vineri, 27 aprilie 2012

Invierea Domnului, in talcuirea Mitropolitului Hierotheos Vlachos


1. Icoana Invierii prin excelenta

[...] Asa cum observam din textele liturgice, praznuirea Invierii incepe din Vinerea Mare, o data cu slujba Utreniei Sambetei Mari, atunci cand are loc purtarea Epitafului. Omiliile Parintilor Bisericii din Vinerea Mare sunt, in realitate, cuvinte purtatoare de lumina biruintei Invierii.

Acest lucru se vede si din hagiografia Invierii. Biserica a stabilit ca imaginea pogorarii lui Hristos la Iad sa fie considerata o adevarata icoana a Invierii Mantuitorului. Desigur, exista si icoane ale Invierii care descriu aratarea lui Hristos catre mironosite si catre ucenici, dar icoana Invierii prin excelenta este cea a triumfului asupra mortii, care s-a facut prin pogorarea lui Hristos la Iad, atunci cand sufletul Sau unit cu Dumnezeirea a purces in lumea intunericului, de unde a eliberat sufletele dreptilor Vechiului Testament care il asteptau pe Izbavitor.

Infatisarea Invierii sub forma pogorarii lui Hristos la Iad are mai multe motivatii teologice importante. Prima motivatie este legata de faptul ca nimeni nu L-a vazut pe Hristos in ceasul in care a inviat, fiindca El a iesit din „mormantul inchis”. Venirea ingerului care a dat piatra la o parte de pe mormant si cutremurul s-au facut doar pentru ca mironositele sa se incredinteze de faptul ca Hristos a inviat. A doua motivatie se leaga de faptul ca Hristos a zdrobit stapanirea mortii si a diavolului in ceasul in care sufletul Sau unit cu Dumnezeirea S-a pogorat la Iad. Cu alte cuvinte, El a biruit moartea prin propria Sa moarte. Astfel, Traditia ortodoxa vadeste faptul ca, prin moartea lui Hristos, stapanirea mortii a fost zdrobita cu totul. De aceea, in Biserica se intoneaza: „Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand...” Biruinta lui Hristos asupra mortii a avut loc exact in momentul in care sufletul Sau unit cu Dumnezeirea a zdrobit moartea. A treia motivatie a unei astfel de reprezentari a Invierii provine din faptul ca prin pogorarea Sa la Iad Hristos i-a eliberat pe Adam si pe Eva de sub stapanirea mortii. Daca prin caderea lui Adam a cazut intregul neam omenesc, pentru ca Adam a fost parintele din care ne-am tras cu totii, o data cu invierea sa am gustat si noi din fructele invierii si ale mantuirii. Datorita legaturilor firesti care exista intre descendenti si ascendenti, ceea ce s-a petrecut cu protoparintele nostru s-a petrecut cu intreaga fire omeneasca.

Din aceste motive, cea mai reprezentativa icoana a Invierii este considerata pogorarea lui Hristos la Iad. Asadar, dupa cum vom vedea si in continuare, punctul central al Invierii este omorarea mortii si izbavirea de diavol. In Biserica se canta: „Praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului”. Izbavirea de Iad si desfiintarea mortii constituie intelesul adanc al sarbatorii Invierii.


 2. Despre Iad
[...]
Cuvantul Iad din Noul Testament corespunde cuvantului ebraic Şeol, care inseamna pestera, prapastie, abis si desemneaza imparatia intunecoasa si nevazuta a mortilor, adica locul unde se afla sufletele celor plecati din aceasta lume.

[...]

Iadul este considerat un loc anume, aflat in cele mai de jos ale pamantului, in acord cu conceptiile acelei epoci, potrivit carora Pamantul este la mijloc, Cerul este deasupra pamantului, iar Iadul se gaseste in tenebrele de sub pamant. Desigur, aceste lucruri trebuie intelese in mod simbolic. Datorita faptului ca sufletele nu sunt materiale, ci sunt fara materie, nu putem considera ca Iadul este un loc anume.

Astfel, in Sfanta Scriptura, imaginea Iadului este folosita simbolic pentru a desemna stapanirea mortii si a diavolului. Sfantul Apostol Pavel spune: Deci, de vreme ce pruncii s-au facut partasi sangelui si trupului, in acelasi fel si El S-a impartasit de acestea, ca sa surpe prin moartea Sa pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul, si sa izbaveasca pe acei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata (Evrei 2, 14-15). Cu alte cuvinte, stapanirea mortii se identifica cu puterea diavolului.

Asadar, in Traditia ortodoxa, Iadul nu este considerat un loc anume, ci este reprezentat de stapanirea mortii si a diavolului. De aceea spunem ca sufletele oamenilor care se afla sub puterea diavolului si a mortii se afla in Iad. [...]

3 Pogorarea lui Hristos la Iad descrisa de Sf. Epifanie

[...]

In Traditia Bisericii, se vorbeste mult despre pogorarea lui Hristos la Iad, in sensul patrunderii Sale in imparatia mortii. Troparele care se canta la Vecernia Pastelui sunt cutremuratoare. Ele incep astfel:astazi Iadul striga suspinand”. Asadar, Iadul se tanguieste. In aceste tropare se mai spune printre altele ca puterea Iadului a fost nimicita pentru ca Hristos i-a eliberat pe toti cei care fusesera de veacuri sub stapanirea sa. Graitoare sunt in acest sens cuvintele:

Zdrobitu-s-a stapanirea mea, Pastorul S-a rastignit si pe Adam l-a inviat. De cei peste care eram imparat sunt lipsit, si pe care i-am inghitit, puternic fiind, pe toti i-am varsat. Desertat-a mormintele Cel ce a fost rastignit; slabit-a puterea mortii.

Deosebit de important pentru intelegerea acestor fapte este cuvantul de invatatura al Sfantului Ioan Gura de Aur care se rosteste in timpul sfintei Liturghii din Duminica Pastelui. Printre altele, in acest cuvant se spune ca, atunci cand l-a intalnit pe Hristos, Iadul „s-a amarat… s-a stricat… a fost batjocorit… a fost omorat… s-a surpat… a fost legat”. In continuare, se adauga ca, prin moartea lui Hristos pe Cruce, Iadul a rapit un trup muritor, dar s-a aflat dintr-o data in fata lui Dumnezeu; a inghitit pamant-tarana, dar a primit cerul in pantece; a luat ceea ce a vazut, adica trupul omenesc si firea omeneasca, dar a fost biruit de ceea ce nu vedea, adica de Dumnezeire.

Sfantul Ioan Damaschin expune invatatura Bisericii despre pogorarea lui Hristos la Iad intr-un tropar din canonul Pastelui. Vom prezenta in intregime acest tropar, deoarece este foarte cunoscut:

Pogoratu-Te-ai in cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, care tineau pe cei legati, Hristoase; iar a treia zi, ca si Iona din chit, ai inviat din mormant”.

In cadrul unei omilii prin care talcuieste un psalm al lui David ce se refera la acest subiect (Ps. 23, 7-10), Sfantul Epifanie, Episcopul Ciprului, face o descriere minunata a pogorarii lui Hristos la Iad si a tuturor lucrurilor care s-au petrecut in acest rastimp. In cuvinte expresive, el spune ca Hristos S-a pogorat la Iad „ca un Dumnezeu, ca un razboinic… ca un imparat”, insotit nu de douasprezece cete de ingeri, ci de mii de mii si de milioane de milioane de ingeri.

Inainte ca Hristos sa ajunga in locasurile necercetate de lumina soarelui ale Iadului, a coborat acolo Arhanghelul Gavriil ca sa vesteasca tuturor sosirea lui Hristos, asa cum tot el vestise odinioara si Fecioarei Maria zamislirea Mantuitorului in pantecele ei. Arhanghelul Gavriil a spus: Ridicati, capetenii, portile voastre. Dupa aceea a grait Arhanghelul Mihail: …si va ridicati portile cele vesnice. Puterile ingeresti au strigat: dati-va la o parte strajeri ai raului, iar stapaniile: sfaramati-va lanturi care nu ati fost nicicand dezlegate… infricosati-va tirani si calcatori de lege. Apoi a venit Hristos si a semanat frica, tulburare si groaza. Atunci, stapanitorii Iadului au intrebat cu glas mare: cine este acesta imparatul slavei? Iar puterile cerului au raspuns: Domnul cel tare si puternic, Domnul cel tare in razboi… Domnul puterilor, Acesta este imparatul slavei (Ps. 23,7-10).

In continuare, Sfantul Epifanie face o descriere minunata a convorbirii lui Hristos cu Adam. Adam a auzit pasii lui Hristos, Care Se apropia, asa cum i-a auzit candva si in Rai, dupa caderea in pacat. Odinioara, a simtit frica, insa acum, simte bucurie si desfatare. Cuprins de pocainta, Adam a strigat tuturor sufletelor: „Domnul meu sa fie cu voi cu toti”, iar Hristos a raspuns: „Şi cu duhul tau“.

Dupa aceea, Hristos l-a prins de mana, l-a inviat si i-a spus tot ce facuse pentru mantuirea lui si a intregului neam omenesc.

4 Motivele pogorarii la Iad a lui Hristos

[...]

In primul rand, asa cum am mai spus, pogorarea la Iad a fost facuta cu scopul de a zdrobi portile imparatiei intunericului, adica de a pune capat mortii si stapanirii diavolului. Acest lucru fusese proorocit inca din Vechiul Testament. Profetul David a spus: a sfaramat porti de arama si zavoare de fier a frant (Ps. 106, 16). De asemenea, Profetul Isaia s-a facut si el purtator al cuvantului lui Dumnezeu: Eu voi merge inaintea ta si drumurile cele muntoase le voi netezi, voi zdrobi portile cele de arama si zavoarele cele de fier le voi sfarama (Isaia 45,2).

