marți, 25 ianuarie 2011

Paradoxul infernului si necesitatea fericirii

Iadul este patria mâhnirii. Este privirea rece a omului, răsfrântă asupra lui însuşi, deoarece nu mai are nimic de comunicat altora. Dostoievski definea iadul ca fiind neputinţa de a mai putea iubi. Iadul este o stare de spirit. Nu trebuie să mori pentru a ajunge acolo. E de ajuns să simţi otrava lipsei de bucurie, singurătatea împreună cu ceilalţi pentru a spune că începi să simţi iadul. Este starea în care simţi că fiecare nouă zi te dizolvă, îţi topeşte sufletul, făcându-te să simţi amară fiecare clipă. Această subterană a spiritului este locuinţa fără ferestre de unde omul ajunge să regrete că are ochi să vadă…



Iadul îşi are însă logica lui! Ne-o spune Sartre în piesa lui de teatru ,,Cu uşile închise”. Prin gura unui personaj, ne mărturiseşte crezul său: ,,infernul sunt ceilalţi“. Dar chiar şi în iad oamenii au ,,nevoie” unul de celălalt: nevoia de a se chinui reciproc, plăcerea de a-şi întoarce tortura de sine asupra celorlalţi.

Care este de fapt paradoxul infernului? După părerea mea acest paradox constă în a-i chinui pe ceilalţi, socotindu-te tot tu victima!

Omul este fiinţa ce trăieşte în sfera nădejdii, în sfera posibilului. Oricât de însângerat poate părea orizontul viitorului, mintea sa creează utopia salvării, dar o utopie necesară, izbăvitoare.

[...]

Cel ce-şi trăieşte iadul viu fiind, pluteşte dincolo de certitudine şi incertitudine. El doar îşi joacă rolul de a trăi. Înoată mut alături de ceilalţi într-o mare a vieţii căreia nu-i intuieşte nici o finalitate. Înoată zi de zi, cu braţele din ce în ce mai moi, până când ajunge să-şi dea seama că tristeţea va dura veşnic, cum ar spune Van Gogh.

Dar ne putem întreba: cum a ajuns omul de mai sus, prizonier în propria persoană? Oare iadul ni se poate ,,întâmpla” şi nouă, celor comozi în caldul simţ comun?

Ei bine, cred că fiecare poate deveni acest om, cred că fiecare persoană poate deveni captiv în propria fiinţă aruncând cheia pe ,,fereastră” fără să-şi dea seama de cele mai multe ori.

Ne condamnăm la infern, ori de câte ori nu avem curajul să fim noi înşine! Ori de câte ori ne reprimăm sentimentele de bine unii faţă de ceilalţi! Nu vi se pare ciudat, că nouă, oamenilor, ne vine mai uşor să admirăm o floare decât o persoană?

Omul începe să trăiască tragedia incapacităţii de a mai admira omul de lângă el, ochii săi plini de mister în care o întreagă lume, un întreg univers se răsfrânge!

De cele mai multe ori ne condamnăm prezentul, îl sacrificăm, de dragul viitorului. Voi fi fericit mâine, părem a spune cu cuvinte interioare: ,,Mai este timp, fericirea o voi trăi”, iar zilele de ,,mâine” se adună şi se tot adună… până când omul, atât de obişnuit cu durerea, cu tristeţea sa, ajunge să creadă că ea este starea normalităţii sale.

Fericirea trebuie trăită azi! Fără a mai privi înapoi. ,,Azi” este timpul fericirii. Dacă fericirea nu o trăim în prezent, riscăm să nu o mai putem trăi vreodată.

[...]

Iadul poate începe să-şi facă simţită prezenţa, atunci când riscăm a spune ,,voi fi … mâine fericit”.

Este absurd să ne prefacem că suferinţa nu există! Dar de multe ori, dacă nu o trăim noi, cădem în ispita de a considera ca ea nu există. În felul acesta, insensibilitatea noastră faţă de cel care suferă capătă dimensiuni greu de imaginat, şi anume: în faţa cuiva care ne povesteşte suferinţa sa, noi să începem să căscăm! Ba să simţim un subtil fior al unei somnolenţe pe care o mascăm politicos.

Oamenii care lucrează la program opt ore sau de cele mai multe ori chiar mai multe, semeni de-ai noştri, pentru care sărbătorile înseamnă mai multă sare pe rana singurătăţii şi a foamei lor, boala, insensibilitatea, banalizarea răului, toate acestea sunt realităţi crude de care nu trebuie să facem abstracţie.

[...] Ispita de a se ascunde după paginile unui roman, pentru a nu trece prin experienţa căscatului în faţa suferinţei semenilor, trebuie depăşită, aş zice eu astfel: ce ar fi, dacă fiecare scriitor, fiecare profesor, şi-ar călca pe inimă şi în loc să cumpere un roman, ar dărui acei bani bătrânului care mănâncă carne o dată la cinci luni! Ar fi un exerciţiu creştinesc, fără îndoială! Chiar cred că suferinţa unui om nu are nici un preţ şi că trebuie făcut totul pentru a-l adăpa cu bucurie, cu această apă vie a sufletului pe cel care suspină de durere. Nu mă refer neapărat la durerea corpului, la durerea fizică! Mă refer deopotrivă la mizeria pe care unii o pot simţi, atunci când se simt aruncaţi într-o lume a tupeului şi a şmecheriei...

Orice ar fi însă, omul trebuie şi este de datoria lui ca fiinţă conştientă şi liberă, să gândească şi să trăiască fericirea. Dar fericirea fiecărui om nu poate fi atinsă atâta timp cât nu-şi dezvoltă omenia din el însuşi!

