luni, 1 octombrie 2012

Parintele Melchisedec de la Manastirea Lupsa despre taina voii lui Dumnezeu si cum se impleteste ea cu libertatea omului

In cele ce urmeaza vom prezenta cateva extrase din conferinta "Intre libertate si voia lui Dumnezeu" tinuta la Timisoara in data de 26 septembrie 2012 de catre Ieromonah Melchisedec Ungureanu de la Manastirea Lupsa (jud. Alba). Conferinta a facut parte din “Zilele Sfântului Siluan Athonitul” organizate in fiecare an, la sfarsit de septembrie, de catre Asociatia Culturala Kratima Timisoara, dimpreuna cu Mitropolia Banatului.


[...] Bineinteles ca aicea sunt o multime de drumuri care ni se deschid, dar mi-am ales sa-l urmam pe Alexandru Dragomir, care in cartea lui "Crase banalitati metafizice" spunea ca primul  lucru de care ne izbim atunci cand vorbim despre libertate este faptul ca nu stim ce este ea. E un dat, e ceva interior, e altceva... Si observam ca oamenii fac confuzie intre libertate si eliberare. Multi au aceasta confuzie: confunda sentimentul de libertate cu sentimentul de eliberare. Pentru ca omul poarta in sine, cel care traieste aceasta actiune de eliberare, poarta aceasta nazuinta a sentimentului libertatii. Si Alexandru Dargomir zice in continuare: "cert este ca port in mine sentimentul de libertate legat ferm de eliberare, si ca, gandind tot timpul dinauntrul supuseniei in care noi traim, ne gandim eliberarea odata cu sentimentul libertatii". 

Cum se face atunci ca putem sa gandim ca libertatea sa fie altceva decat un sentiment care insoteste eliberarea? Cum sa facem ca ea sa devina o stare in care sa ne instalam si din care sa iasa in permanenta ceva? Pentru majoritatea oamenilor libertatea este eliberare, urmata indeobste de lene si de "fac ce vreau". Si-si pune, in continuare, Alexandru Dragomir problema, si intrebarea la care nu-i da raspuns: daca omul traieste la nivelul acesta superficial al vietii, este oare el capabil sa guste cu adevarat din libertate? El spune asa: "poate libertatea sa devian un bun, atata vreme cat traind intr-o lume, omul traieste in supusenie si aspira cel mult la eliberare?" Si nu da raspunsul la aceasta intrebare, dar parca e evident raspunsul pe care il evita Alexandru Dragomir. 

Deci, din aceasta nuanta pe care am vazut-o la Alexandru Dragomir, care face distinctie intre libertate, care este o stare, si eliberare care este un act dinamic, un proces - sa-l numim asa - intelegem ca libertatea este ceva mult mai mult decat eliberarea, nu este doar o simpla eliberare in diferite contexte sau diferite planuri. Si aicea intram in constiinta clara pe care ne-o impartaseste sfanta noastra Biserica, ca libertatea nu este doar o simpla eliberare, ci libertatea este darul pe care Dumnezeu il face omului, darul acesta in care se manifesta, cum spunea Parintele Sofronie Saharov, "cel mai deplin Chipul lui Dumnezeu in om". Libertatea, deci, este darul acesta pe care il primim fiecare dintre noi, care este expresia persoanei. Iata ce spune Parintele Sofronie intr-una din cartile lui: "acesta libertate a carui experienta se da omului, crestinului, tine de principiul persoanei in om, de principiul personal in om. Acestea doua: persoana si libertatea sunt unite in chip nedespartit. Unde nu este libertate, acolo nu este nici persoana". Indrazneste Parintele Sofronie sa fie categoric cand spune acest lucru. Si, dimpotriva, unde nu este persoana, acolo nu este nici libertate. Acest chip al fiintarii vesnice este propiu, exclusiv persoanei, si nicidecum individului.

Ziditi suntem de Dumnezeu dupa Chipul Sau, pentru viata dupa Asemanarea Sa, adica pentru indumnezeirea noastra finala, impartasirea vietii dumnezeiesti in toata plinatatea sa. Legaturile intre Dumnezeu si om sunt intemeiate pe principiul libertatii. In definirile noaste de sine, cele de pe urma, inaintea lui Dumnezeu noi suntem persoane de sine stapanitoareCand, in libertatea noastra inclinam spre pacat, atunci rupem cu El legatura dragostei si ne indepartam de El. Putinta de a ne defini negativ fata de Tatal cel Ceresc alcatuieste aspectul negativ al libertatii, cum o numeste Parintele Sofronie Saharov. Insa, aceasta fatala stapanire de sine este totusi conditia de neocolit pentru ca persoana facuta sa se poata inalta spre a primi viata dumnezeiasca. Deci, prin acest aspect tragic al libertatii, cand omul alege cumva ceea ce nu este in gandul lui Dumnezeu, chiar si prin acest aspect tragic, [se] arata oarecum riscul pe care Dumnezeu si l-a asumat in momentul in care ne-a creat pe noi, ne-a plasmuit dupa Chipul si Asemanarea Sa. Si Parintele spune ca in aceasta fatala stapanire de sine este totusi conditia de neocolit ca persoana sa poata sa se intalte si sa primeasca viata dumnezeiasca.