Talcuind aceste fragmente, Sfantul Ioan Gura de Aur noteaza ca Dumnezeu nu a spus ca va deschide portile de arama, ci a fagaduit ca le va zdrobi, pentru a se pierde cu totul inchisoarea sufletelor; in egala masura, El nu a spus ca va deschide zavoarele, ci le va sfarama, pentru ca inchisoarea sa ramana neputincioasa, deoarece nimeni nu poate fi tinut acolo unde nu este usa sau zavor. Atunci cand Hristos nimiceste ceva, nimeni nu poate sa faca acel lucru la loc.

In al doilea rand, Hristos S-a pogorat la Iad pentru a-l prinde si a-l supune pe Diavol, care pana atunci era stapanul mortii si al Iadului. De altfel, Insusi Hristos a propovaduit in timpul vietii Sale ca nimeni nu poate sa intre in casa celui tare ca sa-i jefuiasca lucrurile si sa-i prade avutia daca mai intai nu l-a legat pe cel tare (Matei 12, 29). Asadar, prin pogorarea Sa la Iad, Hristos l-a legat pe Diavol, ceea ce inseamna ca acesta nu mai are nici o putere asupra oamenilor.

In al treilea rand, Hristos S-a pogorat la Iad pentru a umple totul cu lumina Sa. Sfantul Apostol Pavel invata acelasi lucru atunci cand spune:

Iar aceea ca „S-a suit” ce inseamna decat ca S-a pogorat in cele mai de jos ale pamantului? Cel ce S-a pogorat, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate sa le umple (Efes. 4,9).

Astfel, pogorarea in cele mai de jos ale pamantului s-a facut pentru ca toate sa se umple de lumina lui Hristos si, in esenta, pentru ca imparatia mortii sa se piarda. Desigur, trebuie facuta distinctie intre harul lui Dumnezeu care le plineste (le umple) pe toate si harul indumnezeitor al lui Dumnezeu, din care se impartasesc numai cei indumnezeiti. Sfantul Grigorie Teologul afirma ca, daca toate s-au umplut de slava lui Dumnezeu, inseamna in mod sigur ca existau inchinatori ai lui Dumnezeu atat pe pamant, cat si in imparatia mortilor. Acesta este sensul troparului Bisericii, care spune: „Ca sa umpli toate de slava Ta, Te-ai pogorat in cele de dedesubtul pamantului“. Sfantul Ioan Damaschin canta cu glas de biruinta:

Acum toate s-au umplut de lumina: si cerul si pamantul si cele de dedesubt. Deci sa praznuiasca toata faptura Invierea lui Hristos, intru Care s-a intarit”.

In al patrulea rand, Hristos S-a pogorat la Iad pentru ca si acolo sa aiba loc cele ce se petrecusera pe pamant. Pe pamant, Hristos a binevestit pacea, i-a iertat pe cei pacatosi, a dat orbilor lumina ochilor si S-a facut pricina de mantuire pentru cei care au crezut, dar si mustrare a necredintei pentru cei necredinciosi. Aceleasi lucruri trebuiau sa se petreaca si in Iad, unde se aflau sufletele celor care murisera, astfel incat intreaga fire omeneasca, adica intreaga omenire, sa auda vestea de mantuire adusa de Hristos. Dupa ce a rasarit soarele dreptatii pentru cei care traiau pe pamant, trebuia sa straluceasca lumina lui Dumnezeu si pentru cei ce locuiau in intuneric si in umbra mortii (Sfantul Ioan Damaschin).

5 Ranile patimilor

Analizand pogorarea lui Hristos la Iad, trebuie sa raspundem la doua intrebari interesante. Prima intrebare este: de vreme ce Hristos a mers la Iad numai cu sufletul, cum de Iadul a recunoscut ranile de pe Trupul Sau? Iar a doua intrebare este: s-au mantuit toti cei care erau prizonieri ai mortii in Iad?

Raspunsul la prima intrebare nu trebuie sa aiba caracter scolastic, ci teologic, dar mai ales antropologic. El are legatura cu faptul ca Hristos a luat atat trup, cat si suflet, fiind om intreg si desavarsit.

Aceasta intrebare a fost pusa deoarece, intr-un tropar din canonul Sambetei Mari, se spune ca Iadul s-a amarat vazand om muritor care s-a indumnezeit si care era plin de ranile Crucii.

Iadul Intampinandu-Te, Cuvinte, s-a amarat vazandu-Te om indumnezeit ranit de batai si Atotputernic; si de infricosatorul Tau chip a ramas fara glas”.

De aici intelegem ca, desi era plin de rani, Hristos era atotputernic.

Se stie faptul ca la Iad s-a pogorat sufletul lui Hristos unit cu Dumnezeirea, in vreme ce trupul unit cu Dumnezeirea a ramas in mormant. Prin urmare, ranile pe care Hristos le avea in Iad erau fie rani ale sufletului, fie ale Dumnezeirii. Cea de-a doua varianta se exclude, drept care trebuie spus ca ranile erau ale sufletului. Dar cum se putea ca ranile trupului care s-au facut pe Cruce sa fie considerate si rani ale sufletului?

Intr-o analiza anterioara, am spus ca, in timpul Patimilor, atunci cand trupul patimea, Dumnezeirea nu patimea impreuna cu trupul, ramanand nepatimitoare. Dar impreuna cu trupul, patimea si sufletul lui Hristos. Sfantul Nicodim Aghioritul explica faptul ca unele energii ale sufletului lucreaza fara participarea trupului, ca de exemplu, mintea, ratiunea, judecata, care actioneaza atunci cand trupul se linisteste, in vreme ce alte energii ale sufletului, asa cum sunt imaginatia si simtirea, nu lucreaza fara participarea trupului. Astfel, atunci cand trupul lui Hristos era biciuit, semnele si imaginile transfigurate ale biciuirilor si ale patimilor se imprimau si in sufletul lui Hristos. Prin urmare, semnele de pe trup s-au imprimat si pe suflet, si aceasta este ceea ce a vazut Iadul.

De altfel, acelasi lucru se petrece si cu sufletele oamenilor. Sfantul Vasile cel Mare spune ca oamenii care au savarsit lucruri rele si viclene vor invia spre osandire si spre rusine caci „vor purta in ei rusinea si semnele pacatelor”.

Cu adevarat, aceasta rusine este mai ingrozitoare decat intunericul si decat focul cel vesnic caci, asa cum afirma Sfantul Vasile cel Mare, acesti oameni vor pastra pentru vecie in memoria sufletului semnele pacatului pe care l-au savarsit cu trupul, ca o vopsea care nu se mai ia niciodata. Poate ca in acest fel putem sa intelegem cum de bogatul din parabola lui Hristos a vazut si a recunoscut sufletul lui Lazar.

In legatura cu cea de-a doua intrebare, trebuie si spunem ca, prin pogorarea lui Hristos la Iad, nu s-au mantuit toti cei ce se gaseau acolo, ci numai dreptii, adica numai cei care ajunsesera la diferite trepte ale indumnezeirii. Sfantul Epifanie spune ca nu s-au mantuit toti oamenii care se aflau in Iad, ci numai cei care au crezut. Aceste cuvinte trebuie interpretate in sensul ca L-au recunoscut pe Hristos numai cei care, atata vreme cat au fost in viata au avut comuniune cu Dumnezeu Cuvantul neintrupat.

Din alte invataturi ale Sfintei Scripturi si din Traditia patristica, stim ca si oamenii Vechiului Testament au avut parte de iluminare si de indumnezeire, pentru ca s-au invrednicit sa-L vada pe Cuvantul neintrupat, cu diferenta ca moartea nu fusese inca biruita si de aceea, ei mergeau in Iad. Insa, prin pogorarea Sa la Iad, Hristos a sfaramat stapanirea mortii, iar cei care aveau comuniune cu El au cezut ca El este puternic si stapanitor si mantuitorul oamenilor si, astfel, au fost eliberati.


6 Inceputul rezidirii este sambata si al renasterii este duminica 
 
[...]

In textele liturgice, Sambata Mare, in care Hristos S-a odihnit dupa toate cate savarsise pentru mantuirea omului, este corelata cu cea de-a saptea zi a creatiei, in care, dupa zidirea lumii si a omului, Dumnezeu „S-a odihnit de toate lucrurile Sale”. De aceea, se canta: „acesta este Sambata cea prea binecuvantata”.

[...]
Exista o talcuire care spune ca porunca odihnei din ziua de sambata a fost data de Dumnezeu mai ales cu referire la rezidirea si reinnoirea omului care urma sa aiba loc prin jertfa si prin moartea lui Hristos pe Cruce, prin pogorarea Sa la Iad si prin omorarea pacatului si a mortii (Iosif Kalothetis). Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul ca, desi inceputul rezidirii si al reinnoirii a fost in ziua Sambetei Mari, in mod cert, renasterea a inceput cu adevarat in ziua de Duminica, atunci cand Hristos a iesit cu trupul din mormant (Sfantul Nicodim Aghioritul). De aceea, chiar daca cinstim ziua de sambata, cinstim mai mult duminica, pe care, mai intai de toate, o consideram ziua rezidirii si a reinnoirii. Cu toate acestea, pretuim si ziua de sambata, dupa cuvantul Sfantului Gherman, Patriarhul Constantinopolului: „Cinstita este aceasta sambata, ca zi a rezidirii noastre”.

