vineri, 28 decembrie 2012

Sfântul Siluan Athonitul: "Când îl iubim pe fratele nostru, dragostea lui Dumnezeu este cu noi"


Ziua a treisprezecea – Taina iubirii


Nimic nu este mai bun în lumea aceasta decât dragostea de Dumnezeu și față de aproapele. Întru aceste două iubiri sufletul își află pacea și bucuria.

Dragostea față de Dumnezeu, împreună cu blândețea Sfântului Duh îl pot face pe om să uite întru totul cele ale pământului. Când Duhul sălășluiește în întregime în Dumnezeu, omul uită de lume. Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu iubește întreaga lume.

Nu-l judeca pe aproapele, căci se întâmplă adeseori să spui lucruri rele despre un om, fără să-l cunoști bine; dar se poate întâmpla ca acesta să fie, prin duhul său, asemenea unui înger.

Cu cât este mai mare iubirea, cu atât mai însemnate sunt întristările și durerile sufletului. Cu cât este mai desăvârșită dragostea, cu atât mai desăvârșită este cunoașterea lui Dumnezeu. Cu cât este dragostea mai fierbinte, cu atât este și rugăciunea mai stăruitoare. Dacă dragostea este desăvârșită, viața este încă și mai sfințită.

vineri, 21 decembrie 2012

Primiti Craciunul cu colindatorii, primiti Pruncul Sfant! Povestea lui Craciun.



A venit la noi la poarta,
Un batran frumos la chip,
Si-a-ntrebat daca se poate
Ca sa fie gazduit.

Casa noastra e deschisa,
O, batran strain si bun!
Vino, stai cu noi la masa,
Ca esti obosit de drum!

Dupa ce statu la masa,
Se-nchina evlavios
Si-ncepu sa povesteasca
De nasterea lui Hristos.

Noi, de altfel, ne uitaram
Privind catre el uimiti
Si cuvintele-ascultaram
Langa-ai nostri dragi parinti.

Ne spunea c-a fost odata
Demult, tare de demult,
Un batran, Craciun anume,
Rau la inima si crud.

Si-ntr-o noapte la'lui poarta,
Cineva batand usor,
Ceru ca sa-i gazduiasca
Pana dimineata-n zori.

Cu cuvinte de ocara
Catre poarta alergand,
Vazu-o tanara Fecioara
Si-un batran cu chipul bland.

Si voind el sa-i vorbeasca
Batranu-l ruga zicand
Ca i s-a-mplinit sa nasca
Fecioarei, pe Pruncul Sfant.

Intr-un grajd de oi si vite
Pe-amandoi ii alunga
Sa stea pana-n zorii zilei
Cu toiag i-ameninta.

Si-acolo nascu Fecioara
Pe Fiul lui Dumnezeu
Langa oile si boii
Batranului celui rau.

In iesle, pe fanul rece
Iisus Pruncul privea
Cum boii veneau la Dansul
Si sufland Il incalzeau.

Iar Maria, Maica Sfanta
Sta mirandu-se privind
Cum boii recunostinta
Aratau spre-al lor Stapan.

Dar de-odata se vazura
Ingeri ce din cer veneau
Catre-acea umila sura,
La Prunc si-L preamareau.

Si o stea frumos deasupra,
Stralucit s-a aratat,
Iar trei magi intrand'nauntru,
Pruncului s-au inchinat.

Aur, smirna si tamaie
Magii cu ei au adus
Si cu drag le asezara
Langa ieslea lui Iisus.

Si pastori de oi sosira,
De prin vai si de prin munti
Lui Iisus sa i se-nchine
De ingeri fiind vestiti.

Acea stea vazand batranul
Craciun cel rau si zgarcit,
A-nteles cine-s strainii
Ce la grajd i-a gazduit.

Si cu lacrimi de durere,
Catre iesle alergand
Iertare-ncepu a cere
De la Blandul sau Stapan.

Si inca spunand acestea
Batranul ce povestea
Lacrimile-i udau fata
Si graiul ii tremura.

Voind noi sa ne mai spuna
De-acolo ce s-a-ntamplat
El ne-a zis c-o sa mai vina
Si in urmatorii ani.

Si mergand el catre poarta
Ii urmaram toti tacand,
Iar el arata cu mana
Catre sat asa graind:

Eu la toti in asta seara
Cu colindatori am fost
Si le-am spus minune mare
A nasterii lui Hristos.



marți, 18 decembrie 2012

Parintele Iustin de la Oasa: "Ne desavarsim permanent in asteptarea eternitatii nasterii lui Hristos"

"De Craciun, bucuria oamenilor se intalneste cu bucuria lui Dumnezeu"



La Oasa, iarna vine totdeauna mai repede. E primul avanpost in care ninsorile isi pregatesc ofensiva asupra podisului transilvan. Manastirea Oasa se afla in Muntii Sureanu, iar Muntii Sureanu se afla in cer. Sureanu, Parang, Retezat. Muntii dacilor, straluminati de istorie si, de la o vreme, si de credinta in Dumnezeu. Poate si de asta vine iarna asa degraba la Oasa. I-e draga bisericuta de lemn, glasul clopotului si toaca, dar mai ales rugaciunile, atat de inaltatoare, incat ingenuncheaza si muntii, iar cerul revarsa prinos de lumina peste pamant. Semnul Craciunului. Vifornite stelare pornesc in zbor rotit pe deasupra turlelor manastirii, patrund in biserica si ard feeric alaturi de lumanari. Fluturi de aur, poposind pe icoane, pe catapeteasma si strane, pe vesmintele calugarilor ingenuncheati. Soptite la inceput, apoi tot mai puternice, rugaciunile razbesc prin tatanii bisericii si taie carare in iarna, cu jarul lor. Iubirea de Dumnezeu topeste zapada si gerul, trage cerc magic in jurul bisericii, lasand sa se implineasca si-acolo, in ieslea din varf de munte, minunea nasterii lui Hristos.

Prin fiecare fereastra a bisericii de la Oasa se vad stelele de pe cer. De pe fiecare stea tintuita pe bolta cereasca se vede bisericuta din Oasa. Mica, modesta, licarind intre zapezi ca o candela, arde de bucurie si de nadejde, in asteptarea Craciunului.

"Nimeni, in lume, nu praznuieste Craciunul ca noi"


- Manastirea Oasa se afla deasupra lumii, aproape de cer. Cum vine Craciunul in varf de munte? Il simtiti mai aproape pe Dumnezeu?

- Cu-adevarat, Manastirea Oasa este deasupra pamantului. In prelungirea cerului spre pamant. Este chiar cerul de pe pamant. A intra in manastire este totuna cu a intra in cer. Dar in cerul unit cu pamantul. La fel ca manastirea este si Craciunul, o alta prelungire a cerului pe pamant. Este coborarea lui Dumnezeu printre oameni, ca om. El vine mereu cum a venit de la inceput: bland, smerit, plin de dragoste. Iar lumea il primeste cu infiorare si bucurie. Chiar si necuvantatoarele se aduna in jurul lui. Intreaga fire. Nici o vietuitoare nu ramane indiferenta de venirea lui Dumnezeu pe pamant. Vibreaza, se bucura la fel ca si noi. Aici, sus, in munte, toate sunt mai curate. Natura este cartea vietii noastre. Faptele noastre, gandurile si vorbele noastre, toate sunt imprimate in ea. Si cum aici viata oamenilor e mai curata, si natura este la fel. O curatenie care face ca sarbatoarea sa fie puternica, iar Dumnezeu sa fie prezent in ea. Il simtim pe Dumnezeu in masura in care ne curatim. Iar asta se face prin posturi si prin intreaga noastra viata duhovniceasca.

- V-ati nascut in Ardeal, intr-un sat din apropiere de Ocna Mures. Taranii transilvaneni au celebrat totdeauna Craciunul drept cea mai mare sarbatoare de peste an. Va mai amintiti de Craciunul copilariei?

- La noi, Craciunul era anuntat prin colinde. Satul se afla asezat pe o vale, si cand se pornea colindatul era ceva extraordinar. Rasuna toata lumea, tot spatiul, cantecele se auzeau pana-n cer. Mai ales cand se lasa intunericul si ulitele erau luminate doar de zapada si de luminile din ferestre, colindele noastre bateau la portile raiului. Umblam de seara si pana a doua zi dimineata, la sapte. Pana se facea iarasi zi. Veneam acasa inghetati, dar cu sufletul plin de bucuria Craciunului. Daca e sa privim Nasterea Domnului ca pe o propovaduire a evangheliei, eu nu stiu sa se praznuiasca in alta parte a lumii Craciunul, in forma si cu intensitatea pe care le are la noi. Din pacate, azi, sarbatoarea s-a internationalizat. Incet-incet, taina se pierde.

- De ce este asa de important sa ne intoarcem la spiritul traditional al Craciunului?

- Trebuie sa ne intoarcem la sarbatoarea noastra traditionala, pentru ca trebuie sa ne intoarcem la noi insine. Sa ne regasim. Si nu doar la noi, ca persoane izolate, ci si la noi, impreuna cu tot neamul si cu stramosii nostri. Noi nu existam in afara Craciunului. N-am fi noi. Dar ca sa ajungem la noi prin Craciun, trebuie sa ne pregatim. Sa intram in realitatea Craciunului, sa-l aducem in viata noastra. Pentru asta, avem la indemana biserica si spatiul liturgic, rugaciunile si cantarile sfinte. Toate ne ajuta sa ne regasim sufleteste si spiritual. In felul acesta, ne deschidem si cugetul, si sufletul spre Craciun. Existam in Craciun. Trecem in actualitatea noastra fiintiala. Astazi, a fi actual se confunda cu a fi modern. Esti la curent cu cea mai noua informatie si, deci, esti actual. Noi nu putem fi actuali decat prin traditie, prin durata. Actualizarea unui eveniment cum este Craciunul inseamna sa aduci in prezent viitorul, dar si trecutul. Fara traditie, fara specificul nostru romanesc, suntem pe langa actualitate, iar nu in ea, asa cum se credea in mod gresit. Traditia inseamna permanenta, iar permanenta iti da sentimentul prezentului.

"La pacat nu se da dezlegare"

- Oare taranii nostri praznuiau cu atata bucurie Craciunul, pentru ca aveau nevoie de sarbatoare in viata lor, sau pentru semnificatia lui de nastere a lui Hristos si de inceput al vietii crestine?

- "Atata valoare avem ca popor, cata sarbatoare avem", spunea Vasile Bancila. Un popor este cu atat mai sus pe scara valorii, cu cat are o reprezentare mai inalta despre viata. Or, ce reprezentare mai nobila si inalta despre viata sa existe, decat traditia romaneasca si credinta ortodoxa? Asta e maximul. Nu trebuie decat sa le actualizam permanent si suntem salvati.

- Se vorbeste despre o "scara a Craciunului", pe care trebuie sa o urcam, daca vrem sa ajungem in inima sarbatorii. Ea incepe, neabatut, cu postul. Din pacate, esenta lui e redusa adesea doar la mancarea pe care trebuie sa o punem in farfurii. Care este intelesul lui cel profund? De ce trebuie neaparat sa postim?

- Trebuie sa postim cu trupul, dar trebuie sa postim si cu sufletul, ca sa ne aparam de pacat. Postul cu trupul e limitat temporal, pe cand postul fata de pacat este permanent. Nu se poate da dezlegare la pacat. Asta este si esenta postului: o viata superioara, cu atat mai mult in postul Craciunului. Nu vorbim de un post oarecare. Cand incepe postul Craciunului, incepe chiar Craciunul. Intram in post, cu ochii atintiti pe Craciun. Ne pregatim pentru el, pentru a-l incorpora in viata noastra de zi cu zi. Noi mergem din Craciun inspre Craciun. Asa cum traim si in Imparatia Cerurilor, intre "deja" si "nu inca". Imparatia cerurilor este aici, dar inca nu-i deplina. Asa si cu Craciunul. A-nceput prin post, dar inca nu-i deplin, mergem mai departe, pana la Craciunul deplin, la o traire maxima a lui. Si nici aceea nu-i deplina, fiindca mai vine un Craciun, si altul, si altul. Ne desavarsim permanent in asteptarea eternitatii nasterii lui Hristos. Asta e taina. Mergem catre Craciun, cu ochii atintiti pe Craciun. Daca nu-l aduci in prezent, in prim-planul vietii tale, daca nu te pregatesti pentru el, daca nu-l traiesti din toata fiinta, o sa treaca pe langa tine ca o stea cazatoare. A disparut, inainte s-o vezi.

"Sufletul are un mare cuvant de spus"


- Exista vreo diferenta de trairi sufletesti intre postul Craciunului si cel al altor sarbatori crestine? Simtiti starea asta in biserica, printre credinciosi?

- Craciunul e bucurie. Nu stiu cum e la alte popoare, dar noi, romanii, rezonam profund la sarbatoarea Craciunului. Este sarbatoarea neamului nostru. Poate si din cauza ca suntem un popor care are o relatie speciala cu natura. Cu animalele, cu tot ce ne inconjoara. Si nasterea Domnului s-a petrecut intr-un cadru cumva natural, intr-o pestera, intre animale. Au venit si pastori acolo. Eu cred ca prin toate astea am fost si noi reprezentati la nasterea lui Hristos. Ne simtim ca suntem de-acolo, ca am fost de fata. Poate si din cauza asta, avem o reactie mai puternica fata de Craciun. Si structura noastra sufleteasca se potriveste cu el. Cred ca suntem facuti pentru a trai adevarata stare a Craciunului.

- Dincolo de ritualul clasic al slujbei pe care o practicati de Craciun, exista o emotie, o lumina in plus? Sunt rugaciunile mai pline de bucurie ca altadata? Anunta prin traire si prin ardoare marea sarbatoare ce va urma?

- Traim o bucurie dincolo de cuvinte, dincolo de ritualul obisnuit. Sigur, o mare parte a mesajului biblic e transmis prin cuvinte. Dar nu tot. Sufletul are, si el, un mare cuvant de spus. Iradiaza.
Lumina lui face ca vorbele, textele rostite in biserica sa straluceasca, sa raspandeasca bucuria nasterii Domnului printr-o traire deosebita. Intalnirea bucuriei ceresti cu bucuria pamanteasca. O intalnire a bucuriei oamenilor cu bucuria lui Dumnezeu, intrepatrunderea bucuriei lui Dumnezeu cu bucuria noastra, prin imbratisarea cerului cu pamantul. Aceasta bucurie a ramas vie in neamul nostru, in ciuda greutatilor prin care am trecut si prin care trecem. Dar pentru ca atmosfera aceasta sublima, duhul biruitor al Craciunului, sa se poata imprima in viata nostra, trebuie sa ne curatim, nu doar de rau, ci si de lumesc. Trebuie sa inchizi un pic usa lumescului, daca vrei sa te unesti cu cerescul. Mai ales omul de la oras. Stinge televizorul, opreste radioul, creeaza un spatiu de liniste in jurul tau, ca sa-ti poti elibera cugetul, sa-l intorci cu fata catre Craciun. Nu e vorba sa punem lumescul la zid, nu asta e rostul discutiei noastre, dar el nu te ajuta, te trage inapoi. Fa-ti o atmosfera de familie frumoasa si linistita, curata-ti casa si impodobeste-o, primeste colindatori, creeaza-ti o atmosfera launtrica. Daca te intorci, astfel, cu fata catre Craciun, el vine singur la tine. Te patrunde in toata faptura ta. Nimeni n-a ajuns la Dumnezeu. Dumnezeu a venit la noi. Si El n-a venit doar o data, vine la noi cu fiecare Craciun. Trebuie, cum spuneam, doar sa ne intoarcem cu fata spre el. Ce privesti, aia esti. Ce privesti te patrunde. Intra in componenta ta. Ce simplu: priveste spre Craciun si te patrunde Craciunul. Sarbatoarea esti tu.

"Stramosii nostri traiau pentru a fi, nu pentru a avea. Iar a fi tine de Dumnezeu"


- Sfintia voastra, de ce avem atata nevoie de sarbatoare, noi, oamenii?

