miercuri, 30 iunie 2010

Secolul XXI, secolul in care se vizeaza persoana

Pe 27 iunie a.c., in ajunul deschiderii celei de-a 57-a saptamani de studii liturgice la Institutul de Teologie Ortodoxa "Saint Serge" din Paris, IPS Kallistos Ware a tinut o conferinta intitulata "Biserica secolului XXI : promisiune si sfidare". Din aceasta conferinta un mic fragment este redat mai jos:





IPS Kallistos:
Pentru teologia ortodoxa, pentru spiritualitatea ortodoxa, care este principala problema care se pune in secolul al XXI-lea, care este intrebarea centrala?

Tema dominanta a teologiei ortodoxe in cursul secolului trecut a fost, dupa parerea mea, ecleziologia. Intrebarea principala care se punea era: "De ce Biserica?"

In cursul secolului care se deschide acum pentru noi, care va fi tema dominanta a acestuia? Ecleziologia, fara nici cea mai mica indoiala, va continua sa absoarba atentia noastra. Sunt totusi convins ca interesul prim al cercetarii teologice si spirituale se va deplasa de la ecleziologie la antropologie. Intrebarea centrala nu va mai fi doar: " Ce este biserica?", ci, de asemenea, si mult mai profund: "Ce este persoana umana?", si mai specific: "Ce semnifica a fi o persoana, dupa imaginea lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi ?"

Exista cel putin patru motive pentru care aceasta problema a persoanei este vizata acum, pentru secolul la inceputul caruia suntem.

In primul rand, traim la nivel social si politic intr-o epoca care face sa avanseze mereu mai mult organizarea si globalizarea. Individul, in identitatea sa specifica risca sa fie inghitit discret. Este necesar sa se afirme caracterul unic si valoarea infinita a fiecarui fiintei umane asa cum este. Fiecare dintre noi estehttp://www.razbointrucuvant.ro/2010/07/08/cuviosul-sofronie-saharov-despre-razboaie-si-oamenii-zdrobiti-ai-vremii-noastre-scriu-dintr-o-profunda-durere-a-sufletului-meu-si-nu-socoti-lucrul-acesta-a-fi-un-pesimism-nemoderat/ diferit, si in fiecare dintre noi se gaseste o comoara care nu este data niciunei alte persoane.

PAGINI WEB:
http://www.orthodoxie.com/2010/06/-l%C3%A9glise-du-21%C3%A8me-si%C3%A8cle-promesses-et-d%C3%A9fi-extrait-de-la-conf%C3%A9rence-de-mgr-kallistos-ware.html
http://www.orthodoxie.com/2010/06/conf%C3%A9rence-liturgique-%C3%A0-linstitut-saintserge.html
http://www.flickr.com/photos/orthodoxe/sets/72157624376404512/show/

http://www.razbointrucuvant.ro/2010/07/08/cuviosul-sofronie-saharov-despre-razboaie-si-oamenii-zdrobiti-ai-vremii-noastre-scriu-dintr-o-profunda-durere-a-sufletului-meu-si-nu-socoti-lucrul-acesta-a-fi-un-pesimism-nemoderat/
"Cand statele, ca un intreg, se organizeaza tot mai mult si mai mult rational, atunci ramane din ce in ce mai putin loc pentru nazuintele individuale ale omului. Lucrurile comune le strivesc pe cele individual sa te smulgi din aceasta dependenta ar insemna sa biruiesti lumea"

marți, 29 iunie 2010

Patima desfranarii

Patima desfranarii consta in intrebuintarea patologica pe care omul o da sexualitatii sale.

Inainte de orice altceva, este necesar sa precizam faptul ca folosirea sexualitatii nu tine deloc de originea firii umane si ca aceasta a aparut numai ca urmare a pacatului protoparintilor. Astfel Sfantul Ioan Damaschin precizeaza: "Fecioria este de la inceput si dintru inceput a fost sadita in firea oamenilor (...)In Rai domnea fecioria (...) Cand prin calcarea poruncii a intrat moartea in lume, atunci a cunoscut Adam pe Eva, femeia lui, si a zamislit si a nascut."
In starea care a urmat caderii originale, pentru oameni fecioria ramane norma desavarsirii. Totusi, pentru faptul ca permit perpetuarea neamului omenesc in aceasta noua stare in care se afla, perpetuare care este binecuvantata de Dumnezeu (cf. Fac. 9,7), relatiile trupesti in cadrul casatoriei nu sunt in nici un fel condamnabile, si Sfintii Parinti, urmand exemplul Domnului Iisus Hristos, Care a binecuvantat prin prezenta Sa nunta din Cana, ca si invatatura Apostolului (Evr. 13,4; 1 cor. 7, 28), ii recunosc acesteia deplina indreptatire si vorbesc chiar despre valoarea ei, socotind ca si ea este chemata la sfintirea de la care sunt vrednice toate celelalte functii ale existentei omenesti.

In cadrul casatoriei, patima desfranarii nu consta, deci, in folosirea functiei sexuale, ci in folosirea ei in mod necumpatat. Notiunea de necumpatare, pe care o intalnim adesea la Sfintii Parinti, nu are un inteles cantitativ, ci unul calitativ; ea inseamna aici, ca si in alte cazuri, o rea folosire a acestei functii, o pervertire a ei, o folosire constrara scopului ei firesc si deci contra naturii si anormala sau, altfel spus, patologica. Astfel, Sfantul Maxim Marturisitorul se exprima foarte precis, vorbind despre aceasta patima si despre alte patimi: "Nimic nu este rau din cele ce sunt, decat reaua intrebuintare care vine din negrija mintii de-a cultiva cele firesti". Sfantul Isaac Sirul, atunci cand vorbeste despre patima desfranarii, ne pune in fata unei perspective asemanatoare, subliniind de aceea responsabilitatea pe care o are omul in dominarea miscarilor firesti:" Cand cineva e starnit (...) de pofta, nu-l sileste puterea naturala sa iasa din hotarul firii si sa ajunga in afara de cele datorate, ci adaosul pe care il facem firii prin prilejurile primite prin vointa. Caci Dumnezeu, toate cate le-a facut, le-a facut bune si cu masura. Si cat timpr se pazeste masura cumpenei firesti si drepte a pornirilor din noi, miscarile firesti nu ne pot sili sa iesim de pe calea cuvenita. Si trupul se misca numai in miscarile bine oranduite."

Putem vorbi de necumpatare sau, mai precis, de rea folosire, atunci cand omul se foloseste de sexualitatea sa numai pentru dobandirea placerii legate de ea, atunci cand face din placerea sexuala un scop in sine, ceea ce este un lucru pervers si patologic din mai multe motive.
Mai intai, se neaga una dintre principalele meniri ale functiei sexuale, cea mai vadita si care este inscrisa in insasi firea ei: procrearea. Astfel, Sfantul Maxim spune ca, indeobste, viciul "este o judecata gresita cu privire la intelesul lucrurilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor la intelesuruile lucrurilor, (abuzul de lucruri)"si, de pilda, "cand este vorba despre femeie, judecata dreapta cu privire la impreunare trebuie sa vada scopul ei in nasterea de prunci. Deci cel care urmareste placerea greseste in judecata socotind ceea ce nu e bine ca bine. Asadar, ca acesta face rea interebuintare (abuzeaza) de femeie impreunandu-se cu ea." Aceasta menire, chiar fireasca cum este, nu este nici singura, nici cea mai importanta. Pentru speta umana, procrerea poate aparea mai curand ca un rezultat firesc al unirii sexuale, decat ca scop al ei. Unirea sexuala este in primul rand unul dintre modurile de unire ale barbatului cu femeia, una dintre manfestarile iubirii ce si-o poarta unul altuia, ea exprima aceasta iubire pe un anumit plan al fiintei lor, cel trupesc.

Cea dintai tinta a unirii sexuale este iubirea si multele ei binefaceri de ordin spiritual pe care omul le poate dobandi prin ea, in sanul casatoriei binecuvantate si in legatura cu alte moduri de unire conjugala.Trebuie totusi sa precizam ca iubirea conjugala, in viziunea crestina, este privita ca unire a doua persoane - adica a doua fiinte privite in intregul lor, pe de o parte, si in natura lor spirituala pe de alta -, in Hristos, in vedera ajungerii in Imparatia cerurilor, unire pecetluita in ceea ce priveste natura si menirea ei de harul Duhului Sfant, dat prin taina cununiei. Aceasta conceptie subordoneaza unirea sexuala, ca si toate celelalte moduri de unire dintre soti, dimensiunii spirituale pe care o au fiinta si iubirea lor. Trebuie, de aceea, ca unirea sexuala, sa fie precedata in chip fiintial de unirea spirituala, cea care ii confera sens si valuare, numai asa respecatandu-se finalitatea ei, si cea a naturii fiintelor pe care le pune in legatura.
Atunci cand unirea sexuala se produce in afara contextului ei spiritual si se practica numai pentru desfatarea simturilor, inevitabil, ea il mutileaza pe om, pervertind ordinea fireasca a raportului lui cu Dumnezeu, cu sine insusi si cu aproapele.