In Traditia ortodoxa, cinstirea sambetei mai are si o alta insemnatate. In esenta, sambata este legata de odihna omului, de isihasm, adica de asa-numita liniste sfanta, cu tot ceea ce inseamna ea. Dupa ce spune ca cinstirea sambetei este necesara pentru poporul lui Dumnezeu, Sfantul Apostol Pavel recomanda: sa ne silim, deci, sa intram in acea odihna (Evrei 4,11). Sfantul Grigorie Palama afirma ca, atunci cand omul indeparteaza din mintea sa orice gand si cand, cu rabdare si cu rugaciune neintrerupta, gandul sau se intoarce in inima, el intra in sfanta odihna, adica in vederea de Dumnezeu si in contemplarea Lui.

Aceasta odihna, acest isihasm, nu este o inertie, ci o adevarata miscare. Chiar daca S-a odihnit in cea de-a saptea zi, Dumnezeu nu S-a oprit din a conduce lumea cu energia Sa necreata. Acest lucru este valabil si pentru om, care, atunci cand se afla in stare de vedere duhovniceasca, savarseste cea mai inalta lucrare, pentru ca se uneste cu Dumnezeu si ajunge sa iubeasca ceea ce iubeste si Dumnezeu. De aceea, spunem ca omul poate sa traiasca Invierea lui Hristos prin propria sa odihna, adica printr-un mod de viata isihast. Cu cat omul gusta mai mult din sfanta Sambata, adica din sfanta odihna, cu atat mai intens traieste momentul Invierii.

7 Cum sunt socotite cele trei zile dupa rastignire

Intr-un anumit moment, vorbind in parabole, Hristos S-a referit la invierea Sa din morti de dupa trei zile, spunand: Daramati templul acesta si in trei zile il voi ridica. Iudeii au crezut ca vorbea despre templul lui Solomon, pentru inaltarea caruia a fost nevoie de patruzeci si sase de ani, dar El vorbea despre templul trupului Sau. Chiar si ucenicii au inteles acest lucru abia dupa Invierea Sa (Ioan 2,19-22).

Cu alte prilejuri, Hristos a vorbit fara ascunzisuri despre Invierea Sa cea de-a treia zi: Şi a inceput sa-i invete ca Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe si sa fie defaimat de batrani, de arhierei si de carturari si sa fie omorat, iar dupa trei zile sa invieze (Marcu 8, 31).

Atat de mult se raspandise aceasta invatatura, incat cei care se aflau pe Golgota in ceasul jertfei de pe Cruce, Il huleau spunand: Tu, Cel ce darami templul si in trei zile il zidesti, mantuieste-Te pe Tine Insuti (Matei 27, 40).

De asemenea, arhiereii si fariseii i-au cerut lui Pilat sa pazeasca mormantul, pentru ca si-au adus aminte ca, atunci cand traia, Hristos spusese: Dupa trei zile Ma voi scula (Matei 27, 63).

Cu totii spunem ca Hristos a inviat din morti dupa trei zile. Desigur, atunci cand vorbim despre Inviere, nu intelegem ca a inviat Dumnezeirea, ci ca sufletul, care se despartise de trup fara a fi separat de Dumnezeire, a revenit in trup, si astfel Hristos a iesit din mormant. Apare insa o problema in legatura cu cele trei zile. De cand incepe numaratoarea lor si cum sunt ele socotite, avand in vedere faptul ca Hristos a murit la ora trei dupa-amiaza in Vinerea Mare si a inviat in primele ore ale Duminicii?

Sfantul Ioan Damaschin a formulat o talcuire potrivit careia, cu adevarat, Hristos a stat in mormant timp de trei zile si trei nopti. Analizand faptele legate de Rastignire, el spune ca, in Vechiul Testament, Dumnezeu a numit intunericul noapte si lumina zi. Asadar, intunericul care s-a asternut peste toate in timpul Rastignirii, de la ora douasprezece si pana la ora trei dupa-amiaza, este considerat noapte, fiindca soarele nu s-a intunecat din cauza vreunui nor care ar fi acoperit raza solara. Intunericul a cazut pe tot pamantul pentru ca a lipsit energia generatoare de lumina ce izvoraste din corpul solar. De la ora trei si pana la apusul firesc al soarelui, a fost zi. In continuare, a fost noaptea de vineri spre sambata, care se socoteste ca fiind cea de-a doua noapte, iar sambata este cea de-a doua zi. In fine, noaptea de sambata este a treia noapte, iar inceputul zilei de duminica, in care a inviat Hristos, este socotit ziua a treia.

[...]
Este important si motivul pentru care Hristos a inviat dupa trei zile, nu la un interval mai scurt sau mai lung de timp. Hristos ar fi putut sa invieze imediat dupa moartea Sa pe Cruce, dar a inviat dupa trei zile pentru a se adeveri taina mortii, care in alte conditii ar fi putut fi pusa la indoiala. De asemenea, nu a ramas in mormant o vreme mai indelungata pentru ca, daca ar fi trecut mai mult timp, taina Invierii ar fi putut provoca neoranduiala, deoarece, cu cat intarzia mai mult, cu atat ar fi pricinuit mai multe probleme si intrebari iudeilor si ucenicilor (Macarie Hrisochefalul). De aceea, intervalul de trei zile a fost cel mai potrivit pentru ca nici taina mortii sa nu fie pusa a indoiala, si nici taina Invierii lui Hristos sa nu starneasca impotriviri.

[...]

11 Aparitiile lui Hristos dupa Inviere

In textele Sfintei Scripturi sunt prezentate unsprezece aparitii ale lui Hristos inviat din morti, dintre care zece au avut loc in intervalul dintre Inviere si Inaltare, iar una, dupa Cincizecime. Unele dintre aceste aparitii sunt descrise in amanunt, iar altele sunt numai pomenite. Mai trebuie subliniat ca nu sunt descrise toate de aceiasi Evanghelisti, adica nu sunt amintite toate cele unsprezece aparitii intr-o anumita Evanghelie, ci o parte sunt amintite de catre unii Evanghelisti, iar cealalta parte, de altii.

Cu siguranta, au mai existat si alte aparitii ale lui Hristos. Acest fapt rezulta din cuvantul Sfantului Evanghelist Luca, ce este cuprins in Faptele Apostolilor:

carora S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre Imparatia lui Dumnezeu (Fapte 1, 3).

Lucrul acesta era firesc sa se intample pentru ca, pe de o parte, Hristos a vrut sa-i mangaie pe ucenici, iar pe de alta parte, a dorit sa ii pregateasca pentru Inaltarea Sa, dar si pentru venirea Preasfantului Duh.

Cele unsprezece aparitii ale lui Hristos sunt urmatoarele:
  1. Lui Simon Petru (I Cor. 15, 5; Luca 24, 35).
  2. Mariei Magdalena (Marcu 16, 9-11; loan 20,11 -18).
  3. Femeilor mironosite (Matei 28,9-10).
  4. Celor doi ucenici care mergeau spre Emaus (Marcu 16,12-13; Luca 24,13-15).
  5. Celor zece Apostoli, atunci cand Toma nu era de fata (Marcu 16,14; Luca 24,36-43; Ioan 20,19-25).
  6. Celor unsprezece ucenici, atunci cand Toma era de fata (Ioan 20, 26-29).
  7. Celor sapte Apostoli, pe Marea Tiberiadei (Ioan 21,1-23).
  8. Celor unsprezece din Galileea (Matei 28,16).
  9. Apostolilor in Betania, atunci cand S-a inaltat la cer (Marcu 16, 19-20; Luca 24, 50; Fapte 1, 6-11,1 Cor. 15, 7).
  10. Lui Iacov, ruda Domnului (I Cor. 15,7).
  11. Sfantului Apostol Pavel (I Cor. 15, 8-9).

Aceste aparitii ale lui Hristos de dupa Invierea Sa din morti sunt consemnate in Noul Testament. Exista totusi multe alte exemple de sfinti care s-au invrednicit sa-L vada ei insisi pe Hristos. De altfel, Biserica Ortodoxa, care este Trupul inviat al lui Hristos, ne ofera experienta Invierii. Referindu-se la rugaciunea „Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului Domnului Iisus, Unuia Celui fara de pacat“, Sfantul Simeon Noul Teolog invata ca, prin aceasta rugaciune, nu ne referim numai la Invierea pe care au vazut-o ucenicii. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre o simpla mentiune istorica, ci mai ales despre Invierea, sau mai bine zis, despre Hristos inviat din morti, pe Care Il vedem in Biserica. Nu spunem „crezand in Invierea lui Hristos”, ci „Invierea lui Hristos vazand. Desigur, sunt multi cei care cred in Inviere, dar mai sunt si altii, chiar daca putini, care Il vad in tot ceasul pe Hristos inviat, imbracat in lumina „si stralucind cu stralucirea nestricaciunii si a Dumnezeirii”, caci cu adevarat, Invierea lui Hristos „este invierea celor de pe pamant”. Asadar, unii sunt martori „auditivi” ai Invierii lui Hristos, iar altii sunt martori „vizuali”. Cei din a doua categorie sunt, prin excelenta, martorii Invierii lui Hristos.
[...]