- Sarbatoarea este o explozie a vietii vesnice aici, pe pamant. Ce frumos spunea Blaga: vesnicia s-a nascut la sat. Personalizand vesnicia in Iisus Hristos, daca Dumnezeu e vesnicia si Hristos persoana, atunci inseamna ca si Dumnezeu s-a nascut la sat. Si-acolo unde s-a nascut Dumnezeu, s-a nascut si Craciunul, marea sarbatoare a venirii lui Hristos pe pamant. Odata ce-am descoperit nivelul acesta de intelegere si de asteptare a sarbatorii, e ca si cand am avea acces la rai. Si-am mai putea avea raiul si alta data. De cate ori este iarasi Craciun.

- Craciunul are nevoie de-un loc anume, ca sa fie trait plenar?

- Manifestarile de viata tin totdeauna si de un spatiu anume. Si viata noastra calugareasca tine de un loc anume, de-un spatiu fix. Calugaria nu se realizeaza pe strada, la intamplare, de capul fiecaruia. E intr-o randuiala, intr-un loc, intr-o ierarhie, asa cum a randuit Dumnezeu. Prin urmare, sarbatoarea are si ea nevoie de locul ei. Prin individualismul asta modern, care bantuie lumea de la o vreme, incercam sa ne facem noi sarbatorile, singuri, de capul nostru, cum credem noi, si-asa ramanem cu un Craciun iluzoriu si cu un Iisus de buzunar. Craciunul adevarat trebuie sa faca trecerea de la egocentrism la teocentrism. Sa-l puna pe Dumnezeu in centrul vietii noastre. Alergam mult dupa informatie, dupa a sti, dupa a avea valori materiale. Stramosii nostri traiau pentru a fi, nu pentru a avea. Iar a fi tine de Dumnezeu.

- Manastirea Oasa e inconjurata de paduri nesfarsite, iar padurile sunt pline de salbaticiuni. Oare simt si ele ca vine Craciunul?

- La fel ca omul, si finalitatea naturii este de a fi transfigurata, de a fi inundata de ceresc. Parintele Serafim Rose, care tinea foarte mult la animale, fiind fascinat, in general, de Creatie (a studiat-o cu mare fervoare), in fiecare dimineata, cand se trezea, iesea mai repede din chilie decat ceilalti calugari, dadea un ocol pe la marginea manastirii si saruta toti copacii care-i ieseau in drum. Vazandu-l, un monah l-a intrebat, mirat, intr-o zi: "Ce faci, parinte, saruti copacii?". "Da", i-a raspuns parintele Rose, dar nu i-a dat explicatii. Nu poti sa dai explicatii rationale la trairi supra-rationale. Nu poti explicita suprarationalul, rational. Il constati si te tulburi. Atata tot.
Sa va dau un exemplu. Era pe-aicea, prin padurile astea, un om care a ramas fara munca si fara rost, cand s-a terminat santierul barajului de pe Valea Frumoasei. Era din Moldova si il tineam noi, la manastire. Odata, vara, lucram la fan, si stateam pe iarba, intr-un ragaz, sa ne odihnim. De-odata, a tasnit ca un fulger o vipera, ridicata pe coada, gata sa atace un frate. Noi ne-am cam speriat, dar omul acela s-a apropiat de ea cu blandete, ca de-un copil care vrea sa faca o rautate, a luat un bat si a impins-o usurel deoparte, vorbind cu ea. "De ce vrei sa musti?", a intrebat-o. "N-are nimeni ganduri rele cu tine. Sezi cuminte si vezi-ti de drum". Ca si cand i-ar fi inteles vorbele, vipera s-a mai ridicat o data in aer, apoi s-a dus. Vedeti, ce legaturi minunate, ce relatii pot exista intre om si natura, atunci cand cruzimea si violenta sunt inlocuite cu [...] dragoste? Acuma, iarna, animalele trag si mai tare la oameni. Poienile astea, ingropate in zapada, sunt pline de iepuri salbatici si vulpi. Mai se apropie, cateodata, si ursul, numai lupii si caprioarele coboara in vale, la adapat. Daca omul n-ar distruge natura, am trai intr-un paradis.

- Bunatate, toleranta, compasiune... Sunt aceste forme ale iubirii suficiente ca sa ne apere de raul si de uratul care ne inconjoara din toate partile?

- Binele ne pazeste de rau. Este atata bine si frumusete in oameni si-n natura, iar pentru a le vedea, nu trebuie decat sa dam la o parte perdeaua raului de pe sufletele noastre, prin lucrarea binelui. Sa invatam de la albine, care traiesc numai din flori si, daca le intrebi cum este pamantul, iti vor raspunde ca este plin de flori. Fiecare om este o floare. Iar descoperind binele, adica pe Dumnezeu, vom descoperi ca pamantul este plin de flori, adica de oameni.

- Faptul ca o obste calugareasca se roaga in varf de munte pentru pacatele noastre ne da un sentiment minunat si puternic de ocrotire. Vi se intoarce binele pe care il faceti? De Sfantul Craciun, urca oameni pe munte sa va colinde, sa fie alaturi de dvs. la slujbe si rugaciuni?

- Binele pe care il facem oamenilor prin rugaciune se intoarce, dar nu singur, ci impreuna cu oamenii, inmultit de oameni si chiar inmultit in oameni. Facand bine, nu ramai singur. Nu poate cetatea sa se ascunda in varful muntelui, cum spune Domnul Hristos, nici cetatea binelui si a vietii nu poate sa se ascunda. Noi ne-am urcat in varful muntelui, ca sa luminam lumea, nu ca sa ne ascundem de ea.
La fel cum o lumanare arde producand lumina, asa este si viata noastra, a calugarilor, iar aceasta lumina ne tradeaza, aratandu-ne lumii, care vine sa se incalzeasca si sa se lumineze
. Aici, la Oasa, vin in general foarte multi tineri, iar acum, de Craciun, vin in mod special. Motiv pentru care i-am organizat intr-o tabara de iarna. Vin sa se spovedeasca, sa colinde, sa se impartaseasca, sa se intalneasca, sa traiasca, dar vin si dintr-o neputinta, aceea ca nu pot sa nu mai vina.

- Ce-ar trebui sa facem, parinte staret, ca sa meritam sarbatoarea Nasterii lui Hristos?

- Pentru noi, Dumnezeu s-a intrupat in om. In omul Iisus. Pentru ca apoi, prin Iisus, sa se intrupeze in fiecare crestin. Trebuie sa stim ca fiecare suntem intruparea lui Dumnezeu. Diferenta este ca in Iisus Dumnezeu s-a intrupat dupa fiinta, iar in noi se intrupeaza dupa har. Domnul Hristos s-a nascut in istorie intr-o iesle saracacioasa si umila, pentru ca apoi sa ni se nasca din nou, in suflet, de fiecare Craciun. Este vorba de o nastere continua, permanenta a lui Dumnezeu, in noi toti. Daca in urma cu doua milenii n-a existat mai mult de o pestera si conditii saracacioase si umile, pentru nasterea lui Hristos, sa-i facem noi in sufletul nostru o iesle mai buna si mai frumoasa, incalzita si luminata de dragoste. Din punct de vedere spiritual, daca Hristos nu se naste, nu ne nastem nici noi.


Tabara de iarna de la Oasa 


Colind la Oasa 



PAGINI WEB: 

Cuvinte de la Parintele Pantelimon de la Oasa despre diavol, lupta, Apocalipsa si eternitate
Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Oasa in Conferinta "Trup si suflet" de la Arad 

joi, 13 decembrie 2012

Ajun de Craciun, in tinuturi straine cu sufletul pe plaiuri romanesti

Câteodată, lucrurile pe care le visăm o viață întreagă sau, mă rog, ani mulți din ea, ajung să ni se prezinte până la urmă în lumina lor autentică: sterpe și efemere, întocmai ca o fată Morgana într-un ocean fără viață.

Pentru mine, beatitudinea și strălucirea afișate de lumea Occidentului au reprezentat vârful de lance al unei necontenite căutări de mai bine. Totul mă fascina: Fitzgerald cu inteligența și rafinamentul personajelor sale mondene, Hesse cu melodia unei culturi care nu-mi fusese nici pe departe accesibilă, Apusul, în genere, cu tot ce el avea, iar nouă ne era străin. Inclusiv catolicismul și protestantismul raționalist deveniseră tentante: păreau mai parfumate decât mireasma medievală a Ortodoxiei și a tradiției sale. De aceea, atunci când am avut posibilitatea de a pleca peste graniță, ca bursier în țara lui Hans, nu am ezitat nicio clipă. De abia așteptam să mă simt un om normal (căci statutul de estic mă complexa destul de mult) și să privesc lumea, nu neapărat de sus, ci măcar de la nivelul zero al demnității de european.

Visam cu ochii deschiși miracolul noii lumi în care mă pregăteam să intru. Și nu m-a dezamăgit… cel puțin, nu de la început. Totul era splendid în acel oraș din vest, ale cărui case înșirate ordonat și boem, ale căror grădini pline de flori mă făceau să mă cred un tânăr Werther pe cale să-mi uit suferințele. Mă simțeam un copil sălbatic adus în lumea nouă spre a o contempla, spre a pipăi aievea civilizația și minunile ei.

Seara de Ajun, pe Breslauer Straβe


Mi-e frig. Mă îndrept îngândurat, dar în același timp nerăbdător, spre Augustus Platz, pentru a vedea cu proprii-mi ochi minunile Sărbătorilor din deloc anonimul oraș german. Sunt sigur că voi exclama de uimire la fiecare pas, așa cum am reacționat atunci când am asistat la inaugurarea târgului de Crăciun, undeva prin noiembrie.

Cotesc pe Breslauer Straβe, de unde ar trebui deja să zăresc spectacolul de lumini închipuit. Mai fac câțiva pași și… stupoare! Nimic neobișnuit, în afara unui întuneric sinistru. În afara câtorva domni grizonați, eleganți, însoțiți de soțiile lor la fel de bine aranjate, care ieșeau grăbiți fie de la Operă, fie din Thomas Kirche, unde ascultaseră tradiționalul concert de orgă și care, grăbiți, dispăreau repede în taxiurile înșiruite din vreme. Niciun om nu mai colora peisajul de pe acum deprimant. Mă cufund în gânduri, întorcându-mă dezamăgit spre casă și încercând să descopăr încă sărbătoarea prin ferestrele caselor cu obloane colorate, închise, ca ochii adormiți ai unor nobili încărunțiți de veacuri. În zadar. Nu mai țin bine minte trăsăturile, temperamental personajelor lui Joyce, însă, nu știu de ce, monotonia străzilor de secol XIX, în fantomaticul și cețosul Dublin, începe să-mi dicteze starea de spirit al acestei seri de Ajun. Mă simt singur și rătăcit în această lume a ei, pe care, în „îngustimea” specific de balcanic, nu pot s-o rezonez

Imagini și trăiri din anii mei de mult trecuți mă cotropesc, mă ridică din angoasa-mi hulpavă: pâinea rumenă și moale, proaspăt scoasă din cuptorul bunicii și „vopsită” bine cu ou, entuziasmul meu la venirea primilor copii ce ne vesteau Nașterea Mântuitorului, prima colindă cântată la fereastra mătușii Margalina, nerăbdarea cu care așteptam părintele să vină cu icoană… Toate astea au fost atât de demult, dar îmi sunt încă atât de vii în inimă!


Seara ajunului, în Bucovina


Încercând să-mi alung nostalgiile, un alt tablou îmi îneacă instantaneu ochii: seara Ajunului, alături de părintele de la noi, într-un sat bucovinean, care-și primește preotul să-i sfințească după obicei casele cu atâta nerăbdare, încât copiii aleargă de cu zori și până seara pe ulițele lui pentru a afla „când vine și la noi”...

... Suntem obosiți de-atâta drum. Toată ziua am bătut cărările pline de omăt, ca nimeni să nu fie lipsit de binecuvântarea închinării la icoana Nașterii

Bătrânul căruțaș, ce se învoise cu bucurie să ne însoțească în epopeea anuală a zilei de ajun, stă înfofolit în cojocu-i mițos pe scândurica saniei, iar mustățile-i prinseseră deja promoroacă. E încă post, iar țuica fiartă, ce tare bine i-ar mai prinde acum, trebuie încă să aștepte. Așa e lăsat și acolo, în îndepărtatul sat de sub umbra Putnei, nimeni nu îndrăznea să calce porunca sfântă a Bisericii.

Zăpada ni se prinsese de cizme care, oricât ar fi fost de înalte, capitulaseră necondiționat belșugului de omăt prin care trebuia să călcăm vârtos. Pentru mine, proaspăt intrat la seminar, se întrevedeau pe frunte primele boabe de sudoare, dar părintele era neînduplecat: „până-n seară trebuie, vrei-nu vrei, să terminăm. Prindeam curaj și ne avântam spre casele cu coșuri fumegânde, care, în ciuda frigului tocmai bun de crăpat pietrele, așteptau cu ușile larg deschise.

Nepoți zgribuliți pe cuptor, copii cu ochii iscoditori ce-și făceau frumos cruce înaintea icoanei pe care o sărutau sfios, bătrâni cu capul plecat și nins de vremi, bărbați ageri și mereu preocupați să-și rânduiască cum se cuvine familia în fața părintelui, mame cu obraji rumeni de la căldura focului de sub plită, unde părintele punea neapărat două bobițe de tămâie, toate acestea cântau pe corzile slăbite ale ființei mele, într-o cheie negândită încă de suflet străin.

„Vă mulțămim c-ați venit, părinte! Tare v-am mai așteptat!”


Melodia aceasta, pe care doar puritatea lui Ciprian Porumbescu, crescut în Țara fagilor cărunți,  a încercat s-o cuprindă aievea, cântă necontenit, spre o notă mai înaltă: ultima casă din sat, acolo unde săniuța noastră cu veseli zurgălăi cu greu a reușit să ajungă. De mult apusese soarele, iar ninsoarea nu mai contenea. Ajunserăm, pănă la urmă, la finele unei zile apoteotice. Portița veche de brad, ce ne chema nerăbdătoare să pășim pe cărarea bine măturată, ne aștepta larg deschisă. Pășim încet, în melodie de tropar, spre tinda călduroasă a bătrânei case locuite de moș Vasile.

Nu-l cunoșteam. Probabil nu obișnuia să bată, așa ca mine, ulițele satului degeaba. M-a impresionat pe dată. Chipul bland, dar ferm, brăzdat de greutatea anilor, ascunde doi ochi de un albastru cald, sub care se întinde lin, ca zăpada pe o crenguță de brad, o mustață stufoasă și mândră. E calm.  De un calm care te copleșește. O pace de pusnic, deși în casa moșului au crescut, la rândul lor, trei suflete de copii.

Cu capul descoperit, cu lumânarea aprinsă în mână, bărbatul stă drept, nemișcat, așteptând clipa în care părintele-l va binecuvânta. Întinde cu grijă fuiorul de cânepă curată pe mâna preotului, își face cruce cu neprefăcută evlavie și sărută icoana în care Maica Sfântă privește cu dragoste la Pruncul ce se cheamă Împărat al Veacurilor. Când Moș Vasile își ridică privirea, o lacrimă fugară îi scaldă ochii: „Vă mulțămim c-ați venit, părinte! Tare v-am mai așteptat!” Și începe a-i spune păsul.

Nu se cuvine a asculta, așa că intru în odaia de lângă, bătrână și călduroasă, în care, pe masa de sub fereastră, stau merele și nucile alese cu grijă pentru a fi dăruite copiilor și Biblia mare, roasă de ani, singura sa mângâiere. Arunc o privire de-a lungul cămăruței: un cuptor mare, pe care stă lungită o pisică somnoroasă, o laviță de-o vârstă cu casa, o scoarță curată, împodobită cu flori și o căldare cu apă. Aceasta era toată bogăția moșului, peste care, ca un nestemat de mult preț, stă icoana Maicii Domnului cu Pruncul, împodobită cu busuioc. Am fost în multe locuințe și palate pline de strălucire, dar nimic nu mi s-a părut vreodată mai frumos decât această odăiță veche, în care călcam direct pe lutul bine bătătorit și cuminte. Plecăm din ograda moșului cu atâta pace în suflet, încât ni se pare că zburăm pe deasupra troienelor așezate de acum binișor…

„Fetița mea va merge cândva să colinde! Acasă!”