Aş încheia cu câteva vorbe ale lui Cioran, scrise când era la vârsta marilor întrebări:
,,Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i se răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios, se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură…, dar cine poate avea o iubire atât de mare?

Mâhnirea… ce cuvânt incomparabil cu cerul…!
Prof. Bogdan Ionescu

luni, 24 ianuarie 2011

Romani, cu gandul la unire!

 Maluri de Prut






Curge Prutul intre noi si plinge
Ca ni-i greu si lui la fel ii greu
La un val de apa, 3 de singe
Bietul Prut uitat de Dumnezeu!

Lumea se mai stinge, se mai naste,
E ghimpata sarma dintre frati.
Vom avea si noi o zi de Paste,
Hai romani din moarte inviati.

Dar de peste Prut ridica frate
Ochii tai, de-a dreptu-n ochii mei.
Le vom face rind pe rind pe toate,
Daca eu mai vreau, si tu mai vrei.

Maluri de Prut, apa in streang
Maluri de Prut, apa in streang

Nu va fi nici urma dintr-o apa
Care ne-a durut si ne-a ranit,
Va ramine alt pamint sa-ncapa,
Prutul ca o muchie de cutit.

Curge Prutul intre tari romane,
I se-aude plingerea in Carpati,
Olt si Mures sar ca sa-l ingine,
Jiu si Nistru voi ce asteptati.

Si din cer intregul loc arata,
Ca un rai insingerat la briu,
Vino frate sa legam odata,
Malurile tragicului riu.


Lasati-ne in pace






Peste biata noastra huma,
Peste omul necajit,
Vine iar un fel de ciuma,
Vine rosu plebiscit,
Bine nu scapam de una,
Si alta vine peste noi,
Ne ineaca matrgauna,
Si un greu strain cu noi.

Refren:
Vrem sa traim sub stea albastra,
Cum inimii ii place,
Latinei inimi cum ii place,
Lasati-ne in legea noastra,
Lasti-ne in pace,
Lasati-ne o data in pace.

Mosii nostri cu prescura,
Cat aici au vietuit,
Stiau numai de scriputra,
Nu stiau de plebiscit,
Unde-apare a voastra masca,
Numai vrajba semanati,
Faceti sa se razboiasca intre dinsii frati cu frati.

Refren

Triste in lumea cea de flanduri,
Trist e graiul cel smintit,
Cel claditi pe referendul,
Pe pricazul cel stropsit,
Doamne tu coboarati mila,
Caci ma curma zdrobitor,
Si iubirea cu de-a sila
Si tovarasia lor.

De: Doina si Ion Aldea Teodorovici







LEGATURI:
http://www.versuri-si-creatii.ro/versuri/d/doina-si-ion-aldea-teodorovici-7zuddco/

Sa ne amintim de Sfantului inchisorilor Valeriu Gafencu, si astazi cand se implinesc 90 de ani de la nasterea sa

VALERIU GAFENCU - Noaptea patimirilor






POEZII SCRISE DE VALERIU GAFENCU


Imn închinat celor căzuţi

Pe drumul veşniciei tu te-ai dus
Şi ne-ai lăsat ca testament iubirea
Vestită de-Împăratul Iisus:
În ea găsi-vom pururi fericirea.

Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta
Nădejdea revederii-n Paradis,
Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta
Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.

Ne-ndemni pe cei ce-n viaţă am rămas:
Luptaţi uniţi şi în acelaşi pas,
Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte,
Păşiţi pe Calea Vieţii înainte!


Rămas bun

Sângernând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mă gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.
Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viată grea şi-o moarte de martir.

Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.

Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid
Şi nici de cei ce trupul vi-l ucid.
De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie
Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,
De El să-ţi fie frică, turmă mică.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.

Din cerul tău înaltşi prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veşmânt
Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.


LEGATURI:
Razboi intru Cuvant: 90 de ani de la nasterea Sfantului inchisorilor fericitul martir Valeriu Gafencu mai aproape de noi ca oricand prin cuvantul si exemplul sau profetic 

Valeriugafencu.wordpress.com: Poeziile scrise de Valeriu Gafencu

Scribd:Valeriu-Gafencu-Poezii



sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Incredere si speranta - Predica a IPS-lui Bartolomeu Anania




La un moment dat Mantuitorul Hristos se indrepta spre o cetate Nain. Era inconjurat, insotit, de ucenicii Sai, si de mare multime de popor, care era bucuros sa Il urmeze si sa ii asculte invataturile. Si iata ca, atunci cand se apropia de poarta cetatii, din cetate iesea un alt convoi numeros de oameni ducand la groapa un mort. Mortul era un tanar din acea cetate, singurul fiu al mamei sale, care la randul ei era vaduva. Si fireste, ca la orice inmormantare toti lacramau, iar mama mortului fireste, plangea, pentru ca isi pierduse fiul. Si de indata ce s-a intalnit cu convoiul, Mantuitorul Hristos S-a oprit, si S-a oprit langa patul pe care era adus mortul. Pe atunci mortii nu se duceau in sicrie, ci pe o targa, pe un pat, si era pus de-a dreptul in mormant. Si I-a spus mamei mortului: "Nu plange!". Si a grait catre mort: "Tinere, tie iti zic, scoala-te!". Si mortul s-a ridicat si a inceput sa vorbeasca iar Domnul Iisus i l-a dat mamei sale, si toti cei de fata Il mareau pe Dumnezeu pentru aceasta minune. Si moartea executa ordinul Stapanului si i-l paraseste pe fiu, pe tanar.