12 Femeile mironosite au fost primele care L-au vazut pe Hristos Inviat

Faptul ca femeile mironosite au fost primele care L-au vazut pe Hristos inviat din morti are o semnificatie deosebita. Inspaimantati de ceea ce se petrecuse, Apostolii s-au ascuns intr-o casa, in vreme ce femeile, pline de dragoste, de caldura sufleteasca si de barbatie, s-au dus la mormant inca dinainte de a se ivi zorile pentru ca sa unga Trupul lui Hristos cu miresme. Nu le-a fost frica nici de intuneric, nici de singuratate si nici de soldati. Aceasta inseamna ca, pentru a se invrednici sa-L vada pe Hristos inviat, omul are nevoie de dragoste si de barbatie.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, faptul ca Hristos S-a aratat mai intai femeilor mironosite are un profund inteles teologic. Sfantul Grigorie invata ca Invierea lui Hristos este innoirea si invierea firii omenesti, rezidirea si reintoarcerea la viata fara de moarte pe care a avut-o primul Adam. Dupa facerea sa, primul Adam a fost vazut mai intai de femeie, care a fost zidita imediat dupa Adam, pentru ca in acel ceas nu mai era nimeni altcineva care sa il vada. In egala masura, pe noul Adam nu L-a vazut nimeni atunci cand a iesit din mormant, dar mai tarziu, prima data a fost vazut de femei.

Asadar, mironositele au devenit evangheliste ale Evanghelistilor si apostoli ai Apostolilor. Acest fapt are o deosebita insemnatate. Eva a fost aceea care a adus lui Adam vestea caderii, iar acum, tot femeia este cea care aduce Apostolilor vestea Invierii. In acest fel s-a facut reasezarea firii femeiesti pe locul avut inainte de pacat. Nimeni nu o mai poate invinui acum pe femeie de incalcarea poruncii si de cadere.

Nichita Talcuitorul face si alte observatii in legatura cu numele femeilor mironosite. Aceste nume infatiseaza trasaturile personale ale acestora si ne arata felul in care trebuie sa traim si drumul pe care trebuie sa-l urmam pentru a-L vedea pe Hristos inviat din morti.

Maria Magdalena, din care Hristos a scos sapte duhuri necurate, simbolizeaza acel suflet care se curata de aluatul diavolului prin supunerea fata de poruncile evanghelice. Salomeea, al carei nume inseamna pace, reprezinta omul care a dobandit pacea interioara prin biruirea patimilor, care a supus trupul sufletului si a primit lumina cunostintei prin vederea de Dumnezeu si prin intelegerea adancimilor duhovnicesti. Ioana, al carei nume inseamna porumbita, simbolizeaza sufletul fara rautate si plin de virtuti, care a scapat prin blandete de orice patima si care izvoraste intelesuri pline de discernamant duhovnicesc. Atunci cand omul se distinge prin aceste stari duhovnicesti si se apropie de mormantul inimii sale, el vede dandu-se la o parte piatra indiferentei si a tulburarii cugetului, iar ingerii, care reprezinta constiinta sa, ii vestesc ca a inviat in el gandul virtutii si al cunostintei care fusese mort si, mai mult decat atat, omul se va invrednici sa vada aratarea in inima sa a lui Dumnezeu Cuvantul Insusi, fara ca aceasta aparitie sa mai fie o preinchipuire sau un simbol.

In concluzie, pentru a se invrednici de inchinarea in fata lui Hristos inviat din morti si de auzirea „cuvantului invierii”, omul are nevoie de curatire interioara.

13 Preasfanta Nascatoare este prima care L-a vazut pe Hristos Inviat

In troparele Bisericii, se spune ca vestea Invierii lui Hristos a fost dusa la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu de ingerul Domnului.

Ingerul a strigat celei pline de har: Curata Fecioara, bucura-te; iarasi zic: Bucura-te, ca Fiul tau a inviat a treia zi din mormant”.

Desigur, din textele evanghelice nu rezulta clar ca Maica Domnului L-a vazut pe Hristos inviat. Exista insa fraze care se refera la „cealalta Marie”. Sfantul Evanghelist Matei scrie: Dupa ce a trecut sambata, cand se lumina de ziua intai a saptamanii (duminica), au venit Maria Magdalena si cealalta Marie, ca sa vada mormantul (Matei 28,1). De asemenea, in alta parte, se vorbeste despre Maria lui Iacov (Luca 24, 10). Talcuind aceste situatii, Sfantul Grigorie Palama spune ca este vorba despre Maica Domnului, care a venit prima la mormant. Ea a aflat de la inceput din gura Arhanghelului Gavriil ca Fiul ei a inviat, dupa care L-a vazut pe Acesta, si numai ea s-a invrednicit sa-I cuprinda picioarele cu mainile sale.

Asa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, era drept si corect ca Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu sa fie prima care sa afle vestea Invierii si prima care sa-L vada pe Hristos inviat. Desigur, acest lucru are legatura si cu faptul ca Maica Domnului ajunsese la o mare curatie, pentru ca de mic copil traise indumnezeirea.

Faptul ca Sfintii Evanghelisti au evitat sa spuna direct ca prima care L-a vazut pe Hristos a fost Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu are o motivatie importanta, dupa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, pentru ca ei nu au vrut sa dea necredinciosilor prilej de a pune la indoiala invierea, de vreme ce aceasta a fost constatata de Maica lui Hristos.

Maica Domnului a fost ultima care a plecat de langa Cruce. Tot ea a fost si prima care s-a dus la mormant ca sa unga cu miresme Trupul lui Hristos. Acest fapt s-a petrecut nu numai pentru ea era Maica Lui, dar si datorita starii ei duhovnicesti inalte, pentru ca cei care au vedere de Dumnezeu intr-un grad ridicat au o cunostinta mai mare si o dragoste mai desavarsita.

[...]
15 Hristos s-a aratat lui Toma dupa ce acesta a fost pregatit

Atunci cand a avut loc prima aratare a lui Hristos catre ucenicii Sai, Sfantul Apostol Toma nu era de fata. Cu toate acestea, si el s-a invrednicit de vederea lui Hristos dupa opt zile, adica in duminica urmatoare (Ioan 20, 24-30).

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, de obicei Hristos Se arata ucenicilor atunci cand acestia erau stransi laolalta. De aceea, nefiind de fata, Apostolul Toma nu a putut sa-L vada si el. In duminica urmatoare insa, atunci cand se afla printre ceilalti, s-a invrednicit si el sa aiba parte de aceasta mare experienta. Prin urmare, suntem sfatuiti sa nu lipsim de la intalnirile de duminica, pentru ca sa nu patim si noi ceea ce a patit Toma.

Exista o motivatie profunda pentru care Toma nu s-a invrednicit sa-L vada pe Hristos din prima zi. Asa cum talcuieste Cuviosul Teofilact, Toma era sovaitor si considera imposibila Invierea lui Hristos. Asadar, el nu ajunsese inca la o asemenea stare duhovniceasca incat sa-L vada pe Hristos inviat. Anterior, am subliniat faptul ca Hristos Se arata celor care se gaseau intr-o stare duhovniceasca corespunzatoare, pentru ca aratarea Sa sa reprezinte pentru ei mantuire, nu iad. Se pare insa ca Toma nu ajunsese inca la maturitatea duhovniceasca ceruta de o asemenea impartasire.

De altfel, faptul ca Hristos a intarziat o saptamana pana sa i Se arate lui Toma a insemnat ca i-a lasat acestuia timp pentru a se pregati. Hristos a amanat aparitia in fata lui Toma „pentru ca sa fie invatat de ceilalti ucenici, iar cele auzite sa-l faca mai ravnitor si, in viitor, sa-l faca mai credincios” (Cuviosul Teofilact). Asadar, a fost nevoie de o saptamana intreaga pentru ca Toma sa primeasca de la ceilalti ucenici invatatura trebuincioasa si pentru ca sa afle cele petrecute in legatura cu aratarea lui Hristos, astfel incat sa se aprinda in el o mare ravna, dar si sa se pocaiasca pentru necredinta sa, iar aratarea lui Hristos sa ii fie spre mantuire.

Dupa ce Toma s-a pregatit in mod corespunzator, in momentul aparitiei lui Hristos, el s-a facut teolog si a marturisit: Domnul meu si Dumnezeul meu (Ioan 20, 28). Aceste cuvinte arata certitudinea sa privind cele doua firi ale lui Hristos unite intr-un singur ipostas, pentru ca Domn desemneaza firea omeneasca, iar Dumnezeu, pe cea dumnezeiasca, si amandoua aceste firi sunt unite in Hristos inviat din morti (Cuviosul Teofilact).

Asadar, Toma nu a fost necredincios in sensul ateismului, ci in sensul ca nu era in stare sa primeasca credinta prin vederea de Dumnezeu. Pentru multa vreme, el s-a aflat la treapta credintei „din auzite”, dar dupa aceea a ajuns la credinta ce se naste din vederea de Dumnezeu. Exista asadar o mare diferenta intre ateu, care este un om impotriva lui Dumnezeu, si cel necredincios sau cel neincrezator, care isi are credinta din auzite, nu din vederea de Dumnezeu.

16 Pe Marea Tiberiadei Ioan L-a recunoscut pe Domnul si Petru a alergat catre El

Una dintre aparitiile lui Hristos in fata ucenicilor s-a facut pe Marea Tiberiadei, in ceasul in care acestia pescuiau in larg (Ioan 21,1-14). Nu vom expune aici faptele legate de aceasta aparitie si nici felul in care Hristos S-a aratat, ci vom sublinia numai cateva aspecte interesante.

Primul aspect este ca ucenicii nu L-au recunoscut pe Hristos: „dar ucenicii n-au stiut ca este Iisus”. Acest lucru se explica prin faptul ca, in realitate, aparitiile lui Hristos nu sunt numai prezenta Acestuia, ci reprezinta adevarate revelatii dumnezeiesti. Sfantul Evanghelist Ioan spune limpede: „Dupa acestea, Iisus S-a aratat iarasi”. Hristos Se arata pe Sine Insusi atunci cand voia. Asemenea aparitii sau transformari ale lui Hristos au fost multe, atat inainte, cat si dupa Inviere.