1) Dorinta exclusiva de placere sexuala care caracterizeaza desfranarea pune in miscare puterea poftitoare a omului si o indeparteaza de la Dumnezeu, Care ar trebui sa fie scopul ei esential. Orbit de desfatarea simturilor pe care i-o produce aceasta patima, omul se lipseste astfel de desfatarea spirituala cu bunuri ceresti. Desfranarea, ca toate celelealte patimi opereaza dupa cum se vede, o rasturnare a valorilor la cel mai inalt nivel: ea duce la siturea lui Dumnezeu intr-un plan secund, la uitarea si negarea Lui, punand in locul Sau placerea simturilor. In general ea face ca in existenta celui patimas trupul sa treaca inaintea duhului.

Folosita firesc, sfintita prin taina cununiei, integrata si transfigurata in mod spiritual de iubirea dintre soti traita in Dumnezeu, sexualitatea, ca toate celelalte moduri de unire a lor, devine transparenta fata de Dumnezeu si realizeaza la nivelul ei si in chip analogic o unire asemanatoare celei care exista intre Hristos si Biserica (cf. Efes. 5, 20-32), capatand un sens mistic (cf. Efes. 5, 32). In patima desfranarii, dimpotriva ea devine pentru om un obstacol pe calea intalnirii cu Dumnezeu. Ea inceteaza de a mai fi expresia pe plan trupesca iubirii ancorate in sfintenia Duhului si deci, intr-un anume fel, ea inceteaza de a mai fi, tocmai prin lipsa ei de spiritualizare, un act spiritual, devenind un act pur carnal, marginit la trup, opac la orice transcendenta. Placerea privita ca scop in sine devine pentru om un absolut, care-L exclude pe Dumnezeu si-I ia locul. Prin desfranare, omul isi face din voluptate un idol.

2) Atunci omul nu mai vede centrul fiintei sale in chipul lui Dumnezeu pe care-l poarta in sine, ci in functiile sexuale. Intr-un anume fel el se reduce la aceasta, tot asa cum cel care este stapanit de patima lacomiei se reduce la functiile sale gustative si digestive. Astfel omul se descentreaza si vietuieste instrainat de sine. Nefiind, asa cum se cuvine, supusa iubirii spirituale, functia sexuala ajunge sa ocupe in om un loc nespus de mare, poate chiar exclusiv, si inlocuieste iubirea cu pofta animalica si instinctiva.

Astfel cum arata Vasile al Ancirei, sufletul ajunge sa fie tarat de poftele trupului: "Trupurile, cautand placerea care e este pe plac, atrag la aceasta si sufletele care sunt in ele, punandu-le in slujba patimii care le misca, si asa ajung sa se inhameze sufletele la carul patimilor trupesti".

Ordinea facultatilor omului este astfel tulburata, si in fiinta sa se instaureaza un profund dezechilibru, provocat de faptul ca mintea, vointa si afectivitatea inceteaza se a mai sta in slujba spiritului si, nemaifiind modelate si ordonate de el, sunt puse in slujba poftei sexuale, manata de cautarea placerii. Omul, stapanit de instinct, ajunge asemenea animalelor.

Prin desfranare multe din functiile trupului sunt abatute de la telul lor firesc, ajungand unelte ale placerii sexuale. Simtul vazului care are un rol fundamental in savarsirea acestei patimi, ne ofera, din acest punct de vedere, un exemplu deosebit de instructiv. Sfantul Ioan Casian arata foarte bine felul in care, in acest caz, caracterul patologic decurge din folosirea contra naturii, prin pervertirea facultatii perceptive: "Bolnava de rana facuta de sageata poftei desfranate este inima, care priveste pentru a se invapaia de dorinta. Darul vazului, daruit cu rost de Ziditor, ea il intoarce din cauza viciului spre ticaloase slujiri".

Putem spune ca prin desfranare intreg trupul este abatut de la rolul lui firesc. Trupul omului este chemat, ca si sufletul, si impreuna cu acesta, la unirea cu Dumnezeu prin virtute, la sfintire, indumnezeire si slava si are rostul de a face vadita inca din aceasta lume slava lui Dumnezeu si arvuna Imparatiei prin prezenta transfiguratoare a Duhului in el: "Nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi, pe Care Il aveti de la Dumnezeu (...) Slaviti dar pe Dumnezeu in trupul vostru" (1 Cor. 6, 19-20). Potrivit invataturii Apostolului, este limpede ca trupul are ca menire fireasca si normala sa fie afierosit lui Dumnezeu si sa-L slaveasca pe Acesta si sa fie pnevmatofor, tot asa cum este si sufletul cu care este unit. Spunand, pe de alta parte ca "trupul nu este pentru desfranare" (1 Cor. 6, 13), Sfantul Apostol Pavel arata vadit ca, dedandu-se acestei patimi, omul se foloseste de trup intr-un chip nefiresc. Reducand trupul la un simplu instrument de placere sexuala, omul neaga dimensiunea spirituala a acestui trup si destinatia sa transcendenta, dispretuieste chipul lui Dumnezeu dupa care este el insusi facut si "uita de firea omeneasca". Profaneaza ceea ce este prin fire sacru si deiform, "pangaresc templul lui Dumnezeu", fac din templul Duhului Sfant si din salasul rugaciunii cuib de talhari si-l fac desfranat (cf. Cor. 6,15) pe cel care, impreuna cu sufletul, este chemat la nuntire cu Hristos in Biserica si in casatorie, care este icoana a aceleia. Omul desfranta dispretuieste voia lui Dumnezeu in ceea ce priveste folosirea trupului (cf. 1 Tes. 4, 3-7); el pacatuieste astfel impotriva propiului trup (cf. 1 Cor. 6, 18) si-L "defaimeaza pe Dumnezeu "Insusi (1 Tes. 4, 8).

Si pentru ca desfranarea il impinge pe om sa-si renege propia fire si sa se lepede de Dumnezu, de la Care a primit viata si sens, desfranarea poate fi privita ca izvor al mortii pentru intreaga fiinta.

Inainte de a fi fizica, sexualitatea umana este psihica. "Pofta care se implineste prin trup nu vine din trup" , ne spune Clement Alexandrinul. Cel mai adesea, trupul este impins sa pacatuiasca de o dorinta care se naste in inima (Mc 7, 21) si tot creste pana ajunge sa implice trecerea la actul fizic. "Pofta inimii" are in ea germenele patimii si chiar ajunge s-o savarseasca in chip deplin (cf. Mt. 5,28). Si daca este adevarat ca in anumite cazuri, imboldul trupului isca in suflet pofta, putem spune totusi ca si atunci sufletul este cel care are initiativa, intrucat el dispune de puterea de a primi sau nu aceste imboldiri, lasandu-le fie sa se inteteasca, fie, dimpotriva, taindu-le cu totul.

Se cuvine insa de subliniat faptul ca patima desfranarii poate fi savarsita cu mintea, prin desfatarea cu inchipuirea desfranarii, mai precis cu imaginile ei. "Precum trupul are ca lume lucrurile, asa si mintea are ca lume ideile. Si precum trupul desfraneaza cu trupul femeii, asa si mintea desfraneaza cu ideea femeii prin chipul trupului propiu. Caci vede in gand forma trupului propiu amestecata cu forma femeii (...) Caci cele ce le face trupul cu fapta in lumea lucrurilor, acelea le face si mintea in lumea gandurilor". Atunci cand aceste imagini nu sunt furnizate de simturi sau de memorie, ele pot fi faurite, sub impulsul dorintei, de imaginatie. Aceasta poate da nastere, sub presiunea unei dorinte deosebit de puternice, dar si prin directa lucrare a demonilor, unor veritabile halucinatii. Demonul desfranarii arata Evagrie, "il face (pe suflet) sa spuna ori sa asculte tot felul de vorbe, ca si cum lucrul cu pricina ar fi chiar in fata ochilor". Desfranrea il face sa traiasca pe cel in care s-a incuibat intr-o lume a fantasmelor, intr-un univers ireal, cazut prada delirului si fortelor demonice.

Iubirea este deschidere spre celalalt si daruire libera de sine. Persoanele unite prin iubire se daruiesc una celeilalte si primesc, in schimb, una pe cealalta. In aceasta comuniune, fiecare dintre ele isi imbogateste si isi implineste intreaga fiinta, in toate laturile ei si in toate aspiratiile ei; iubirea care, asa cum se cuvine, este inflacarata de har si tinteste sa dobandeasca Imparatia, sporind in spiritualizare, il inalta pe om la infinitul dumnezeiesc.
Cu totul dimpotirva, desfranarea este o atitudine filautica, vadind o iubire egoista de sine. Ea il margineste la sinele egoist pe cel posedat de ea si il inchide cu totul fata de ceilalti, impiedicand orice forma de comunicare si schimbul de bogatie fiintiala, pentru ca, stapanit de ea, patimasul nu-si urmareste decat propia sa placere, nu daruieste nimic celuilalt, iar de la acela asteapta sa primeasca numai ce-i cere dorinta sa patimasa. Iar ce dobandeste este privit ca implinirea propriei sale dorinte, iar nu ca dar al celuilal; patimasul si-l insuseste pe celalalt, care nu este pentru el decat un simplu obiect al patimii sale. Desfranarea il intemniteaza astfel pe om in propiul eu, sau, mai precis si mai restrictiv vorbind, in lumea marginita si inchisa a sexualitatii sale trupesti, a instinctelor si a fantasmelor, izolandu-l cu totul de universurile infinite ale iubirii si spiritului.

3) Atunci cand desfranarea se manifesta ca placere nascuta de inchipuire, celalalt nici nu mai exista ca persoana sau ca semen; e doar un obiect fantasmatic, o simpla proiectie a dorintei celui patimas. O asemenea fantazare are cu siguranta unele consecinte asupra felului in care desfranatul vede in realitate fiintele concrete spre care se indreapta patima sa. Se produce, inevitabil o suprapunere a imaginarului peste real, care duce la deformarea celui din urma.