Iata cum ne descopera maica noastra, Biserica, ce este pana la urma libertatea: darul prin care noi avem aceasta putere de sine stapanitoare  ca noi sa ne definim, noi sa putem sa primim viata dumnezeiasca. Dar, desi suntem persoane de sine stapanitoare dupa Chipul lui Dumnezeu Celui Viu, totusi libertatea noastra nu are in sine caracterul absolut pe care-l vedem la Dumnezeu. Dumnezeul nostru, Dumnezeul Tripersonal Tatal, Fiul si Duhul Sfant, si Persoanele sunt absolute in Dumnezeu. Iata ca noi avem chipul acesta si avem posibilitatea sa ajungem la asemanare cu Dumnezeu, dar noi nu avem acest caracter absolut pe care-l are singura libertatea lui Dumnezeu. Adica Dumnezeu are libertatea absoluta.  El este Cel ce Este, e de Sine stapanitor, de Sine se determina, e Viata fara de inceput si fara de sfarsit. Noi, totusi fiind fauriti, creati de Dumnezeu, avem aceasta dependenta de Dumnezeu, dar totusi in limitele acestea, ale creatiei noastre din partea lui Dumnezeu, totusi nu suntem fara de inceput, dar putem sa ne impartasaim, daca ajungem la asemanare cu Dumnezeu, sa ne impartasim din viata dumnezeiasca fara de inceput si fara de sfarsit. Si chiar daca libertatea nostra nu are in sine caracterul absolut pe care-l vedem la Dumnezeu, libertatea noastra este acea lume in care noi putem sa ne definim absolutlibertatea este spatiul - daca l-as putea numi asa- in care se vede ca Dumnezeu il cinsteste pe om, ii cinsteste alegerea lui, dar nici duhurile rele nu se pot baga in acest spatiu al libertatii omului. De la Sfintii Parinti stim ca duhurile rele cauta sa amageasca alegerea omului, sa o pacaleasca cumva, sa o traga le ceea ce vor ei prin siretlicuri, pentru ca nu nu au aceasta putere sa intre in spatiul acesta al libertatii pe care il are omul cand alege, cand are posibilitatea sa aleaga intre bine si rau, sa aleaga in a face voia lui Dumnezeu si a nu face voia lui Dumnezeu, in a alege sa-L iubeasca pe Dumnezeu sau sa fie indiferent fata de Dumnezeu. Deci noi suntem absolut liberi sa alegem ceea ce vrem noi, si Dumnezeu respecta libertatea nostra, si nici duhurile acestea nu au posibilitatea, daca noi alegem, sa vina cu forta si sa ne silniceasca, decat daca voia noastra este impatimita si atunci duhurile au mai multa stapanire asupra noastra

Ca sa putem intelege mai deplin taina voii lui Dumnezeu si cum se impleteste ea cu libertatea omului, este bine sa vedem cum se manifesta libertatea noastra in planul cunoasterii si al iubirii, cum si cat poate omul infaptui din ceea ce alege el in deplina libertate. Ca daca libertatea noastra nu poate purta in sine un caracter absolut al definirii de sine, asa cum vedem la Dumnezeu, inseamna ca libertatea noastra are totusi niste limite, si e bine sa cunoastem limitele astea, sa intelegem care sunt, pentru ca ele sunt limitele devenirii noastre, care - limite - tind sa se largeasca in momentul in care omul tinde sa fie mai mult asemanator lui Dumnezeu. Si ceea ce este interesant este lucrul acesta al largirii limitelor omului, pentru ca omul are de multe ori impresia ca a facut [tot ceea] ce poate face, si zice: "nu mai pot", "sunt la limita", "nu mai fac fata". Si totusi, in ciuda, - daca putem spune asa- a afirmatiilor respective, omul isi continua viata, trece prin incercari, de multe ori mai mari decat si le-a inchipuit, face fata la situatii care erau mai presus de inchipuirea lui. Si tot acest efort, toata aceasta nevointa, daca o punem in termeni ascetici, este de fapt nevointa largirii limitelor, si trairea lui devine tot mai ampla si mult mai asemanatore cu trairea lui Dumnezeu. Omul care incepe sa-si cunoasca si sa-si largeasca limitele la care poate vietui, incepe sa devina tot mai asemanator lui Dumnezeu.

