duminică, 15 ianuarie 2012

EMINESCU, poetul NEPERECHE - Nu ştiam că dor mi-era de dânsul. Versuri


[...]

Mi-l fură, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu ştiam că dor mi-era de dânsul,
Nu ştiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa Ţară- Eminescu.

Acum am şi eu pe lume parte:
Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,
Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,
Acum nimeni nu mă poate minte.
Bine ai venit în casa noastră,
Neamule, tu, floare mea albastră - Eminescu.

[...]

(Versuri de Grigore Vieru)

Poezii de Eminescu


Eterna pace



Viața noastră e viața spumei
Și totuși, de-ar seca din fundu-i mare,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel și moartea e uitarea vieții
Spre-a răsăsri din nou la altă soarte.

Da, e-o dorință mare, fără nume,
Pe care-n tot adâncul o cuprinde
Bătrânul haos născător de lume.

Atâtea lumi care rotesc în haos
Cu zborul lor măsurător de vreme,
În veci pe cale, neaflând repaos.

Astfel tot trec, ca și un roi ce trece,
Și-n a lor fugă fierb și se-nfierbântă,
Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate
Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,
Născând și ucizând în lume toate.

Astfel e spațiu fără fund și fine,
Iar din încrucișarea – amundurora,
Născând mișcare, s-au născut lumine.

Căci timpu-i tatăl, iar genunnea-i muma,
Iar fiul e mișcarea, e amorul,
E foc aprins ce arde pân-acuma.

Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,
Pe când el însuși cu ele împreună
O altă clină-n veci o să coboare.

Din trei mișcări mișcarea lor se-adună,
Cu toți în jos, toți împrejur de sine,
Toți împrejurul altor fac cunună.

Și-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,
Căci prin mișcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ține.

Și cine știi când ceasul lor va bate
Și cele trei inele s-or desface
Din a mișcării sfântă trinitate.

Și peste toți s-o-ntinde – eterna pace.


Din noaptea...


Din noaptea vecinicei uitări
În care toate curg,
A vieții noastre desmierdări
Și raze din amurg,

De unde nu mai străbătu
Nimic din ce-au apus —
Aș vrea odată-n viață tu
Să te înalți în sus.

Și dacă ochii ce-am iubit
N-or fi de raze plini,
Tu mă privește liniștit
Cu stinsele lumini.

Și dacă glasul adorat
N-o spune un cuvînt,
Tot înțeleg că m-ai chemat
Dincolo de mormînt.

Despărţire



Sa cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-as cere doar pe tine, dar nu mai esti a ta;
Nu floarea vestejita din parul tau balai,
Caci singura mea ruga-i uitarii sa ma dai.
La ce simtirea cruda a stinsului noroc
Sa nu se sting-asemeni, ci-n veci sa stea pe loc?

Tot alte unde-i suna aceluiasi pârau:
La ce statornicia parerilor de rau,
Când prin aceasta lume sa trecem ne e scris
Ca visul unei umbre si umbra unui vis?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porti?
La ce sa masuri anii ce zboara peste morti?

Totuna-i daca astazi sau mâine o sa mor,
Când voi sa-mi piara urma în mintea tuturor,
Când voi sa uiti norocul visat de amândoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Sa fie neagra umbra în care-oi fi pierit,
Ca si când niciodata noi nu ne-am fi gasit,

Ca si când anii mândri de dor ar fi deserti -
Ca te-am iubit atâta putea-vei tu sa ierti?
Cu fata spre perete, ma lasa prin straini,
Sa-nghete sub pleoape a ochilor lumini,
Si când se va întoarce pamântul în pamânt,
Au cine o sa stie de unde-s, cine sunt?

Cântari tânguitoare prin zidurile reci
Cersi-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu as vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Sa-mi spuie al tau nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum...
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.

Din zare departata rasar-un stol de corbi,
Sa-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Rasar-o vijelie din margini de pamânt,
Dând pulberea-mi tarânii si inima-mi la vânt...

Ci tu ramâi în floare ca luna lui april,
Cu ochii mari si umezi, cu zâmbet de copil,
Din cât esti de copila sa-ntineresti mereu,
Si nu mai sti de mine, ca nu m-oi sti nici eu.


Odă (în Metru Antic)




Nu credeam sa-nvat a muri vrodata;
Pururi tânar, înfasurat în manta-mi,
Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatii.

Când deodata tu rasarisi în cale-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce...
Pân-în fund baui voluptatea mortii
Ne'nduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.

De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc în flacari...
Pot sa mai re'nviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?

Piara-mi ochii turburatori din cale,
Vino iar în sân, nepasare trista;
Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma! 


Mai am un singur dor



Mai am un singur dor:
În linistea serii
Sa ma lasati sa mor
La marginea marii;
Sa-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Sa am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiti un pat
Din tinere ramuri.