Dar perceperea celuilalt in realitatea lui nu este falsificata numai de imaginatia care o precede. Atunci cand aceasta patima ajunge sa se manifeste intr-o relatie directa, cu o persoana concreta si reala, ea opereaza o micsorare a acestei persoane. In desfranare, omul nu-l intalneste pe celalalt ca pe o persoana, nu-i mai sesizeaza dimensiunea spirituala si realitatea fundamentala, de faptura creata dupa chipul lui Dumnezeu; acesta este redus la ceea ce, in aparenta sa exterioara, raspunde poftei de placere a celui patimas; devine pentru acesta un simplu instrument de placere, un obiect. In anumite cazuri ii este tagaduita viata orice viata launtrica, si orice alta dimensiune a fiintei sale care depaseste planul sexual, si mai cu seama constiinta, afectivitatea de tip superior, vointa. Pe de alta parte, cel patimas ignora libertatea celuilalt, de vreme ce nu urmareste decat satisfacerea dorintei sale, care apare cel mai adesea ca o necesitate absoluta pentru el si care nu tine seama de dorintele celuilalt. Prin urmare, semenului nu-i mai sunt recunoscute si nici respectate alteritatea si caracterul unic al realitatii sale personale, care nu se pot revela decat ca expresie a libertatii si ca manifestare a sferelor superioare ale fiintei sale. Reduse prin desfranare la dimensiunea generica si animalica a sexualitatii carnale, fiintele omenesti pot fi, practic, schimbate unele cu altele, ca simple obiecte.

Ca urmare a desfranarii, omul il vede pe aproapele sau altfel decat este, si nu asa cum este.
Altfel spus, el dobandeste o viziune deliranta a celor spre care-l mana patima sa. Si asa, toate raporturile sale cu aceste fiinte sunt cu totul pervertite.


Caracterul patologic si patogen al desfranarii apare destul de evident la toate nivelurile, putand astfel sa intelegem de ce Sfintii Parinti o numesc adeseori o boala si vad in ea o forma de nebunie.

"Pofta este o boala a sufletului", spune Sfantul Vasile cel Mare, vorbind mai ales despre cea care lucreaza in cazul acestei patimi. "Bolnava si ranita de sageata poftei desfranate este inima care vede pentru a se invapaia de dorinta (concupiscentia)", spune Sfantul Ioan Casian, care, in alta parte numeste aceasta patima "boala cea mai rea" sau scurt, "boala (morbus)" si vorbeste despre mintea inbolnavita de loviturile ei. Vorbind despre aceasta patima, Sfantul Grigore de Nyssa o numeste "boala placerii" . Sfantul Ioan Gura de Aur, care, ca si Sfantul Casian, o califica drept "boala rea", spune pe de alta parte: "boala foarte rea a ochilor este desfranarea; dar nu a ochilor trupesti, ci ai sufletului".

Desfranarea este cel mai adese privita ca o forma de nebunie. Sfantul Vasile vede in manifestarile acestie patimi "fapte savarsite de un suflet nebun si turbat", iar Sfantul Ioan Scararul spune ca ea "il face pe cel ce patimeste aceasta ca pe un scos din minte si iesit din sine, beat de o pofta neincetata dupa fiinta cuvantatoare si necuvantatoare". Tot el spune inca: "(Dracul curviei), intunecand adeseori mintea conducatoare, ii face pe oameni sa savarseasca acele lucruri pe care numai cei iesiti din minte le savarsesc". Sfantul Ioan Gura de Aur arata cum aceasta patima rataceste mintea omului, ii intuneca, ii tulbura, ii ravaseste si ii chinuie sufletul: "dupa cum norii si ceata pun ca un val pe ochii trupului (impiedicandu-i sa vada), tot asa, atunci cand pofta necurata pune stapanire pe suflet, il lipseste de orice prevedere si nu-l lasa sa vada altceva decat lucrul care-i sta inainte (...); tiranizat de aceste ispite, sufletul este usor inrobit de pacat; (...) avand mereu in fata ochilor, in inima si in minte numai un singur lucru (...). Si dupa cum orbii care, stand in plina lumina, la amiaza, nu vad nici o raza de soare, pentru ca ochii lor sunt cu totul inchisi, tot asa nenorocitii cazuti prada acestei boli isi inchid urechile la nenumaratele si folositoarele invataturi pe care li le dau cei apropiati". Acelasi Sfant parinte, in alt loc, numeste placerea dupa care alearga desfranatul "maica nebuniei".

Din invataturile pe care le dau Sfintii Parinti cu privire la desfranare reiese, asa cum se poate remarca din citatele de mai sus, trei efecte patologice mai importante ale acestei patimi:
1) O tulburare si un zbucium al sufletului, care insotesc aceasta patima de la zamislirea dorintei pana la implinirea ei.
2) O neliniste care insoteste dintru inceput patima, in cautarea obiectului dorintei si in elaborarea mijloacelor care sa-i permita sa ajunga la el (cu tot ceea ce implica aceasta, mai ales nesiguranta, asteptare plina de infrigurare sau teama de a nu izbuti). Apoi, de asemenea, o neliniste care urmeaza implinirii dorintei. Caci aproape de indata, placerea dupa care alergase se evapora, lasandu-i omului in suflet un gust cu atat mai amar cu cat, privind-o ca pe ceva absolut, asteapta de la ea o satisfactie deplina, totala, netrecatoare. Atunci, patimasul incearca un sentiment de frustare, insotit de teama, iar uneori chiar de o adevarata spaima. Si, stapanit de patima, crede ca un leac al suferintei sale ar fi sa regaseasca placerea pierduta. Iata cum, abia implinita, dorinta renaste si, o data cu ea, multimea de nelinisti. Iar nelinistea este cu atat mai mare cu cat implinirea patimii hraneste si inteteste dorinta, si sporeste insemnatatea acordarii placerii, ori de cate ori o cere patima, apar cu atat mai dureroase, iar dezamagirea pe care o resimte omul din pricina nepotrivirii dintre ceea ce asteapta de la placere si ceea ce-i da ea in realitate, tot mai mare.
3) O intunecare a mintii, a constiintei si o pierdere a puterii de judecata.

In afara acestor trei efecte principale, aceasta patima are drept urmare toropeala mintii si invartosarea inimii. Ea tiranizeaza sufletul omului mai mult decat celelalte patimi, din pricina fortei ei cumplite. "Din multele patimi care razboiesc gandurile oamenilor, nici o alta patima nu are asupra noastra o putere deopotriva cu boala placerii trupesti", scrie Sfantul Grigorie de Nyssa. Din aceasta cauza, dar si din pricina uimitoarei repeziciuni a lucrarii demonice care o inspira, ea este "greu de infranat si de infruntat".

Ca toate celelalte patimi, ea nimiceste virtutile si, legat de aceasta, zamisleste in suflet tot felul de atitudini vicioase si mai ales lipsa temerii de Dumnezeu, scarba de rugaciune, iubirea de sine, nesimtirea, alipirea de lume, deznadejdea.
Sa notam, in incheiere, ca patima desfranarii este zamislita, hranita si sporita mai ales prin trei feluri de comportament patimas: mandria si slava desarta; osandirea aproapelui; saturarea pantecelui si somnul fara masura.

Sursa: Terapeutica bolilor spirituale de Jean Claude Larchet

Curatirea argintului

Intr-o zi, citind din Vechiul Testament cartea lui Maleahi, si ajungand la cap. al 3-lea, o femeie s-a oprit la versetul al 3-lea care spunea: "Si se va aseza sa curete si sa lamureasca argintul", intrebandu-se ce vrea sa spuna acesta despre caracterul lui Dumnezeu.

Si pentru ca ea tocmai cunostea un argintar, s-a hotarat sa se duca sa vada cum se curata argintul, dar fara sa-i spuna acestuia care este motivul si interesul sau pentru procesul curatirii argintului. Privindu-l cum lucreaza vazu ca el tinea o moneda de argint deasupra focului si o incalzi. Si el ii spuse ca pentru a curati argintul, acesta trebuie tinut in mijlocul focului unde flacarile sunt fierbinti, pentru a arde orice necuratie. Femeia isi imagina pe Dumnezeu tinandu-ne intr-un astfel de loc, amintindu-si versetul care spunea ca se va aseza sa curete si sa lamureasca argintul. Atunci il intreba pe argintar daca este adevarat ca trebuie sa stea asezat tot timpul langa foc cat se curata argintul. Omul raspunse ca da, nu numai ca trebuia sa stea asezat si sa tina argintul, dar trebuia sa nu-l piarda din ochi cat timp se afla in foc, pentru ca daca ar ramane o clipa mai mult decat trebuie ar fi distrus.
Femeia ramase o clipa tacuta. Apoi il intreba pe argintar:
-Si cum sti ca argintul este pe de-a-ntregul curatit?
El ii zambi si ii spuse:
-O! Asta e usor : atunci cand imi vad chipul oglindit in el!

Daca astazi simti fierbinteala focului adu-ti aminte ca Dumnezeu se uita la tine, si te tine in mana Sa si va veghia asupra ta pana cand Isi va vedea chipul oglindit in tine.

