miercuri, 22 august 2012

Dumitru Staniloae: "in frica adanca de Hristos e dorinta adanca dupa El"

Motto:

poate doar...

poate doar
când îţi pierzi
cu totul credinţa 
în trupul şi sângele tău

poate doar
când vezi că prin ele
poţi numai să cazi
mereu şi mereu

poate numai atunci
poţi să-nţelegi
cât de mult şi de des
ai nevoie
de Trupul şi Sângele
lui Dumnezeu...
  Stapaniti de constiinta neputintei noastre de a atinge capatul desavarsit al curatiei, drumul nostru spre desavarsire nu se opreste niciodata. Voim sa ne inaltam mereu intr-o necontenita si nesfarsita sensibilizare: 
"adancul smereniei, aceasta este desavarsirea",
 zicea Sfantul Isaac Sirul. Nimic nu e mai inalt ca ea.

 Iar Sfantul Ioan Gura de Aur zice: 
"Stiu ca nimeni dintre noi nu este scutit de greseli, nimeni nu se poate lauda ca ar putea avea o inima curata. Ingrozitor este insa nu atat a nu avea inima curata, cat ca, neavad-o astfel, nu alergam la Cel ce poate sa o curateasca... Cine a fost odinioara mai pacatos ca vamesul? Insa el nu a avut decat sa zica: "Doamne, milostiv fii mie, pacatosul" (Lc. 18, 13), si s-a coborat din templu mai indreptat decat fariseul. Ce putere a fost in aceste cuvinte? In cuvinte, nici una; toata puterea a se afla in caldura cu care au fost spuse, sau, mai degraba, nu in aceasta caldura, ci, inainte de orice, in bunatatea lui Dumnezeu." [ Omil. VI la Osea, 3]
Adica in incredera in ea. Paradoxul intretine in suflet o continua tensiune. Voiesc mereu sa ma ridic deasupra conditiei mele, sa fiu si mai mult in Dumnezeu, pe Care-L stiu infinit mai mare decat am primit pana acum din El. Omul vrea sa fie mereu mai mult decat este, sa primeasca mai mult decat are din dragostea nesfarsita a Celui nesfarsit in dragoste, desi stie ca nu poate prin sine insusi mereu mai mult. Caci aceasta ar insemna ca este el insusi infinit. Daca omul e trist cand socoteste ca se afla numai cu puterile sale, atunci cand stie ca poate primi din Dumnezeu cel infinit mereu mai mult, el nu e nefericit din pricina aceasta, caci stie ca va primi mereu mai mult. Si stiind ca numai prin Dumnezeu poate inainta e mereu smerit.

Omul e o fiinta contradictorie, dar prin aceasta, nu nefericita, atunci cand crede ca se afla in legatura cu Dumnezeu; el e fericit in simtirea maretiei lui Dumnezeu si a cresterii din ea, dar si constieint de neputinta de a se ridica prin propriile puteri din monotonie, din banalitate, din platitudine, din noroiul pacatelor, din viclenie, invidie, mandrie, din robia patimilor.
Frica de Dumnezeu nu e un sentiment prin care omul isi traieste micimea fata de o esenta fundamentala inconstienta, ci un mijloc de cunoastere, de sesizare existentiala a maretiei unui Dumnezeu interesat in mod constient de viata lui si capabil sa-l ajute sa creasca in existenta. In frica ne simtim impresionati nu numai de un Dumnezeu mare, ci de un Dumnezeu care ne cere in mod constient sa traim conform voii Lui, nu pentru ca asa vrea El, ci pentru a ne ridica la putinta comunicarii curate si iubitoare cu El si primirii vietii Lui dumnezeiesti mereu mai libere de scaderi. Mai mult si mai viu cunoste omul pe Dumnezeu prin frica sa decat prin ratiunea speculativa, prin care crede ca el insusi dispunde de sine, sau ca o lege oarba si inconstienta dispune de el. Nu e in aceasta speculatie o relatie personala intre om si Dumnezeu. Caracterul de persoana al omului e anulat, sau nu se poate valorifica decat pentru scurta vreme si mai mult imaginar. Prin frica crestina, intreaga fiinta a omului intra in contact cu maretia constienta a lui Dumnezeu si se cutremura. Dar aceasta accentueaza responsabilitatea lui personala si deci caracterul lui de persoana. Numai frica aceasta are un efect mantuitor, un efect de imbunatatire asupra fiintei omului ca persoana; numai ea nu e paralizanta, nu produce resemnare. Ea e produsa de insasi lucrarea lui Dumnezeu, ca taina a iubirii Lui ce ne cutremura prin maretia si bunavoirea Lui fata de noi.