Al doilea aspect este ca aparitia lui Hristos se face in functie de starea duhovniceasca a oamenilor. Astfel, dupa pescuitul minunat, primul care L-a recunoscut pe Hristos a fost Ioan, iar acesta i-a spus si lui Petru: „Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: «Domnul este!»” Iar atunci, Petru si-a incins haina si s-a aruncat in apa pentru ca sa ajunga mai repede la Hristos. De aici, vedem ca ucenicul pe care il iubea Hristos si care este expresia vederii de Dumnezeu Il recunoaste pe Hristos, in vreme ce Petru, care se gasea inca la treapta faptuirii, tocmai din cauza lepadarii si a starii de pocainta in care se afla, alearga catre Hristos. Sfantul Grigorie Palama spune ca Ioan era „mult mai pregatit decat toti ceilalti pentru a primi cunostinta dumnezeiasca, in vreme ce Petru era „mai grabnic in fapta decat toti”. Asadar, Ioan era la treapta teoriei, in vreme ce Petru era sarguincios spre practica. Acest lucru arata ca teoria il recunoaste pe Dumnezeu, iar practica urmeaza teoriei. Cateodata, se manifesta mai intai practica, dupa care urmeaza teoria, iar alteori, teoria – care naste cunostinta – este urmata de practica.

Al treilea aspect are legatura cu faptul ca, atunci cand au venit pe tarm, ucenicii au vazut „jar pus jos si peste pus deasupra si paine. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, cuvantul anthrakiarf desemneaza in realitate un fel de piele pe care drumetii o asezau jos, in loc de masa. Asadar, ucenicii au vazut un peste care nu a fost pescuit din lac, ci a fost creat din nimic, alaturi de o paine. Faptul ca i-a chemat sa pranzeasca si ca le-a dat El insusi sa manance arata ca El este Cel care va darui desfatarea ce va sa fie dupa ce Apostolii vor prinde pesti in mrejele lor, prin propovaduire si prin strangerea tuturor laolalta intru credinta cea adevarata.

[...]
20 Semnificatia Pastelui

Ziua Invierii se mai numeste si Paste. Acest cuvant este repetat in multe tropare ale Bisericii si aduce crestinilor bucurie duhovniceasca.

Asa cum spune Sfantul Grigorie Teologul, cuvantul Pasha(Paste) provine din evreiescul Fasca, litera f devenind p, iar litera c devenind h. In limba ebraica, cuvantul Paste inseamna trecere, fiind cunoscuta sarbatoarea Pastilor, in timpul careia evreii isi aminteau de trecerea minunata prin Marea Rosie. Desigur, dupa cum afirma si Sfantul Grigorie Teologul, exista unii care cred ca Pasha provine din cuvantul pashin (a patimi) si inseamna Patima lui Hristos pentru noi, insa cea mai buna interpretare este prima.

Asa cum poporul israelit sarbatorea trecerea Marii Rosii si dobandirea libertatii, la fel si Ierusalimul cel dupa har sarbatoreste noua trecere de la moarte la viata. Aceasta este interpretarea pe care Sfantul Grigorie Teologul o da intr-o predica rostita in ziua de Paste. Preluand aproape fara modificare anumite texte ale Sfantului Grigorie Teologul, Sfantul Ioan Damaschin scrie:

Ziua Invierii, popoare, sa ne luminam! Pastile Domnului, Pastile! Ca din moarte la viata si de la pamant la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cantam cantare de biruinta”.

Sarbatorind Pastele, Cuviosul Iosif Vrienios, care a fost ucenic al Sfantului Grigorie Palama si indrumator al Sfantului Marcu Evghenicul, analizeaza intelesul teologic al acestui praznic imparatesc. Pastele inseamna trecerea de la intuneric la lumina, iesirea din iad pe pamant, ridicarea de la pamant la ceruri, mutarea de la moarte la viata, invierea muritorilor cazuti, rechemarea exilatilor alungati din Rai, scoaterea din stricaciune a celor robiti, viata adevarata a celor credinciosi, bucuria intregii lumi si cinstea Sfintei Treimi. Semnificatiile Pastelui sunt fara numar, pentru ca la fel de multe sunt si fetele harului care insoteste aceasta sarbatoare. Pastele este alinarea sufletelor, desfatarea gandurilor, odihna trupurilor, luminarea ochilor, dulceata rostirii, veselie, caldura, pace si bucurie.

Sarbatoarea Invierii lui Hristos are loc o data pe an, dar mai exista si Pastile din fiecare saptamana. Sfanta Liturghie si impartasirea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos fac posibil ca fiecare om sa se impartaseasca din lumina Pastelui. Sfantul Ioan Gura de Aur afirma in acest sens: „Pastele nu inseamna post, ci jertfa si dar, inseamna fiecare strangere laolalta a credinciosilor”, pentru ca, de fiecare data cand ne adunam la sfanta Liturghie, plinind ceea ce ne cere Biserica, puterile lui Satana sunt nimicite (Sfantul Ignatie Teoforul), iar noi dobandim simtirea ca moartea a fost biruita.

Pastele nu este numai sarbatoarea in sine, ca mutare de la moarte la viata, ci este Insusi Hristos. De altfel, mantuirea omului nu poate fi conceputa fara Dumnezeul-Om, pentru ca El este calea, adevarul si viata. El este invierea oamenilor. De aceea, in canonul sarbatorii Pastelui, Sfantul Ioan Damaschin il numeste pe Hristos Paste. El scrie:

O, Pastile cele mari si preasfinte, Hristoase! O, intelepciunea si Cuvantul si Puterea lui Dumnezeu”.

Aceasta caracterizare are legatura cu ceea ce a spus si Sfantul Apostol Pavel: Pastile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi (I Cor. 5,7).

Asadar, prin Hristos, Care este Pastele cel viu, putem si noi sa traim Pastile, care inseamna trecerea noastra de la moarte la viata.

marți, 24 aprilie 2012

Despre oua incondeiate

 Gest pascal, vopsitul ouălor conţine semnificaţii care transcend vremurile noastre, mergând până în zorii creştinismului. Despre semnificaţia ouălor vopsite sau încondeiate, a culorilor şi a motivelor cu care sunt decorate sau despre „ritualul“ din ziua vopsirii ouălor ne-a vorbit pr. ic. stavr. Dumitru Gorban, paroh la „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ - Sadău, Brodina, zonă cu tradiţie în încondeierea ouălor. Sfinţia Sa ne-a povestit şi câteva „legende pioase“ care fac referire la practica vopsitului ouălor în culoarea roşie.

Preacucernice părinte, care este semnificaţia vopsitului ouălor?

Oul simbolizează viaţa, fecunditatea. În creştinism, vopsitul ouălor face trimitere la jertfa Mântuitorului de pe Golgota. Practica vopsirii ouălor în culoarea roşie se bazează pe mai multe legende pioase transmise din zorii creştinismului, prin viu grai, din generaţie în generaţie.

Una dintre acestea vorbeşte despre faptul că Maica Domnului, venind la Golgota să-L plângă pe Fiul ei răstignit, a aşezat sub cruce un coşuleţ cu ouă, care s-au înroşit de la sângele lui Iisus.

Conform altei istorisiri din tradiţie, pietrele aruncate de evrei asupra Mântuitorului ţintuit pe cruce s-au transformat în ouă roşii.

O a treia legendă arată că în noaptea dinspre sâmbătă spre duminică, care a urmat Vinerii Patimilor, Pilat din Pont a organizat un ospăţ la care au participat înalţi demnitari romani, precum şi mai marii Sinedriului şi, la un moment dat, a intrat în sala ospăţului un centurion care a strigat înfricoşat că Hristos a înviat. Atunci Pilat, ţinând în mână un ou, a replicat: „Atunci va învia Hristos, când se va înroşi oul acesta“. Spre mirarea şi înfricoşarea tuturor, oul s-a înroşit pe loc.

În ce zi se vopsesc ouăle?
 
Ouăle se vopsesc de obicei în Joia Patimilor sau, cel mai târziu, în Vinerea Patimilor. Întrucât, cum spuneam, şi prin acest gest rememorăm Sfintele Pătimiri ale Domnului, trebuie să-l însoţim de un post cât putem noi de aspru, cum de altfel este şi recomandat în Săptămâna Sfintelor Pătimiri.


Vopsirea ouălor trebuie însoţită şi de rugăciune?

Da, de rugăciunea cea mai la îndemână tuturor - Tatăl nostru.
 
De ce repetăm gestul de a vopsi ouă la Înălţare?
Revenim la acest gest la Înălţare pentru a ne aminti că Hristos, Cel ce Se înalţă la cer, va reveni pe pământ la Judecata de Apoi.

Aminteaţi de culoarea roşie a ouălor vopsite, aceasta este singura culoare pe care o recomandă Biserica?

Nu, cred că toate culorile în care credincioşii vopsesc ouă fac trimitere la un simbol, la o valoare creştină de multe ori: albastrul la infinitul cerului, la univers şi implicit la viaţa veşnică, verdele simbolizează revenirea naturii la viaţă, iar galbenul e culoarea belşugului, a recoltei, a grâului copt, a pâinii euharistice.

Ce ne puteţi spune despre gestul ciocnitului ouălor?


Acest gest însoţeşte salutul pascal: „Hristos a înviat!“, la care se răspunde „Adevărat a înviat!“. Pe la sate chiar se spune că cei care ciocnesc ouă se vor vedea unii cu alţii şi în viaţa de dincolo.
 
