sfantul Irineu, episcop de Sirmium, praznuit la 6 aprilie; Sfantul Mucenic Sava de la Buzau, praznuit la 12 aprilie; Sfantul Teotim, episcop de Tomis, praznuit la 20 aprilie; Sfintii Mucenici Pasicrat si Valentin, praznuiti la 24 aprilie; Sfantul Mucenic Iuliu Veteranul, praznuit la 27 aprilie; Sfintii Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip de la Niculitel, praznuiti la 4 iunie; Sfintii Mucenici Nicandru si Marcian, praznuiti la 8 iunie; Sfantul Mucenic Isihie, praznuit la 15 iunie; Sfantul Mucenic Niceta de Remesiana, praznuit la 24 iunie; Sfantul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, praznuit la 2 iunie; Sfintii Mucenici Epictet si Astion, praznuiti la 8 iulie; Sfantul Mucenic Emilian de la Durostor, praznuit la 18 iulie; Sfantul Nifon, patriarhul Constantinopolului, praznuit la 11 august; Sfintii Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul si Venust, praznuiti la 21 august; Sfantul Mucenic Lup, praznuit la 23 august.

Pe langa actele de canonizare, Sfantul Sinod s-a pronuntat si in privinta praznuirii zilei aducerii moastelor Sfantului Apostol Andrei in "cuprinsul Arhiepiscopiei Iasilor si a celorlalte eparhii din cuprinsul Mitropoliei Moldovei si Bucovinei..., urmand a fi inscrisa in calendarul bisericesc al eparhiei, cu cruce neagra, la data de 13 octombrie, astfel: Aducerea moastelor Sfantului Apostol Andrei la Iasi. Arhiepiscopia Iasilor se va ingriji de alcatuirea slujbei liturgice pentru aceasta praznuire, in conditiile aprobate de Sfantul Sinod pentru alcatuirea slujbelor sfintilor romani".

Totodata, Sfantul Sinod a aprobat ca sarbatorirea Sfantului Apostol Andrei sa fie completata si inscrisa in calendarul bisericesc astfel: "Sfantul Apostol Andrei cel intai chemat, ocrotitorul Romaniei", praznuit la 30 noiembrie.

In sesiunea din 5-6 iulie 2005, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in urma cercetarilor facute de catre Comisia special instituita, a aprobat canonizarea unor vrednici inaintasi ai neamului nostru, care s-au afirmat ca teologi ilustri, ctitori ai limbii romane moderne: Mitropolitul Dosoftei al Moldovei si Mitropolitul Grigorie Dascalul din Tara Romaneasca, precum si a unor mari traitori si indrumatori in tainele dumnezeiesti, Sfantul Cuvios Gheorghe, staretul Manastirii Cernica si Cuviosul Onufrie de la Sihastria Voronei.

Concluzii

Privind in lumina teologiei ortodoxe numeroasele acte de canonizare facute de Biserica Ortodoxa Romana, sfintii sunt cei care mijlocesc pentru noi inaintea tronului lui Dumnezeu, fiind patroni spirituali ai celor care le poarta numele, ai bisericilor care le sunt inchinate, ai oraselor si tinuturilor, ai tuturor celor care le inalta rugaciuni.

Avand in vedere cele de mai sus, consideram ca pe de o parte trebuie sa depunem toate eforturile pentru proclamarea tuturor celor care s-au remarcat printr-o traire si credinta statornica, iar pe de alta parte, sa le acordam cinstea cuvenita sfintilor prin rugaciuni si urmandu-le pilda credintei.

Ca o remarca finala, credinciosii din provincia care a suferit cel mai mult in perioada comunista, Basarabia, trebuie sa-si onoreze inaintasii, implinind o obligatie morala fata de cei care s-au nevoit prin manastiri sau care au marturisit credinta in lagare si inchisori, mai ales in urma instaurarii regimului comunist-stalinist, cercetand arhivele si reconstituind vietile acestor fii ai neamului nostru care n-au pregetat sa marturiseasca pe Hristos cel inviat, multi dintre preotii si credinciosii nostri din Basarabia fiind torturati, schingiuiti si chiar condamnati la moarte, in inchisorile comuniste de la Chisinau sau in cele din Gulagul sovietic.

In acest sens, consideram binevenita, in zilele noastre, cunoasterea vietii si credintei si chiar cercetarea dosarelor si proclamarea solemna a canonizarii celor care si-au dat viata, pentru adevar, credinta si libertate, pentru a nu ni se reprosa mereu ca nu avem sfinti sau ca evlavia poporului nostru nu a rodit in tarina lui Hristos.

dr. Veaceslav Goreanu


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/diverse/canonizarea-sfintilor-biserica-ortodoxa-69619.html