In aceasta perioada de criza ("judecata" in gr.) auzim parca mai mult ca oricand vorbindu-se despre bani (argint, arginti, "argent" in fr.) dar daca acum, in loc sa cautam acest lucru trecator, pe care il foloseste omul ca pe orice lucru pamantesc, ne vom indrepta spre Soarele dreptatii vom privi si sufletul nostru ca pe acel argint tinut de Dumnezeu in mana Sa pentru a fi curat de de atatea necuratii, si ne vom aminti ce spune Psalmistul: "Ca ai cercat pre noi, Dumnezeule, cu foc ai lamurit pre noi, precum se lamureste argintul" (Psalmul 65,10), si ..."ca pe aur in topitoare, asa i-ai lamurit" (Cartea intelepciunii lui Solomon, 3,6).
Daca ucenicul lui Hristos da inaietate, pentru viata vesnica, curatirii sufletului sau, asa cum argintarul sau aurarul curata un metal pretios, devine martir, martor (sensul initial al cuvantului "martir") al Crucii, datatoare de viata si nedespartita de Inviere.

Adaptarea articolul "Curatirea argintului", din revista Apostolia, Nr.10-11 (Ian.Feb.2009), Publicatie a Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occdentale si Meridionale




joi, 24 iunie 2010

P. Justin Parvu -interviu din Atitudini (5 iunie 2010)

- Par­inte, cu durere obser­vam ca Roma­nia nu mai are put­erea si val­oarea de alta­data, pen­tru ca ea nu face decat sa exe­cute ordinele mar­ilor put­eri ce con­duc intreaga omenire, fara sa se mai opuna catusi de putin si se accepta niste masuri impotriva Romaniei, in defavoarea noas­tra, atat mate­r­ial cat si spir­i­tual. Cre­deti ca mai exista o Romanie libera?

- Roma­nia azi nu mai exista decat cu numele, si nu numai Romania, de alt­fel. Real­i­tatea popoarelor nu mai este con­tro­lata de ele insele, ci ele sunt con­duse de cen­trul euro­pean. Nu se poate vorbi despre o Romanie lib­era pen­tru ca guver­nul Romaniei este con­dus de mar­ile put­eri care stau ascunse in spatele Uni­u­nii Europene sau al altor uni­uni interna­tionale. Democ­ra­tia nu exista in real­i­tate, ea este numai in aparenta si ne da noua impre­sia ca sun­tem liberi. A ramas doar o rezis­tenta for­mala a natiu­nilor, ast­fel incat sa le mai poti numi Roma­nia, Bulgaria, Ser­bia. Real­i­tatea este doar in mainile comitetu­lui cen­tral care diri­jeaza toata viata popoarelor. Este o evi­denta inabusire a voin­tei popoarelor si o tend­inta evi­denta de ameste­care a nea­murilor, ca oamenii sa nu isi mai recunoasca mai intai iden­ti­tatea ca neam, iar mai apoi iden­ti­tatea ca om, cre­atie a lui Dum­nezeu. Nu vedeti exper­i­mentele amer­i­canilor, ca iau un grup de copii dintr-o tara si ii pun sa invete in alta tara, ca sa amestece cul­turile si obi­ceiurile natale? Pe ei nu ii intereseaza pacea si bunastarea popoarelor, asta e numai o teorie goala pentru pros­timea asta a lumii. Natiu­nile, la ora actu­ala, sunt descompuse.

– Si cei care nu cred in aceasta fal­si­tate a pacii lor cum sa se opuna?

- Nu ai cum te opune. Daca te revolti si iesi in strada impotriva lor, tot jocul lor il faci. Majori­tatea revoltelor de azi ori sunt manevrate tot de ei, ori au grija ei sa isi infil­treze oamenii lor ca sa le deturneze ros­tul. Si nici nu stim de fapt impotriva cui ne razvra­tim si protes­tam. Noi avem impre­sia ca Europa are un sis­tem demo­c­ra­tic la baza, dar Europa este tot sovi­eti­zata, o Europa sovi­et­ica. Este ace­lasi mare lagar sovi­etic al Moscovei decat cu alta sapca, iar din­colo, in Occi­dent, avem de-a face cu lagarul cap­i­tal­is­mu­lui. In aparenta, intre rusi si amer­i­cani pare a fi o diferenta polit­ica si eco­nom­ica, dar in spatele lor este un sin­gur stapan, care atunci cand isi va desavarsi put­erea asupra tuturor statelor, se va incorona drept con­d­u­ca­torul lumii si nu va fi altul decat marele antihrist. Aceasta put­ere diri­jeaza si con­troleaza totul pana la pre­tul unei paini, totul e con­tro­lat. De aceea si vor sa puna aceste cipuri elec­tron­ice, ca sa te con­troleze si pe tine, nu numai painea pe care o mananci.

– Am citit ca unele state europene se opun imple­men­tarii cipurilor in actele de iden­ti­tate. Cre­deti ca atunci cand tara aceasta va imbratisa toate principi­ile sis­temu­lui antihris­tic, pen­tru ca prac­tic noi sun­tem o tara usor de manevrat, nein­sem­nata eco­nomic, – cre­deti ca e bine sa fugim in alta cetate care sa ne dea posi­bil­i­tatea sa alegem legea lui Dumnezeu?

- Dar unde sa fugi? Este si asta o alta inse­la­to­rie de a lor, de a se opune chipurile actelor bio­met­rice, dar pana la urma tot le vor intro­duce. Sa nu cumva sa fugi de aici de urs si sa dai din­colo de mama ursu­lui. Fac si ei asa, un fel de pro­pa­ganda ca sa apara ca sunt in viata polit­ica altceva decat sunt de fapt. La ora actu­ala nu tre­buie sa ne mai incre­dem in niciun sis­tem politic sau eco­nomic. Nu, sa nu ne facem iluzii desarte. Unde sa te duci? Ca tot lagar e peste tot, doar ca pare ca e mai bun, dar e aceeasi amaraciune.

- Vedeti aproape un even­tual razboi?

Este posi­bil, dupa cum se deruleaza eveni­mentele. Si, pe de alta parte, este aproape si sfarsi­tul acesta al lumii si tre­buie sa se implin­easca toate pro­roci­ile Apoc­alip­sei. De aceea ei cumva se si grabesc si vor sa dimin­ueze numarul acesta al con­suma­to­rilor, ca sa ii poata stapani mai usor. Vor veni vre­muri grele – nu ai sa poti sa mai iei un medicament, o bucata de paine, si comu­ni­carea si intra­ju­torarea din­tre noi va fi cu anevoie de facut. Se va face, si asta deja s-a inceput, uciderea omu­lui la nivel ofi­cial, prin otravurile care ni le intro­duc in man­care, prin otravurile ce ni le intro­duc in aerul ce-l res­pi­ram, prin otravurile din vac­cin­uri – toate se fac la nivel ofi­cial. Iar noi le luam pe toate de bune, pen­tru ca asa spune ziarul ori tele­viz­iunea. Omul a ajuns un sclav, un rob, dar cu mult sub con­di­tia sclavu­lui de alta­data. Pen­tru ca sclavul inainte stia cui se supune, dar omul de azi a devenit un rob care nu isi cunoaste stapanii. El nici macar nu stie ca este rob.

– Deci aceasta criza eco­nom­ica con­siderati ca tre­buie rab­data asa, sau sa cau­tam alte solu­tii eco­nom­ice si politice? Cum ne putem opune?

- Grev­ele nu au nicio val­oare, ele fac parte din planul lor. Romanul de alt­fel e foarte puturos, s-a invatat cu comod­i­tatea si nu suporta sa munceasca ceva. Au gra­dini la tara cu pomi fruc­tiferi si nici ca se duc sa ingrijeasca gradina sau sa adune prunele. Ei vor ceva con­fort­a­bil; de pilda aici la noi, in zona, abia gas­esti un insta­la­tor sa iti repare chi­u­veta sau pe cineva sa iti varuiasca sau sa iti ten­cuiasca in casa. Ne-am invatat boieri. Eu cred ca aceasta criza este si din icono­mia lui Dum­nezeu, pen­tru ca ne indeamna la o viata mai austera, la o seri­oz­i­tate in viata noas­tra crestina de zi cu zi, la lacrima si pocainta. Sa mul­tumim lui Dum­nezeu ca nu ne-a pedep­sit mai rau pen­tru cat am fi mer­i­tat. Poate ca va mai trezi pe unii criza asta. Prea multa necred­inta si prea multa faradelege este pe pamant. De aceea, daca vom avea con­sti­inta pacatose­niei noas­tre, ne vom asuma si criza in care traim. Mai bine sa ne rugam ca Sf. Siluan pen­tru intreaga omenire decat sa protes­tam. Pen­tru legea lui Dum­nezeu nu stim sa protes­tam, dar pen­tru marirea salari­ilor da. Cand marsalui­esc homo­sex­u­alii, cand ni se pun cipuri, cand ni se omoara copiii prin vac­cin­uri, nu protesteaza nimeni, sau foarte putini. Iata ca avem posi­bil­i­tatea sa revenim la asceza cres­tin­is­mu­lui de altadata.

Pen­tru noi, cres­tinii, este o bine­facere aceasta sara­cie, pen­tru ca ne invata sa fim mai cu stapanire de sine, mai gri­julii si mai cu frica de Dum­nezeu. Nu vedeti ca popoarele mai eman­ci­pate, care au toate la inde­m­ana, nu mai cred in Dum­nezeu? Primul act pe care il fac, atunci cand se simt in bunastare, este sa uite de Dum­nezeu. Unde este o Franta, unde este o Spanie, o Italie de alta­data? Dar sa crezi ca un sis­tem politic sau economic te mai poate izbavi, este o mare inse­lare, pen­tru ca societatea este alter­ata ca si con­d­u­ca­torii lumii pana in adan­curile fiin­tei lor. E o mare pierdere de timp. Nu mai avem alta solu­tie decat rugaciunea.