De ce încondeiem ouă?

Ouăle încondeiate sau închistrite, care de care mai frumoase şi mai îngrijit decorate cu detalii atât de fine, conţin simboluri care fac trimitere tot la această perioadă pascală. Diferenţele între ouăle încondeiate şi cele vopsite sunt de ordin tehnic şi practic. Dacă ouăle vopsite se realizează destul de uşor, cele încondeiate capătă valoare deosebită prin truda, migala şi priceperea încondeietoarelor. De aceea, ouălor încondeiate li se mai spune şi „ouă muncite“ sau „ouă necăjite“. Tot o diferenţă practică se referă la faptul că ouăle încondeiate se realizează acum printr-o tehnică care presupune golirea conţinutului, faţă de cele vopsite, care sunt comestibile, putând fi dăruite celor săraci. Şi cele încondeiate pot fi comestibile, mai ales dacă la pictarea lor se folosesc vopsele naturale, dar ideea golirii conţinutului vine tot dintr-o raţiune practică, din dorinţa de a le asigura păstrarea pe o durată nelimitată. Dar, în prezent, în special în zona muntoasă a Bucovinei, unde se încondeiază cele mai frumoase ouă, şi amintim ca zone Brodina, Ulma, Izvoarele Sucevei şi Moldoviţa, ouăle încondeiate se golesc de conţinut cu ajutorul unei seringi, fiind transformate apoi în obiecte de artă, apreciate peste tot în lume. Un astfel de dar făcut în preajma sărbătorilor pascale nu are cum să nu bucure.

Aş vrea să amintesc aici un aspect criticat, care face referire la o adevărată industrie a ouălor încondeiate, în special în această zonă, dar eu nu văd nimic rău în asta, în faptul că se câştigă un ban cinstit printr-o muncă migăloasă, dar frumoasă.

Cu ce motive ar trebui să fie decorate ouăle pentru a fi cât mai aproape de valorile creştine?

Motivele prezente pe ouăle închistrite nu sunt alese întâmplător şi aproape toate reprezintă simboluri creştine. Astfel, cel mai adesea pe ouăle încondeiate se întâlneşte semnul Sfintei Cruci, chiar dacă într-o variantă „stilizată“, cum este frunza de trifoi. Un alt simbol reprezentativ este peştele, semn distinctiv al creştinismului din primele veacuri; spicul de grâu, simbol al prescurii care se aduce la biserică pentru Sfânta Euharistie, dar şi al rodului; scara - aspiraţia spre cer, spre veşnicie; spirala, care ne trimite cu gândul la ritualul „Isaia dănţuieşte“, prezent în cadrul Sfintei Taine a Cununiei. Alte motive vorbesc despre habitat şi preocupările zilnice ale celor care le realizează, cum sunt: grebla, fierul plugului, „brâul popii“ etc. Un alt simbol este vârtelniţa, care simbolizează mişcarea planetelor în jurul soarelui.

Cum să fie ouăle pe care le aducem la biserică - închistrite sau vopsite?

La noi, în Bucovina, se aduc în noaptea Învierii la sfânta biserică, pentru a fi sfinţite şi apoi dăruite, în aceeaşi măsură ouă închistrite şi vopsite. Când aducem ceva la biserică însă trebuie să ne gândim la Abel, care a adus lui Dumnezeu mielul cel mai frumos din turma sa, aşa încât ouăle pe care le aducem în casa Domnului trebuie alese cu grijă, să fie cele mai frumoase.

Şi aici trebuie să vedem aspectul de care aminteam, că ouăle încondeiate pline pot fi dăruite celor săraci, spre consum. În această perioadă preoţii strâng ouăle pe care le primesc la biserică, pe care le duc apoi la azilele de bătrâni, la centrele de plasament sau familiilor sărace.

Sursa: Doxologia - „Atunci va învia Hristos, când se va înroşi oul acesta“


   


PAGINI WEB:

Expoziţie de ouă încondeiate, la sediul Comisiei Europene

Muzeul oualor incondeiate Lucia Condrea Moldovita – Bucovina

Unde se gasesc cele mai frumoase oua de Pasti

Troparul Pascal in diferite limbi si interpretari


Troparul pascal sau Hristos a înviat (în greaca Χριστός ανέστη) este imnul caracteristic pentru celebrarea Pastilor în Biserica Ortodoxa.

marți, 10 aprilie 2012

În sfânta şi marea zi de Marţi din Săptămâna Patimilor

Tropare şi stihiri

Iată mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iară nevrednic este iarăşi pe carele va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii, şi afară de împărăţie să te încui. Ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,miluieşte-ne pe noi.

Pe Mirele, fraţilor, să iubim, candelele noastre să le grijim, întru bunătăţi strălucind şi în dreapta credinţă; ca să intrăm împreună cu Dânsul la nuntă gătiţi, cu fecioarele cele înţelepte ale Domnului. Că Mirele, ca un Dumnezeu, dă tuturor dar cunună nestricăcioasă.

Sfat fără de lege asupra Ta, Mântuitorule, adunând din răutate cu pizmă preoţii şi cărturarii, au îndemnat pe Iuda spre vânzare. Pentru aceasta ieţind fără de ruşine, a grăit asupra Ta popoarelor celor fără de lege, zicând: Ce-mi veţi da mie şi eu voi da pe el în mâinile voastre? Mântuieşte sufletele noastre, Doamne, de osânda acestuia.

Iuda, cel cu mintea iubitoare de argint, s-a întărâtat asupra Învăţătorului, vrăjmaşul; s-a sfătuit, a gândit vânzare, a ăzut din lumină, primind întunericul; a tocmit preţul şi a vândut pe Cel fără de preţ. Pentru aceasta a şi aflat răsplătire precum a făcut ticălosul: spânzurare şi moarte cu durere. Ci pe noi mântuieşte-ne, Hristoase, Dumnezeule, de soarta lui, iertare de greşale dăruind celor ce prăznuim, cu dragoste, prea curatele Tale patimi.

Evanghelia

La utrenie:

  • Matei 22, 15-46 (Despre înviere. Cea mai mare poruncă din Lege. Mesia: Fiul şi Domnul lui David.)
  • Matei 23, 1-39 (Iisus mustră pe farisei şi pe cărturari. Mustră Ierusalimul, cel ce ucide pe prooroci, şi prezice dărâmarea lui.)

La Liturghie:

  • Matei 24, 36-51 (A doua venire a lui Hristos şi sfârşitul lumii. Când va veni ceasul acela?)
  • Matei 25, 1-46 : Pilda celor zece fecioare şi pilada talanţilor
  • Matei 26, 1-2 ("Ştiţi că peste două zile va fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit.")

Pilda celor zece fecioare


1. Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui.
2 Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte.
3 Căci cele fără de minte, luând candelele, n-au luat cu sine undelemn.
4 Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor.
5 Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit.
6 Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui!
7 Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor.
8 Şi cele fără de minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre.
9 Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi.
10 Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis.
11 Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă.
12 Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi.
13 Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.

Pilda talanţilor

14 Şi mai este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa.
15 Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat.
16 Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi.
17 De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi.
18 Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său.
19 După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele.
20 Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei.
21 Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.
22 Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei.
23 Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.
24 Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat.
25 Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău.
26 Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat?
27 Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă.
28 Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi.
29 Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.
30 Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
31 Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.
32 Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre.
33 Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.
34 Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
35 Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;
36 Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.
37 Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?
38 Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?
39 Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?
40 Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.
41 Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.
42 Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau;
43 Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.
44 Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?
45 El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.
46 Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.

Condac

La ceasul sfârşitului, suflete, gândind, şi de tăierea smochinului temându-te, talantul cel dat ţie cu iubire de osteneală lucrează-l, ticăloase, priveghind şi strigând; ca să nu rămânem afară din cămara lui Hristos.

Icos

Pentru ce te leneveşti, ticălosul meu suflet? Pentru ce ţi se nălucesc fără de vreme griji netrebnice? Pentru ce te zăboveşti cu lucruri trecătoare? Ceasul cel de apoi acum este şi ne vom despărţi de la aceste de aicea. Până când ai vreme trezeşte-te strigând: greşit-am Ţie, Mântuitorul meu, să nu mă tai ca pe smochinul cel neroditor; ci ca un îndurat milosiveşte-Te, Hristoase, spre mine, cel ce strigă cu frică: Să nu rămânem afară din cămara lui Hristos.

Sinaxar

În sfânta şi marea Marţi facem pomenire de cele zece fecioare din sfânta Evanghelie.


În sfânta şi marea zi de Luni din Săptămâna Patimilor

Tropare şi stihiri

Iată mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iară nevrednic este iarăşi pe carele va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii, şi afară de împărăţie să te încui. Ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,miluieşte-ne pe noi.

Cinstitele patimi au răsărit lumii în această zi, ca nişte lumini de mântuire, că Hristos merge să pătimească din bunătatea Sa. Cel ce cuprinde toate cu palma, primeşte a Se răstigni pe lemn, ca să mântuiască pe om.

Judecătorule cel nevăzut, cum Te-ai văzut cu trup şi mergi să Te ucizi de oameni fără de lege, judecând judecată noastră cu patima Ta! Pentru acesta, laudă, măreţie şi slavă înălţând stăpânirii Tale, Cuvinte, cu un glas le aducem Ţie.

Ziua aceasta luminat aduce începuturile patimilor Domnului; veniţi dar, iubitorilor de prăznuire, să-L întâmpinăm cu cântări. Că Ziditorul merge să ia răstignire, întrebări şi bătăi, judecându-Se de Pilat. Şi încă lovindu-Se de la rob cu palma peste cap; toate va să le rabde, ca să mântuiască pe om. Pentru aceasta strigăm: Iubitorule de oameni, Hristoase Dumnezeule, dăruieşte ieratare de greşale celor ce se închină cu credinţă preacuratelor Tale patimi.