Si nime-n urma mea
Nu-mi plânga la crestet,
Doar toamna glas sa dea
Frunzisului vested.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Patrunza talanga
Al serii rece vânt,
Deasupra-mi teiul sfânt
Sa-si scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce rasar
Din umbra de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O sa-mi zâmbeasca iar.
Va geme de patemi
Al marii aspru cânt...
Ci eu voi fi pamânt
În singuratate-mi.


Nu voi mormant bogat


Nu voi mormânt bogat,
Cântare și flamuri,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.
Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,

Frunzișului veșted
Doar vântul glas să-i dea.
În liniștea sării
Să mă-ngropați, pe când
Trec stoluri greu zburând
La marginea mării.

Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Lucească cer senin
Eternelor ape,
Care din văi adânci
Se-nalță la maluri,
Cu brațe de valuri
S-ar atârna de stânci -
Și murmură-ntr-una
Când spumegând recad,
Iar pe păduri de brad
Alunece luna.

Reverse dulci scântei
Atotștiutoarea,
Deasupră-mi crengi de tei
Să-și scuture floarea.
Nemaifiind pribeag
De-atunci înainte,
Aduceri aminte
M-or coperi cu drag
Și stinsele patemi
Le-or troieni căzând,
Uitarea întinzând
Pe singurătate-mi.


La steaua




La steaua care-a rasarit
E-o cale-atât de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.

Poate de mult s-a stins în drum
În departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste înca.


Dintre sute de catarge




Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre pasări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Nențeles rămâne gândul
Ce-ți străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile.


Stelele-n cer


Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.


După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;

Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.


Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.

Zboară ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere ­
Asta e tot...



Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se stâng.

Orice noroc
Și-ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

Cu mâne zilele-ți adaogi



Cu mâne zilele-ți adaogi,
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El și răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-același vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleași frunze cad.

Naintea nopții noastre îmblă
Crăiasa dulcii dimineți;
Chiar moartea însăși e-o părere
Și un visternic de vieți.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înțeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Și-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Și se cufunde în trecut,
Tu ai ș-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâne zilele-ți adaogi,
Cu ieri viața ta o scazi,
Având cu toate astea-n față
De-a purure ziua cea de azi.

Priveliștile sclipitoare,
Ce-n repezi șiruri se diștern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.

Rasai asupra mea



Rasai asupra mea, lumina lina,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioara;
O, maica sfânta, pururea fecioara,
In noaptea gândurilor mele vina.

Speranta mea tu n-o lasa sa moara
Desi al meu e un noian de vina;
Privirea ta de mila calda, plina,
Induratoare-asupra mea coboara.

Strain de toti, pierdut în suferinta
Adânca a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic si n-am tarie.

Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta
Si reapari din cerul tau de stele:
Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie!


A se vedea si LUCEAFARUL

5 comentarii:

  1. http://www.youtube.com/watch?v=CEUZJ98NBns

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc mult pentru acest minunat cantec !

      Ștergere
  2. Va rog, cum ar suna in franceza poezia "Dintre sute de catarge"? Va rog din suflet sa o traduceti , va voi ramane recunoscatoare! Va multumesc si va doresc ca Dumnezeu sa va binecuvinteze in fiecare zi a vietii dumneavoastra!

    RăspundețiȘtergere
  3. @ If music be the food of love...

    Iti voi scrie doua variante de traducere a poeziei "Dintre sute de catarge"

    De tant de mâts de tant de voiles
    Qui vont quitter les ports brumeux,
    Combien verront briser leurs toiles
    Par les autans, par les flots bleus?

    De ces oiseaux dont le passage
    Peuple le ciel de vols fuyants,
    Combien mourront loin du rivage
    Sous les flots bleus, sous les autans?

    Ah, que tu chasses la fortune
    Ou l'idéal mystérieux,
    Ils te suivront sans trêve aucune
    Tous les autans, tous les flots bleus.

    redite encore, jamais comprise,
    L'âme éternelle de ton chant
    Vole à jamais, toujours reprise
    Par les flots bleus, par les autans.

    RăspundețiȘtergere
  4. De tant de mâts...

    De tant de mâts, dont le chemin
    Si loin des rades se déroule,
    combien seront brisés demain
    Ou par le vent, ou par la houle?

    De ces longs vols d'oiseaux sauvages,
    si loin des terres dérivant,
    Combien feront bientôt naufrage
    Et sous la houle, et sous le vent?

    que tu pourchasse le bonheur
    Ou l'idéal, loin de la foule,
    Ils te suivront, ô voyageur,
    Aussi le vent, aussi la houle.

    L'âme secrète et incomprise
    De tes poèmes, s'élevant,
    Vole à jamais, toujour reprise
    Et par la houle, et par le vent.

    RăspundețiȘtergere