Dragii mei, iata, sa ne imaginam aceste doua convoaie omenesti: unul care iese din cetate sub semnul mortii si altul care intra in cetate sub semnul Vietii, pentru ca Iisus este Cel ce a spus: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!". Si daca este Viata, oriunde se gaseste El este viata, si trebuie sa fie viata. Dar, ne spune Sfantul Evanghelist Luca, ca, Iisus cand a vazut-o pe mama mortului ca plange, i S-a facut mila, si apropiindu-Se de ea i-a spus: "nu plange!". Pai cum sa nu plangi, cand o mama singura, vaduva, se gaseste langa cadavrul fiului ei? Singura pe lume, cum sa nu plangi? Care dintre noi nu plange la o inmormantare, macar lacramam? Care nu plange la moartea cuiva drag? Jeleste, uneori cu forme foarte violente ale plansului si ale durerii. Omeneste este sa plangi. Uneori si animalele plang, iar omul care este mai sensibil decat ele, sa nu planga?

Iubitii mei, acest "nu plange" nu este o tagada a naturii umane, ci este o promisiune asupra a ceea ce urmeaza sa invinga plansul, in asa fel incat plansul sa nu fie biruitor in viata omului, asa cum nici moartea nu trebuie sa aibe ultimul cuvant. El spune mamei "nu plange" si dupa aceea ii inviaza fiul. Si ne spune Sfantul Evanghelist "si dupa ce l-a inviat l-a dat mamei sale, cea care plangea, iar mama a plecat acasa fericita, cu fiul ei viu si intreg".

Iubitii mei toti ne intristam... Un poet francez a scris un vers celebru: "cu fiece plecare murim cate putin". Orice despartire este un fel de moarte a sufletului, pentru ca orice despartire de cei dragi este urmata de o durere, de o lacrima, de un regret, de o parere de rau... Cu atat mai mult cand ne despartim pentru totdeauna, de un mort. Avem sentimentul ca ceva din noi s-a rupt

Dar, eu as pune o intrebare esentiala: cand plangem la inmormantare, pe cine plangem in realitate, pe cel care pleaca, sau pe cei care raman? Pai, cel care pleaca a murit. E o lege, este singura noastra certitudine, moartea. De orice ne putem indoi in aceasta viata numai de moarte nu. Si atunci daca este singura certitudinte, oricum trebuie sa se intample mai curand sau mai tarziu. Totusi, noi plangem pe mort, si mai degraba ii plangem pe cei vii.

Cand Mantuitorul Hristos se gasea pe drumul calvarului ducandu-Si in spinare Crucea, plin de sudoare si de sange, zdrobit de bataile cu bicele, obosit, femeile pe marginea drumului plangeau. Plangeau de mila lui. Era un Om care suferea. Auzisera de El, pe semne ca era un criminal, dar si un criminal cand sufera ti se face mila de el. La care Mantuitorul le spune, din mers: "nu pe Mine sa ma plangeti, fiice ale Ierusalimului, ci plangeti-va pe voi, si pe copiii vostri". Fiicele Ierusalimului reprezentau pe evreii care nu-L recunoscusera pe Iisus si care de fapt Il ucideau. Plangi pe un pacatos care nu se pocaieste. Pe el trebuie sa-l plangi, nu pe cel care merge la moarte, sau care a murit.

Dar, fara indoiala ca, cei din cetate o plangeau pe femeia vaduva care ramasese fara singurul ei copil, nadejdea ei, bucata ei de paine. Cel care lucra sa o intretina si pe ea, si de-acuma ramanea singura, poate in situatia de a intinde mana, de a cere de pomana, de a se umili, si deseori de a cere fara sa i se dea nimic. Aceasta este o tristete enorma. Si de mila unei asemenea femei plangi, nu se poate sa nu plangi. Asadar daca analizam bine iubitii mei, mai degraba ii plangem pe cei care raman decat pe cel care a plecat. Noi, Biserica, nu plangem, ne rugam, si ne rugam pentru cel plecat, pentru cel mort. De ce? Pentru ca nu stim precis unde se duce, si trebuie sa-l insoteasca rugaciunile noastre. Voi reveni asupra acestei idei.

Acuma vreau sa merg mai departe si sa spun: este intotdeauna moartea o nenorocire? Ca n-o putem explica. De ce un om moare la 12 ani, un altul la 30, un altul la 90, la 110 ani? Si zicem "totul este in mana lui Dumnezeu!". Pentru ca El stie ce face, in timp ce noi nu stim ce gandeste El.