Pe Breslauer Straβe zăpada fusese de mult înlăturată de utilajele primăriei. Omătul nu apucase, așadar, să mi se prindă pe bocanci. Intru îngândurat în apartament. Soția mea, lângă brăduț, încearcă să surprindă bucuroasă primul gângurit al fiicei noastre de numai câteva luni.
Mă uit pe fereastră și ascult. Aș vrea ca, în această seară, urechea mea să audă măcar un „Stille Nacht” pierdut. În clipa asta, mai hotărât ca niciodată, îmi promit: „Fetița mea va merge cândva să colinde! Acasă!

În spatele geamului de termopan, Breslauer Straβe, cu lumea ei, se întinde la nesfârșit, fără punct și fără virgulă, ca o proză de Garcia Marquez.

Și dintr-o dată mi se face atât de frig…
 

miercuri, 12 decembrie 2012

Cuvinte de la Parintele Pantelimon de la Oasa despre diavol, lupta, Apocalipsa si eternitate

 

Diavolul este o realitate personala


Diavolul nu este o realitate impersonala, nu este o energie negativa care este prezenta in univers. Diavolul este o realitate personala, adica este un inger, o persoana. Si atuncea diavolul cand vine sa-l ispiteasca pe tanar il ia din mai multe parti. Inceaca cu raul, daca nu reuseste cu raul incearca  cu binele, sa-l impinga in cealata extrema. Diavolul, el n-are voie sa faca rau omului. Diavolul este legat de Dumnezeu si n-are voie sa se apropie de om. Si si singurul care poate sa-l dezlege pe diavol este insasi omul. Si atuncea diavolul ca sa aibe acces la om il momeste si in general ii propune placeri. Ii propune placeri gratuite, placeri pacatoase si pe masura ce omul musca momeala, si se impartaseste de placere, incet-incet atuncea il dezleaga pe diavol, il dezleaga asupra lui. Si atuncea, diavolul, cand considera ca are suficienta putere, ca sa ia un atac decisiv, il loveste, il izbeste pe om.

In viata spirituala nu se merge de capul tau. In viata spirituala trebuie sa mergi cu povatuitor. De aia e bine sa ai si duhovnic, ca si tanar, pentru ca odata diavolul este mult mai inteligent decat tine. El chiar daca nu mai este inger, totusi este o fiinta mult mai inteligenta, si atuncea cu diavolul nu joci sah, ca intotdeauna pierzi. Si deci, o data ca este mult mai inteligent decat oricare om, si dupa aia, are mult mai multa experienta. Tu esti un om cu experienta limitata. Diavolul are toata experienta de la intemeierea lumii pana acuma, cunoaste toate tipologiile umane, toate temperamentele, toate caracterele. Deci oricum e mult mai destept decat tine. Si atuncea nu poti sa-l birui in lupta directa pe diavol, si atucea trebuie povatuitor.

 La Spovedanie omul trebuie incurajat pe calea sfinteniei


La Spovedanie duhovnicul il ajuta pe om si sa-ndeparteze raul din viata lui, delictele, ca sa spunem asa, pacatele, sa nu mai le faca, sau ce trebuie sa faca sa nu mai ajunga la pacat. Dar e foarte importanta partea pozitiva, partea constructiva, lucrarea binelui, de sfintire. Pentru ca poti la un moment dat sa nu mai faci pacate, sa nu mai faci pacate din acestea majore - poate ai neputinte cu gandul. Dar sa nu ai numai caracter negativ de a pedepsi, si de a condamna raul ci si de a construi, de a-l incuraja pe om pe calea sfinteniei, de a-l duce la indumnezeire. Pai noi avem foarte, foarte mult in fata, foarte mult de urcat, foarte mult de dobandit, nu numai asa: sa nu mai ajungi sa faci pacate. Zicea parintele Teofil ca cel care nu mai face pacate e la nivelul mortului, nici mortul nu mai face pacate.


Daca nu este lupta, nu exista nici cununa


Daca n-ar exista ispite, n-ar exista nici rasplata. Deci pentru noi nu este important sa nu ai ispite. Noi chiar accentuam mult dimensiunea aceasta a luptei spirituale. Daca nu exista lupta nu exista nici cununa. Si atuncea exista ispite in manastire, si exista greutati in manastire. Si unde nu exista greutati iti mai adaugi tu, iti mai iei tu :-). Noi apreciem greutatea ca nevointa, noi apreciem foarte mult dimensiunea asta a jertfei, a jertfei personale, si in slujba lui Dumnezeu, si in slujba oamenilor, si in slujba propiei noastre familii spirituale. Si atuncea nu ne este frica de greutati, de incercari, pentru ca stim ca pe masura incercarilor sunt si rasplatirile. Si atuncea daca n-ar fi ispite, cum zicea un Parinte, nimeni nu s-ar mai mantui. Si de fapt Dumnezeu vrea sa-ti faca un dar, si ca sa-ti faca un dar, trebuie sa-l si meriti un pic. Si atuncea Dumnezeu iti da sa treci printr-o ispita, printr-o incercare, ca biruind acea ispita, sa poata sa-ti dea cadoul. Ai facut asta, uite aicea! Si cadoul este intotdeauna covarsitor de mare in raport cu efortul sau cu greutatea pe care ai avut-o de infruntat. Si atuncea, privind dincolo de greutati, nici nu mai vezi greutatile.

Am gasit intr-o carte o poveste, zicea asa ca:
L-am cautat pe Dumnezeu si nu L-am gasit. M-am cautat pe mine insumi si nu m-am gasit. Si cand l-am cautat pe fratele meu, i-am gasit pe toti trei.

Deci Dumnezeu, daca-L cauti, ti se descopera, si cand ti se descopera Dumnezeu nu exista bucurie cu care se poate compara, bucuria pe care o ai din intalnirea cu Dumnezeu. Si atuncea, daca esti sincer, Dumnezeu nu se joaca de-a v-ati-ascunselea. Daca il cauti cu sinceritate pe Dumnezeu, Dumnezeu ti se descopera.




Despre Apocalipsa si eternitate


Iubiti credinciosi,

Am putea spune ca la Rusalii incepe sfarsitul, incepe sfarsitul lumii, incepe Apocalipsa, si gresesc cei care se gandesc - si de obicei asa gandeste lumea - ca Apocalipsa tine de sfarsitul vremurilor, de sfarsitul timpurilor. Atuncea se desavarseste Apocalipsa, dar Apocalipsa a inceput de-atuncea, de la Rusalii. De ce? Pentru ca de atuncea a inceput aceasta lupta intre lumea veche, stapanita de diavol, de antihrist - asa cum ii zicem noi celui care vrea sa fie in locul lui Hristos-, si lumea noua, care este Imparatia Cerurilor pe pamant, Imparatia lui Dumnezeu.

La sfarsitul vremurilor atuncea va fi actul final. De asemenea este inceputul sfarsitului, in sensul ca dincolo de Apocalipsa sta eternitatea, care este adevaratul sfarsit al Apocalipsei

Oamenii in general se sperie de Apocalipsa, vazand mai mult partea negativa, partea de suferinta pe care o aduce Apocalipsa, si nu vad dincolo de Apocalipsa, ca Apocalipsa il aduce pe Hristos, aduce Cerul nou si Pamantul nou, aduce eternitatea, aduce disparitia suferintei si a necazurilor, si a zbuciumului si a rautatilor care exista in lume. Noi in rugaciunea Tatal nostru, zicem: vie Imparatia Ta. Nu zicem: lasa sa vie mai incolo, ci vie mai de graba Imparatia Ta. Deci ne rugam ca Imparatia lui Dumnezeu sa vina, nu sa se amane venirea acestei Imparatii

Ori, prin Biserica, noi am pasita deja dincolo de Apocalipsa, am pasit in eternitate, prin faptul ca noi participam deja la viata lui Hristos, noi deja participam la Imparartia lui Dumnezeu cea care va sa fie.

Intr-o rugaciune pe care o citesc preotii in timpul Sfintei Liturghii, la sfarsit cand se cufunda Particelele in Sangele lui Hristos, in momentul in care se cufunda acele particele care simbolizeaza cele noua cete de Sfinti, Preotul zice o rugaciune, rugaciune care este in cuprinsul slujbei de Inviere. Si spunem asa, cum zic Sfintii: da-ne nou sa ne impartasim cu Tine mai adevarat, in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale. Aceasta , iubiti credinciosi arata ca noi deja ne impartasim intr-o oarecare masura de Hristos inca din lumea aceasta si la sfarsit, dincolo de lumea aceasta, dincolo de Apocalipsa, acelasi lucru ne asteapta, impartasirea mai adevarat, mai deplina, mai profunda de Domnul nostru Iisus Hristos.

Deci, iata iubiti credinciosi ca  prin Biserica, noi trecem deja dincolo de Apocalipsa, depasim pragul Apocalipsei, traim intr-o oarecare masura, sau avem aceasta posibilitate, intr-o oarecare masura, de a trai vesnicia, de a trai Imparatia lui Dumnezeu pe pamant.

Acestea sunt si cuvintele cu care incepe orice Taina a Bisercii: Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh. Cu acestea incepe Liturghia, cu acestea incepe Sfantul Maslu, cu acestea incepe Taina Botezului, Taina Cununiei, Taina Hirotoniei, cu aceasta binecuvantare a Imparaitiei lui Dumnezeu. Ceea ce arata ca deja Imparatia lui Dumnezeu este pe pamant si noi intram in ea.

Iubiti credinciosi, ce trebuei sa facem noi, fiecare dintre  noi, ca sa ne ridicam la inaltimea Imparatiei lui Dumnezeu? Trebuie sa ne sfintim, sa ne sfintim viata, sa indepartam din viata noastra pacatele, care iata ca ne tin in lumea veche, si nu ne lasa sa intram in viata cu simtirea in lumea noua. Pacatele tin de lumea veche, de omul cel vechi. Lumea veche care are ca stapanitor pe diavol, diavolul care L-a ispitit si pe insusi Domnul Iisus Hristos, ca sa i se inchine lui si ii va da stapanirea acestei lumi vechi. Ori lui Hristos nu-i trebuia lumea veche, Hristos, iata vine cu o lume noua, o alta lume mult superioara a tot ce-a ce a existat inainte.

Asa si noi, iubiti credinciosi trebuie sa avem aceasta lucrare de curatire de pacate, de unire cu Hristos prin virtuti. Pentru ca nu virtutile ne mantuiesc, nu faptul de a practica niste fapte bune, ne mantuieste, ci practicarea acestor fapte bune ne uneste cu Hristos, Care este ascuns in faptele bune, dupa cum zice Marcul Ascetul, ca "Hristos este ascuns in poruncile Lui". Si pe masura implinirii poruncilor Lui ne unim cu Hristos. Asa zicea si Hristos: "acela care ma iubeste pe Mine, implineste poruncile Mele". Si "cel care implineste porunicile Mele -zice Hristos - in acela Eu imi voi face lacas si nu numai Eu, ci si Tatal si Duhul Sfant". Iata deci si Sfanta Treime se pogoara in sufletul omului care implineste poruncile lui Dumnezeu.

Iata, iubiti credinciosi, chemarea pe care ne-o adreseaza Biserica, chemarea pe care ne-o adreseaza praznicul de astazi. Sa nu mai scormonim in gunoaiele lumii vechi, cand avem atata frumusete, atata deplinatate de bucurie care ne sta in fata prin lumea noua, prin lumea pe care o intemeiaza Hristos. Iata la ca masura suntem ridicati si cat de mic este pretul pe care trebuie sa-l platim. Pretul este acela de a lepada niste placeri care sunt in ultima instanta foarte marunte, niste placeri minuscule in raport cu darul pe care-l primim, acela de a trai si noi fericirea pe care o au Persoanele Sfintei Treimi in relatia lor.



PAGINI WEB:

Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Oasa in Conferinta "Trup si suflet" de la Arad 

joi, 6 decembrie 2012

Colinda si scrisoare pentru Sfantul Nicolae


Colindul Sfântului Nicolae


Bucură-te, bucură-te,
Nicolae Mare Sfinte,
De la Mira Arhiereu,
Temător de Dumnezeu.

Îndreptător în credință,
Ajutor în suferință,
Când pe lume ai venit,
Semnul crucii ai făcut.

Nicolae Arhiereu,
Temător de Dumnezeu,
Miercurea și vinerea,
Niciodată nu mâncai.

Pe bolnavi i-ai vindecat,
Pe săraci i-ai ajutat,
Creștinii din orice sat,
Tie s-au încredințat. (X2)


***

Scrisoare către Sfântul Nicolae


In Ajun, visând și eu,
Să primesc ca fiecare
Daruri care mai de care,
Scris-am Sfântului așa:

Dragă Sfinte Nicolae, 
Știu că sunt un pic cam mare,
Ca s-astept să-mi pui în zori 
Bunătăți în pantofiori.

Insă tot te rog ceva: 
Azi pun înaintea ta
Ghetele inimii mele, 
Ca să le umpli pe ele
Cu daruri duhovnicești
Din cămările cerești:
Mila, pace și iertare,
Bucurie și răbdare,
Dragoste, discernământ, 
Așa cum le are-un sfânt.
Si-as mai vrea s
ă-mi dăruiești, 
Ca un milostiv ce ești,
Si smerenie, credință, 
Nădejde și pocăință.

Dar de ce te-ncrunți așa?! 
Crezi că nu vor încăpea?
Am uitat să-ți amintesc, 
Ca port ghete mari, curate,
Ca să pot să fiu și eu,
In Cereasca-mpărăție,
Unde pot gusta mereu,
Roade întru Dumnezeu.

Pe cărări bătătorite,
Intru care au umblat
Sfinți, ce mari s-au arătat,
Stau s-astept cumva și eu,
Să-ntalnesc pe cineva,
Cum este Sfinția Ta,
Aducând din visterie,
Daruri pentru veșnicie. 
Deci, te-rog, nu-ntârzia!

*

Insă azi când căutai,
Sfântul Nicolae,
Mi-a lăsat în ghete-o foaie; 
Si pe ea scrie așa:
Nu mai cauta mata
Ciocolata în papuci,
Ci f
ă bine să te-apuci
De ceea ce se cuvine
Unui ditai om ca tine:
F
ă smerenie, răbdare,
Rugăciune si-nfrânare.
Si ascult
ă-aici, draguță,
C
ă pun mâna pe vărguță:
Mintea sus și nasul jos,
C
ă vad că le ții pe dos!

Pe cărări bătătorite
Vrei s-apuci cam lesnicios
Insă ghete, pe d-afară lustruite,
N-or s-ajungă prea departe,
Char de drumu'-i arătat,
De Sfinți bine conturat.
Fără mergere iubite,
Cu-ncercări și osteneală,
Fapte bune, rânduială,
Nu e cale de ajuns,
La prea dulcele Iisus.
Așadar, prea bune frate
Fă pe-acestea, dară, toate.
Iara Domnu' negreșit
Cu daruri te va-ncărca,
Numa', nu întârzia...

 Varianta a poeziei din cartea Poezii cu iz de Filocalii



marți, 4 decembrie 2012

In dezacord cu casatoriile homosexualilor in Franta, Mitropolitul Iosif afirma in cadrul Adunarii Nationale ca "poate exista un totalitarism al egalitatii"

Mitropolitul Iosif, episcopul Mitropoliei Ortodoxe Romane din Europa Occidentala si Meridionala, a reprezentat joi 29 noiembrie 2012, pe Mitropolitul Emmanuel, Presedintele Adunarii Episcopilor Ortodocsi din Franta, cand au fost audiati principalii responsabili ai cultelor in Franta in cadrul Adunarii Nationale in fata Comisiei Parlamentare, cu privire la textul reformei casatoriei propuse de Guvernul francez. 

In cadrul audierilor au mai participat: cardinalul André Vingt-Trois, arhiepiscop de Paris si Presedintele Conferintei Episcopilor din Franta; Pastorul Claude Baty, Presedintele Federatiei Protestante din Franta; Marele Rabin Gilles Bernheim, Mare Rabin de Franta; Mohammed Moussaoui, Presedintele Consiliului Francez al Cultului Musulman  si Doamna Venerabila Marie-Stella Boussemart, Presedinte al Uniunii Buddhiste din Franta.