Si atunci se poate pune o intrebare: care este raportul intre libertate si infaptuire? Ca daca eu am libertatea sa aleg orice, vad totusi ca nu am libertatea sa infaptuiesc orice, ca sunt determinat totusi de niste conditii si launtrice si de un dar pe care fiecare-l are de la nastere, dar si de niste conditii istorice, pe care nu le putem depasi sau nu le putem schimba. Si, obiectiv vorbind, daca ne gandim la raportul acesta intre libertate si infaptuire, vedem ca, cu cat mai mare este libertatea cu atat mai mare poate fi si infaptuirea pe care omul o alege in masura libertatii lui, astfel incat Parintele Sofronie a ajuns sa faca acesta afirmatie, sa zica: "orice facere omeneasca, care nu este savarsita intru deplina libertate nu are valoare vesnica", nu are caracter vesnic. De ce? Pentru ca daca omul traieste in masura stramta determinata de lipsa de libertate, lucrul acesta nu se intampla in spatiul lui Dumnezeu. Dar noi vedem ca, cu cat e mai deplin un gest, cu cat are incarcatura unei libertati launtrice, cu atat are mai mare valoare, acel gest sau acea lucrare.

***

[...] Abordarea lui Dumnezeu este un pic diferinta pentru ca prezenta lui Dumnezeu, existenta Lui, nu e perceputa de orice om de pe fata pamantului. Nu orice om poate sa acceada la libertatea pe care o are in sine, ca samanta, ca sa-L simta pe Dumnezeu sau sa simta prezenta Lui, sau existenta lui Dumnezeu; multi oameni nu o percep. Si atuncea despre voia lui Dumnezeu - ca problematica, sau ca univers care poate fi accesibil-, poate fi accesibila numai celui ce crede cu adevarat. Pentru ca Dumnezeu nu este nicaieri pentru cei ce privesc trupeste, zice Sfantul Silaun Atonitul, caci El e nevazaut, dar pentru cei ce inteleg duhovniceste este pretutindeni, caci este de fata, fiind in toate si in afara de toate. El este in toate si in cei ce se tem de El".  Si atuncea despre voia lui Dumnezeu nu poate sa vorbeasca decat cel care are aceasta intelegere duhovniceasca si care simte prezenta lui Dumnezeu, Care este pretutindeni. Si ca sa ai acces la intelegerea voii lui Dumnezeu trebuie sa privesti un pic altfel realitatea lumii acesteia. Adica, e nevoie sa ai ochiul credintei deschis, sa simti atotputernicia Lui, sa fi atins, sau coplesit chiar, de dragostea lui Dumnezeu. Atunci sufletul devine liber si capabil sa se poata preocupa in ce consta voia lui Dumnezeu, sa inteleaga care este voia lui Dumnezeu.

In sensul acesta, in sensul cel mai general, expresia voii lui Dumnezeu se poate vedea din creatia lumii, pentru ca Dumnezeu a creat lumea din iubire. Si frumusetea si perferctiunea lumii, asa cum a gandit-o Dumnezeu pana in cele mai mici detalii, lumea pe care noi o uratim continuu prin atitudinile noastre pacatoase, arata ca Dumnezeu a vrut sa ne impartaseasca dragostea Lui, pentru ca a creat lumea, sa ne aduca asa cum a facut, de la nefiinta la fiinta, pe noi si lumea aceasta. Dar, pentru ca omul a cazut si nu mai sunt asa de limpezi graiurile lui Dumnezeu, si nu tot omul vede sau percepe dorinta si voia lui Dumnezeu de a impartasi omului dragostea dumnezeiasca - nu tot omul privind creatia se copleseste si graieste ca si proorocul David care spune: "cand vad cerurile, lucrurile Tale ma uimesc" si "ce este omul si cum l-ai plazmuit pe el" - si atuncea, Domnul a ingaduit sa se exprime in cuvintele Scripturii, S-a descoperit mai bine in Vechiul si Noul Legamant, pe Sine si voia Lui, ceea ce voieste Domnul. Cand vrem sa cunoastem, in sensul acesta general, ce vrea Dumnezeu cu lumea aceasta, aflam daca citim Sfintele Scripturi, si vedem ca Dumnezeu asa de mult a iubit lumea incat L-a dat pe Fiul Sau, ca tot omul care crede sa se mantuiasca si sa aiba viata vesnica (cf. Ioan 3, 16).