Am sa va dau un exemplu din Sfanta Scriptura si anume din Vechiul Testament, pentru ca exista acolo o carte scurta care se numeste Cartea Rut. De ce este vorba? De o evreica, dintr-o cetatea a lui Israel, care se numea Noemina, si care a plecat impreuna cu barbatul si cu cei doi feciori ai lor in tara Moabului. De ce? Pentru ca era o seceta foarte mare, foamete cumplita, si nu mai aveau cu ce sa traiasca. Si au plecat in acea tara pagana unde nu era seceta si unde se gaseau de-ale gurii. Si au ramas acolo mai multa vreme; pana si seceta din tara lor a fost de lunga durata. In acest timp Noeminei i-au murit barbatul, si a ramas cu cei doi feciori. Feciorii erau la varsta casatoriei si s-au casatorit cu doua fete din partea locului, cu doua moabitence. Una dintre ele se numea Rut. Si s-a intamplat ca au murit si baietii Noeminei, si ea s-a trezit vaduva, si cu cele doua nurori vaduve, trei femei singure, iar ea in tara straina, nestiuta de nimeni. Si atunci ea a spus: "iata dragele mele a vrut Dumnezeu sa ramaneti vaduve, dar voi sunteti tinere, si trebuie sa va refaceti viata. E bine ca eu sa ma intorc in tara mea, pentru ca am primit veste ca nu mai este seceta, am cu ce trai, iar voi ramaneti aici dragele mele, Dumnezeu sa va binecuvinteze, sa va ajute ca sa voi sa puteti sa va reconstrui viata". La care una a ramas, iar cealalta, Rut, a raspuns: "nu mama, eu raman cu tine, mi-am lipit sufletul de al tau, si merg cu tine. Tara ta va fi si tara mea, casa ta va fi si casa mea, Dumnezeul tau va fi si Dumnezeul meu!". Si a zis "bine!". Si Rut a mers impreuna cu socara sa, Noiemina, in cetatea de bastina, si acolo s-a casatorit cu Booz. Era un om cu stare, cu dare de mana, si ruda cu Noemina, deci israelian, si au intemeiat o casnicie, si de la aceasta casnicie s-a nascut Iesei si astfel moabiteanca Rut a devenit bunica regelui David, profetul si psalmistul. Totul parea o nenorocire, si seceta si instrainarea si moartea barbatilor, dar iata ca Mana lui Dumnezeu a lucrat nevazuta, pentru ca Rut, aceasta femeie pagana sa fie pomenita in Sfanta Scriptura in arborele genealogiei dupa trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Asa cum se stie, dupa trup, Domnul se tragea din David. Sfanta Fecioara Maria era numita fiica lui David, iar El era numit fiul lui David, adica urmasul direct al lui David. In spita aceasta se gasea si moabiteanca Rut, caruia ii murise si socrul si sotul.

Este Providenta de fata lucratoare in aceasta asa-numita intamplare? Nimic nu este intamplator dragii mei! Iata deci cum o moarte pare o mare nenorocire, si tot prin aceasta moarte Dumnezeu are un plan prin care se va implini in viitor. De aceea dragii mei, intotdeauna sa nu cadem in disperare atunci cand ne gasim in fata perspectivei de a muri noi, sau in fata mortii altcuiva, pentru ca noi credem in invierea mortilor, asa cum nu au cei care nu au nadejde, nu au speranta.

Dragii mei, noi ca fii ai Bisericii si ca slujitori ai Bisericii, ii mangaiem pe cei vii, pe cei ramasi. E datoria noasta sa le alinam durea si sa-i incurajam. In acelasi timp ne rugam pentru cei morti. De ce? Pentru ca nu stim unde se duce. Moartea in sine este o certitudine, dar ceea ce este dincolo de moarte ramane un mister. Inca nu putem sa raspundem de acum. Noi stim atat, ca dupa moarte sufletul merge fie in Rai fie in Iad, dupa viata pe care a dus-o. Dar rugaciunile noastre il insotesc si acolo, dupa moarte, pentru ca rugaciunea nu are bariere. In fata rugaciunii nu exista nicio poarta inchisa sau incuiata. Ea strabarte cerurile, ajunge la Dumnezeu, si cu Dumnezeu ajunge la persoana pentru care ne rugam. De aceia iubitii mei, o speranta exista si pentru cei care ajung in Iad, prin pacatele lor.

In "Infernul" lui Dante se spune, se povesteste, ca pe poarta Iadului exista o inscriptie: "lasati aici orice speranta, voi cei ce intrati!". Ei bine, in crestinismul nostru rasaritean aceste cuvinte sunt inexistente. Dimpotriva, chiar cand intri in Iad, tot trebuie sa ai o speranta, este posibil sa scapi, prin rugaciune! Pentru ca in Iad se sta de la moartea insului si pana la Judecata de Apoi. Este un spatiu de timp, pe care nu-l stim, nu-l putem estima cat este de lung, dar in acest timp rugaciunile Bisericii nu inceteaza pentru cel care se gaseste chiar acolo in Iad, si o raza de lumina tot se deschide si pentru el, pentru ca la Judecata din Urma, la Invierea cea de Obste, el sa fie in buna parte curatit de pacatele lui prin rugaciunile celor ce s-au rugat pentru el, si bineinteles daca si el, in libertatea pe care o are, le accepta si le primeste. Daca nu le accepta si spune "nu am nevoie de rugaciunile voastre", va merge in focul vesnic si in intunericul cel mai dinafara. Dar daca devine constient, se scutura si-si capata constiinta de sine, si a mantuirii lui, atunci este posibil sa se mantuiasca.

Iata deci, iubitii mei, indemnul pe care ni-l da Sfanta Scriptura din Evanghelia de astazi. E normal si omeneste sa plangem in fata mortii, a fenomenului mortii, sa-i plangem pe cei morti, si sa-i plangem pe cei ce au ramas, dar crestinismul ne indeamna sa ne ridicam ceva-ceva deasupra omenescului, si sa nu plangem, sa-l invingem prin credinta noastra, atunci nu vom mai fi disperati in fata mortii, ci vom fi dimpotriva tremati si ne vom apropia de ea sau vom astepta sa se apropie cu mai multa seninatate, cu mai multa cumpanire, cu atat mai mult cu cat noi prin Biserica si prin Sfintele Taine suntem pregatiti si ne pregatim pentru ea.