N. Hartmann a evidentiat realitatea trans-subiectiva a obiectelor cunoasterii prin faptul ca aceasta cunoastere e scaldata in stari emotionale, pe care nu le producem noi. Si experiem aceste stari prin atingerea noastra de realitatea celor cunoscute (Modus der Betroffenheit); experiem o "asprime a realului" (Die Harte des Realen). Dar numai un Dumnezeu personal ne produce emotii de maxima responsabilitate cu putere adanc transformatoare pe verticala binelui, cu colaborarea vointei noastre. Numai frica de un Dumnezeu personal are in cel mai inalt grad acest caracter emotional, dar in acelasi timp responsabil, neanuland libertatea noastra. Ea uneste in sine insusirea de mijloc al cunoasterii maretiei lui Dumnezeu cu aceea de mijloc al trairii pacatoseniei proprii si a trebuintei de a ne indrepta prin fapta vointei. Numai un Dumnezeu personal ne promoveaza ca persoane. Toate acestea se cunosc si se traiesc vibrant deodata numai in frica de Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur a staruit in chip deosebit asupra cunoasterii lui Dumnezeu prin frica ("Despre Dumnezeu cel necuprins"). Dar el a unit cunoasterea lui Dumnezeu prin frica cu cunoasterea Lui prin iubire. Prin amandoua luam puterea de a ne indrepta. De aceea si in Liturghia ce-i poarta numele, preotul, iesind in usile imparatesti cu potirul purtator al Sfintelor Taine, chiama pe credinciosi la Sfanta Impartasanie cu cuvintele: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati".

Fara credinta intr-un Dumnezeu personal n-ar fi o frica unita cu iubirea. Cunoscand prin credinta ca in potir este Trupul si Sangele Domnului, Care S-a jertfit pentru ei si li Se daruieste prin iubire, sunt umpluti si ei de iubire, dar si de frica, cunoscandu-si nevrednicia lor. Dar preotul ii indeamna totusi sa se apropie, biruindu-si frica prin iubire. Iar faptul ca frica de Dumnezeu e unita cu constiinta pacatului dovedeste si mai mult ca aceasta frica e legata in fiinta noastra de relatia cu un Dumnezeu personal, ca in ea se manifesta raspunderea noastra inalienabila fata de Dumnezeu, raspundere niciodata deplin satisfacuta. Iar pacatul ni se arata de neuitat, mai ales prin faptul ca prin el am nesocotit indatoririle noastre fata de semeni, fapturi ale lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat intipariti de o raspundere unii fata de altii, pentru o ajutoarare si o iubire reciproca, pentru parasirea egoismului, pentru promovarea iubirii intre noi, constienti ca toti suntem fapturi iubite ale lui Dumnezeu. Ne-a creat cu aceasta indatorire pentru ca suntem fiinte constiente si capabile sa ne aratam iubirea reciproca prin fapte, si, prin aceasta sa contribuim noi insine la cresterea noastra spriritualala, la tot mai marea asemanare si unire a noastra cu Dumnezeu.

Daca ne impartasim de Domnul cu o astfel de pocainta si frica, El ne va intari sa continuam pocainta noastra si sa ajungem la iertarea de la judecata din urma si la viata de veciAceste sentimente trebuie sa ne insoteasca cu atat mai mult in apropierea de Trupul si Sangele Domnului, cu cat El S-a rastignit si ni se Se daruieste in starea de jertfa, din iubire pentru noi, cu vointa de a ne duce pe toti la aceasta unire in El prin dragoste. El vrea sa ne uneasca pe toti in Sine, ca sa gasim in El si in unirea dintre noi toata fericirea, iar noi suntem inca foarte departe de aceasta stare.

Aceasta distanta dintre El si noi sub raport moral ne ridica la constiinta nevredinciei noastre, caci n-am facut aproape nimic ca sa-I urmam pilda. Apropiindu-ne de mila Lui, care a mers pana la jertfa pentru noi, si ramanand in simtirea ei, ne dam seama cat de departe suntem noi de pilda milei si jertfei Lui.