Evanghelia

Matei 21, 18-46

18 Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit;
19 Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată.
20 Văzând aceasta, ucenicii s-au minunat, zicând: Cum s-a uscat smochinul îndată?
21 Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa.
22 Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.
23 Iar după ce a intrat în templu, s-au apropiat de El, pe când învăţa, arhiereii şi bătrânii poporului şi au zis: Cu ce putere faci acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?
24 Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt, pe care, de Mi-l veţi spune, şi Eu vă voi spune vouă cu ce putere fac acestea:
25 Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni? Iar ei cugetau întru sine, zicând: De vom zice: Din cer, ne va spune: De ce, dar, n-aţi crezut lui?
26 Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de popor, fiindcă toţi îl socotesc pe Ioan de prooroc.
27 Şi răspunzând ei lui Iisus, au zis: Nu ştim. Zis-a lor şi El: Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea.
28 Dar ce vi se pare? Un om avea doi fii. Şi, ducându-se la cel dintâi, i-a zis: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea.
29 Iar el, răspunzând, a zis: Mă duc, Doamne, şi nu s-a dus.
30 Mergând la al doilea, i-a zis tot aşa; acesta, răspunzând, a zis: Nu vreau, apoi căindu-se, s-a dus.
31 Care dintr-aceştia doi a făcut voia Tatălui? Zis-au Lui: Cel de-al doilea. Zis-a lor Iisus: Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu.
32 Căci a venit Ioan la voi în calea dreptăţii şi n-aţi crezut în el, ci vameşii şi desfrânatele au crezut, iar voi aţi văzut şi nu v-aţi căit nici după aceea, ca să credeţi în el.
33 Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe.
34 Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele.
35 Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre.
36 Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa.
37 La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu.
38 Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui.
39 Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.
40 Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?
41 I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor.
42 Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: "Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri"?
43 De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.
44 Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi.
45 Iar arhiereii şi fariseii, ascultând pildele Lui, au înţeles că despre ei vorbeşte.
46 Şi căutând să-L prindă, s-au temut de popor pentru că Îl socotea prooroc.

Condac

Iacov plângea pentru lipsirea lui Iosif, şi viteazul şedea în căruţă, ca un împărat cinstindu-se; că desmierdărilor egiptencei atuncea nefăcându-se rob, s-a preaslăvit de la Cel ce vede inimile oamenilor şi trimite cunună nestricăcioasă.

Icos

Peste tânguire să mai adăugăm acum tânguire şi să vărsăm lacrimi, plângând împreună cu Iacov pe Iosif, pururea slăvitul şi curatul, pe cel ce s-a robit cu trupul, iar sufletul şi l-a păstrat nerobit; şi a domnit peste tot Egiptul. Că Dumnezeu dă slugilor Sale cunună nestricăcioasă.

Sinaxar

În sfânta şi marea Luni facem pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos şi de smochinul care s-a uscat din cuvântul Domnului.

HOLY MONDAY Ode 1+8-ΜΕΓΑΛΗ ΔΕΥΤΕΡΑ Οδή ά+ή

marți, 3 aprilie 2012

Trei emisiuni la Vocea Romana din Lume despre comemorarea lui Valeriu Gafencu la Paris

Evocarea lui Valeriu Gafencu la Catedrala Ortodoxă Română din Paris, 25.02.2012


PRIMA PARTE


Vă voi prezenta astăzi a treia manifestare comemorativă din seria intitulată Martor, dedicată martirilor-mărturisitori din temniţele comuniste, și organizată în Catedrala Ortodoxă Română Sfinții Arhangheli din Paris.


Sâmbătă, 25 februarie, Valeriu Gafencu a fost evocat de nepoata sa de soră, Carmen Ghiță, și de Părintele Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oașa.

Valeriu Gafencu
Valeriu Gafencu a fost un tânăr care, trecând prin închisorile regimului comunist din România, a atins un înalt nivel de viață creștină, fapt pentru care a fost numit de Părintele Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”.

Născut pe 24 ianuarie 1921 în satul Sângerei din județul Bălți, în Basarabia, elevul Valeriu a reușit cu greu să treacă Prutul în 1940, refugiindu-se din calea ocupației sovietice, și a ajuns la Iași, unde a devenit student la drept.

Arestat în anul 1941 pentru apartenența sa la Frățiile de Cruce, Valeriu Gafencu a trecut prin închisorile din Aiud, Pitești și Târgu Ocna, unde a fost un adevărat trăitor al Ortodoxiei.
Regimul dur al detenției, torturile și bolile l-au întărit duhovnicește. Poeziile compuse de el erau cântate de deținuții politici în celule.

A făcut parte dintr-un grup de mistici creștini, alături de studentul la drept Ioan Ianolide și de Anghel Papacioc, cel care avea să devină Părintele Arsenie Papacioc.

În 1949 a fost dus la sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna într-o stare foarte gravă: TBC pulmonar, osos, ganglionar, reumatism și lipsă de hrană.

Aici a trecut la Domnul pe 18 februarie 1952, după ce și-a anunțat colegii de suferință cu două săptămâni mai înainte că va muri.



Unii dintre acești colegi ne-au lăsat mai târziu mărturii despre sfințenia lui Valeriu, care reușea să le inspire și lor dorul de viețuire creștină, prefăcând temnița în mănăstire.

Icoană pictată de maici de la Mănăstirea DiaconeștiUna dintre aceste mărturii ne amintește de povestirea din Pateric în care strugurii dați de pomană de Avva Macarie Alexandrinul unui frate călugăr bolnav s-au întors înapoi la el după ce au trecut pe rând pe la toți frații din schit, dovadă a dragostei și înfrânării monahilor : 

Într-una din zile, la un control, un temnicer zelos a confiscat puiul de pernă pe care se rezema Valeriu. Un alt miliţian, mai omenos, a ridicat perna dintre obiectele confiscate și i-a aruncat-o discret înapoi. După terminarea percheziţiei, Valeriu a socotit că e bine să dăruiască această perniţă lui Traian, care era anchilozat și avea escare. Traian nu a vrut s-o primească şi a dăruit-o lui Gheorghe. Acesta a dat-o la un altul, până ce perna s-a înapoiat la Valeriu, dăruită de cineva care nu ştia de unde pornise şi nici cum ajunsese acolo. În această situaţie el a primit-o ca pe un semn că i-a fost dăruită de Dumnezeu”.
Cu o jertfire de sine inspirată de jerfa lui Hristos, Valeriu a cedat pastilele sale de streptomicină, care-i erau indispensabile pentru a trăi, pastorului protestant evreu Richard Wurmbrand, salvându-i viața.

 ***

Moderatorul conferinţelor a fost Părintele Emilian Marinescu, consilier al Departamentului Cultural al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale.


L-am rugat să ne vorbească despre acest eveniment comemorativ, Martor 3, consacrat lui Valeriu Gafencu la 60 de ani de la trecerea lui la Domnul.

Doamna Carmen Ghiță a venit de la București să vorbească despre unchiul său Valeriu Gafencu. Am rugat-o să ne spună impresiile sale la sfârșitul acestei comemorări de la Paris.

Carmen Ghiță vorbind despre Valeriu Gafencu  


PARTEA A II-A



Voi continua să vă prezint astăzi a treia manifestare comemorativă din seria intitulată Martor, dedicată martirilor-mărturisitori din temniţele comuniste și organizată în Catedrala Ortodoxă Română Sfinții Arhangheli din Paris.



[...]

Arestat odată cu el, prietenul și colegul lui de celulă, Ion Ianolide, în cartea sa Întoarcerea la Hristos, își amintește astfel de acele vremuri :
Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu și mama acestuia, Elena Gafencu, care l-a vizitat la colonia de muncă Galda


Eram toţi tineri şi curaţi cu inima. Nu eram corupţi în nici un fel, păcatele societăţii nu ajunseseră la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinţa şi ne străduiam să ne păstrăm curate inima şi mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnaseră fără milă şi unii dintre noi aveau mai mulţi ani de închisoare decât ne era vârsta.”

Părintele Gheorghe Calciu, un alt martor-mărturisitor din închisorile comuniste, scria astfel despre viața acestor tineri în temniță :
În primul rând, ei au căutat să-şi pună în ordine propriile lor vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi șlefuiască încet caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru Crucea purtată) şi Marin Naidim, locuind în aceeaşi celulă, au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos”.
Părintele Gheorghe Calciu privind icoana lui Valeriu Gafencu la Mănăstirea Diaconești
Părintele Gheorghe Calciu privind icoana
 lui Valeriu Gafencu la Mănăstirea Diaconești
 „Din toţi cei patru care au început viaţa comunitară la Aiud şi apoi au ajuns la Piteşti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lăsat Dumnezeu pradă torturilor, ci toţi au fost salvaţi aproape în ultima clipă, pentru a le cruţa suferinţa, pentru a nu îngădui murdărirea sufletului lor născut din nou prin curăţirea lăuntrică”.
Viaţa lui Gafencu şi a celorlalţi ca el este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos”, scria Părintele Calciu.

Dar din cauza regimului bestial la care a fost supus, Valeriu Gafencu a ajuns în 1949 la sanatoriul-închisoare Târgu Ocna într-o stare atât de gravă încât supraviețuirea sa timp de doi ani poate fi considerată drept o minune. TBC-ul pulmonar, osos și ganglionar, reumatismul și lipsa de hrană i-au ruinat trupul.
Chipul său era însă scăldat într-o lumină nepământeană, despre care mărturisesc mulți dintre cei care i-au fost atunci aproape, semn că sufletul său era nedespărțit de rugăciune.