  Ultima pocainta si ultima impartasanie este decisiva pentru un om, chiar daca a dus o viata pacatoasa si nu s-a pocait, cel putin pe patul de moarte, daca este constient si este sincer, si se pocaieste sincer de viata pe care a dus-o, prin Sfanta Euharistie, care urmeaza pocaintei, este posibila mantuirea lui si patrundera lui in Rai. Iata ce imensa posibilitate ne ofera Biserica prin exemplul talharului de pe cruce de langa Mantuitor. O viata intreaga traise in pacate, omorase oameni, si in clipa in care isi da seama ca langa el pe cruce se gaseste Fiul lui Dumnezeu ii spune: "pomeneste-ma Doamne cand vei veni in Imparatia Ta!". La care Iisus a raspuns "adevar iti spun: astazi vei fi cu Mine in Rai". Vedeti dumneavoastra cum poarta Raiului se deschide prin pocainta unui mare pacatos, cu atat mai mult pentru noi. De aceia dragii mei fiti increzatori, pentru ca, chiar daca credinta noastra se clatina, chiar daca stiinta noastra teologica este incompleta si subreda, ne ramane un mare dar al Sfantului Duh: speranta. Pe aceasta sa n-o pierdeti niciodata!

De aceia, se spune, ne rugam pentru cel care a murit "intru nadejdea vietii de veci". Prin viata de veci se intelege viata noasta de veci in Dumnezeu, alaturi de Iisus Hristos, in Rai. "A murit intru nadejdea vietii de veci". De aceia iubitii mei, noi speram. In ce speram? Nu in dreptatea noastra, ci in mila lui Dumnezeu.

Mantuitorului Hristos i S-a facut mila de femeia vaduva. Alte minuni le-a facut pentru alte ratiuni, sa-Si demonstreze dumnezeirea pentru ca oamenii sa creada. Chiar invierea lui Lazar a fost demonstrativa in fata multor iudei, pe cata vreme invierea fiului vaduvei din Nain, care este aratata acolo in acea frumoasa fresca, iata mama in vesmant visiniu, ingenunchiata langa patul mortului, si Iisus care se apropie pune mana pe mort si porunceste sa se ridice. Iisus Hristos, minunea aceasta a facut-o din mila, ca I-a fost mila de mama aceia nefericita, si I-a fost mila si de cei care il plangeau pe mort.


De aceia, iubitii mei, intre dreptate si mila, Dumnezeu este Cel care opereaza cu mila, ca daca ar fi dupa dreptate, ca la judecatorie, ca la tribunal, care dintre noi s-ar putea mantui? Nici sfintii, sfintii adevarati mor nelinistiti ca nu se vor mantui. In clipa in care un sfant isi pierde aceasta neliniste si este sigur ca este sfant, nu se va mantui, si va cadea fiindca a intrat in cel mai mare pacat, al mandriei. Constiinta de propria ta perfectiune te duce la mandrie. De aceia, inca o data, speranta este una din cele trei virtuti teologice care vin de la Dumnezeu: credinta, speranta, si iubirea. Chiar daca va pierdeti iubirea, chiar daca subreziti credinta, pastrati-va speranta, fiindca tot de la Dumnezeu vine!

Vine o zi... cand vom cobori din... trenul vietii

Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.

Fericirile sunt halte,
Unde stăm cât un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.

Iar durerile sunt staţii
Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri.

Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.

Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?

Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna veşniciei:
Am trăit şi n-am ştiut.




vineri, 14 ianuarie 2011

Luceafarul de Mihai Eminescu


A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mîndră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lîngă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corabii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mîni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămîni,
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visînd ale ei tîmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cît de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Cînd ea o să-i apară.

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesînd cu recile-i scîntei
O mreajă de văpaie.

Şi cînd în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mînile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătînd închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surîs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adînc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftînd din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu ? Vină !

Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gînd
Şi viaţa-mi luminează !

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adînc necunoscut
Un mîndru tînăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mînă un toiag
Încununat cu trestii. 

Părea un tînăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vînăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scînteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborît cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape. 

O, vina ! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.
*
- O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

***
Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:

- Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gînd
Şi viaţa-mi luminează !


Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere; 

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mîndru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gînditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adînc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin' odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mîndră decît ele.
*
- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată ! 

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.

*
- Dar cum ai vrea să mă cobor ?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare ?

*
- Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezămînt
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pămînt,
Fii muritor ca mine. 

*


- Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare
Dar voi să ştii asemenea
Cît te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

***

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă, 

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pînditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Şi mîndră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- Da' ce vrei, mări Cătălin ?
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.

*
- Ce voi ? Aş vrea să nu mai stai
Pe gînduri totdeauna,
Să rîzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.

*
- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.

*
- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mînia,
Ci stai cu binişorul.

Cum vînătoru-ntinde-n crîng
La păsărele laţul,
Cînd ţi-oi întinde braţul stîng
Să mă cuprinzi cu braţul; 

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămîie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcîie;

Cînd faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămîi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Cînd sărutîndu-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă, 

Şi-i zise-ncet: - Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizont nemărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plînsul
Cînd ale apei valuri trec
Călătorind spre dînsul;

Luceşte cu-n amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge. 

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămînea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfînt
Ce nu-l mai pot pricepe.

*
- Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amîndoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
***


Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atîtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentîi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorînd îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gînd purtat de dor,
Pîn' piere totul, totul; 

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adînc asemenea
Uitării celei oarbe.

- De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte; 

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.

*
- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni. 

Ei numai doar durează-n vînt
Deşerte idealuri -
Cînd valuri află un mormînt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sînul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părînd pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.


Iar tu, Hyperion, rămîi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvîntul meu dentîi -
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cîntare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pămîntul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lîngă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pămîntu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate... 

Şi pentru cine vrei să mori ?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pămînt rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.

***

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurînd din apă.