– Si cum sa ne rugam? In spi­tal, la Cluj, imi spuneati ca va pare rau ca nu ati indem­nat oamenii mai mult spre rugaci­une, ca nu i-ati invatat sa se roage.

- E foarte impor­tant sa stii sa te rogi. De multe ori si noi, calu­garii, stam in man­a­s­tiri si nu ne rugam, doar ni se pare ca ne rugam. Nu e de ajuns sa mergi la bis­er­ica, la slu­jbe si sa stai acolo ca si cum ti-ai facut dato­ria, din oblig­atie. Tre­buie sa insis­tam pe lucrarea laun­trica. Dege­aba zicem multe rugaci­uni cu gura sau cu mintea, daca nu apro­fun­dam, daca nu traim ceea ce ne rugam.

Acum si mirenii tre­buie sa apro­fun­deze rugaci­unea din inima, pen­tru ca va fi sin­gura noas­tra izbavire – rugaci­unea din inima. Pen­tru ca in inima este radacina tuturor patim­ilor si acolo tre­buie sa lucram. Pana acum a mai mers cu lucruri super­fi­ciale, dar pen­tru vre­murile ce ne stau inainte, nu va fi de ajuns. Daca nu vom avea rugaci­une cu strapun­gerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psi­ho­logic, pentru ca au metode nevazute de reed­u­care a mintii. Astazi mi se pare ca nepasarea este cel mai greu pacat. Nu mai sim­tim nimic la rugaci­une, nu avem lacrimi de pocainta. Vor veni vre­muri in care numai cei ce vor simti harul lui Dum­nezeu vor putea dis­tinge binele de rau. Cu mintea ome­neasca va fi cu neputinta de ales intre bine si rau. Vor fi mari inse­lari si numai harul lui Dum­nezeu ne va putea izbavi de ele. Asadar, rugati-va, rugati-va sa nu cadeti in ispita inse­larii! Pen­tru ca numai prin rugaci­une putem primi harul lui Dum­nezeu. Daca nu ne rugam si per­se­veram in lenevia si nepasarea noas­tra fara pocainta, atunci este posi­bil sa pier­dem instinc­tul indrep­tarii. Sa ne fer­easca Dum­nezeu sa pier­dem instinc­tul indreptarii!

– Dar nu exista riscul ca in aceste stram­torari si pe fon­dul unei saracii de pro­por­tii, oamenii sa intre in pan­ica si sa se ridice unul impotriva celuilalt si sa nu mai existe bunavointa crestina?

– Pai toc­mai de aceea vom avea nevoie sa invatam rugaci­unea laun­trica, sa ne putem stapani in aceste sit­u­atii si sa nu ne paraseasca harul lui Dum­nezeu. Ei asta si urmaresc – instau­rarea anarhiei, ca ast­fel sa ia amploare ura si dezbina­rea intre oameni, pana si intre crestini.

(…)

– Mar­tur­isirea cred­in­tei, care este o dato­rie evanghe­lica, cum ar tre­bui facuta, ast­fel incat sa nu cadem in extreme, ajun­gand in felul acesta la schisme grab­nice si nein­te­meiate?

- Dragii mei, mar­tur­isirea tre­buie facuta fara echivoc, fara ascun­zisuri. Adevarul tre­buie scos la lumina, dar numai ade­varul, pen­tru ca lumea nu mai stie de unde vine si incotro merge. Din pacate man­ualele teo­log­ice prez­inta real­i­tatea Bis­ericii trunchiat si copiii nos­tri nu vor avea acces la o invatatura aut­en­tica a isto­riei bis­ericesti. Sis­temul politic a urcat si pana la var­ful ier­arhiei bis­ericesti, ca peste tot, de alt­fel. Dar asta nu e nicio noutate. Cum a fost Bis­er­ica sub comu­nism, asa e si acum. Si tot asa va si supravi­e­tui – prin jertfa si mar­tur­isire. Insa nu iesim din staul si nu tre­cem la nicio alta bis­er­ica schis­mat­ica, chipurile orto­doxa. Ramanem in Bis­er­ica in care ne-am nascut si sa avem cura­jul sa mar­tur­isim orice abatere de la dreapta cred­inta. Deocam­data nu se pune prob­lema unei erezii vadite in Bis­er­ica noas­tra. Avem dato­ria de a vadi rat­acir­ile con­d­u­ca­to­rilor bisericesti, de a vadi peri­colul ecu­menist, pen­tru a evita fatala unire cu papis­tasii sau alte comu­ni­tati bis­ericesti care sunt cazute din Har, nu mai au suc­ce­siune apos­tolica si nu mai pas­treaza adevarul intreg al Bis­ericii Sobor­nicesti, sta­bilit prin cele 7 sinoade ecu­menice. Sa ne pazeasca Dum­nezeu de o ast­fel de unire necanon­ica! Atunci nu va mai fi har intr-o ast­fel de bis­er­ica. Dar Dum­nezeu isi va pas­tra ale­sii Lui si va pazi Bis­er­ica Orto­doxa, dupa cum ne-a fagaduit. Sa ne rugam sa ne pazeasca in acele vre­muri si sa nu cadem in mreaja inse­larii.
Insa tot erezie este si sa te desparti de Trupul Bis­ericii fara intemeiere canon­ica, asa cum e cazul bis­ericii stiliste de la noi. Un apolo­get intelept si un ade­varat apos­tol ar vre­murilor noas­tre are dis­cer­na­man­tul mar­tur­isirii si nu mar­turis­este cu patima, fara socoteala, ci stie sa se faca tuturor toate, fara sa se abata de la Adevar. El cauta mereu sa lupte sa poata trezi in ceilalti sentimentul de aparare a Ade­varu­lui. Acesta este ros­tul marturisirii lui, dar, din pacate, tara noas­tra nu are un ast­fel de mar­tur­isi­tor la ora actu­ala. Ros­tul mar­tur­isi­to­rilor este sa faca ostasi ai apararii Ortodoxiei.

– In incheiere am vrea sa ne spuneti cum ati dep­a­sit greu­tatea bolii si totodata un cuvant de incu­ra­jare pen­tru cres­tinii care trec prin boli grele si sufer­inte trupesti.

- As vrea sa le mul­tumesc din nou tuturor celor care s-au rugat pen­tru nevred­ni­cia si neputinta mea si Maica Dom­nu­lui sa rasplateasca rugaci­unea si oste­neala fiecaruia. Dar sa stiti ca intotdeauna bolile si necazurile sunt con­secinta pacat­u­lui, de sus pana jos. Fiecare este pedep­sit de Dum­nezeu dupa raspun­derea pe care o are – mica sau mare. Stateam si ma gan­deam pe patul spi­talului de la Cluj: Care o fi cauza sufer­in­tei mele, de nu vrea Dom­nul sa ma ridice deloc? Si cauza nu eram decat eu, pacatele mele. Si cand am con­sti­en­ti­zat ca pen­tru pacatele mele sufar aceasta boala, atunci m-a si ridi­cat Dum­nezeu. Man­dria mea este pric­ina bolii. Acum mi-a mai dat Dum­nezeu si schiopatul asta la piciorul drept – si asta are o cauza: ca mergeam prea tantos asa. Prea cre­deam eu ca toata lumea e a mea si eu sunt buricul paman­tu­lui. Dar iata ca nu sunt nimic, decat iarba uscata. Asa ca sa dam slava lui Dum­nezeu in boli, pen­tru ca prin boala invatam smere­nia, bunatatea, rabdarea si asa primim man­tuirea. Toate sunt spre smere­nia si man­tuirea noas­tra. Fara smere­nie nu ne putem mantui”.

PAGINI WEB:
http://atitudini.com/parintele-justin-parvu-rugati-va-rugati-va-sa-nu-cadeti-in-ispita-inselarii/
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/06/23/parintele-iustin-tot-erezie-este-sa-desparti-si-de-trupul-bisericii-cum-e-cazul-stilistilor/

vineri, 18 iunie 2010

IPS Teofan in vizita la Manastirea Vatopedi din Muntele Athos

IPS Teofan a fost zilele acestea in Sfântul Munte Athos, pentru a discuta pe teme spirituale cu calugarii athoniti de la Schitul Românesc Prodromu, Mănăstirea Sfântul Pavel şi Mănăstirea Vatopedi.

Insoţit de şapte egumeni din eparhie, pe 15 iunie, la Manastirea Vatopedi, IPS Teofan a fost condus in catolikon - după o primire călduroasă făcută de obştea mănăstirii- si unde, stareţul Efrem a ţinut un cuvânt de bunvenit. La randul sau IPS Teofan a multumit pentru primirea bizantina si a amintit de relatiile dintre Moldova si Sfantul Munte.

Miercuri, 16 iunie, in ziua de praznuire a Sfântului Agapie Vatopedinul si a lui Nicodim Vatopedinul, IPS Teofan a participat la Sfanta Liturghie Arhiereasca, dupa tipicul atonit, dupa care a vizitat chilia Sfantul Gheorghe Colciu, precum si alte chilii romanesti din apropiere. Seara a fost invitat de obstea vatopedina pentru a tine un cuvant de folos, urmand ca a doua zi sa revina in tara.