Dintre cei sase reprezentanti ai religiilor din Franta, cinci au ajuns la aceeasi concluzie negativa in ceea ce priveste adoptarea unui proiect de lege cu privire la deschiderea posibilitatii casatoriilor intre persoane de acelasi sex, reprezentanta buddistilor facand insa trimitere la constiinta fiecaruia si, pe baza tolerantei, evidentiind o abordare diferita a subiectului, fata de ceilati. Aceasta a fost vazuta de catre E. Binet, parlamentar socialist, ca fiind o pozitie echilibrata spre deosebire de interventiile pesimiste ale celorlalte religii. Dezbaterea din final a relevat insa tensiuni si in loc de a lasa cuvantul interlocutorilor, reprezentanti ai celor sase religii din Franta, deputatii de stanga s-au succedat la microfon vorbind intr-un mod foarte virulent. In concluzie religiile au fost auzite dar nu si ascultate.

In cele ce urmeaza vom prezenta cuvantul Mitropolitului Iosif, textul in franceza putand fi consultat  aici, iar vizionarea intregii dezbateri in finalul articolului.



Vorbind in numele Adunarii Episcopilor Ortodocsi din Franta am onoarea de a va saluta si a va asigura in primul rand ca ne rugam in mod constant in fiecare Liturghie pentru "tara noastra, pentru ocarmuitorii ei, si pentru tot poporul ei"[1]. Adica va purtam pe toti, oricare ar fi statutul sau conditiile voastre, in rugaciunile noastre, si rugaciunea nu poate fi, in acest context, decat dragoste si atentie iubitoare fata de celalat.

[...]

Ca pastori crestini, nu putem decat sa apreciem aceasta intentie, pe care o dorim vrednica de laudat, si care consta in a ne indemna toti, unii pe altii, in a iesi din prejudecati, a deschide ochii inimii si de a aduce in societatea, care este a noastra, o alta privire "pozitiva" asupra diferentei, o privire de dragoste si de intelegere, si nu o privire de condamnare si de suspiciune. Aceasta intentie este cu siguranta de laudat cand este vorba de persoane homosexuale, fratii nostrii, adeseori fidelii nostrii si fii nostri spirituali,  fiind loc pentru a gasi modalitati prin care sa nu mai faca obiectul discriminarilor sau a umilirilor, cum era cazul pana nu de mult. Si aceasta este in sine ceva placut lui Dumnezeu, care este Tatal tuturor fiintelor umane, oricare ar fi ele, si oricare ar fi conditiile lor.

Aceasta situatie noua deci, si aceasta intoarcere pozitiva pe care trebuie sa o avem, ne conduce pe toti sa avem atitudini noi, in mod egal, cu privire la diferente, si in mod particular pentru persoanele homosexuale, pentru a avea atitudini caracterizate de primire, ascultare, si luare in considerare a acestor persoane si a sensibilitatilor lor. Cu o astfel de finalitate ne pare, ca Guvernul Francez a vrut, poate, sa prezinte un proiect de lege, care "deschide casatoria persoanelor de acelasi sex", avand ca obiectiv sa puna toata lumea pe picior de egalitate. Dar aceasta tendinta de a pune pe toata lumea la "egalitate", in aceasi forma juridica si societala, in loc sa regleze o problema, deschide altele, si suscita, din pacate, alunecari si divizari care intaresc opozitiile si frontierele preexistente, si deservesc in mod complet, intentia care era de laudat, aceea de a avea o alta privire asupra diferentei.[...]

[...]

Dorim, astfel sa va atragem atentia asupra punctelor urmatoare:

1. Trebuie sa o spunem, ca aceasta problema asupra casatoriei, nu este un lucru ce priveste doar religiile. O astfel de problema eminamente structuranta pentru societate, este o problema eminamente "societala", care ne priveste pe toti, indiferent de credinta noastra sau de necredinta noastra. Casatoria nu este propietatea religiei sau a religiilor, chiar daca este evident ca religiile au cuvantul lor de spus. Aceasta institutie pluriseculara [casatoria,] priveste intreaga umanitate. Dezbaterea asupra acestei probleme trebuie sa scape clivajului traditional, si a oricarei forme de instrumentalizare politica, religioasa, sau ideologice. Tratata de Guvern sub unghiul egalitatii drepturilor, ea depaseste acest unghi, atat de legitim cat este, pentru ca atinge, in afara notiunii de cuplu, conceptul familiei, a filiatiei, a educarii copiilor, a alteritatii, a diferentei de gen, a regimurilor matrimoniale, etc.

2. Noi gandim ca egalitatea drepturilor, care este unul din fundamentele oricarui regim politic democratic ce respecta libertatea persoanei, nu implica stergerea diferentelor, nici integrarea tuturor in aceasi forma juridica, cu riscul de a creea noi tensiuni si confuzii societale. Si daca fiecare dintre noi, intr-o atitudine iubitoare si intelegatore, este constient de necesitatea luarii in consideratie a transformarilor societatii, si de a raspunde anumitor asteptari categoriale care decurg, prin grija de echitabilitate, de justitie si de egalitate, acesta poate, nu mai putin, sa fie tratata in liniste si pace fara a ameninta sa clatine una din institutiile centrale, a societatii noastre.

3. Valuarea care este egalitatea tuturor in fata casatoriei nu trebuie sa devina o abstractiune. Egalitatea se poate conjuga in multiple feluri, fara sa atinga fundamentele societatii. Regimurile politice care au vrut sa plaseze abstractiuni in centrul dinamicii sociale, au devenit repede totalitariste, caci poate exista un totalitarism al egalitatii. Laicitatea, care este una din valorile fundamentale ale Republicii Franceze nu are nevoie de aceaste abstractiuni. Trebuie gasite forme, si este rolul reprezentarii nationale, sa construiasca o egalitate deschisa, si pluriala si nu o abstactiune, care intr-un final nu satisface pe nimeni, chiar si, in fine, pe cei pentru care am vrut sa generalizam o "forma".

4. Proiectul Guvernului care vizeaza sa instaureze pentru casatorie paritatea si  echivalenta cuplurilor de acelasi sex, si a cuplurilor de sex diferit, provoaca de fapt, una din cele mai mari crize in Franta. Departe de a fi o simpla reforma republicana a casatoriei, este vorba de o adevarata bulversare profunda chiar a structurilor societatii civile. Un astfel de rasunet este de altfel ilustrat prin propunerile Presedintelui Republicii in fata primarilor din Franta, chiar daca au fost retrase dupa aceea, care a plasat opozitia pe care ar avea-o anumiti primari fata de o astfel de casatorie, daca era adoptata de Reprezentatia Parlamentara, pe planul libertatii constiintei. Trebuie sa o spunem in mod clar si onest, ca o astfel de reforma nu este fara consecinte profunde pentru ansamblul societati franceze.[...] Consecintele sociale, culturale si administrative, par a nu fi luate toate in considerare.

[...]

7. Din punct de vedere filozofic, refuzul diferentei, alteritatii sexuale in ocurenta, ar fi  o saracire in gandire. Unitatea in diversitate este o taina dar de asemenea, o mare bogatie pentru umanitate. Societatea in care traim astazi, datoreaza bogatia sa prezentei barbatilor si femeilor, diferiti unii de altii prin originea lor etnica, prin limba lor, prin credinta lor religioasa, prin cultura lor si, pentru ca este vorba despre asta, prin conditiile lor sexuale si afective. Deschidera "casatoriei" persoanelor de acelasi sex este o forma de negare a alteritatii  si a diferentei. Ori, poate sa existe o egalitate in diferente. [...]

8. Pentru a sublinia zguduirea culturala si spirituala care ar constitui ceea ce de fapt este distrugerea institutiei conjugale, tinem sa amintim ca referinta biblica este o componenta constitutiva a civilizatiei noastre, in particular a culturii franceze. Deschiderea posibilitatii casatoriei persoanelor de acelasi sex consta in a suprima caracterul referential al imaginii biblice a cuplului barbat-femeie, imagine care trimite la antologia biblica dar, de asemeni, si la finalitatea structurala a constituirii unui astfel de cuplu, de notat ca copilul si perpetuarea naturii umane.

9. Problema copilului este de asemenea centrala in acest subiect, ca si de altfel cea a dreptului la adoptie. Din pacate si aici trecem pe langa ceva esential si central, si care atinge la psihologia fiintei. Este in mod larg pusa de-o parte, si dezbaterea actuala nu-i rezerva locul sau pe care trebuie sa-l aibe intr-o astfel de reforma. Dretul la copil sau dreptul copilului? Problema nu este asa de simpla cum ni se prezinta. Dezbaterile si studiile psihologice si psihanalitice se unesc si se contrazic, pe aici si pe dincolo, in toate zilele. Avem noi astazi distanta necesara si obiectivitatea suficienta pentru a aprecia la justa sa bataie, efectele pozitive sau nefaste pe care ar putea sa le aibe o astfel de reforma asupra problemei copilului intr-un cuplu? [...]

10. Prezenta comunitatilor religioase si filozofale este o realitate obiectiva in tara noastra. Apreciem faptul ca cuvantul lor si gandirea lor sa fie auzite si luate in considerare prin auditia de astazi, dar asteptam in continuare din partea Guvernului sa ia in considerare luarile de pozitie detaliate si aprofundate a acestor diverse comunitati care, in ocurenta, in afara diferentelor lor, au fost cu totii unanimi pentru a sublinia pericolul unei astfel de reforme si pentru a avea o atitudine foarte critica si rezervata asupra subiectului care ne preocupa astazi.

Responsabilitatea noastra civila cere formularea cererilor urmataore: 
-retragerea unui astfel de proiect de lege;
- sau, daca nu, suspendarea examinarii sale de catre reprezentarea nationala, pentru a organiza o dezbatere nationala cat mai larga posibila, in conditii de pace, de respect si de linistire, pentru a intrevedea toate posibilitatile solutionarii juridice alternative, care permit luarea in considerare a situatiilor categoriale fara a fi puse in cauza fundamentele;
-sa se puna sfarsit acestei noi surse de divizare care loveste tara noastra, de care nu are nevoie, si care se va amplifica.

Va multumesc pentru primirea dumneavoastra si pentru ca ne-ati ascultat.


[1] La ectenia mare: "Pentru binecredinciosul popor roman de pretutindeni, pentru ocarmuitorii tarii noastre, pentru mai-marii satelor si ai oraselor, pentru iubitoarea de Hristos oaste, Domnului sa ne rugam". Iar la ectenia intreita: "Inca ne rugam pentru binecredinciosul popor roman de pretutindeni, pentru ocarmuitorii tarii noastre, pentru mai-marii oraselor si ai satelor si pentru iubitoare de Hristos ostire, pentru sanatatea si manturiea lor".
*** 



PAGINI WEB:
# NOTE à propos de l’audition devant la Commission parlementaire des représentants des grandes religions : un vrai scandale!
# Mariage gay : des religieux indignés 
# Les religieux auditionnés à l'Assemblée

joi, 29 noiembrie 2012

Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Oasa in Conferinta "Trup si suflet" de la Arad


Parintele Pantelimon de la Oasa:

Pentru aceasta intalnirea am ales ca si tema de discute, tema “Trup si suflet“. Si o sa vedem ca este o tema foarte vasta, este o tema mult prea vasta doar pentru o conferinta, si va rog ca prin intrebari dumneavoastra sa dirijati tema in directia pe care o doriti. Fiecare, in momentul in care i-a rasunat in minte tema “Trup si suflet”, si-a inchipuit, sa zicem asa, si-a format, un univers interior de asteptare. Asteapta ceva anume referitor la aceasta tema, si de aceea ziceam ca ar fi bine sa lamurim in a doua parte a intalnirii ceea ce doriti dumneavoastra sa intelegeti despre ea.

Trupul si sufletul luate in sine, sau luate, analizate separat sunt de o complexitate uriasa. Adica trupul, chiar si numai din punct de vedere biologic are o complexitate extraordinara. Cele mai mici elemente, cele mai mici componente ale trupului sunt extraordinar de fascinante. Cand patrunzi in trup si vezi cum functioneaza, cum se organizeaza trupul, cum functioneaza celulele, cum functioneaza madularele, cum functioneaza organele, sistemul nervos; tot trupul in sine este o minune a ingineriei lui Dumnezeu, cand vedem cat este de complex. Cand ajungem sa relationam trupul si sufletul vedem ca devine si mai complex subiectul. Vedem ca trupul si sufletul au fost create de Dumnezeu concomitent, adica n-a fost sufletul creat inainte si dupa aceea trupul, asa cum afirma anumite religii sau alte credinte, ci din Evanghelie, din Sfanta Scriptura, stim ca trupul si sufletul au fost create concomitent de Dumnezeu.

Trupul si sufletul impreuna formeaza omul. Deci nu numai trupul, nu numai sufletul, ci aceasta combinatie minunata, trupul impreuna cu sufletul este ceea ce formeaza omul. Si Dumnezeu a creat omul, in intelepciunea Sa, dupa un anumit plan specific. Adica omul a fost creat ca veriga intre lumea creata, intre lumea materiala, si creatia spirituala. Creatia spirituala fiind reprezentata de toate acele miliarde de specii ingeresti, cum zicea Parintele Staniloae, care sunt ierarhizate in noua cete, deci lumea spirituala, a fiintelor spirtuale, si cosmosul acesta material caruia nu-i putem gasi – decat ii putem concepe – o limita, fiindca, fiind material, orice lucru material are un inceput si are un sfarsit. Deci omul a fost creat de Dumnezeu in asa fel incat sa uneasca amandoua lumile, pentru ca Dumnezeu avea in plan, aceasta unire cu omul, care s-a realizat in Iisus HristosSi El unindu-Se cu omul, Dumnezeu se uneste cu intreaga creatie, si cu creatia nevazuta, spirituala, si cu cosmosul material. De aceea Sfanta Liturghia este o celebrare impreuna. Toti participa la Sfanta Liturghie, omul, ingerii si creatia, pentru ca toti cinstesc prin sarbatorire unirea lui Dumnezeu cu creatia Sa. Din aceasta perspectiva vedem ca omul a fost facut de Dumnezeu ca imparat al creatiei,  ca imparat si preot al creatiei.

Toti oamenii impreuna formeaza umanitatea, pe care Dumnezeu o vrea sa fie ca un singur om. Adica toata umanitatea unita si in comuniune, asa cum va fi si in Imparatia Cerurilor, va forma un singur om. Si creatia este facuta de Dumnezeu ca sa fie ca un trup extins al omului, adica toata creatia este in legatura cu omul. In aceasta perspectiva, tot ceea ce facem noi afecteaza si creatia. Dupa cuvantul ca “omul sfinteste locul“, omul il si sfinteste, dar il si spurca. Ceea ce stim este ca creatia este intr-o dependenta spirituala de om, si in momentul in care omul a cazut in pacat, a tras dupa sine toata creatia care era ontologic legata de destinul omului. Atunci cand se va restaura omul, la a doua inviere [venire a lui Hristos],  deci cand se va produce invierea din morti si venirea Imparatiei lui Iisus Hristos, intreaga creatia va fi restabilita, va fi “Cer nou si pamant nou“.
Aceasta arata complexitatea trupului; vedem ca si lumea este un trup extins al nostru. Faptele noastre bune sau rele, incarca materia care ne inconjoara de o energie. Natura si creatia raspunde la starea interioara a omului, dar taina trupului merge si mai departe. Adica Domnul Hristos atuncea cand si-a asumat firea omeneasca in trup si suflet, si-a asumat-o definitiv si asta arata demnitatea care este acordata omului, si nu numai sufetului omului. Pentru ca nu exista, sa zicem o diferenta intre trup si suflet, care ar fi mai importante, ci ele sunt importante privite impreuna, si nu se poate face o disctinctie intre ele, doar atata ca exista o ierarhie. Dar nu exista ca trupul sa fie inferior sufletului ca si importanta, pentru ca vedem ca Domnul Hristos, dupa ce a inviat, n-a inviat numai cu sufletul, n-a pastrat in vesnicie numai sufletul omenesc, ci a inviat si cu trupul, si asta arata cinstea extraordinara care este acordata naturii umane, faptul ca Dumnezeu si-a asumat natura umana pentru vesnice. Domnul Hristos s-a inaltat cu firea umana de-a dreapta Tatalui, si iarasi va sa vina ca om unit cu Dumnezeu si va pastra in vesnicie firea umana. Asta arata, cum va ziceam, cinstea extraordinara, care se acorda in aceeasi masura si trupului si sufletului.