Şi împle cu-ale ei scîntei
Cărările din crînguri.
Sub şirul lung de mîndri tei
Şedeau doi tineri singuri: 

- O, lasă-mi capul meu pe sîn,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gîndirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămîi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentîi
Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
Abia un braţ pe gît i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:

- Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gînd,
Norocu-mi luminează !

El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri; 

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.



LEGATURI:
Mihail Eminescu -Romanul absolut
Luceafarul (in franceza I)
Luceafarul (in franceza II)
Luceafarul (in engleza pe youtube)
Luceafarul (in romaneste pe youtube I, II )

joi, 13 ianuarie 2011

Prietenie - dragoste si adevar

În ultimii ani, am fost suprins de cîteva ori, aş spune chiar dramatic, de felul în care înţeleg prietenia unii dintre cei pe care îi credeam prieteni. Am realizat deodată cîtă lipsă de dragoste şi de preţuire, cîte frustrări şi bănuieli ticăloase, cîtă ipocrizie şi cîtă dorinţă de revanşă se adăposteau sub porecla de "prietenie". Tot ce eu consideram - pe baza unor criterii general acceptate - că sînt dovezi de prietenie din partea mea era cîntărit drept slăbiciune, prostie, interes sau făţărnicie de către ceilalţi. Toate gesturile din partea acelor oameni către mine, de care eu mă bucurasem ca de semnele prieteniei, nu erau decît straiele ademenitoare ale unei minciuni.

Îndeobşte se crede că prietenia e mai lesne de obţinut decît dragostea (în sensul de eros sau sorgé). Pentru că prietenia e cumva mai raţională decît dragostea. Dar amîndouă funcţionează după mecanisme asemănătoare, pentru că nu sînt decît chipuri ale iubirii.

Şi cînd vrei să ştii dacă ai un prieten, un amic, un cunoscut sau un semen oarecum străin în faţa ta, e de ajuns să te întrebi ce ar fi el gata să sacrifice pentru tine şi ce-ai fi tu gata să sacrifici pentru el.

Imaginea mea despre prietenie este o punte pe care ne întîlnim, apropiindu-ne. Nu pot fi doar eu prieten cu tine, iar ţie să-ţi fiu indiferent. Trebuie ca sacrificiul potenţial să aibă echivalent în celălalt. Altminteri, minciuna plesneşte pînă la urmă.

De altfel, sînt convins că şi în dragoste e la fel. Niciodată nu va funcţiona pînă la capăt o relaţie - numită convenţională de dragoste - în care unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit. Acolo nu va fi vorba de dragoste, ci de o formă de dependenţă. Sigur că întîlnim astfel de forme şi sub numele de căsnicii longevive.

 Dacă vreodată am pierde sensul cuvîntului prietenie, avem la îndemînă, pentru a ne ghida, prieteniile exemplare ale unor contemporani extraordinari: foştii deţinuţi politici. Unii, ca dl Marcel Petrişor, de pildă, au făcut ani grei de temniţă din prietenie. Nu pentru slujirea unei cauze, nu pentru apărarea unui adevăr, ci din pură prietenie. Prietenia i-a dus şi spre adevăr şi pe drumul unei cauze. Dar ea a fost la început. Şi oamenii aceia n-au trădat prietenia.

Aşa încît eu unul resping accepţiunea prea des întîlnită a spusei: "Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul". Pentru că e falsă. Cei care îşi motivează absenţa dragostei prin nevoia de a apăra adevărul, afişînd cu emfază această maximă, fie n-au avut niciodată un prieten, fie n-au înţeles ce e prietenia şi în orice caz se raportează strîmb la adevăr.

Adevărul nu are nevoie să fie apărat. El există şi este indestructibil, oricît am vrea să-l ocolim sau să-l manipulăm. El iese la lumină întotdeauna de unul singur. Şi aş adăuga: prin Pronia cerească.

Adevărul poate fi mărturisit, dar nimeni nu-ţi cere să-ţi înjuri prietenul, să-l baţi, să-l asasinezi moral, să te delimitezi de el. Adevărul nu poate fi în afara dragostei. Nici prietenia nu există fără dragoste. Şi dacă ambele au ca suflare de viaţă dragostea, înseamnă că nu se pot anula unul pe altul. Adevărul şi prietenia coexistă şi se afirmă/ dovedesc în acelaşi timp. Adevărul trebuie să fie spus cu delicateţe, mai cu seamă cînd e vorba de un prieten. Ascunderea adevărului nu-l va ajuta pe prietenul acela, dar nici dezvăluirea sa brutală. Există chiar riscul ca acela care primeşte adevărul să nu-l recunoască sub expresia schimonosită de lipsa dragostei. 

A spune adevărul este spre restabilirea unei ordini fireşti a lumii, nu spre smintire sau război.

Ca să nu mai spun că ar fi înţelept să ne convingem mai întîi că ştim adevărul. Cînd doar presupui adevărul, pe baza unor informaţii insuficient verificate şi a unui sistem sofistic alimentat de orgoliu, e bine să îţi iei răgaz măcar de o rugăciune scurtă înainte de a rosti ceea ce crezi că e adevărul. Mai ales cînd e vorba de un prieten, deşi ar trebui s-o faci oricînd, pentru a nu-ţi încărca sufletul de păcate.

Ar fi mult mai multe de spus (şi au şi fost formulate de alţii mai vrednici decît mine şi în fraze mai meşteşugite) despre prietenie şi adevăr. Mă opresc însă aici cu scurta mea meditaţie pe subiect. Una prilejuită de anumite evenimente despre care nu vreau să vorbesc.
Posibil să dezvolt în altă parte.
Însă, mă puteţi completa chiar dvs, cititorii acestui blog.