PAGINI WEB:
http://vatopaidi.wordpress.com/2010/06/18/romanian/
http://vatopaidi.wordpress.com
http://presaortodoxa.wordpress.com/2010/06/18/mitropolitul-moldovei-k-k-theofa-in-vizita-la-vatopaidi/
http://blog.patermihail.ro/arhive/1212

http://www.razbointrucuvant.ro/2010/07/08/parintele-petroniu-tanase-prodromu-catre-ips-teofan-arhiereul-sa-fie-darz/:

1"Astăzi duhul lumii pătrunde peste tot, uneori chiar în Biserică, în viaţa de parohie şi de mănăstire."
2"Mănăstirea trebuie să fie departe de duhul lumesc"
3 "Călugăria este asemănată, după prof. Teodor M. Popescu, cu mucenicia. Cei mai mulţi sfinţi din calendar sunt mucenicii, apoi vieţuitorii mănăstirilor."
4. "Călugărul este chemat să întreţină candela aprinsă a vieţii liturgice."
5. "Stareţul trebuie să fie duhovnicul obştii. El este părintele duhovnicesc al tuturor celor din obşte."
6. "În slujirea sa, arhiereul este chemat să manifeste dârzenie întru apărarea credinţei, în relaţie cu eterodocşii şi întru promovarea unei vieţi curate. Chipul Sfântului Ioan Gură de Aur şi al Sfântului Vasile cel Mare sunt elocvente în acest sens pentru orice slujire arhierească. Încrederea preoţilor şi credincioşilor în ierarh se menţine atunci când aceştia arată fermitate întru apărarea credinţei şi a unei vieţuiri creştine curate.
7. Lăcomia pântecelui, desfrânarea şi iubirea de arginţi înrobesc astăzi lumea cu lanţurile sclaviei păcatului. Multe păcate sunt legiferate între aşa-numitele “drepturi ale omului”. Potrivit moralei creştine omul are doar îndatoriri: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de creaţie.

miercuri, 16 iunie 2010

Tamaduirea tristetii

In Rai omul nu cunostea tristetea. Aceasta a aparut in urma pacatului adamic si este legata de starea de cadere in care se afla omul. Ea nu tine deci de natura primordiala si fundamentala a omului.

In afara de ceea ce arata cuvantul in sine, tristetea apare ca o stare de suflet caracaterizata prin lipsa de indrazneala, slabiciune, greutate si durere psihica, deznadejde, stramtoare, apasarea inimii, disperare dureroasa, insotita cel mai adesea de neliniste si chair spaima.

Mai mult decat in cazul oricarei alte patimi, cand e vorba despre tamaduirea tristetii, trebuie ca omul sa fie constient ca ea este o boala si sa vrea sa se vindece. Caci nu rareori, dupa cum arata Sfantul Ioan Gura de Aur, omul se complace in aceasta stare si se lasa in voia ei, gasind in ea o desfatare morbida; adesea el nici nu stie ca a cazut prada unei patimi deosebit de grave, mai ales prin relele ei urmari asupra intregii vieti duhovnicesti.

1. TRISTETEA DATORATA LIPSEI PLACERII

O prima cauza a tristetii este faptul ca omul se simte lipsit de placere, fie prezenta, fie nadajduita, si deci, mai profund, are sentimentul lipsirii de un bun material sau a lipsei de implinire a unei dorinte trupesti.

Sfantul Maxim subliniaza faptul ca placerea simturilor este in mod inevitabil urmata de durere, care cel mai adesea este de natura psihica, iar nu fizica, luand forma tristetii. De aceea el spune ca tristetea este "sfarsitul placerii trupesti". Sfantul Ioan Scararul spune ca "Daca cineva socoteste ca nu simte nicio impatimire fata de vreun lucru, dar inima lui e intristata pentru lipsa lui, unul ca acesta se inseala cu desavarsire."

Tristetea poate fi trezita, de asemenea, de pizma fata de bunurile materiale sau morale ale altuia. Ea poate fi cauzata de lipsa onorurilor din partea lumii, fiind astfel legata de chenodoxie.

Sa notam si faptul ca nu totdeauna tristetea este provocata de neimplinirea unei anume dorinte, legata de un lucru anume; ea poate sa fie legata de o insatisfactie de ordin general, de un sentiment de frustrare privind intreaga existenta, vadind astfel faptul ca nu sunt implinite dorintele profunde si fundamentale ale persoanei, chair daca ea nu stie limpede aceasta.

Cand tristetea survine in urma lipsei placerilor nadajduite, tamaduirea ei implica in mod esential renuntarea la dorintele si placerile "trupesti" si, legat de aceasta, dezlipirea de "bunurile" materiale, mergand pana la dispretuirea lor. Sfantul Maxim Marturisitorul arata ca "cel ce fuge de toate poftele lumesti se aseaza pe sine mai presus de toata intristarea lumeasca" si sfatuieste: "Pentru intristare, dispretuieste...lucrurile materiale". Sfantul Ioan Scararul arata si el ca: "cel ce a urat lumea a scapat de intristare; iar cel ce e impatimit de ceva din cele vazute inca n-a scapat de ea. Caci cum nu se va intrista de lipsa a ceea ce iubeste?". Iar Evagrie spune: "Cel ce se fereste de toate placerile lumesti e o cetate de nepatruns pentru demonul tristetii. Caci tristetea este lipsa unei placeri, fie prezente fie viitoare. Si nu se poate respinge un astfel de vrasmas daca noi avem vreo inclinare patimasa pentru vreun lucru pamantesc. Caci el aseaza navodul si produce tristetea exact in locul spre care vede ca suntem atrasi cel mai mult ". Evagrie arata ca "tristetea apare cand nu dobandim ceea ce dorim in chip trupesc; or, pentru ca de fiecare patima este legata o dorinta, cel care a biruit patimile nu va fi stapanit de tristete (...). Cel care stapaneste asupra patimilor a invins tristetea, iar cel care este biruit de placere nu va scapa de legaturile ei. Cel care iubeste lumea se va intrista adeseori (...). Dar cel care dispretuieste placerile lumesti nu va fi tulburat de gandurile tristetii".

Omul supus trupului ravneste nu numai bunuri materiale, ci si slava lumeasca. In acest caz tamaduirea tristetii implica dispretuirea slavei si demnitatilor pamantesti, o desavarsita nepasare fata de ele, fie ca le ai, fie ca esti lipsit de ele: "Pentru intristare (...) dispretuieste si slava, si necinstea", indeamna Sfantul Maxim.

2. TRISTETEA CAUZATA DE MANIE

Mania este o a doua cauza a tristetii, care, fie ca este o urmare directa a ei, fie ca se manifesta ca ranchiuna, in urma unei jicniri. Evagrie spune ca "mania este o dorinta de razbunare care, neimplinita, naste tristetea". Uneori omul se intristeaza pentru ca mania sa a fost necuvenit de mare in raport cu ceea ce a generat-o sau, dimpotriva, pentru ca n-a izbucnit pe masura supararii sau pentru ca n-a trezit, in cel asupra caruia s-a pornit, reactia pe care o astepta. Tristetea poate fi generata si de o jicnire sau de ceea ce omul crede ca a fost o jicnire: "fiind nedreptatit sau socotind ca am fi nedreptatiti , ne mahnim". In aproape toate aceste situatii, aceasta patima vadeste iubire de sine si este, deci, legata de slava desarta si de mandrie, cum este legata de ele si mania din care se naste uneori. Tristetea vadeste reactia unui ego frustrat in dorinta afirmarii de sine - situatie in care acasta a doua cauza a tristetii apare ca inrudita cu cea dintai - , care crede ca nu este apreciat la justa sa valoare.

Sfintii Parinti arata ca pricina tristetii omului nu sta in cei impotriva carora ne-am maniat, nici in cei care ne-au jicnit si carora le purtam ranchiuna, ci in noi insine. De aceea, a inceta orice relatie cu persoanele in cauza nu poate fi o metoda potrivita de vindecare. Astfel, Sfantul Ioan Casian scrie: "Dumnezeu, facatorul a toate, cunoscand mai presus de toti calea de insanatosire a creaturii sale si ca nu in altii, ci in noi se afla radacinile si cauzele greselilor, a poruncit sa nu parasim obstea fratilor si sa nu-i ocolim pe cei ce socotim ca i-am jicnit noi, sau de care noi am fost jicniti". Dimpotriva, continuand sa-l vezi si sa-i vorbesti celui care te-a intristat, ajungi sa te vindeci mai repede, pentru ca astfel te lupti direct cu greutatile care sunt pricina tristetii si le invingi mai iute si mai usor. Altfel in singuratate, exista primejdia ca aceste motive ale tristetii sa ramana mai mult sau mai putin necunoscute, ele continuand sa actioneze si sa-l tina pe om in intristare; se stie pe de alta parte ca amintirea jicnirilor, resentimentele, ranchiuna si in general toate urmarile maniei au tendinta sa se dezvolte in chip ascuns, sporind si intarindu-se sub efectul imaginatiei, raspandindu-se ca veninul si otravind sufletul in intregime. De aceea, Sfantul Ioan Casian spune ca tristetea face parte dintre cele cateva patimi care "se vindeca prin meditatia inimii curate, prin grija mereu treaza si chiar prin sprijinul si indemnul staruitor al fratilor. Cu cat tulburarile sunt mai des combatute, cu atat mai repede vine si vindecarea. " Tot asa, in alta parte el arata ca pentru aceste patimi "trairea in societate nu este vatamatoare, ba, din contra, de cel mai mare folos pentru cei ce doresc intr-adevar sa se lipseasca de ele, fiindca prin legaturile cu oamenii ele se pot descoperi si, fiind date pe fata si mai des puse la incercare, se pot vindeca mai repede".