Astfel, regimul dur al detenției, torturile și bolile l-au întărit duhovnicește.
Cel numit de Părintele Nicolae Steinhardt, în Jurnalul fericirii, „Sfântul închisorilor”, Valeriu Gafencu spunea:
„Căutați fericirea în sufletele voastre. Nu o cautați în afara voastră. Să nu așteptați fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălășluiește Domnul Iubirii, Hristos. Daca veți aștepta fericirea din afara voastră, veți trăi decepții peste decepții și niciodată nu o veți atinge.”

Printre roadele înaltei viețuiri creștine a lui Valeriu Gafencu sunt și poeziile compuse de el, care erau cântate de deținuții politici în celule.

Iată cum își exprima și în versuri experiența sa din temniță, unde și-a asumat suferința ca pe un drum al crucii care l-a dus spre Înviere :

Mi-s ochii triști și fruntea obosită
De-atâta priveghere și-așteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea și îndelungă alergare
Și plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid și cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viața e Iisus,
Mărgăritarul prețios e-n tine.
Privesc la dimineața minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca și altădată,
Îngenunchez ‘naintea Ta plângând
Și-s fericit și plâng cu Tine-n gând.”

Într-un film despre poeții din închisorile comuniste, realizat de Părintele Moise Iorgovan și prezentat cu prilejul evenimentului Martor 3 de la Paris, foștii deținuți mărturiseau cu lacrimi în ochi câtă mângâiere le aduceau în temniță poeziile compuse acolo de ei și de cei ce sufereau împreună cu ei.

 ***

Părintele Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oașa din județul Alba este autorul cărții Sfântul închisorilor consacrată lui Valeriu Gafencu.
Părintele Moise Iorgovan de la Oașa vorbind despre Valeriu Gafencu în Catedrala Ortodoxă Română Sfinții Arhangheli din Paris
Părintele Moise Iorgovan de la Oașa vorbind despre Valeriu Gafencu în Catedrala Ortodoxă Română Sfinții Arhangheli din Paris

L-am rugat să ne spună cum a aflat prima dată despre acest martir al închisorilor comuniste.


PARTEA A III-A


Voi încheia astăzi prezentarea comemorării lui Valeriu Gafencu, începută în emisiunile precedente.


[...]
 
Mare mărturisitor creștin, tânărul Valeriu Gafencu, prin strălucirea vieții lui duhovnicești, a transformat în mănăstiri închisorile comuniste de la Aiud și de la Târgu Ocna, unde și-a dat viața pentru Hristos după 11 ani de temniță.

[...]

Nicolae Trifoiu, în cartea sa Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor din România, mărturisește:
„După ce am ajuns la penitenciarul TBC Târgu Ocna, am avut marea favoare să stau în aceeaşi cameră cu Valeriu Gafencu. Era camera celor mai grav bolnavi, dintre care patru ţintuiţi la pat. Ceilalţi doi, ceva mai valizi, ne străduiam, cu puterile noastre fizice şi sufleteşti, să fim de ajutor celor patru. Atunci, în lungile seri şi nopţi de iarnă, Valeriu ne chema alături de el, pentru a schimba gânduri despre conştiinţa noastră creştină. Într-o asemenea seară mi-a adresat cea mai profundă şi esenţială întrebare, ce a avut darul să-mi marcheze viaţa pentru totdeauna. Suna aşa:

- Care crezi că este ţelul fundamental al vieţii?

M-am străduit să formulez un răspuns cât mai bogat în conţinut, dar cred că nu am reuşit să redau miezul adevărului. Răspunsul lui Valeriu a fost:

- Eu consider că ţelul de căpetenie al vieţii noastre trebuie să fie o permanentă pregătire pentru ziua învierii creştine, când oamenii şi neamurile se vor înfăţişa înaintea Judecăţii supreme, cu faptele lor bune şi cu păcatele lor, urmând să-şi ocupe locul cuvenit în locaşurile cereşti.

Poate mai auzisem asemenea lucruri sau altele similare, dar trecuseră peste mine cum curge apa peste bolovani. Aşa cum au fost exprimate de Valeriu însă, cu acea vibraţie înfiorată în glas şi cu acea profunzime cerească în privire, au avut efectul unei zguduiri spirituale, care mi-a transformat realitatea lăuntrică pentru restul vieţii”.

Aceasta este doar una dintre numeroasele mărturii ale celor cărora întâlnirea cu Valeriu Gafencu le-a schimbat viața.

Tot Nicolae Trifoiu povestea că, atunci când Valeriu a făcut o criză gravă de fibrilaţie atrială și s-a aflat la un pas de moarte, l-a văzut cum se ruga cu mâna pe o cruciuliță. După o vreme a constatat că supraviețuise în chip miraculos și i-a dat să bea apă cu zahăr pentru a-i ajuta cordul obosit. Când a băut, Valeriu a spus: Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?


Astfel, el ne dă un exemplu viu de trăire a Evangheliei din această duminică a Sfintei Cruci. Valeriu Gafencu a împlinit cuvintele lui Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”

Purtarea crucii grele către biruința în Hristos, Valeriu a exprimat-o și în versuri, cântate atunci de deținuții politici în celule, iar acum de maicile de la mănăstirea Diaconești.

Aflat într-o stare de permanentă jertfire de sine inspirată de jerfa lui Hristos, Valeriu a cedat pastilele sale de streptomicină, care-i erau indispensabile pentru a trăi, pastorului protestant evreu Richard Wurmbrand, salvându-i viața. După ce a scăpat din închisoare, în fața Comisiei pentru Securitate Interioară a Senatului american, acesta a făcut cunoscute atrocitățile la care sunt supuși deținuții creștini din țările comuniste, facilitând eliberarea lor.

Pe 2 februarie 1952, Valeriu Gafencu le-a cerut colegilor de suferință să-i procure o lumânare, o cruciuliță și o cămașă albă pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie. Cu o zi înainte de moarte, i-a spus prietenului său Ioan Ianolide:
„Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa fel încât să vină pe rând la mine, în liniște.”
Rămas bun” este și titlul ultimei poezii a lui Valeriu, veritabil testament duhovnicesc în versuri :
„ Sângerând de răni adanci,
De zile fără soare,
De răni ascunse și puroi,
Cu oasele slabe și moi,
Stau ghemuit în pat și mă gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.
Nu plângeți că mă duc de lângă voi
Și c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoții în același cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viață grea și-o moarte de martir.
Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Și ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.
Și-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu vă-nfricați de cei ce-n temniți vă închid
Și nici de cei ce trupul vi-l ucid.
De Cel ce viața-ți scoate din robie
Și fericirea-ți dă în veșnicie,
De El să-ți fie frică, turmă mică.
Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic și de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Și lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Și-s fericit.
Din cerul tău înalt și prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veșmânt
Un suflet care i-a iubit și i-a-nțeles.


Iată cum descrie Ioan Ianolide, în cartea sa Întoarcerea la Hristos, nașterea la ceruri a lui Valeriu Gafencu, la care a fost martor:

Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai aşa îmi pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care au participat la acel moment. Valeriu mi-a spus:

- În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui Îi datorez harul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi rugă pentru voi şi voi fi alături de voi… Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul…

Trecuse de ora 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi care se zbenguiau în văzduh… Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp…

-Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe. Aici a lucrat Dumnezeu…

A putut apoi să mai rostească: S-a sfârşit!

A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descompuneau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească.”
Așa cum îl rugase Valeriu, Ianolide i-a pus în gură o cruciuliță de metal, pentru ca, într-o zi, să-i poată fi identificate moaștele. Astfel, martirul care s-a sfințit ducându-și crucea grea cu răbdare în temniță, își poartă crucea și astăzi în mormânt.
 ***

La 60 de ani după ce Sfântul închisorilor Valeriu Gafencu a plecat la ceruri cu sufletul lui curat, înveșmântat în alb, să se roage pentru neamul său, la Catedrala Ortodoxă Română din Paris a fost pomenit în slujba parastasului și în mărturiile invitaților veniți din țară.

Părintele Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oașa a comparat fenomenul misticilor de la închisoarea Aiud, al cărui suflet a fost Valeriu, cu renașterea isihastă generată de Sfântul Paisie Velicicovschi la mănăstirea Neamț.
 
Dar mie, grupul misticilor de la Aiud mi-a amintit și de grupul „Rugul aprins”, alcătuit din rugători, clerici și mireni, care se reuneau la mănăstirea Antim un deceniu mai târziu, până au fost arestați de autoritățile comuniste.

Iată continuarea convorbirii cu Părintele Moise de la Oașa. (A se asculta fisierul audio)


Săpăturile de căutare ale moaștelor martirului închisorilor Valeriu Gafencu, realizate la Târgu Ocna de arheologii de la Institutul de investigare a crimelor comunismului din România, s-au închiat pe 7 septembrie 2011, fără a fi găsit craniul său cu cruciuliță în gură. Dar Dumnezeu ni le poate descoperi oricând, așa cum a făcut cu moaștele nestricăcioase ale preotului martir Ilie Lăcătușu la București.
Până atunci să ne mulțumim cu luminile descoperite nouă din viața lui ascunsă în temniță, care să ne lumineze trăirea noastră creștină.




Sursa:

I) 74. Evocarea lui Valeriu Gafencu la Paris (4.03.2012)
II)  75. Martor 3 la Paris (11.03.2012)
III) 76. Crucea de la Târgu Ocna (18.03.2012)