De asemenea vedem ca trupul este numit “Templu al Duhului Sfant“. Ce inseamna Templu, ce inseamna Biserica? Inseamna loc in care este slavit si slujit DumnezeuDeci asta arata cinstea de care se bucura trupul, si inaltimea la care se poarte ridica, si la care se poate spiritualiza trupul omului. De asemenea vedem ca Biserica este numita Trup al lui Hristos.

Deci vedem, cum va ziceam, cat de complexa este problematica trupului, pornind de la complexitatea anatomica, la cea simbolica, la cea mistica, cat de mult se poate dezvolta, si ajungem in final la concluzia ca oricat am intelege din trup si suflet, omul este o taina. Insasi trupul este o taina, insasi cea mai simpla forma de materie este o taina. Cum de poate trupul sa exprime sufletul? Cum de poate fata sa-ti spuna cum iti este viata? Cum de poate inima, inima fizica, sa vibreze la starile sufletesti, sa te doara inima, sa mori de inima rea, sa simti o bucurie? Cum de pot lacrimile sa spuna ceva nu doar despre starile biologice, cand te doare ceva, ci si despre starile sufletesti, de bucurie sau de tristete. Unde este limita de separare intre trup si suflet?  Nu se poate spune, pentru ca nu este. Omul a fost creat ca unitate. Nu exista ceva din trup care sa nu fie patruns de suflet.

Am vrut sa va spun cate ceva despre trup si suflet ca si taina, ca si complexitate, dar nu aceasta este tema intalnirii noastre de astazi, nu acesta este subiectul central. Ceea ce am vrut sa discutam in mod special astazi este cum functioneaza aceasta relatie intre trup si suflet, ca tipar, ca principiu al vietii noastre, pentru ca exista in ziua de astazi o tendinta de a le separa. Ori vedem ca in Biserica toate sunt duale, adica toate Tainele au o componenta duhovniceasca si una trupeasca. Botezul are apa, Mirungera are mirul, Spovedania are preotul, cununia are cununiile si inelele ca si componenta materiala, ca si suport material al unei lucrari spirituale. Toate in Biserca au aceasta bivalenta, si atuncea si viata omului se desfasoara dupa acest tipar. Adica oriceea ce facem noi,de exemplu, viata noastra, relatiile dintre oameni, au o componenta vazuta si una nevazuta.

Vedeti ca exista tendinta in ziua de astazi, sa spuna cineva: “Ce conteaza sa-i zic in fiecare zi ca il iubiesc si asa mai departe? Acela trebuie sa stie ca il iubesc in sufletul meu.” Ori, orice relatie, si intre oameni, are un trup si are un suflet, si daca nu exista o mentalitate, daca nu se intrupeaza relatia in gesturi, in cuvinte, in sentimente manifestate, atuncea incet-incet se pierde si sufletul relatiei. Asa si viata noastra spirituala are o componenta trupeasca. Toate virtutile au  o componenta trupeasca. Avem postul ca si componenta trupeasca, avem o randuiala de rugaciunea, avem un spatiu de rugaciune, adica chiar si rugaciunea are o astfel de componenta, incepand de la metaniile pe care le primeste calugarul, la calugarie, cand i se spune: “Uite, aceasta este sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu, adica rugaciunea Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma pe mine pacatosul”. I se da metaniile, si zicea Parintele Teofil despre metanii ca este un suport material pentru o lucrare spirituala. Deci si pentru a se realiza rugaciunea este nevoie de un spatiu al rugaciunii si este nevoie de un timp al rugaciunii, pentru ca si rugaciunea sa se realizeze in final. Si toate lucrurile din viata nostra au nevoie de acest suport material.

Atuncea cand ne este incet-incet confiscata viata, ne este confiscat trupul vietii noastre crestinesti, se pierde si sufletul. Adica daca ni se spune: “credinta este o chestiune particulara, este o chestiune privata, poti sa te rogi dar izolat, in casa ta, dar sa nu te manifesti public“. Si in momentul in care ni se interzice manifestarea in afara, in acel moment, cand ni se confisca trupul credintei sau manifestarii credintei, incet-incet se pierde si credinta. Parinte Staret va rog sa continuati.

Parintele Iustin de la Oasa:

Da, parintele Pantelimon vrea sa ma introduca si pe mine in subiectul din searea aceasta.[...]

Omul este trup si suflet, e o chestiune elementara, dar trupul si sufletul atunci poate fi numit iarasi om. Si gasim intr-una din lucrarile Sfantului Maxim Marturisitorul, considerat ca cel mai profund dintre toti Sfintii Bsiericii, in lucrarea lui Mistagogia, gasim faptul ca si Sfanta Scriptura este numita om, trupul ei fiind Vechiul Testament, iar sufletul ei fiind Noul Testament, sau intelesul literal trupul, iar sensul si scopul intelesul celor spuse este sufletul. Tot el mai spunea ca si biserica este numita om, pentru ca are trup si suflet, biserica ca si cladire, Sfantul Altar fiind sufletul iar restul biserici, naosul si pronaosul fiind trupul bisericii. Si mergea mai departe ca sa spuna ca si cosmosul este om, adica are trup si suflet, trupul fiind partea sensibila iar sufletul fiind partea inteligibila. Si cred ca, continuand acest demers si chiar ce lucreaza omul putem sa spunem, tot ce produce, putem sa spunem ca este om, ca are trup si suflet. Iata si un aparat, un televizor spre exemplu, putem sa spunem ca este om, are trupul partea vazuta si sufletul partea inteligibila, partea de gandire, de conceptie cu care a fost facut, de intentie, si scopul cu care a fost facut. Si acuma, in felul acesta, cred ca putem sa intelegem mai usor de ce toate sunt facute pentru om. Bineinteles ca nu au trupul omului si sufletul omului, deci este o intelegere spirituala, este o intelegere duhovniceasca cand ne referim la suflet. Sufletul cosmosului, spre exemplu, nu are un suflet ca si noi, nu e vorba de un panteism, de o amestecare a materiei cu Dumnezeu, si Dumnezeu este matere si materia este Dumnezeu. Nu! Lucrurile sunt clare, sunt distincte, dar vedem in felul acesta ca sunt laste lucrurile in asa fel incat sa poata fi personalizate, sa intre in relatie cu om. Omul este pus in mijloc intre creatia vazuta si creatia nevazuta, cum spunea Parintele Pantelimon, si tot ce e vazut in lumea aceasta trebuie sa ajunga la Dumnezeu prin om.

Si, legat de cinstea de care pomenea Parintele aicea, cinstea la care a fost ridicat omul, ganditi-va ca Dumnezeu nu S-a intrupat in firea ingerilor, ci in firea omului, in natura omului. Si Dumnezeu Cuvantul intrupandu-Se in omul Iisus, asumand firea omeneasca, iata S-a intaltat cu ea la cer in sanul Sfintei Treimi, S-a ridicat la cer cu natura umana, si este foarte mult lucrul acesta. Si spunea un Parinte, Parintele Ilie Moldovan care a predat la Facultatea de Teologie din Sibiu, spunea ca Hristos prin intrupare a schimbat conditiile ontologice ale existentei. Cum putem noi sa intelegem lucrul acesta? Pentru ca Dumnezeu dupa ce S-a intrupat si S-a inaltat la cer, conduce universul vazut si lumea nevazuta, deci toata creatia, o conduce ca om, deci cumva toata puterea a fost preluata de un om, de omul asumat de Hristos. Cand Domnul Hristos a spus: “datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant” (Matei 28, 18) dupa Inviere, S-a referit la umanitatea Sa, El ca Dumnezeu a invait si n-a pierdut puterea. Cand a zis “datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant” a primit-o ca om. Si iata de ce s-au schimbat conditiile ontologice ale existentei, ca Dumnezeu conduce universul si lumea acuma ca om. Si ne impartasim de Dumnezeu, ne unim cu Dumnezeu participand la umanitatea indumnezeita a lui Hristos, deci participam la un om, la viata unui om in care suntem cuprinsi cu totii.

Parintele Pantelimon de la Oasa: 

Acuma, haideti sa va spune de ce am ales aceasta tema ca si subiect de conferinta. Pentru ca vedem cu totii ca de multe ori nu merge ceva in viata noastra, si nu intelegem de ce nu merge. Ne rugam, facem ce putem, dar, la un moment dat ceva se pierde din viata noastra. Si am stat asa un pic sa observ, si am vazut ca viata noastra s-a saracit foarte mult, sa zicem asa, in componenta ei vazuta. Adica relatiile dintre oameni au pierdut foarte mult din randuiala lor. Si am sa va explic. Relatiile intre parinti si copii: astazi nu mai sunt parinti si copii, sunt prieteni. Se adreseaza parintilor pe nume, este privita ca o evolutie a relatiei, dar ceva din taina relatiei s-a pierdut. Tot asa putem vedea ca lipseste cinstirea si respectul in relatia dintre oameni, tot asa, pentru ca formele, suportul material al relatiilor a fost anulat. Si cand ma refer aicea la suportul material, ma refer la randuielile care existau inaninte, randuieli de comportament, randuieli de adresare. Adica cum se adresa un copil fata de un parinte? “Saru’mana mama, saru’mana tata“. Astazi: “ciau Gica, ciau…. o porecla s.a.m.d. Deci vedem ca s-a liberalizat componenta vazuta a relatiei. La fel relatia intre soti. Inainte se adresau sotii unul altuia cu dumneavoastra. Adica erau niste randuieli de cinstire, randuieli foarte bine precizate care astazi s-au suspendat. Fratatii mai mici, se adresau fratilor mai mari, la noi in Banat, aveai un frate mai mare cu un an, nu-i ziceai dupa porecla, ii ziceia neica. Deci era o formula de cinstire. Vedem ca aceste randuieli de comportament existau foarte bine precizate in trecut. Trecea un preot pe strada, trecea preotul in reverenda, nu trecea imbracat civil, oricum, deci tot componenta cumva vizibila. Oamenii se ridicau in picioare si salutau, sau isi descopereau capul in fata preotului. Nu exista ca un tanar sa nu aibe intiativa, atuncea cand trecea pe langa un om in varsta sa nu-l salute. Daca nu-l saluta era imediat pus la punct si dupa aceea acasa isi lua si ceaiul, cum s-ar zice. Deci aceste randuieli ale relatiilor vedem ca s-au pierdut, si in momentul in care s-a suspendat trupul: “ca nu asta conteaza, conteaza ce ai in suflet; si cu Dumnezeu, n-ai nevoie de intermediar; direct cu Dumnezeu, n-ai nevoie de componente vazute, n-ai nevoie de icoane, n-ai nevoie de altele si altele care le avem in biserica, se poate direct. In momentul in care se suspenda trupul relatiei omului cu Dumnezeu, partea vizibila, vedem incet ca se pierde si sufletul, asa cum se pierde si sufletul in relatiile dintre oameni, atuncea cand se suspenda trupul.

Vedeti ca oamenii inainte, civilizatia traditoinala, aveau o viata foarte impodobita cu simbluri si randuieli. Adica dau un exemplu: hora se tinea duminica in curtea bisericii, si hora privita astfel era un simbol a ceea ce se intampla in cer.  Ce ce intampla in cer? Se intampla o gravitare in jurul lui Dumnezeu, o miscare coordonata si o slavirea a lui Dumnezeu. La fel oamenii, cand mergeau la lucru impreuna cantau, tot asa ca si in cer, cum se canta. Toata viata omului traditonal, asa cum era organizata, se desfasura ca un simbol a ceea ce era in cer. Si, pentru omul traditional lumea atata valoare avea, cat putea sa reflecte ce se intampla in cer, cat putea sa fie o replica simbolica a ceea ce se petrece in cer. 

  Adica avea si vesmintele impodobite cu simboluri, avea poarta, casa, grinda, lingura, uneltele, toate erau incrustate cu simboluri. Toate evenimentele vietii erau foarte frumos impodobite, cu obiceiuri la nastere, cu obiceiuri la nunta, cu obiceiuri la recolta, cu obiceiuri la arat. Totul era foarte, foarte impodobit si toate aceste simboluri erau operante in viata oamenilor. Va ziceam de randuielile care existau, randuielile de comportament, randuielile de adresare, si toate lucrurile aceste constituiau partea vazuta a vietii omului si prin intermediul ei vesnicia venea si se pogora in viata omului. Si atuncea exista o foarte mare bucurie, care se mijlocea omului prin intermediul acestor, am putea spune, fire de legatura cu vesnicia. Vesnicia patrundea in casa omului si in toate aspectele vietii lui, pentru ca nu privea nici munca rupata de Dumnezeu, nici un lucru din ce-l inconjura nu-l privea simplu, adica separat de realitatea spirituala, separat de vesnice. In momentul in care el isi impodobea stalpul casei, avea intuitia sau constiinta ca nu e numai un simplu stalp, ca casa lui aduce aminte de biserica, aduce aminte de locasurile din ceruri. Si atunecea el prin toate acestea incerca sa traiasca vesnicia aici.
Munca era privita ca o lucrare a naturii, ca o prelungire a ceea ce facea Adam in Rai aceea sa dea nume, si prin nume sa dea sens lucrurilor, pentru ca Dumnezeu i-a spus lui Adam sa numeasca el animalele, sa numeasca el toate lucrurile din creatie. Adica prin nume sa le specifice sensul, pentru ca in nume se cuprindea sensul unui lucru. Si vedem ca in ziua de astazi s-a saracit foarte mult aceasta componenta vazuta, si as putea spune ca traditiile sau traditia ca principiu, trebuie reinventata daca s-a pierdut. Ce mai este trebuie pastrat si interogat. Trebuie sa reinterogam traditia: ce sensuri poarta? Pentru ca aceste sensuri trebuie sa le redescoperim si trebuie sa le readucem in viata noastra. Toate aceste relatii ale noastre trebuie sa le ordonam dupa principii crestine.

Mai dau loc si parintelui Staret sa completeze, ca noua asa ne place sa lucram impreuna.

Parintele Iustin de la Oasa:

Da, eu va spun sincer ca m-am intors de unde am plecat, adica la sat, si am inceput sa-mi depan amintirile de acolo, si intr-adevar era un respect deosebit fata de tot, dar nu in sensul trupesc. Acolo, cum spunea Parintele, partea vazuta a oricarui lucru, al oricarei realitati poate fi numita trupul ei, si de-asta se realiza si sufletul. Mi-amintesc cum se trezeau oamenii de dimineata acolo, chiar megeam de multe ori la coasa cu tata pe intuneric, si coseam o brazda-doua pe intunerc, atat de dimineata se mergea la lucru. Si se realiza foarte bine si sufletul pentru ca se tinea la partea aceasta exterioara. Vedeti, ei nu mergeau separat la lucru, in general mergeau impreuna sa culeaga viile, mergeau impreuna sa culeaga cartofii, la fel, si faceau o treaba ordonata acolo, deci respectau partea trupeasca, sa zicem trupul, dar se realiza si sufletul, se bucurau unii de altii, se bucurau sa se vada unii pe altii. Deci in felul acesta se muta centrul de pe trup pe suflet, si in felul acesta isi traiau viata.

Mi-amintesc ca eu mergeam la liceu, si incepand facultatea mi-am pierdut credinta, si am inceput si eu sa gandesc mai in termeni de eficienta. Si mergand odata acasa i-am zis mamei: “dumneavoastra castigati suficient?” Si m-a intrebat: “cum adica daca castigam sufiecient?“. “Pai daca aveti profit. Aveti profit?“. Se uita mama la mine, a zis: “Mai copile noi asa ne-am trezit noi aicea, in viata asta, lucrand pamantul. Deci noi nu putem sa nu lucram pamantul. Deci nu-i interesa profitul, nu-i interesa castigul material, decat ca scara catre castigul spiritual. Tin minte cand culegeam porumbul si aveam porumb mult, se bucreau de asta, dar se mutau imediat in partea sufleteasca si ramaneau in planul trairii vietii. Nu se gandeau ca “anul asta am porumbul asta si o sa castig banii aia, si o sa ma imbogatesc si…” N-aveau nicio treaba cu asta. De ce? Pentru ca accentul cadea pe suflet, adica accentul cadea pe viata. Mai tarziu pe urma am inteles eu ca ei de fapt asa isi traiau viata. Ei nu traiau ca sa munceasca ca sa realizeze nu stiu ce performante fizice, materiale, ci ca sa realizeze performante sufletesti. Taranul roman nu era materialist deloc. Si vedem ca acuma cum a introdus eficienta, profitul acolo, incepe sa-si strice viata, adica incepe sa-si strice sufletul acelei vieti, si ramane un trup gol care va disparea si el.