Daca nu ne apropiem cu acest sentiment inseamna ca suntem intr-o extrema tocire, inchisi in nepasare si nesimtire. Si insusi acest lucru inseamna o condamnare a noastra, o cadere din adevarata umanitate, o stare de ingrosare, care nu e lipsita de un chin, de o ucigatore plictiseala.

In acest sens, Domnul, Care ni Se da cu caldura dragostei Lui nemarginite fata de noi, ne devine foc arzator sau chinuitor. De aceea spun Sfantul Isaac Sirul si Sfantul Maxim Marturisitorul ca insasi iubirea lui Dumnezeu ne va fi un foc care ne va arde in viata viitoareCaci chinul nostru etern va insoti lipsa de dragoste in care ne-am scufundat. Va fi un chin etern, arzator, pentru ca tocirea a ajuns pana la neputinta de a scapa de starea pe care ne-am creat-o prin continua noastra nepasare fata de altii. Impietrirea si chinul vor fi legate in mod paradoxal, ca si libertatea si neputinta.

Pe de alta parte, in faptul de a nu putea uita neimplinirile datoriilor fata de altii nicicand, concomitent cu eternitatea tocirii noastre, se arata valoarea neconditionata si eterna a celorlalte persoane, sau intemeierea valorii lor in dragostea lui Dumnezeu fata de ele. Orice pacat fata de un om e un pacat fata de Dumnezeu, deci un pacat urias, care are nevoie de iertarea Lui.

Si daca nu obtinem iertarea aici, vom avea sa dam socoteala pe planul etern. Iata cum avem motiv sa ne pocaim cat inca suntem pe pamant si simtirea nu ni s-a tocit total, si sa cerem iertarea de pacatele savarsite. De aceea ne apropiem de Trupul si Sangele Domnului cu pocainta si cu infricosarea cu care ne vom apropia de Judecata din urma. Chiar a nu simti trebuinta de a cere iertarea e un semn de tocire.

Iata ce sens are pocainta cu care ne apropiem de impartasirea de Hristos. De aceea frica de care suntem cuprinsi cand ne apropiem de Trupul si Sangele Domnului e si o frica de a nu ne apropia invartosati in pacate si, deci, o frica sa nu cumva sa nu primim iertarea lor, eliberarea de tocirea produsa de ele. De aceea e si o frica insotita de rugaciunea staruitoare de iertare. Cu cat e mai mare aceasta frica, cu atat e mai mare sensibilitatea care nu poate suporta raul savarsit, care tinde spre bine, deci spre puterea lui Hristos, ca sa-l savarsim. Avem aici un paradox: in frica adanca de Hristos e dorinta adanca dupa El. Sfantul Ioan Gura de Aur socoteste frica de Dumnezeu ca un semn al constiintei de a sta in preajma negraitei maretii dumnezeiesti. Dar se poate adauga ca frica aceasta e cu atat mai mare, cu cat ne e mai adanca constiinta pacatoseniei.

[...]

Credinciosul nu-si arata frica si pocainta, sustinute de constiinta pacatului fata de o esenta care nu ia cunostinta de aceasta frica si pocainta, ci fata de Dumnezeu personal. El nu se adreseaza cu marturisirea pacatelor si cu vointa de indreptare unei esente lipsite de constiinta si supusa unor legi implacabile, ci unei supreme constiinte libere: "Tie unuia am gresit". Numai de la Ea poate cere si primi iertarea. Abisul care-i produce ameteala e purtat de aceasta constiinta, care manifesta potrivit cu vointa Lui acest abis in mod variat. Aceasta constiinta poate face sa se inspaimante pacatosul cu acest abis, sau poate priva pe om de adaparea din el. Numai intensitatea de viata a reactiei unei constiinte purtatoare a unui astfel de abis de putere poate suscita si intretine in om frica negraita si nepotolita, o data cu asigurarea ce i-o da ca ea este in acelasi timp atotmilostiva. Asigurati de iubirea si de mila unui astfel de Dumnezeu Atotputernic, Care vrea sa ne asigure, prin implinirea de catre noi a voii Lui, viata vesnica in comuniune cu El, frica de El e amestecata cu cererea milei Lui si cu iubirea de El; prin frica aceasta fiinta noastra pe de o parte se simte coplesita de El, pe de alta, atrasa de El ca spre Cel care-i poate da viata de veci in unirea iubitoare cu El. Ea nu e frica ce-l departeaza pe rob de un stapan care vrea sa-l piarda, ci de un Dumnezeu, Care, fiind Fiul unui Tata, S-a facut Fratele nostru ca sa ne faca si pe noi fii ai Tatalui, e frica de a nu pierde dragostea Tatalui, de a nu ne pierde prin aceasta pe noi insine. Ea insasi mentine in noi sensibilitatea care ne alipeste de El si nu ne face nepasatori. In frica aceasta e amestecata dragostea fata de El si vointa de a ne apropia tot mai mult de El, dar prin aceea ca ne facem tot mai curati, tot mai vrednici de El. 