PS:
Aş vrea să nu se simtă nimeni vizat şi să nu personalizăm. E o problemă de principiu.
Eu însumi am căzut adesea în trufia de a-mi răni prietenii în numele adevărului. Îmi doresc să mă fi iertat. 

luni, 10 ianuarie 2011

Sf. Luca al Crimeei: "Sa lepadam orice povara..."

Sfantul Apostol Pavel ne indeamna:
"Sa lepadam orice povara si pacatul ce grabnic ne impresoara si cu rabdare sa alergam cu straduinta la lupta care ne sta inainte" (Evrei 12, 1).
Ce povara purtam noi?
1. Este o povara grea, care ii apasa pe toti oamenii buni: povara lumii inconjuratoare, indepartata de Hristos. Cat de greu ne este sa suferim tot ce vedem in jurul noastru - cum apasa asupra noastra necuratia, hotia, furtul, instrainarea averilor de stat, care trebuie sa ne apartina tuturor, dar intra in mainile rapitorilor! Cat de greu este sa vezi coruptia care exista, cum apasa asupra noastra, omorul, varsarea de sange! Este o povara grea, comuna noua tuturor, este acea povara pe care, dupa cuvintele Apostolului Pavel, a luat-o asupra sa dreptul Lot, care a locuit in orasele razvratite Sodoma si Gomora. El a fost obosti de atitudinea oamenilor razvratiti. Si noi suntem obositi de ceea ce vedem in jurul noastru.

2. Dar si fiecare dintre noi are propia povara - ne apasa injuraturile, certurile, chiar si bataile care se petrec intre noi si intre oamenii apropiati noua. Ne apasa faptul ca oamenii apropiati, pe care ii iubim si care trebuie sa ne iubeasca, se poarta complet necrestineste fata de noi, ne distrug viata, ne supun diferitelor suferinte morale. Fiecare are povara lui. 

3. Exista si o a treia povara: cea pe care o simtim din mustrarile constiintei noastre. Aceasta ne ingreuneaza inima, sta ca o piatra pe ea, cand ne constientizam pacatele si gemem sub povara lor. 

Noi purtam o mare povara - si o povara comuna, si povara care depinde de cei apropiati si de noi insine. "Sa lepadam orice povara si pacatul ce grabnic ne impresoara", fiindca pacatul ne face sa ne impiedicam, sa cadem. El trebuie lepadat impreuna cu povara noastra si, "cu rabdare, sa alergam cu staruinta la lupta care ne sta inainte", cu multa rabdare, fiindca stim ca staruinta oricarui crestin este grea, dificila. Si stim ca Hristos a spus:
"In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea!"

Pe aceasta cale a durerii vom merge cu totii.

Ce ne va intari pe aceasta cale grea?

Ne va intari privirea la Domnul nostru Iisus Hristos, Care a fost vrednic de bucurie, cinste, preamarire, dar a suferit in schimb cea mai grea umilinta, ocara si cruce.
"Luati aminte dar la Cel ce a rabdat de la pacatosi, asupra Sa, o atat de mare impotrivire, ca sa nu va lasati osteniti, slabind in sufletele voastre" (Evrei 12, 3). 
Oare nu ne ajuta noua Domnul sa mergem pe calea grea a suferintelor? Desigur, El ne va ajuta fara doar si poate.

Dar cum ne ajuta El?

La fel cum ii ajuta bunii parinti pe copiii lor mici. Daca vedeti ca copiii vostri sunt razvratiti, oare ii veti lasa fara pedeapsa? Dar noi nu suntem oare copii in fata lui Dumnezeu?

Oare Domnul, Care ne iubeste, Care ne doreste tuturor mantuirea, poate lasa nepedepsite greselile noastre? Sigur ca nu!
"Caci pe cine il iubeste Domnul il cearta, si biciuieste pe tot fiul pe care il primeste. Rabdati spre inteleptire, Dumnezeu Se poarta cu voi ca fata de fii. Caci care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste? (Evrei 12, 6-7). 
Dar este grea pedeapsa pentru copii. Si ei poarta asupra lor povara durerii, o durere dubla - de la greutatea pedepsei parintesti si de la rusinea in fata parintilor atunci cand isi constientizeaza vina. Aceasta suferinta dubla o simt si o poarta doar copiii buni, iar copiii rai de la pedeapsa nu se indrepteaza, ci mai mult se indarjesc. Ei murmura asupra parintilor, se ridica impotriva lor, ies de sub ascultarea acestora.

Dar noi, copiii lui Dumnezeu, cum ne raportam la pedepsele Lui?

Desigur, ne este greu sa le suportam, fiindca
"orice mustrare, la inceput, nu pare ca e de bucurie, ci de intristare" (Evrei 12, 11).  
Este greu, foarte greu sa suporti pedepsele lui Dumnezeu, fiindca ele sunt deseori destul de grele.

Cum ne raportam noi la aceste pedepse ale lui Dumnezeu? Ca niste copii buni in fata pedepselor parintilor lor? Nu, ci total diferit. Deseori ne raportam la indreptarile lui Dumnezeu ca acei copii care se inraiesc si se ridica impotriva parintilor.

Deseori cartim impotriva lui Dumnezeu, ne ridicam impotriva Lui, Il judecam:
"De ce, de ce, Doamne, ma pedepsesti?" 
Noi singuri nu constientizam, nu simtim vina noastra, dar Domnul cunoaste negreala inimilor noastre si ne pedepseste dupa faptele noastre.