Ati vazut ca si in viata omului sufletul este cel care sustine trupul in viata. Ce frumoasa e materia din corpul omului, ce forme are, ce posibilitati are! De ce? Pentru ca e patrunsa de spirit, de duh, de sufletul omului. Ori cand iese sufletul omului din corp, ce se intampla? Moare corpul, se descompune, putrezeste. De aceea vedem ca legile corpului, legile fizice din corp sunt sustinute de spirit, iar sufletul la randul lui este sustinut de Dumnezeu, el se hraneste fiind de naurta spirituala, si se hraneste cu Dumnezeu care este spiritual. Se hraneste cu energii din Dumnezeu, nu cu fiinta lui Dumnezeu. Deci omul ramane intreg daca este suflet, trup si duh. Daca este numai suflet si trup, omul in strea lui naturala, el degenereaza. Vorbim de o stare naturala a omului in masura in care ea e restaurata.

E o teorie numai sa spui suflet si trup cum e in cunostintele noastre umaniste acuma, cand se ia sufletul si trupul ca doua realtitati perfecte cumva si separate. Dar nu, ele se altereaza, cum ati luat dumneavoastra niste fructe din pom daca nu le puneti in frigider se strica, asa se strica si trupul si sufletul omului daca nu sunt patrunse de Duhul Domnului. Totul a fot lasat sa devina una, dar pentu ca am cazut si am pacatuit in continuare, pacatul rupe relatiile si degenereaza starea omului, deci numai in relatiile cu Dumnezeu putem sa ne pastram cu adevarat si sa fim cu adevarat. Altfel, cum spunea si filozoful nostru indragit, Petre Tutea ca “omul fara credinta este animal rational. Si poate ca chiar este mult spun animal dar e si mult spus rational, pentru ca devii irational; intra irationalul patimii, irationalul pacatului, intra in ecuatia vietii tale si incepi sa nu mai fi rational.

INTREBARI

- Psihicul de cine apartine, de trup sau suflet? Emotionalul trebuie tratat cu medicamente? Daca e bolnav, sau considerat cruce pana unde trebuie rabdat? Medicul zice ca trebuie tratat si duhovnicul nu e de acord.
Parintele Pantelimon de la Oasa:

Emotionalul, emotia, tine de duh si sentimentul tine de suflet, dar nu se poate face distincite foarte clara, unde se termina emotia si unde incepe sentimentul. Acuma exista serotonina, care este un hormon al fericirii, care e o substanta chimica. Nu putem vorbi despre emotii trupesti, dar, de la un moment dat, exista si componenta spirituala. Adica chiar si in manifestarile trupesti exista la un moment dat o componenta spirituala. Vedem ca si animalele au emotii, si ca animalele au instincte, chiar si ca la animale exista o iubire instinctiva a parintilor fata de odraslele lor, dar la om este mult mai mult decat este la animale. Adica chiar si in pacat am putea spune ca nu este implicat numai trupul omului. In pacat vedem ca vine sufletul cu o cautare infinita, care este specifica sufletului, si atuncea omul are o cautare patimasa, o cautare patimasa rationala care nu exista la animal. Animalele au un echilibru in implinirea turor instinctelor, in satisfacerea tuturor instinctelor. La om vedem o mult mai mare implicare, si trecerea dinspre natural in patimas, si asta arata ca vine sufletul sa se implice si sa se investeasca in starile trupului. Atuncea sufletul nu poate fi tratat chimic. Exista carente care se manifesta in plan trupesc, carente care pot genera stari emotionale, pot genera stari de frica, stari de panica, si care pot fi echilibrate intr-o oarecare masura prin medicamente din astea chimice dar nu totul se trateaza numai chimic, adica sunt lucruri care nu pot fi tratate numai chimic.

Parintele Iustin de la Oasa:

Ce ma doare pe mine in chestiuni de genul acesta este ca am involuat foarte mult cand e vorba de a trata o problema de sanatate. Daca la stramosii nostrii dacii, deci cu vre-o trei mii de ani inainte, nu se concepea sa tratezi trupul fara suflet, pentru ca se stia de-atunci ca omul este trup si sufelt, si atuncea trebuie sa ai in vedere omul intreg. Atunci cand abordezi o parte a lui, fie ea trupeasca, trebuie sa ai in vedere si partea sufleteasca, ca s-ar putea sa fie cauza in suflet, adica sa fie sufletul bolnav si sa se manifeste in trup. Un suflet bolnav nu mai gestioneaza corect si responsabil, nu mai gestioneaza bine viata corpului, si se dezechilibreaza si viata corpului plecand de la dezechilibrul sufletului. Si acum dupa atata amar de vreme s-a ajus asa, la un acolism, la un mateialism, incat sa vezi numai trupul [fara sa ti seama de suflet], deci ca medic sa nu mergi sa lucrezi si cu preotul. Adica sa nu-l accepti si pe el, sa-i trateze sufletul mai intai, si sa vezi si tu cum sa-i tratezi trupul. Numai strict trupesc, ca si cum omul ar fi numai trup. Si de-asta va zic, ca acum trei mii de ani, si chiar ai nostrii [stramosi] dadeau lecti la greci, care erau avansati.

Sa stiti ca si eu am mai avut probleme de sanatate trupeasca si am ajuns prin spital, si ma uitam la oameni cat de cazuti erau sufleteste. Deci cel putin 50 la suta din starea lor de boala s-ar fi eliminat daca si-ar fi tratat sufletele. Si vedeai din pozitia lor depresiva, [ca erau] suparati, chinuit. Pai cum sa-si revina corpul daca tu cu starea aia sufleteasca il sugrumi. Si nu se are in vedere lucrul acesta, sau se au in vedere dar intr-o masura foarte rastransa.

Am avut chair si un caz, sa stit, de o tanara care pacatuise foarte, foarte mult, si deja incepuse sa se demonizeze. Si a ajuns intr-un final la un spital de psihiatrie si praf si pulbere s-a ales din ea de atatea medicamente. Am vazut-o dupa un an sau doi si imbatraninta cu vreo treizeci de ani. Deci avea vreo douazeci si ceva de ani si arata de 50 de ani, dupa tratamentele care i s-au facut intr-un spital de psihiatrie. Si ea n-avea probleme psihice, dar medicii de acolo nu puteau sa deosebeasca o problema psihica de una demonica. Acuma daca nu puteau nu-i nici o problema, dar sunt altii care pot, adica preotii pot spune asta: “e o chestiune demonica si se trateaza asa“. “Asta este, intr-adevar  o chestiune de probleme ale sistemul nervos si si se trateaza asa“. Nu e o chestiune corelata intre medici si preoti in privinta sanatatii trupesti.

Parintele Pantelimon de la Oasa:

In general bolile psihice sunt destul de relativ diagnosticate. Nu exista o foarte clara delimitare intre boli cum exista la bolile trupesti. Adica te doare un dinte, stii ca te doare un dinte. Acolo bolile psihice sunt in functie de gravitate, de la o anumita stare pana la o anumita stare e o boala, dupa care trece in alta parte. E clar ca exista boli psihice si boli spirituale. Schizofrenia, asa cum este numita, este o ruptura care se prodce intre partea rationala a sufletului si creier. Adica creierul nu mai recepteazacea ceea ce vrea sufletul sa transmita, si atuncea el reproduce cumva gresit, reproduce altceva. Si astea sunt intr-adevar boli psihice, in momentul in care se produc aceste fracturi in comunicarea intre minte ca si componenta a sufletului, si creier.
- O intrebare despre sot si sotie ca trup si duhovnic ca suflet. Este bine ca familia sa aibe doi duhovnici, separat sotia si separat sotul? Daca apar neintelegeri in familie din cauza duhovnicului care este iesirea?
Parintele Pantelimon de la Oasa:

Este foarte clar ca este bine sa aibe acelasi duhovnic. Asta este evident pentru ca sunt foarte putini acei duhovnici de exceptie, care sa fie vazatori cu duhul. Si atuncea, cand omul vine si-i spue ceva, el sa stie si ce nu-i spune omul. Cum zicea Parintele Teofil ca un duhovnic adevarat este numai un duhovnic care este vazator cu duhul, si zicea despre el ca nu este vazator cu duhul. Acuma Dumnezeu stie cum era. Dar pentru ca duhovnicul este o autoritate spirituala pentru famile, atuncea este important ca toti membrii familiei sa aibe acelasi duhovnic. Si un duhovnic, sa stiti ca rezolva enorm de mult dintre conflictele care pot sa apara in familie, si rezolva multe probleme de care nici nu se stia si nici nu se pot afla. Poate unul dintre soti are un gand, un gand impotriva celuilalt, dar nu si l-a manifestat. Merge la duhovnic si duhovnicul le rezolva. Deci foarte, foarte multe probleme le rezolva in viata de familie autoritatea spirituala a duhovnicului. De multe ori intr-un conflict esti implicat asa, emotional, ai o cearta, si char daca stii ca n-ai dreptate nu esti dispus sa cedezi fata de cel cu care esti in conflict, pentru ca ai orgoliul tau. Nu esti dispus sa cedezi fata de cel care esti in conflict, dar fata de duhovnic, fata de tert cedezi. Si foarte, foarte multe probleme le rezolva intr-o familie un duhovnic.

Parintele Iustin de la Oasa:

Rezolva probleme si rezolva mantuirea pana la urma. El este cel prin care tu te nasit din punct de vedere duhovnicesc. Asa cum din punct de vedre fizic avem nevoie de parinti care ne nasc si ne cresc si au grija de noi, la fel si din punct de vedere duhovnicesc trebuie sa ai un parinte. Deci este duhovnicul prin care tu te nasit, si prin care te naste Dumnezeu pana la urma, si care-ti poarta de grija de la varsta de pruncie duhovniceasca pana la moartea ta. Si el este calauza care te ia de mana si te duce in cer. Si daca ajunge in cer fara tine atuncea este o problema pentru el. Deci il incarci cu o responsabilitate foarte mare pe duhovnic pentru faptul ca i te incredintezi.

Dar sa stiti ca probleme, asa, din cauza duhovnicilor nu prea sunt pentru ca le rezolva Dumnezeu. Deci, chiar daca duhovnicul iti spune ceva gresit si tu crezi in ceea ce spune el, tu nu gresesti inaintea lui Dumnezeu pentru ca ai facut ceea ce ti-a spus el. Si Dumnezeu are grija in baza credintei tale, prin ce ti-a spus el, sa te ajute pe tine. Dumnezeu nu ne ia in litera asa, nu-i un calculator, nu-i o masina. Mi-amintesc de un Parinte in Pateric, care asa de intens se ruga cand mergea prin curte, zicea rugaciuena lui Iisus, incat mergea pe deasupra pamantului. Si alt Parinte mai batran vazandu-l s-a mirat cum de el a ajuns batran si n-a ajuns la masura asta. Si l-a intrebat ce lucrare ai, cum te rogi? Si zice: “zic rugaciunea lui Iisus“. “Pai cum o zici?“. “Zic: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, nu ma milui pe mine pacatosul“. Acesta cand a auzi i-a zis: “Stai, ca n-o zici bine, zi: miluieste-ma pe mine pacatosul“. “Ma iertati, am gresit, nu mi-am dat seama…“. A inceput sa zica asa si nu mai mergea pe deasupra pamantului. Si atuncea l-a vazut batranul si i-a zis: “Zi asa, zi inainte cum o ziceai tu“. Si atuncea vedem ca Dumnezeu cauta la sufletul omului, la credinta lui. Si el avea o formulare gresita, da, dar el credea asa cu toata fiinta lui. Asa si cand chiar daca ti-ar spune duhovnicul ceva gresti si tu crezi, Dumnezeu iti da dupa credinta ta, nu dupa greseala duhovnicului.
- Parinte vedem ca in viata duhovncieasca lupta sufletului este strans legata de patimile trupului, si nu de multe ori vedem ca trupul este cel care reuseste sa castige aceasta lupta. Cum reusim sa ne detasam de patimi, si implicit de trup, pentru ca sa-i redam libetatea pierduta a sufletului.
Parintele Pantelimon de la Oasa:

Trebuie sa ne detasam de patimi, dar nu de trup. Adica lucrarea duhovniceasca se realizeaza in trup. Dupa cum stiti omul poate sa lucreze duhovniceste si sa adune roada duhovnieasca atata timp cat este in aceasta viata, adica a sufletului unit cu trupul. Tot ceea ce facem in aceasta viata merge in vesnicie, dupa aceea, in vesnicie, nu mai putem sa schimbam starea in care ne aflamDeci conteaza foarte mult recuperarea trupului in lucrarea duhovniceasca. Nu ne putem mantui sufletul fara sa ne mantuim si trupul, deci trebuie mantuit si trupul. Si atuncea patimile se inving printr-o corectare a vietii trupesti. Spunea Parintele Teofil, pomenea despre ceea ce a spus Sfantul Apostol Pavel, ca cel care a furat sa nu mai fure ci sa lucreze ca sa aibe sa dea si altora. Si spunea Parintele Teofil ca asta inseamna pocainta. Pocainta nu inseamna sa-ti para rau, sa te lamentezi [si atat], ci inseamna sa lucrezi. Adica cum era acel caz: ai furat cu mainile, cu mainile atuncea sa-ti indrepti greseala, adica sa lucrezi cu mainile si sa dai si celor care nu au.


Pacatele pe care noi le facem se inscriu in fiinta noastra. Si noi mergem la duhovnic si ne spovedim de pacate si ni se iarta pacatele, dar fiinta noastra a fost si modelata intr-un anumit fel de pacatul pe care l-am facut. Si asta este urma pe care fapta pacatului a inscris-o in fiinta noastra. Si pocainta este lucrarea de recuperare a urmei pe care a lasat-o pacatul in fiinta noastra. Pacatele ne demoleaza, ne distrug din punct de vedere ontologic si trupeste, si pocainta, ca lucrare a faptelor bune ne restaureaza, adica ne restaureaza ruina la care ne aduce pacatul. Si noi chiar daca primim, asa cum am spus, primim iertarea pacatelor la Sfanta Spovedanie, dar indreptarea reala a fiintei noastre se face prin lucrarea pocaintei prin fapte.

Parintele Iustin de la Oasa:

Deci la Spovedanie ni se iarta pacatele, dar nu ni se iarta consecintele. Consecintele pacatelor raman si de asta ai tendinta iarasi sa pacatuiesti. Ce as vrea eu sa mai adaug aici este ca majoritatea patimilor trupesti sunt sufletesti. Adica este sulfetul implicat acolo si este sufletul de vina. Pai de ce? Pentru ca sufletul are partea conducatoare, sufletul are libertate, are ratiune, are constiinta. Trupul este orb cumva, este inconstient cumva. Si atunci cum sa invinuiesti tu pe un om nebun, spre exemplu? Pai nu ai cum ca nu e constient, nu-si da seama  de ce face. Pai asa este si corpul.

Dar sa stiti ca spunea Parintele Dumitru Staniloae ca patima este tendita omului spre infinit intoarsa intr-o directie in care nu-si poate afla satisfactia. Tendinta asta spre infinit cine o are? Sufletul! Si atunci el si-o intoarce dinspre Dumnezeu spre trup, si el incearca, cautand implinirea spre Dumnezeu, sa si-o implineasca prin trup. Si atuncea el participa la placerile trupului, nu mai are bucuria harului, si incearca sa inlocuiasca aceasta bucurie a harului cu placerile trupului. De asta placerile trupului sunt irezistibile in momentul in care sufletul pariticipa la ele. Dar daca sufletul nu participa, si totusi tu ai anumite porniri ale trupului ele sunt nevinovate. Uitati-va in viata dumneavoastra, cand sunteti asezati bine duhovncieste cand sufletul este bine hranit, e bine orientat din punct de vedere spiritual ce inseamna inclinatiile corpului? O sa vezi ca daca ai avut patima lacomiei pantecelui, si mergi bine duhovniceste nu-ti mai trebuie atata mancare; pur si simplu nu-ti mai trebuie. Si alte patimi daca le-ai avut, si vezi ca sufletul este in stare buna, nu mai ai. Si vina, in general, este a sufletului. Si de-asta e bine sa incepem cu sufletul, bineinteles si pe forma unei asceze trupesti, dar pana cand nu ne vindecam sufletul, nu scapam nici patimi.
- Relatiile interumane au sarcit. Cum ne intoarcem inapoi la bogatia ce era odata, ca nu e suficient sa ne schimbam exteriorul, caci interiorul ramane tot gol. Ce facem? Cine sa ne initieze pe drumul spre inapoi, spre frumusetea care a fost odata, pe care noi n-am cunoscut-o dar o intuim.
 Parintele Pantelimon de la Oasa:

Pai ziceam ca traditiile daca nu mai sunt trebuie reinventate. Traditiile noastre crestine sunt un rezultat al intruparii conceptiei crestine despre viata, in viata omului. Adica totul porneste de la credinta si, cum zicea Parintele Arsenie Boca,  sa ai conceptie de viata crestina. Ce inseamna sa ai conceptie de viata crestina? Sa-ti concepi relatiile dupa credinta in Dumnezeu. Cum asteapta Dumnezeu ca sa ma raportez eu, ca si parinte la copil, sau ca si copil la parinte, si asa mai departe. Daca cauti un temei in Scriptura, atuncea incet-incet incepi sa readuci sau sa reintroduci aceste cutume,  aceste obiceiuri care  sa-ti impodobeasca viata, sa-ti impodobeasca evenimentele vietii si asa mai departe.