Preotul indeamna la toate acestea pe credinciosi cand ii cheama sa se apropie de Sfanta Impartasanie. Se exprima aici un puternic sentiment al prezentei lui Hristos, Care El insusi ne cheama la unirea cu El, aratandu-ne cat de mult ne iubeste, voind sa ni Se dea in stare de jertfa. In Sfanta Liturghie nu suntem numai noi cu sentimentele noastre, ca in adunarile neoprotestante. In mod paradoxal, preotul le cere credinciosilor sa aiba frica, dar totusi sa se apropie cu iubire.

In vechile religii pagane omul traia in aducerea jertfei numai un sentiment de puternica frica nelamurita. Pe de o parte confunda cerul cu natura, pe de alta, natura insasi cu fenomenele de distrugere petrecute in ea avea si ceva personal. De aceea idolul era zugravit pe jumatate om pe jumatate animal, sau cu un chip monstruos. Nu era in mod integral persoana, capabil de o actiune pur voluntara si iubitoare. Prin jertfa, zeitatea trebuia imblanzita in pornirea ei nestapanita, dar pe de alta nu putea fi imblanzita, caci era supusa unor legi mai presus de ea. Dar cerea prin firea ei sange. Si cel ce aducea jertfa era indemnat si el la savarsirea unui act de cruzime, de varsare de sange. Trebuia sa satisfaca pofta de sange a zeului, care pe de alta parte ii era impusa de o lege interioara. Nu se cerea ridicarea peste toate pornirile interioare carora le este supusa natura, sau natura alteranta, in sens de eliberare de elem sau de biruire a lor, ca in crestinism. Nici in mozaism nu e depasita cu totul ideea unui Dumnezeu al fricii si nici in islamul in care Alah cere aducerea la supunerem a celor ce nu-l accepta, cu iataganul. Crestinismul s-a ridicat la ideea Dumnezeului iubirii. Acesta nu-l mai vrea pe om sa verse sange pentru a-I aduce jertfa. Credinciosul aducand daruri lui Dumnezeu, sau aducandu-se pe sine, arata ca-L iubeste pe El mai presus de toate, pentru ca Dumnezeu insusi Si-a dat Fiul Sau spre jertfa din iubire pentru oameni. Frica omului e frica de a nu se apropia de Dumnezeu in stare de necuratie morala, de nevrednicie, de egoism. Aceasta e o frica nu mai putin adanca, dar e o frica innobilatoare.

[...]

Chemati de Hristos la Cina cea de Taina si la ospatul de nunta al dragostei, trebuie sa ne apropiem de aceea imbracati in haina dragostei, nepatati de pacatele egoismului, ale gandurilor viclene, contrare ei, ca Iuda cel intunecat la fata, sau cu prefacuta lumina. De aceea promite credinciosul sa nu nesocoteasca aceasta dragoste vanzandu-L pe Hristos vrajmasilor, adica unindu-se cu ei in lepadare de El. "Nu voi spune vrajmasilor Tai taina Ta" nu poate sa insemne pastrarea in secret a invataturii despre jertfa euharistica, ci lepadarea de Hristos si luarea in ras a Lui de catre cel ce a participat la masa dragostei Lui, atunci cand ajunge intre vrajmasii Lui, o data cu continuarea de-a face pe credinciosul cand se afla intre cei credinciosi, aceasta sa nu fie. Nimic nu poate slabi mai mult credinta decat aceasta nesinceritate sau duplicitate. Mai mult Se bucura Hristos de cel ce nu s-a dat pe sine drept ucenicul Lui, ci s-a purtat pe fata ca un talhar, dar in clipa in care El a fost batjocorit a avut curajul sa se dea de partea Lui si sa-L marturiseasca. Se va bucura mai mult de cel ce se apropie de impartasirea de El dupa o viata asemenea celei a talharului, dar plin de curajul marturisirii lui si cu cererea iertarii pacatelor sale. Cata vreme acela n-a experiat niciodata cu intensitate puterea dumnezeiasca a lui Hristos, acesta a trait-o cu mare putere in clipa in care s-a intors la El. Sinceritatea il umple de lumina.