Cartirea impotriva lui Dumnezeu este un pacat foarte mare, pentru care Dumnezeu ii pedepseste pe oameni. Aminiti-va exemplul dat in Biblie, in Cartea Iesirii. Poporul lui Israel, care a mers cale lunga prin pustiul Sinait si care tanjea dupa carnea si legumele egiptene, s-a ridicat impotriva lui Dumnezeu. 

Dumnezeu i-a trimis lui hrana cereasca si dumnezeiasca - mana. Oamenii spuneau:
"Ne-am saturat de aceasta mancare nepotrivita!"  
S-a ridicat tot poporul, iar aceasta este mai rau decat cartirea unor oameni aparte. Cartirea intregului popor este o grava ofensa adusa lui Dumnezeu. Si Domnul a pedepsit aspru poporul Israel pentru aceasta cartire. El a trimis asupra lui multime de serpi care ii muscau pe israeliteni, iar acestia mureau in numar mare. Si doar atunci cand, dupa porunca Domnului, Moise a inaltat chipul sarpelui de arama si a indemnat poporul sa priveasca la acest sarpe cu credinta si cu rugaciune la Dumnezeu - a incetat cumplitul dezastru, fiindca sarpele de arama a insemnat prefigurarea Domnului Iisus Hristos rastignit pe cruce.

Cand noi cartim impotriva lui Dumnezeu, diavolul inmulteste necazurile - acele necazuri pe care le primim din pedepsele lui Dumnezeu.

De ce le inmulteste?

Pentru ca noi cartim impotriva lui Dumnezeu. Dar de cei care Ii multumesc lui Dumnezeu pentru inteleptire si pedeapsa se indeparteaza ca un caine lovit. 

Multumiti, multumiti totdeauna lui Dumnezeu! Pentru toate treburile sa-I multumim - pentru toate binefacerile, pentru toate povatuirile, pentru toate pedepsele Lui.

A trait in vremurile cele de demult marele invatator Iov cel drept, care a aratat intregii lumi cum trebuie sa ne purtam in fata necazurilor care ne ating din voia lui Dumnezeu. El s-a lipsit de toate - de avere, de copiii sai. In safrsit, satana a primit permisiune de la Dumnezeu sa-l loveasca cu lepra grea. Si ce s-a intamplat? Oare s-a inversunat Dreptul Iov? A cartit impotriva lui Dumnezeu? Nu! El statea pe o gramada de gunoi, isi scobea cu un ciob ranile si spunea:
"Domnul a dat, Domnul a luat. Cum a binevoit Domnul, asa s-a facut. Fie numele Domnului binecuvantat!" (Iov 1, 21).

Iata o lectie pentru noi, cum trebuie sa ne purtam in fata nenorocirii, in fata pierderii averii, fata de serviciu, fata de situatia sociala. Asemenea lui Iov, si noi trebuie sa spunem cu smerenie:
"Domnul a dat, Domnul a luat. Cum a binevoit Domnul, asa s-a facut. Fie numele Domnului binecuvantat!"
Exista si pedepse de la Dumnezeu, care vin peste noi din vina noastra, atunci cand ne inaltam in mandria noastra, cand ne credem mai presus de altii. Ne purtam neglijent fata de oameni, manifestam iubire de slava. Atunci Domnul, dorind sa ne izbaveasca de aceste pacate de moarte, ne smereste. El ne trimite, prin semenii nostrii, rusine si insulte. Ne determina sa constientizam prin aceasta rusine nevrednicia noastra, nedreptatea noastra in fata oamenilor pe care ii ofensam si ii jignim. Cu grea defaimare ne intelepteste El pe noi si atunci trebuie sa ne amintim cuvintele psalmistului David:
"bine este mie ca m-ai smerit, ca sa invat indreptarile Tale" (Psalmul 118, 71).
Aceasta este binele cel mai mare, cand Domnul ne smereste, cand ne elibereaza de patima preainaltarii, mandriei, ingamfarii.
"Fericit este omul pe care Domnul il mustra, si sa nu dispretuiesti certarea Celui Atotputernic" (Iov 5, 17). 
Aceasta a spus-o, de asemenea, multpatimitorul Iov. Fericiti sunteti voi daca nu respingeti pedepsele lui Dumnezeu, fericiti sunteti daca nu cartiti impotriva lui Dumneze!

Este greu sa suportam pedeapsa lui Dumnezeu, este greu sa trecem peste defaimarea de la oameni, este greu sa mergem pe calea crucii, pe calea suferintei. Dar Domnul il intareste pe aceasta cale pe acela care nu carteste, pe cel care primeste pedeapsa, precum un copil ascultator de la parintii sai. Domnul il sustine, merge langa el, il duce de mana - il duce pe calea mantuirii.

Este grea si lunga calea aceasta, si se lasa mainile noastre in jos, si slabesc genunchii nostri. Iar Sfantul Proroc Isaia ne indeamna:
"Intariti-va, maini slabe, si prindeti putere, genunchi slabanogi! "(Isaia 35, 3). 

Intariti-va, intariti-va cu rugaciunea permanenta si cu pocainta. Si din nou veti merge pe calea cea stramta, si aceasta cale va va duce in Imparatia lui Dumnezeu. 

Sa ne invredniceasca de aceasta Domnul nostru Iisus Hristos, Mantuitorul si Izbavitorul de moarte!


PAGINI WEB:

„Voi întrebaţi: «Doamne, Doamne, oare uşor este să fii prigonit? Oare uşor este să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă? Voi întrebaţi cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala: «Oare chiar este uşor jugul lui Hristos?» Iar eu vă spun: «Da, da! Uşor, din cale-afară de uşor». Dar de ce uşor? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi însuşi Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El Însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce.
[...]