De aceia, Sfintii Parinti indeamna nu numai sa nu ne suparam pe cei care ne jicnesc, dar sa-i socotim adevarati binefacatori ai nostri, doctori care ne dau leacuri pentru bolile sufletului, sa le fim recunoscatori si sa le multumim. Daca un frate "te ocaraste sau cumva te intristeaza", invata un batran, "roaga-te pentru el dupa cum au spus parintii, cu gandul ca-ti face mare bine si ca este doctor care te tamaduieste de iubirea placerii". Iar un altul spune: "Daca-si va aduce omul aminte de cel care l-a ocarat sau batjocorit sau intristat, sa-l socoteasca ca pe un doctor trimis de Hristos si binefacator al sau. Pentru ca, de vreme ce te intristezi de batjocura sau ocara, inseamna ca ai sufletul bolnav, caci nu te-ai mahni daca n-ai fi bolnav. Sa-i multumesti deci fratelui, ca prin el ti-ai cunoscut boala; sa te rogi pentru el si sa primesti cele ce-ti vin de la el ca pe leacuri date de Insusi Domnul. Daca insa te vei mahni, e ca si cum i-ai spune lui Iisus: Nu voiesc leacurile Tale".

Se cuvine ca intotdeauna sa-l iertam pe cel care ne-a jicnit, sa lepadam ranchiuna fata de el si, dimpotriva, sa-i aratam bunavointa si iubire. Si ne vom putea purta asa, punand capat tristetii din sufletul nostru, mai ales daca ne rugam pentru el. "Intristarea este impletita cu amintirea raului", arata Sfantul Maxim Marturisitorul; "cand mintea va oglindi fata fratelui cu tristete, vadit este ca isi aminteste raul de la el". "Daca iti amintesti de raul facut de cineva, roaga-te pentru el si vei opri patima din miscare, despartind prin rugaciune amaraciunea de amintirea raului ce ti l-a facut. Iar devenind iubitor de oameni, vei sterge cu totul patima din suflet".

Nu pe cel care ne-a jicnit trebuie sa-l osandim, ci ma curand pe noi insine, fie socotind ca intr-adevar suntem vrednici sa primim batjocura, de vreme ce suntem pacatosi, fie intelegand ca intr-un anume fel, prin cuvant, sau prin purtare, sau prin vreo fapta a noastra, l-am facut pe fratele nostru sa se poarte astfel. Avva Dorotei arata ca, "de se va cerceta cineva pe sine cu frica lui Dumnezeu si-si va intreba cu de-amanuntul constiinta sa, se va gasi fara indoiala vinovat pe sine". Intotdeauna, spune Sfantul, "pricina oricarei tulburari (ce-o sufera cineva de la un frate care-l necajeste) este, daca vom cauta cu de-amanuntul, faptul de a nu ne invinovati pe noi insine. De aceea avem toata intristarea aceasta; din cauza aceasta nu aflam niciodata odihna; si vedem ca nimeni n-a calatorit vreodata pe alta cale, ca sa afle odihna (...) de nu va tine omul calea aceasta, nu va inceta niciodata sa se supere si sa se intristeze si va pierde toate ostenelile lui".

3. TRISTETEA FARA DE NOIMA
In afara tristetii careia ii putem gasi o pricina, in sufletul omului se poate ivi o tristete lipsita de orice noima, care, in majoritatea cazurilor, este iscata nemijlocit de lucrarea diavolului. In acest caz nu se poate da un leac anume, ci este nevoie de o ingrijire mai generala, aceeasi care, de altfel, completeaza formele tamaduite aratate mai sus, pentru fiecare forma de tristete in parte.

Este bine ca cel cuprins de tristete sa nu se inchida in sine, ceea ce-ar duce la sporirea bolii, ci sa iasa din starea sa, sa-si descopere gandurile unor parinti inbunatatiti si sa aiba cu aceia convorbiri duhovnicesti.
Va putea astfel sa scape de aceste ganduri si va primi de la ei cuvinte de mangaiere care-i vor fi de mare folos. Sfantul Ioan Gura de Aur arata puterea tamaduitoare a cuvantului duhovnicesc pentru cei care sufera de intristare:" Iti voi da leacul cuvantului mangaietor pana ce rana tristetii ti se va inchide cu totul. De vreme ce doctorii ingrijesc ranile trupului pana cand se stinge toata durerea, oare nu tot asa trebuie sa facem si cand e vorba de suferinta sufletului? Tristetea este o rana a sufletului care trebuie spalata cu apa binefacatoare a cuvantului plin de blandete. Da, cuvintele blande usureaza suferinta sufletului mai bine decat racoreste apa ranile trupesti. Doctorii se folosesc de un burete; noi ne folosim de limba ca sa dam leacul cel bun; n-avem nevoie de foc ca sa incropim apa, caci harul Sfantului Duh da caldura cuvantului nostru. Si astazi, iata, incercam sa va mangaiem sufletele, caci daca n-o facem noi, unde veti gasi usurarea suferintlor voastre?".

De asemenea, omul poate afla ajutorul si mangaierea de care are nevoie in citirea unor texte potrivite sin Sfintele Scripturi si in meditarea la intelesul lor, leac foarte potrivit, mai ales daca este insotit de rugaciune.
"Rugaciunea este izgonire a tristetii si mahnirii" invata Avvea Nil.

De asemenea, cantarea de psalmi se vadeste a fi un leac foarte potrivit si foarte puternic impotriva tristetii care ne vine direct de la diavoli; iar rugaciunea inimii, lucrata cu trezvie si luare-aminte, este leacul cel mare al oricarei tristeti. Sfantul Ioan Casian, care arata ca tristetea face parte dintre patimile care "se vindeca prin meditatia inimii curate si prin grija mereu treaza", spune, mai departe: "vom putea goni din noi aceasta patima ucigatoare numai daca (..) vom pastra mintea noastra stapanita de o necontenita meditatie duhovniceasca. Intr-adevar, toate felurile de tristeti, fie cea izvorata dintr-o manie, de mai inainte, sau din pierderea unui castig, ori din vreo paguba suferita sau pricinuita de vreo jicnire, de vreo tulburare fara noima a mintii, sau cele care ne imping la o deznadejde de moarte, vor putea fi (astfel) biruite".

TRISTETEA INLOCUITA CU FERICITA INTRISTARE

Lupta impotriva tristetii si biruirea acestei patimi nu-l duc de indata pe om la starea opusa ei, adica la bucurie. El trebuie sa se straduiasca mai intai sa inlocuiasca tristetea ca patima cu o alta tristete, cu fericita intristare, singura care-l poate duce la adevarata bucurie. Caci despre aceasta tristete s-a spus: "intristarea voastra se va preface in bucurie" (In 16, 20).

In vreme ce tristetea ca patima sta in mahnirea omului din pricina lipsirii de desfatare trupeasca, sau a pierderii bunurilor materiale sau a neimplinirii placerilor simturilor, sau a jicnirilor, tristetea virtuasa - numita si tanguire, plans, strapungerea inimii - sta mai inainte de toate in mahnirea omului de a se fi intristat de Dumnezeu si a fi departe de El, de a se fi lipsit de bunatatile duhovnicesti; si atunci cand se indurereaza din pricina starii sale decazute si a pacatelor lui, si cand isi plange greselile, stiute si nestiute, pe care le-a facut si pe care in toata ziua cu nesocotinta le face, omul a ajuns la aceasta fericita tristete. De aici se poate vedea ca ea este nemijlocit legata de pocainta, iar lacrimile si suspinele sunt semnul vazut al acestei cainte.

In al doilea rand tristetea virtuasa sta in mahnirea pentru aproapele, instrainat si el de Dumnezeu si lipsit de bunatatile cele duhovnicesti, si in intristarea pentru greselile si neputintele lui.

Sfintii Parinti pun fata in fata in mod constant cele doua forme de tristete, aratand cat de lipsita de rost este cea dintai si indemnand sa o lepadam; invatand in schimb sa o castigam pe cea de-a doua, aratand cat de indreptatita si cat de folositoare si de pret este pentru viata duhovniceasca si pentru lucrarea mantuirii; urmand Apostolului (2 cor. 7, 9-11), ei o numesc "intristarea cea dupa Dumnezeu", sau "intristarea iubitoare de Dumnezeu", "intristare mantuitoare", "intristare sfanta", "intristare folositoare", "frumoasa intristare", "lacrima fara durere", "fericita tristete bucuroasa", etc. Despre ea vorbeste Sfantul Pavel atunci cand scrie: "mare imi este intristarea si necurmata durerea inimii" (Rom. 9, 2). Si pe ea ne indeamna Ecclesiastul s-o castigam cand spune: "Inima celor intelepti este in casa cea cu tanguire" (Eccl. 7,4).