[...]

Pe cel ce se desparte cu voia de pacat, Hristos il curateste cu Trupul si cu Sangele Sau. Totul se infaptuieste prin impreuna lucrarea omului cu Hristos. Tensiunea se intalneste cu tensiunea. Hristos nu lucreaza asupra omului ca asupra unui bustean. De aceea, pe cel ce ramane identificat cu pacatul, Hristos il arde impreuna cu pacatul; il arde prin chinurile ce va trebui sa le sufere de pe urma acestei nepasari. Tocirea si scarba de sine vor aparea cu atat mai mult legate de el, cu cat s-ar arata mai nesimtitor chiar fata de patrunderea Trupului si sangelui lui Hristos in el. Prezenta celui curat produce totdeauna chinuri celui care-l intampina cu obraznicie. Insensibilitatea la apropierea de cele bune se uneste paradoxal cu o sensibilitate chinuitoare a regretului, urmata de o scarba de o astfel de viata, de trairea intensa a non-sensului ei, de care in viata viitoare omul nu mai poate scapa.

Efectele pozitive, care merg dincolo de iertarea pacatelor pana la indumnezeirea si la hranirea sufletului cu toate cele pe care le ofera bunatatile nuntii lui cu Hristos, dar si efectul negativ al arderii prin chinuri a celor nevrednci, il exprima preotul in rugaciunea urmatoare:
"Cutremura-te omule, vazand Sangele indumnezeitor, caci e jar ce arde pe cei nevrednici. Trupul e al lui Dumnezeu si ma indumnezeieste si ma hraneste. Imi indumnezeieste duhul, iar mintea mi-o hraneste in chip minunat".
Intr-o alta rugaciune se spune ca focul lui Hristos arde pacatele. Cine iubeste nu mai pacatuieste. Cine nu raspunde la iubire sufera de scarba de sine. Hristos atrage prin dorul de El, pe care-l trezeste in cel ce vrea sa se impartaseasca de El, iar dragostea Lui produce o adevarata schimbare in acela. Caci dragostea aratata cuiva il face pe acela bun. Dragostea il umple pe acela de o dulce desfatare, care-l face sa laude, saltand, cele doua moduri ale prezentei lui Hristos (curatitoare si daruitoare de simtiri noi):
"M-ai atras cu dorul Tau, Hristoase, si m-ai preschimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste. Arde cu focul nematerialnic pacatele mele si invredniceste-ma sa ma umplu de dulcea desfatare a celor din Taine, ca sa laud saltand, Bunule, cele doua prezente ale Tale".
Prin Sfanta Impartasanie, act de suprema iubire, se produce in noi o schimbare. Nu numai Hristos intra prin ea in adncurile noastre, umplandu-le de delicatetea dragostei si bunatatii Sale, ci si noi intram la ospatul din camara Sa de nunta, in calda intimitate cu El; sufletul a ajus la starea de mireasa si de nuntas, precum Hristos e trait si ca mire si camara si ca amfitrion care ospateaza cu dulceata propiului Sau trup fiinta credinciosului, ca intr-o intima si iubitoare perihoreza. In clipa intrarii in acea intimitate, sufletul e cucerit si de fericirea intrarii, dar si de teama de a nu avea haina pe masura frumusetii si curatiei "locului" in care intra. Caci in cazul din urma el stie ca va fi ars de "focul nematerial". Hristos este "foc nematerial" sau caldura spirituala a iubirii care curateste pacatele celui ce se uneste cu credinta cu El, dar il arde cu chinurile ei pe cel ce dispretuieste ceea ce se petrece. Iubirea careia nu-i raspunzi sfarseste prin a te chinui, cu tocirea insensibilitatii tale.
"In straluciririle sfintelor Tale (incaperi), cum voi intra eu, nevrednicul? Caci de voi indrazni sa intru in camara de nunta, haina ma va vadi ca nu este de nunta si voi fi aruncat legat din ea. Curateste, Doamne, intinaciunea sufletului meu si ma mantuieste ca un iubitor de oameni".