 Parintele Iustin de la Oasa:

Au saracit relatiile dintre noi pentru ca nu mai suntem prezenti unii in viata celorlati. Prin tot ceea ce facem, noi trebuie sa ne daruim celorlalti. Deci atunci cand dai, te dai. Daruind te daruiesti celuilat cand vorbesti frumos cu el, te daruiesti celuilalt cand te rogi pentru el, cand faci orice in relatia cu el. Dar noi acuma incercam sa ne conducem viata in sens pozitiv dupa niste concepte, dupa conceptul de bine. Ca e bine sa fie asa, sa fie asa, si incercam sa implinim niste concepte. Nu asta trebuie sa facem. Binele este Dumnezeu, si noi trebuie sa ne daruim cand daruim. Si asta putem sa o realizam si la nivelul nostru omenesc dar mai ales in relatia noastra cu Dumnezeu. Tot ce exista in lumea asta este dat si este lasat spre a fi personalizat, adica spre a fi introdus in relatie. Si atunci, lipsind unii din viata celorlalti, de-asta ne sunt vietile si relatiile saracacioase. Daca tu ajungi sa te daruiesti mereu, si cum spunea Parintele Teofil: sa te daruiesti si sa te depasesti mereu, deci, daca am fi preocupati atunci cand savarsim binele, sa ne daruim bine celuilat, cu toata fiinta noastra, sa ne punem in sufletul celuilalt, sa ne punem la picioarele celuilalt, sa ne dam cu totul celuilalt, atuncea ne-am imbogati unii prin altii, si ne-am imbogati si de noi si de Dumnezeu, si in felul acesta s-ar imbogati relatiile dintre noi. Daca nu il introducem si pe Dumenzeu in ecuatia relatiile noastre, atucea chair si daruirea asta la nivel omenesc cu timpul se consuma.
- De ce atuncea cand printr-o suferinta mare ne intoarcem catre Dumnezeu si primim o mare putere de rugaciune, in acelasi timp si ispitele de la diavol se inmultesc? De ce Dumnezeu ii ingaduie necuratului sa ne duca in ispita, in loc sa ne intareasca in credinta si sa ne aseze intru nadejdea Sa?
Parintele Iustin de la Oasa:

Dumnezeu nu ingaduie necuratului sa ne faca noua rele, noi ii ingaduim. Dumnezeu nu-i ingaduie nimic, noi ii ingaduim de multe ori totul. Si atuncea, odata ce tu i-ai ingaduit, liber fiind, si el a ocupat pozitii in viata ta, si tu ai ajuns sa te imbolnavesti sufleteste si poate si trupeste este nevoie de efort, si este nevoie de rugaciune ca sa poti sa scapi. Si atunci cand te rogi si vrei sa iesi dintr-o incercare, si tie iti vin ispite mai mari, pai e firesc pentru ca declari razboi raului din tine si el lupta cu tine, odata ce i-ai declarat razboi. Si iata ca e o chestiune fireasca, e o chestiune normala odata ce ea este in tine, dandu-i tu drept.

Insa, ce am observat asa, e ca noi cand avem probleme de viata, facem sa fie bine, adica sa nu mai fie problema aia. Nu intelegem ca nu poate fi bine daca noi nu suntem buni. Nu trebuie sa cautam sa fie bine, noi trebuie sa cautam sa fim buni. Si daca vom fi buni va fi bine, si daca nu vom fi buni si suntem rai, tot raul ramane. Si atuncea noi trebuie sa incercam sa ne tamaduim, trebuie sa ne vindecam, trebuie sa devenim buni. Altfel raman cauzele raului in noi, daca noi vrem sa scapam de un  necaz. Bine, scapam de necaz, dar toate radacinile raului sunt in mine pentru ca eu am permis raului sa se inradacineze in mine. Ori scoaterea raului din mine inseamna imbunatatirea mea, si neaparat imbunatatirea mea pleca din constiinta ca eu sunt de vina. Eu nu pot sa scot raul din tine, dar pot sa scot raul din mine.

Aicea iar ne pacalim multi si ne amagim multi ca vrem sa fie bine, vrem sa fie bine in societate. Si cum am vrea sa fie bine? Pai schimbandu-se conducatorul tarii, sau schimbandu-se seful de post, sau nu stiu cine trebuie sa se schimbe ca sa fie bine, dar nu cumva eu sa ma schimb. Ori nu poate fi bine, decat plecand de la mine. Eu pe mine ma pot schimba. Daca vreau sa fie bine, atunci trebuie sa lucrez sa fiu bun, sa incerc sa ma fac bun. Si in felul acesta tu poti si sa-l ajuti si pe celalat sa devina bun. Dar odata ce tu nu esti bun, degeaba ii spui celuilat sa fie bun, pentru ca nu-i transmiti puterea de fi bun. In schimb, daca tu ajungi sa fi bun, ajungi sa arunci semintele binelui in celalat cu putere. Vedeti, in Evanghelie cum spuneau unii care se intalneau cu Domnul Hristos: cine este Acesta care are cuvant cu putere? De unde vine puterea in cuvant? Din puterea vietii! Ori daca noi incercam sa devenim buni, sa avem o viata buna, cu puterea vietii din noi putem sa-i schimbam pe ceilalti, dar bineinteles ca nu in mod magic, ci asumand. Deci schimbarea si rezolvarea problemelor astazi pleaca de la asumarea lor. Spun Sfintii Parinti ca nimica nu poate fi mantuit daca nu este asumat. Si atuncea eu trebuie sa-mi asum greselile mele, sa-mi asum raul meu si sa incerc sa ma schimb. Si atunci pot sa ajung bun si sa am nadejde de bine.
- Cum poate fi determinat cineva care vine duminica de duminica la biserica, dar din slaba credinta este cazut rau duhovncieste, dar familia care-l iubeste vrea sa se intoarca la Hristos?
Parintele Pantelimon de la Oasa:

Da, deci sa stiti ca este o situatie destul de des intalnita astazi, sa mergi zeci de ani la biserica si sa nu te schimbi. Si atuncea, ma gandesc ca la asta se refera intrebarea, cum poti sa-l ajuti pe un astfel de om sa fie bun. Acuma, sa stiti, cand este vorba sa ajutam pe ceilalti alegem varianta cea mai scurta, ca si curentul, trece pe circuitul cel mai scurt si cu rezistenta cea mai mica. Si noi, daca e vorba se facem ceva pentru celelat, imdiat facem economie de efort, si interventia cu efortul cel mai mic este sa-i zicem, ii zicem sa se schimbe si Doamne ajuta! si cu asta tot. Dar, in primul rand ca sa-l intelegi pe cineva trebuie sa-l iubesti. Deci atata intelegi dintr-un om cat il iubesti. Prin iubire se realizeaza intrepatrundera aceasta dintre noi. Prin iubire ajungem chiar sa ne schimbam intre noi, adica tu sa fii in mine si eu in tine, si eu sunt in mine prin tine. Asta e iubirea pana la urma: trairea prin celalat. Cand zicem declaratia de dragoste: tu esti viata mea. Pai chiar asa este si chiar asa trebuei sa fie: tu ii traiesti viata ei, si ea iti traieste viata ta. Ori, sa stiti ca daca ne-am iubi cu adevarat, si daca ne-am iubi mai mult, s-ar imputina raul. Poate ca omul ala s-a irosit sa tot pui vina pe el, ca uite de atata amar de vreme mergi la biserica si nu s-a schimbat nimic. Dar haide sa punem vina  pe tine. Tu ai facut tot ce trebuia pentru omul ala? Tu il iubesti pe omul ala. Pai iubindu-l te transferi in launtrul lui cu toata puterea ta. Il iubesti sau nu-l iubesti? Si atuncea vedem ca problema se muta de la el la mine. Si el are problema asta si eu am problema ca nu am facut tot ce a trebuit pentru el. Cat m-am rugat eu pentru omul ala? Cate metanii fac eu pentru el? Ce jertfa fac eu pentru omul ala? Cat fac eu pentru el? Da’ nu-mi pun problema asa, ca asa, na, se atenteaza si la timpul meu. Da’ mai bine ii zic cateva vorbea acolo, si poate il mai si judec si-l mai clevetesc un pic si cu asta am incheiat subiectul. Deci vedeti ca problema celuilalt se muta iarasi la noi, si in felul asta. Si daca vrem sa iubim mai mult, cum spun Sfintii Parinti, ca virtutea care inmulteste dragostea cel mai mult este rugaciunea. Deci cu cat te rogi mai mult pentru cineva, cu atat ajungi sa-l iubesti mai mult. Deci iata, si in primul rand, sa ne rugam si sa incercam sa iubim si sa facem tot ce putem noi pentru persoana aia inainte de a-i spune sa se schimbe si mai mult sa-I spui lui Dumnezeu despre el, decat sa-i spui lui despre Dumnezeu.
- Spunea un Parinte: prin post omoram moartea din noi. Este trupul parte din om inclinata spre pacat prin slabiciune sau prin pervertire?
Parintele Iustin de la Oasa:

Este si si. Moartea dupa cadere, a fost orientata catre trup. Vedeti ca trupul moare. Si sufletul moare -moare in sens spiritual dar nu se desfiinteaza din noi. Dar ar fi fost posibil si asta, ca sa dispara si sufletul odata cu trupul, dar Dumnezeu nu a ingaduit asta, ci a orientat moartea catre trup. Si atuncea trupul e si din slabiciune e si din patima. Are cauzele de aici in primul rand. Vedeti ca in el e salasluita moartea, dar, in sulfet se salasluieste viata prin Hristos si de la botez. Ganditi-va ca de la botez Hristos este in noi prin Harul Duhului Sfant, in sufletul nostru, si implicit in trupul nostru. Si atunci, noi nu trebuie decat sa lucram aceasta relatie cu Hristos, adica sa constientizam in primul rand ca suntem intrupari dupa har, nu dupa fiinta, a lui Dumnezeu, ca e Dumnezeu intrupat in noi. Pai daca am avea constienta treaba asta, n-ar mai fi probleme, sa stiti, nici cu trupul. Insa trebuie si el tinut, sa ne folosim si de chestiuni care tine de trup, cum e postul. Deci abordam fiinta noastra pe de-a-ntregul, adica si suflet si trupCand postesti, cand infranezi trupul de la anumite mancaruri si-l usurez cumva, este pentru ca sa postesc cu sufletul mai usor de pacate. Deci postesc si cu sufletul si cu trupul.

Avem dubla cetatenie: suntem cetateni ai acestei lumi si suntem si cetateni ai cerului prin suflet. Adica suntem din doua naturi diferite, natura materiala si natura spirituala, si facem parte din doua lumi. Si atunci trebuiesc abordate ambele lumi, adica trebuie sa merg si ca cetatean al cerului si ca cetatean al pamantului de dimineata pana seara.  Si vedem ca e prea simplist sa ai in vedere numai chestiunea asta trupeasca. Trebuie sa avem in vedere toate chestiunile care tin de existenta noastra.

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Da, deci trupul nu este pedepsit prin post, nu este considerat trupul ca fiind patimas, si acuma il chinui si il pedepsesc. Nu! Postul si toata nevointa trupeasca este rugaciunea trupului. Adica noi, in slavirea lui Dumnezeu aducem si trupul, si trupul trebuie sa-L slaveasca pe Dumnezeu. Si-atuncea cum il slaveste trupul pe Dumnezeu? Prin sacrificiile pe care le face, prin pariticiparea la biserica, prin statul in picioare.

Mi-aduc aminte ca povestea Parintele Roman Braga din America – el s-a nascut intr-un sat din Basarabia- si spunea ca atuncea cand erau mici, mama lui a vrut sa mearga la manastire, inainte de a se casatori, dar parintii au casatorit-o dupa cum era randuiala. Si sotul ei a respectat-o foarte mult si cumpara toate cartile de slujbe. Zicea ca in copilarie, mama copiilor le citea din Mineie, le citea din Octoih. Din cartile de slujbe le citea lecturi copiilor. Si avea o manastire langa sat si ii ducea la privegheri. Ii ducea, cum erau ei copii, zicea ca erau privegherile lungi, cat o zi de post. Si zicea ca se canta Lumina lina cate-un sfert de ora, cantari psaltice vechi, lungi. Si copiii, ca si copiii, ziceau: hai mama ca suntem obositi, hai mama ca ne dor picioarele si sa mergem acasa. Si raspundea mama: daca altceva nu putem face pentru Dumnezeu, macar sa obosim pentru Dumnezeu. Adica osteneala asta trupeasca, faptul de a merge, chiar faptul de a te plictisi, sa zicem, la biserica, adica faptul ca nu intelegi ce se intampla acolo. Da, dar fac si eu ceva, fac o osteneala acolo, fac si eu un mic sacrificiu, pentru ca sa stiti ca sacrificiul este modul fundamental de manifestare al iubirii. Zice Domnul Iisus Hristos ca cea mai mare iubire pentru cineva nu este decat sa-si puna viata pentru prietenul sauAtuncea eu cand il iubesc pe cineva ma manifest prin daruire jertfelnica, ma pun in slujba celuilat. Atuncea asa, si fata de Dumnezeu avem aceasta atitudine de daruire jertfelnica. Si atunca vine si trupul cu osteneala, cu postul, astea sunt sacrificiile pe care el le face pentru slujirea lui Dumnezeu. Deci nu sunt chestiuni punitive, de pedeapsa. Ai gresit, na, acuma trebuie sa postesti, sa stai la colt pe coji de nuca. Nu!
- Un Parinte ne-a spus ca la invierea de Apoi vom fi cu trupurile de la 33 de ani. Oare este adevarat?
Parintele Pantelimon de la Oasa:

Nu stiu. De unde stie, ca eu n-am gasit undeva scris lucrul acesta. In Scriptura nu scrie. Sunt speculatii, dar nu cred ca lucrul acesta este esential.

Parintele Iustin de la Oasa:

Odata ce trupul este transfigurat cu totul, deci este dematerializat cu totul, este numai duh, este aprope ca si sufletul, nu mai are nici o nevoie biologica corpul acolo, este ca un duh, si atuncea el este plin de lumina si de har. Atuncea nu se mai pune problema varstei acolo, ca esti in vesnicie si esti invesnicit cu totul si nu poti sa dai varsta de 33 de ani la vesnicie, stiti?!
- Unde va fi locul unui prunc mort in pantecele mamei, inainte de a naste? Avort fara voia ei.
Parintele Pantelimon de la Oasa:

Deci va fi intr-o stare de unire cu Dumnezeu la capacitatea pe care o are el in momentul in care moare. Daca nu apuca sa traiasca, nu are experientele pe care le are in lumea aceasta, si Parintele Teofil Paraian zicea ca va fi intr-o stare asemanatoare starii din pantecele mamei lui, pentru ca atata a putut el sa dezvolte, sa zicem asa,  in comunicarea chair si cu Dumnezeu.

Parintele Iustin de la Oasa:

Nebotezat nu poti sa ajungi in rai, dar in situatia asta nu poti sa ajungi nici in chinurile iadului. Deci exact ce spune Parintele,  ajungi in iad dar cu starea asta pe care o ai.