Insusi Apostolul Pavel stabileste limpede aceasta opozitie, atunci cand scrie: "Intristarea cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce moarte" (2 Cor. 7, 10). Sfantul Maxim Marturisitorul pune si el fata in fata "intristarea cea nerationala, a celor multi, care apasa sufletul pentru ca e lipsit de placeri sau de bunuri materiale ce starnesc in om porniri contrare firii spre cele ce nu trebuie si il fac sa fuga de cele de care nu trebuie sa fuga", cu "cea folositoare", "cea rationala si incercata de cei intelepti si dumnezeiesti". Sfantul Ioan Gura de Aur invata si el la fel: "O credinciosule, alunga intristarea ta cea de acum si imbraca-te cu alta intristare, cea pe care Apostolul o numeste intristarea dupa Dumnezeu, care poate sa lucreze temeinic mantuirea. Altfel spus, caieste-te si plangi-ti pacatele pe care le-ai facut". Iar in alta parte spune limpede: Hristos "ii numeste fericiti pe cei ce plang, dar nu pe cei care varsa lacrimi dein pricini omenesti, cum ar fi pierderea vreunui bun vremelnic, ci pe cei care plang asa cum se cuvine crestinilor, cu inima zdrobita, care-si deplang ticalosia si se caiesc pentru pacatele lor, si nu numai pentru ale lor, ci si pentru ale aproapelui".

Nu trebuie deci nimicita orice forma de tristete din suflet, ci numai cea "dupa lume", care este pacatoasa si duce la patima. Si in acest caz, lepadarea patimii nu inseamna nimicirea unei functii sufletesti, ci tamaduirea ei, pentru a-si afla folosirea fireasca si normala si a lucra din nou in chip sfant. De asemenea, si aici, tamaduirea capata forma unei convertiri a functiei sufletesti, a intoarcerii ei de la folosirea patimasa, contra firii, la intrebuintarea ei virtuoasa, pentru care a fost menita. Sfantul Grigorie de Nyssa o spune limpede: dupa ce arata ca "mintea trebuie sa fie stapana pe toate cele dinlauntrul omului si sa foloseasca, potrivit propriei lor meniri si in vederea binelui, puterile sufletului pe care Facatorul nostru le-a creat pentru a ne sluji drept instrumente si unelte (...)", el spune: "Cat priveste bunul de mare pret al tristetii, sa ne ingrijim sa-l avem la timpul cuvenit, al caintei pentru pacatele noastre (...), caci la nimic altceva nu ne este de folos, decat pentru aceasta". Sfantul Ioan Gura de Aur, aratand ca "de noi depinde felul in care ne slujim de madularele noastre, fie pentru a faptui pacatul, fie pentru a lucra dreptatea", spune in acelasi sens ca nu trebuie sa lepadam intristarea, ci sa ne folosim de ea in chip rational si cumpatat. Si mai ales spune: "Cel pacatos (...) , sa se foloseasca de tristete ca sa-si curateasca sufletul si sa-l aduca la o stare mai buna". "Domnul a binevoit ca omul sa patimeasca (firesc) din pricina intristarii (...), pentru ca sa scoata din ea mari foloase si de mult pret. Cum le vom dobandi? Intristandu-ne pentru cele ce se cuvine sa ne mahnim. Nu din pricina nenorocirilor si a necazurilor, ci pentru pacatele noastre". In alta parte el spune: "Nemasurat de mare este stapanirea tristetii; este o boala a sufletului care cere multa putere si barbatie ca sa i te impotrivesti si sa dai afara raul din ea, luand numai ceea ce este de folos. Caci intr-adevar este in ea ceva bun: cand am pacatuit, atunci ea este buna si ne este de folos; dar este cu totul nefolositoare cand e pricinuita de nenorocirile lumesti". Sfantul Varsanufie spune scurt si concis: "Nu trebuie sa ne intristam deloc pentru un lucru al lumii acesteia, ci numai pentru pacat".

Intristarea virtuoasa nu este deci de o alta natura decat cea pacatoasa; se deosebeste de aceasta doar prin scopul si prin obiectul spre care se indreapta. Acest scop diferit ii da o forma diferita. Sfantul Casian prezinta astfel insiruirile distinctive ale celor doua forme de intristare: in timp ce tristetea pacatoasa este "morocanoasa, fara rabdare, neinduratoare, pizmasa, de o stearpa amaraciune si de o dureroasa disperare" si "zdrobeste sufleteste pe cel care l-a cuprins, paralizandu-i orice sarguinta si dorinta de mantuire, caci este fara noima", dimpotriva, "intristarea care aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau" (2 Cor. 7, 10 ) este "supusa, binevoitoare, smerita, blanda, buna si rabdatoare, ca una care este miscata de dragostea de Dumnezeu".

Rostul intristarii dupa Dumnezeu este ajungerea la desavarsire, iar pricina ei este dorinta acestei desavarsiri si a fericirii ce va sa fie. Si cu cat se apropie mai mult omul de Dumnezeu, cu atat cunoaste cat de departe e de El; si cu cat inainteaza pe calea desavarsirii, cu atat i se pare ca nici n-a inceput sa umble pe ea; si cu cat se curateste mai mult de pacatele sale, cu atat se socoteste pe sine mai pacatos si-si plange greselile si se caieste de ele. Intristarea dupa Dumnezeu deci nu paleste si nu se stinge o data cu inaintarea duhovniceasca, ci, dimpotriva, asa cum arata Sfantul Ioan Scararul, sporeste tot mai mult:" Plansul este durerea imbibata in sufletul ce se pocaieste, adaugand in fiecare zi dureri peste dureri, ca femeia care sta sa nasca si sufera durerile nasterii".

Ca toate virtutile, intristarea cea buna este un dar al lui Dumnezeu. Insa, ca toate virtutile, ea cere osteneala neincetata a omului de a-si insusi darul si de a-l pastra. Spre deosebire de tristetea pacatoasa, ea nu este o simtire pe care omul o indura in chip supus, cateodata mai mult, cateodata mai putin; ea este o stare duhovniceasca la care se ajunge cu truda si cu nevointa.

Ca sa castige omul strapungerea neincetata a inimii, trebuie mai intai de toate sa aiba in permanenta constiinta pacatoseniei sale. Aceasta stare, despre care marturiseste Psalmistul: "Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea" (Ps. 50, 5) este numita adeseor de Parinti "aducere-aminte de pacatele sale". Aceasta nu inseamna neaparat amintirea unor pacate anume, ci intelegerea faptului ca esti pacatos, asa cum ne spune Sfantul Varsanufie: "iar prin amintirea pacatelor inteleg nu pe a fiecaruia in parte, ca nu cumva prin aducerea lui in gand sa pricinuiasca vrasmasului alta robie. Ci sa ne aducem aminte numai ca suntem infundati in datoria pacatelor".

Si pentru ca strapungerea inimii este un dar de la Dumnezeu, iar Dumnezeu nu-l sileste pe om sa primeasca darurile Sale, omul trebuie sa ceara acest dar in rugaciune, si prin rugaciune il primeste.

Astfel, este vadit faptul ca principalul izvor al intristarii inimii este frica de Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur invata ca "acolo unde este frica, acolo este belsug de lacrimi adevarate, de gemetele si suspinele pline de durere ale inimii" si "lacrimile care-i vin omului din frica de Dumnezeu nu inceteaza vreodata".

Intristarea dupa Dumnezeu este, de asemenea, zamislita de aducerea-aminte de moarte, de gandul la judecata ce va sa fie, de indoiala pentru mantuirea sufletului, de frica de osanda si de muncile iadului, de intelegerea faptului ca "cel ce nu se plange pe sine aici dincolo se va plange vesnic".

Cantarea de psalmi si lecturile duhovnicesti (indeosebi din "Vietile sfintilor"), facute cu luare-aminte si reculegere, inlesnesc si ele intristarea cea buna a inimii. De asemenea ea este trezita de aratarea gandurilor si de convorbirile cu duhovnici inbunatatiti.

Saracia, insingurarea si linistirea (acestea doua din urma sunt cuprinse in termenul de isihia) sunt si ele de mare folos in dobandirea lacrimilor si in pastrarea lor.

Mai intai de toate intristarea inimii este pentru om cale sigura de pocainta, prin care primeste iertarea pacatelor si tamaduirea de patimi. Iar prin aceasta ea este conditia insasi a mantuirii sale. Astfel un batran spune: "Sileste-ti inima sa planga si sa versi lacrimi din ochii tai. Asa fa, si te vei mantui". Sfantul Simeon Noul Teolog nu se fereste sa spuna:"Inainte de plans si de lacrimi... inca nu este in noi pocainta", iar Avva Pimen socoteste plansul singurul mijloc prin care poate omul sa se izbaveasca de pacate. Sfantul Ioan Gura de Aur nu osteneste vorbind despre puterea curatitoare a lacrimilor: "ai pacatuit? Plange-ti pacatul si-l vei sterge cu totul", caci "lacrimile topesc pacatul". "Intristarea din pricina pacatului il curateste pe om de pacat". "Daca se intristeaza cineva dupa cea pacatuit, pacatul se sterge, si gresala se indreapta". Sfantul Parinte arata ca aceasta este menirea intristarii si de aceia a sadit-o Dumnezeu in om: "ea are puterea sa nimiceasca pacatul, stergandu-l cu totul, si pentru aceasta i-a dat-o Dumnezeu omului, iar nu pentru altceva".


Sursa: Terapeutica bolilor spirituale de Jean Claude Larchet

PAGINI WEB:
Akedia si tamaduirea ei
#Razboi intru Cuvant : Intristarea sau depresia duhul ucigasului de oameni dintru inceput care este gravitatea pacatului sinuciderii raspunsurile psihiatrului ortodox D. Avdeev