Curat cu desavarsire nu este nimeni. Dar important este sa nu caute sa intre cineva in intimitatea lui Hristos cu nepasare, ci rugandu-se sa fie curatit de Hristos insusi, cu focul nematerial al iubiri Lui.

Sfanta Impartasanie este arvuna camarii de nunta deplin vadite din viata viitoare, a Cinei de Taina fara sfarsit a fericitului ospat al dragostei si al deplinei comuniuni neincetate.
[...]

Preotul citeste in taina rugaciunea de multumire catre Dumnezeu pentru ca l-a invrednicit sa se impartaseasca de "cerestile si nemuritoarele Lui Taine", cerand inatarirea intru frica Lui, indreptarea si pazirea vietii sale pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu si ale tuturor sfintilor Lui. "Frica" trebuie sa-l tina si mai departe in ascultare de Cel pe Care L-a primit in sine, sau Care S-a unit prin vointa Sa cu el. Frica trebuie sa pazeasca in el dragostea de Hristos, gandul neincetat la El; sa-l opreasca de la nesocotirea Celui ce a binevoit sa Se salasluiasca din nou in el. "Frica" e mijloc de pazire si subtiere a sensibilitatii lui, a constiintei despre o atat de inalta prezenta in el. A se uni cineva cu tine din bunavointa lui nu inseamna a-ti toci sensibilitatea fata de el, a uita de respectul si pretuirea ce i se cuvin. Familiaritatea nu trebuie unita cu lipsa de sensibilitate si delicatete. Cu atat mai mult nu trebuie sa se uite aceasta in cazul unirii lui Hristos cu noi.

Apoi diaconul, sau in lipsa lui preotul, venind cu sfantul potir in usile imparatesti si inaltandu-l, zice catre popor: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati". De este diacon, acesta o face el, primind potirul de la preot. Sfantul Apostol Pavel uneste si el credinta cu dragostea, dar si pe amandoua cu harul dumnezeiesc, cand spune: "si a prisosit foarte harul Domnului nostru impreuna cu credinta si cu dragostea cea intru Hristos" (I Tim. 1, 14). Viata crestina incepe de la credinta si inainteaza pana la dragoste, care nu are sfarsit. Dar nu numai credinta sustine inaintarea crestinului pana la dragoste, ci si frica de Dumnezeu. Mai ales in apropierea de Dumnezeu il stapaneste pe om frica, sa nu se apropie cu nevrednicie. E frica de maretia negraita si de sfintenia lui Hristos, dar si frica sa nu jigneasca prin nepasarea lui marea dragostea lui Hristos fata de el, dragoste care Il face pe Hristos sa i Se impartaseasca cu Trupul si Sangele Lui. Cine nu o are pe aceasta, nu traieste cu adevarat apropirea lui Dumnezeu. In stare de tocire nu se simte Dumnezeu. Dumnezeu, cu deosebire in calitatea de Fiu intrupat si rastignit pentru noi, este focarul unei negraite sensibilitati si izvor de sensibilizare a noastra, mijloc de inaltare a omului la culmea sensibilitatii si a delicatetii. Trebuie sa ne fie frica sa nu jignim, prin insensibilitatea noastra, sensibilitatea Celui jertfit pentru noi.

Dar aceasta frica nu trebuie sa-l opreasca pe credincios sa se apropie in acest grad suprem de Hristos, Cel ce Se apropie de noi cu sensibilitatea Celui jertfit pentru noi. Dar apropiindu-se, sa nu uite de frica. Iar frica nu o poate mentine fara credinta. Caci credinta in dumnezeirea si in vointa Lui de a ne mantui, prin Trupul Lui jertfit din mila pentru noi si dat noua cu iubire, ii va da indraznire sa se apropie, cu toata frica pe care o pastreaza. Ba, aceasta indraznire va fi inaripata si mai mult prin dragoste. Sfantul Apostol Ioan a spus ca "in dragoste nu este frica" (I In 4, 18). Dar el vorbeste aici de frica incepatorilor, cea fara dragoste, nu de frica cea desavarsita. Despre aceasta s-a spus: "Frica de Domnul este curata, ramane in veacul veacului" (Ps. 18, 10); sau: "Temeti-va de Domnul toti sfintii Lui, ca nu le lipseste ceva celor ce se tem de El" (Ps. 33, 9); sau "Fericiti cei ce se tem de Domnul, cei ce umbla in caile Lui" (Ps. 127, 1). Intr-o stare duhovniceasca sensibila la nesfarsita si tainica bunatate a lui Dumnezeu, nu poti distinge frica de dragoste. In delicatetea fata de altul dragostea si sfiala, grija de a nu-l supara si iubirea formeaza un tot.