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Nu ajungi in iad pentru ca tu nu ai facut pacat, dar vedem de exemplu ca Sfantul Ioan Botezatorul s-a umplut de Duh Sfant si a saltat de bucurie in pantecele mamei sale. De ce? Pentru ca mama lui era plina de Duhul Sfant. El cumva traia din starea mamei sale. De aceea intotdeauna cand o femeie este insarcinata ii este ingaduit si sa se impartaseasca, ca nu se stie daca va supravietui nasterii, si atuncea are voie sa se impartaseasca, chiar daca in mod normal ea ar fi oprita printr-un canon de penitenta, oprita de la impartasanie. Dar cand este insarcinata ea are voie sa se impartaseasa, si atuncea starile duhovnicesti ale mamei au un cuvant de spus. Ce-i sigur este ca nu este in iad, pentru ca nu a facut pacate. Ori numai pacatul este cel care-l condamna pe om la iad, dar nu este nici intr-o stare de rai consteint, deci este asa cum ziceam, ca in pantecele mamei lui.

Parintele Iustin de la Oasa:

Ce este important aicea este faptul ca avortul este o crima. Acuma nici nu mai zicem asa, ii zicem intrerupere de sarcina cand avortam. Nu-i zic copil, nu-i zic om, ori el are suflet din momentul conceperii, deci e om. Si avortul, eu zic ca este cea mai oribila crima de pe suprafata pamantului. Odata ca nu-l lasi nici duhovncieste sa se nasca, si nu-l lasi nici fizic sa se nasca. Deci el nu poate sa vada nici frumusetile Raiului, nu poate sa vada nici frumusetile pamantului, prin treaba asta. Daca tu nu crezi ca poti sa-l tii, sunt altii care pot sa-l tina. Veniti ca vi-i tinem noi, dar nu-i omorati!
Vedeti animalele cata grija au de puii lor. Chiar mi-amintesc ca odata un parinte de la noi a iesit odata cu cainii prin padure, pe-acolo, si a vazut de departe o ciuta, o femele de cerb, care statea si vedea cum se apropie cainii de ea. Cainii au vazut-o si alergau spre ea, si ea nu fugea. Si se mira Parintele ca alergau cainii spre ea si ea nu fugea si-i era frica sa n-o prinda cainii. Si abia in final, in ultimul moment a luat-o la fuga, cand s-o trezit puiul ei. De fapt, puiul ei era jos si ea nu putea sa fuga, sa-si lase puiul acolo, mai bine o ramas chiar cu pretul vietii ei. Pai daca un animal e in stare sa-si dea viata pentru puiul lui, si Dumnezeu poarta de grija la animale, si la animale salbatice, si Dumnezeu poarta de grija si la rame si la gandaci, pai nu poarta Dumnezeu grija de copiii nostri? Ne e frica ca copii nostri nu or sa aivbe destule pe pamantul asta. Dar copii nostri nu sunt numai ai nostri sunt si ai lui Dumnezeu, pentru ca-i facem impreuna: sotul, sotia plus Dumnezeu care pune sufletul acolo. Pai nu poarta Dumnezeu grija de copiii Lui? Si ne gandim noi asa si ne ducem sa-i omoram. Pai ganditi-va ca am fost, sau suntem pe locul intai in lume la avorturi. Pai asta e strigator la cer! Popor ortodox, cu dreapta credinta si sa fim pe locul inti in lume la avort. Nu se poate asa ceva!

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Da! Si paradoxul este ca dreptul la viata, al copilului, il refuza cel care e nascut. Adica oamnii care sunt vii, care au avut sansa sa se nasca, refuza altora dreptul la viata. Ei nu sunt intrebati: tu vrei sa te nasti? Ei nu sunt intrebati care este voia lor. Vor sa se nasca, sau nu vor sa se nasca. Asta este paradoxul: tu care ai avut sansa sa te nasti, tu sa refuzi altuia sansa pe care ai avut-o.

Parintele Iustin de la Oasa:

Am vazut un filmulet, “Strigatul mut“, poate l-ati vazut si dumneavoastra, in care era filmata reactia unui copil mic – ce trebuia sa se nasca-, in timpul avortului. Si era la o luna- doua acolo. Si in momentul in care si-a pregatit foarfecele medicul acolo, a inceput sa-i bata inima mult mai tare, a crescut pulsul. Deci nu s-or introdus inca fizic si deja a simtit pericolul. Si descrie toata atitudinea lui, si la final se vede cum i s-o deschis locul ala unde urma sa fie gura, sa strige dupa ajutor. Deci e un lucru incalificabil de grav, avortul.
- In zilele de azi se promoveaza agresiv in mass-media homosexualitatea ca fiind o stare fireasca  a omului. E homosexualitatea o boala a sufletului? Cum se poate trata?
Parintele Pantelimon de la Oasa:

Acuma, referitor la ce zicea Parintele staret ceva vreme in urma, trupul este orb. Trupul nu are lege, el are pofte care sunt ordonate de ratiune si de minte. Si va spun asta pentru ca astazi se incearca sa se modifice conceptia oamenilor in legatura cu acest subiect. Ori trupul cauta placere, sau cum spuneam inainte, trupul patimas. Toate legile sunt morale. Adica, o relatie normala, asa cum este una dintre un barbat si o femeie, nu se intemeiaza numai pe o lege a trupului, ci si pe moralitate, adica o lege a cugetului. Vedem, de exemplu, ca la animale nu exista o interdictie inscrisa in firea lor, in instinct, o interdictie a relatiilor incestuase, asa cum exista in cadrul oamenilor, intre rude. De exeplu la animale nu exista o opreliste a atractiei care sa fie inscrisa in trup. Ori la om, nu te indragostesti de sora ta, nu te indragostesti de parintii tai, pentru ca exista niste bariere morale, care iti spun foarte clar ca nu ai voie, si atuncea tu nu-ti permiti, pentru ca tu ai o lege. Ei, in momentul in care dispare credinta din viata omului si dispar aceste legi, totul este posibil, adica toate perversiunile sunt posibile daca nu mai exista o lege morala, daca se doboara aceste bariere. Si atuncea, cand este declarata ca si egalitate, ca si normalitate relatia intre persoane de acelasi gen, numarul de astfel de relatii se vor inmulti, pentru ca omul este cautator de placeri. Si daca nu mai exista aceste specificatii care sunt de natura morala, din punctul de vedere al atractie chimie e ok. Adica, trupul, cum va spuneam este orb, el nu are ochi, nu are minte, totul tine de niste principii spirituale. Si din acest punct de vedere este foarte periculaoasa, atitudinea aceasta moderna, sau contemporana, de relativizare a relatiilor, pentru ca se doboara aceste bariere mentale.

Parintele Iustin de la Oasa:

Iata, pot spune din expereinta cu homosexuali credinciosi, din experienta unora pe care ii spovedesc, nu sunt multi, dar ii spovedesc, care odata ce sunt credinciosi nici nu-si pun problema relatiei cu un alt barbat, deci le e rusine de treaba asta. Si sunt foarte marcati saracii de treaba asta, ca sunt in situatia asta. Ori nu cred ca se pune problema sa absolutizam starea asta cazuta. Deci, clar e o boala, homosexualitatea este o boala care trebuie tratata, sa nu-i zicem la rau bine acuma!

Si implinirea noastra in final e prin Dumnezeu. Ne casatorim ca sa ne implinim prin Dumnezeu, adica de Dumnezeu prin celalat, deci nu ramanem oricum numai noi la nivelul nostru. Ori daca noi, oameni obisnuiti, oameni normali din punctul asta de vedere, ne punem problema spiritualizarii vietii, a sfintiri vietii, pai acuma oare de ce nu s-ar pune si la ei? Deci vedeti ca problema asta se pune numai in zona asta a necreditei, a ateismului. Si ateism, sa stiti, ca servim de dimineata pana seara foarte mult. Sutem foarte credinciosi in raport cu cat ateism inghitim de dimineata pana seara. Uitati-va la emisiunile astea la televizor, la radio, toate cu un mesaj ateu, toate cu o conceptie atee despre viata, adica toate spun fara Dumnezeu. Si atuncea e normal ca se ajunge si la asta.

De ce acuma, de cand s-a liberalizat atat de mult raul se pune problema asa de acut a homosexulalilor? Pai n-au mai fost homosexuali? Au fost dintotdeauna dar acuma parca s-au inmulti. Dar de ce s-au inmultit? Pentru ca acuma s-au dat multe drepturi raului, pentru ca acuma cu democratia din vremurile noastre vedem ca atatea drepturi s-au dat la noi, incat raul a devenit atat de mare. Pai pana acuma era interzis binele? Cand e vorba de drepturi, la ce ne gandim sa avem cat mai multe drepturi? La ce te gandesti cand vrei sa ai un drept? La rau! Pai n-aveam dreptul la bine pana acuma? N-aveai dreptul sa vorbesti frumos, n-aveai dreptul sa gandesti frumos, n-aveai dreptul sa te rogi, n-aveai dreptul sa respecti? Pai aveai! Deci binele nu a fost restrictionat, raula fost, intr-adevar restrictionat, si acuma prin democratizare dam drepturi raului. Si unde se ajunge? Ia mergeti in tarile civilizate sa vedei acolo pana unde merge raul! Si vedeti ca sunt chestii realizate in suprafata, dar nu de adancime. Au probleme occidentalii, sufletesti, foarte mari, foarte mari! Si noi din punct de vedere al credintei avem ceva de dat. Deci credinta noastra, viata noastra. Ori ei si-au pierdut-o.

Chiar mi-amintesc ca imi spunea mama o data la telefon, si chiar azi am auzit la radio in masina, cand veneam ca au fost batuti niste homosexulai prin Bucuresti. Si imi spunea mama, taranca fiind, ca odata s-a speriat ca nu stiu ce manifestare a fost iarasi pe la Bucuresti si suporterii lui Becali i-au batut pe homosexuali. Si mama nu stia cum sa-mi spuna treaba asta, ca nu stia cum sa le spuna la homosexuali, fiind taranca nu stia termenul asta. Si eu stiam la ce se refera, dar eu statam sa vad ce zice. Ca nu se punea problema de asa ceva in sate, care a avut vre-o tentatie si-a vindecat-o prin credinta.Si ce fel de oameni erau aia mama?“. “Pai erau d-aia, ma copile, sexuali d-aia, araza-i focu!“. Si asta nu pentru ca-i ura pe aia, ca-s chipul lui Dumnezeu si aia, dar e pacatul ala care e ingrozitor, orientarea aia e groaznica sa o ai in tine, si-i devastatoare pur si simplu. Si eu cred ca trebuie sa luptam sa devina normali, sa devina oameni ca toti oamenii, nu? Si vedem de aicea pozitia lui Dumnezeu. Pai nu-i Dumnezeu Tatal nostru, nu Dumnezeu ne da viata? Si la Sodoma si Gomora oare ce-o fost acolo? Homosexuali, sa stiti! Si, cum a procedat Dumnezeu cu homosexualii? Foc din cer! Pur si simplu nu s-o uitat. Si avem noi dragoste mai multa decat dragostea infinita a lui Dumnezeu? Exista cineva mai iubitor decat Dumnezeu? Si e vorba de un rau, si e vorba de un rau si de o boala si sa-i zicem rau si boala, si sa-i ajutam saracii sa invinga raul si boala si sa ne rugam sa devina saracii sanatosi. Dar cei care cred, si-si asuma credinta sa stiti ca depasesc prin credinta.

Parintele Pantelimon de la Oasa:

Homosexulaitatea apare ca o deviere emotionala, care se poate produce in copilarie si ca o lipsa a unor coordonate precisede viata. Daca nu ti se spune ce este normal, orice poate sa devina normal. Homosexualii pot fi ajutati sa se reechilibreze emotional astfel incat sa poata simti si afectiune catre persoane de gen opus. Dar ispita tot timpul va ramane, daca ei au avut inainte relatii d-aceastea homosexuale, pentru ca relatiile sunt inscris in memoria lor. Si atuncea ispita acelei placeri va ramane si nu poate fi vindecat complet, dar poate fi normalizat, adica poate sa duca o viata normala si sa nu mai cada in pacatul respectiv, si chiar la un moment dat sa ajunga sa urasca pacatul.
- In suferinta sufleteasca fiind de multa vreme, ma rog lui Dumnezeu: harazeste-mi Doamne lumina cea inveselitoare si mult dorita a mantuitoare, harazeste-mi Doamne sa te pot lauda si preamari cu inima multumitoare si cu suflet fericit, vestind si preamarind binele si minunile Tale. Dar raspunsul lui Dumnezeu intarzie si ma biruie deznadejdea. De ce ingaduie Dumnezeu asta? Nu se teme ca ma pierde din turma oilor Sale?
Parintele Iustin de la Oasa:

Dumnezeu nu ne da ispite mai mari decat putem sa ducem, si ingaduie Dumnezeu ispite pentru ca sa putem sa-L asteptam si noi. Sa stit ca am si citit la Parinti duhovnicesti, si am vazut si in viata mea, ca bolile asumate aduc har mai mult decat nevointele. De la Parintele Paisie Aghioritul, cred ca ati citit, a scris foarte frumos, si a spus si el asta. A fost un ascet extraordinar si totusi n-a dobandit atata har cat har a dobandit prin suferinta, prin boli. Si atuncea si ele  sunt un mijloc de sfintire. Sa stit ca si eu, cand am inceput sa am probleme de sanatate si cautam sa scap de ele, si dupa ce am inceput sa ma raportez prin credinta la ele, si sa ma sfintesc prin ele, asumandu-le, parca imi parea rau sa nu mai fiu bolnav, pentru ca vedeam ca daca o sa fiu sanatos nu o sa mai fiu asa duhovnciesc, ca pierd harul ala care-mi venea prin ele. Nu e o problema pana la urma asta, ca sa scapi neaparat de ea. Trebuie sa ti-o asumi si este extraordinar ca boala ta sa fie a ta. Eu am fost invatat de un medic ca n-o sa ma vindec. Zice: “nu mai incercati sa va tratati ca n-o sa va vindecati, si trebuei sa va obisnuiti cu asta, sa va asumati asta“. Si am zis: uite ma invata el pe mine! Si chair asa, am inceput asa frumos sa-mi asum, si am zis:no, bun! Haideti sa facem cunostinta, voi sunteti cutare boli, si eu sunt Parintele cutare, suntem aici la manastire, hai sa traim acuma impreuna frumos. Uite asta e viata mea de calugar, de preot, si haideti impreuna sa facem metanii, ne rugam impreuna, mergem impreuna la Liturghie, haideti cu mine peste tot”. Extraordianar de bine eram. Deci poti sa convietuiesti cu boala, sa te impretenesti cu ea, si te poti sfinti prin ea si de-asta ti-e si lasata.

Cand sunt boli in trup sigur sunt si-n suflet, si-atuncea, poate nu le sesizezi, nu ti-ai dat seama, dar gandeste-te mai bine, analizeaza-te mai bine si-o sa vezi ca sunt si boli in suflet. De exemplu, ai cancer, si cancerul e in trup. Bun, dar care-i cancerul sufletului? Mandria! Deci ai si cancer d-asta si nu-ti dai seama de asta si e mai rau. Si ingaduie Dumnezeu asta in trup ca sa te vindeci de celalat in suflet. Si pana la urma viata asta-i de 80 de ani, ai 60 de ani in fata si nu traim ca sa ne mantuim? Si important e sa fim cu Dumnezeu in boala sau in afara bolii, si sa nu ne despartim de Dumnezeu. Si sa stiti ca toate sunt lasate ca sa ne unim mai mult cu Dumnezeu. Dumnezeu prin toate ne cheama, chiar si prin boli, si prin suferinte. El ne cheama si ni se daruieste. Si atuncea nu trebuie sa vedem atata partea asta negativa cat trebuie sa trecem la cea pozitiva, la care ne cheama Dumnezeu prin asta. Deci boala de multe ori e ca un apostol, vine sa te converteasca, vine sa te cheme la Dumnezeu. Odata ce ai ajuns la comuniunea cu Dumnezeu, primitoare, odata ce ai ajuns sa te impartasesti de Dumnezeu prin toate nu mai conteaza ca esti gras sau slab, sau stramb sau drept, sarac sau bogat. Esti coplesit de relatia pe care o ai cu Dumnezeu.