[...]

Frica aceasta cu care trebuie sa ne apropiem de El e de o simtire plina de aceasta delicatete. Prin ea dovedim ca simtim delicatetea lui Dumnezeu Insusi fata de noi, care ne si umple de sfiala, dar ne si atrage. E o simtire superioara unei cunoasteri reci, distante, care ramane nesimtitoare la dragostea lui Dumnezeu.

Apoi preotul ii impartaseste pe rand pe cei ce vor, dupa ce rostesc dupa el cele trei rugaciuni rostite si de el inainte de a se impartasi.

Credinciosii sunt impartasiti din sfantul potir, preotul luand cu lingurita din vinul din el si cate o particica din NI KA muiata in el, aratandu-se ca li se da puterea biruitoare asupra pacatelor nesimtirii lor si asupra ispitelor spre pacat, ca si asupra mortii sufletesti si vesnice ce le vine din pacate. Dar si avantul generos spre jertfa. Acelasi Sange al lui Hristos, curat de orice simtire egoista, necuvenita, dar plin de elanul dragostei compatimitoare va curge si in vinele lor, provocand in ei simtiri corespunzatoare. Dar Hristos va ramane ca ipostas dumnezeiesc intrupat, jertfit si inviat, ca o rezerva de putere si de dragoste infinita pentru viata noastra vesnica. El nu se confunda cu noi, desi Isi traieste Sangele Sau curgand in vinele noastre, ca arvuna a invierii noastre. Prin impartasire credinciosii s-au unit cu Fiul cel intrupat, devenind si ei fii, sau daca s-au mai impartasit si inainte, sporesc starea lor de fii ai Tatalui si de frati ai Fiului lui Dumnezeu, Care S-a facut om pentru ei. Prin aceasta s-au facut mostenitori ai Imparatiei Tatalui, membrii ai Imparatiei Sfintei Treimi. E treapta cea mai inalta la care pot ajunge oamenii. Nicolae Cabasila spune:

"ceva mai inalt nu se poate cugeta. De aceea ea este Taina care incheie inaltarea noastra. Caci mai departe nu se poate patrunde, ceva mai inalt nu se adauga... Dupa Euharistie nu ne mai ramane nimic spre care sa continuam a inainta, ci numai sa ramanem in ceea ce ne da si sa cautam sa pastram comoara aceasta pana la sfarsit. O ce taina mare! In ce consta ea? Duhul lui Hristos Se amesteca cu duhul nostru, voia Lui cu voia noastra, Trupul Lui, cu trupul si sangele nostru" (Despre viata in Hristos, trad. germama, ed. 2, Viena, 1966, p. 101, 104).

Ne-am facut una cu Fiul cel intrupat, dupa firea Lui omeneasca indumnezeita; Tatal privindu-L pe El, ne vede in El pe noi, si privindu-ne pe fiecare din noi, Il vede pe El. Dar in starea de fii putem inainta. Caci iubirea nu are sfarsit. Prin aceasta am devenit mostenitori ai Imparatiei Tatalui impreuna cu Fiul Lui. Dar putem si inainta vesnic in gustarea fericirii.



3 comentarii:

  1. Buna seara vin cu rugamintea la d-voastra sa publicati un articol umanitar si sa distribuiti pe facebook despre fetita mea Leontina Nicoleta Calin
    Mai multe detalii le gasiti pe :http://leontinanicoleta.blogspot.ro/
    Astept raspunsul d-voastra la pagina de e-mail leontinavioleta@yahoo.com
    Va multumesc frumos!

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc frumos pentru blog si postari. Scrii frumos. cu drag si suflet. Sa fii sanoatos, romanule, ortodox calator!

    RăspundețiȘtergere
  3. @ Ernest

    Multumesc si eu pentru aceste cuvinte calde.

    Nu sunt decat un ciob care reflecta lumina si din ea va impartasesc si voua, celor care ajungeti sa cititi cate ceva aici.

    RăspundețiȘtergere