Cuviosul Siluan arata insa ca desi este desavarsita voia lui Dumnezeu care se descopera in Sfintele Scripturi, totusi este important faptul sa stim in chip personal ceea ce vrea Dumnezeu de la mine. Cand incep sa-mi pun problema aceasta si caut sa aflu raspuns la intrebarea aceasta: "ce vrea Dumnezeu de la mine?" se manifesta si creste in mine principiul acesta al persoanei. Va aduceti aminte ca am pomenit la Parintele Sofronie ca libertatea si persoana sunt strans unite, unde-i persoana acolo e si libertate, si unde-i libertatea acolo e si persoana. Deci, cand iti pui problema: "ce vrea Dumnezeu de la mine?", "Cum sa-mi traiesc eu viata?", atuncea incepe sa se manifeste acest principiu personal in viata noastra. Si deci cunoasterea lui Dumenzeu nu este o lucrare pur rationala, intelectuala, rece, ci se bazeaza pe relatia personala intre mine si Dumenezeu, intre sufletul omului si Dumnezeu; relatie care nu se poate baza decat pe iubire, in care sufletul, care iubeste, doreste sa patrunda tot mai adanc in randul celui iubit. Daca noi il iubim pe Dumnezeu incepem sa fim preocupati ce vrea Dumnezeu de la noi, sa il odihnim mai mult pe Dumnezeu, Cel care ne iubeste, sa-l bucuram pe Dumnezeu care ne iubeste si ne daruieste aceasta multime de daruri. Si aici, cand este vorba de Dumnezeu Cel iubit, prin cunoasterea lui Dumnezeu intram in viata lui Dumnezeu, ne impartasim de viata dumnezeiasca, ne imaprtasim de viata vesnica, asa cum spune Hristos, in Evanghelia de la Ioan: "Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis". (Ioan 17, 3) Si Cuviosul Siluan ne arata lucrul acesta, ca omul daca nu stie, nu este familiarizat, si nu are aceasta preocupare a cunoasterii lui Dumnezeu, trebuie sa inceapa sa se problematizeze, trebuie sa aiba aceasta cunoastere.

Omul cat traieste pe fata pamantului trebuie sa cunoasca ceea ce vrea Dumnezeu, si lucrul acesta se poate savarsi numai prin rugaciune, adica acolo se afla voia lui Dumnezeu. Cuviosul Siluan are un capitol intreg despre cunoasterea lui Dumnezeu, voii lui Dumnezeu si slobozeniei, si spune asa, ca: omul, care prin rugaciune simte prezenta lui Dumnezeu, daca vrea sa afle voia lui Dumnezeu se leapada de toate ratiunile lui omenesti referitoare la acea problema si intreaba pe Dumnezeu: Doamne, cum vezi Tu lucrul acesta? Si primul cuvant care ii vine in inima ca raspuns la acea problema, acel prim cuvant are in sine ascunsa expresia voii lui Dumnezeu. Numai ca, in realitatea vietii noastre, vedem ca asa de greu este sa ne rugam, daramite sa mai ajungem la o rugaciune curata, la o rugaciune in care sa fim sloboziti de orice inchipuire, de orice perceptie, de orice judecata sau prejudecata a noastra si sa stam despatimiti inaintea voii lui Dumnezeu si sa intrebam: cum vezi Tu lucrul acesta? Care e gandul Tau vizavi de gandul acesta sau problema aceasta? Si de aceea este foarte greu sa stim voia lui Dumnezeu, si nu este pentru multi, si nici Sfantul Silluan nu o propovaduia foarte tare si nici nu se bizuia pe ea, si el insusi alegea o alta cale - cale, pe care maica noastra Biserica ne-o pune inaintea noastra, a tuturor. Si care este aceasta cale?

 Iata ce zice Parintele Sofronie in acest sens, ca: in Biserirca exista o iesire din aceasta stare jalnica, in care omul poate sa se curate si sa se elibereze de toate in rugaciune si sa il intrebe pe Dumnezeu si sa primeasca raspuns de la Dumnezeu. Si zice ca in Biserica exista o iesire din aceasta stare jalnica, exista o alta cale si anume:  "a intreba duhovnicul si a-i face ascultare". Si asta era calea pe care o iubea Staretul Siluan, cale prin care el a aflat voia lui Dumnzeu. Insusi Staretul iubea aceasta cale, indruma catre ea, si a scris despre ea. Smerita cale a ascultarii o socotea dintre toate cea mai sigura. Credea cu tarie ca pentru taria credintei celui care intreaba raspunsul duhovnciului va fi intotdeauna bun, folositor si placut lui Dumnezeu. Credinta sa in puterea Tainei Bisericii si in harul preotiei, s-a intarit mai ales dupa ce a vazut la Vechiul Russikon, in timpul Marelui Post, la Vecernie, duhovnicul preschimbat dupa chipul lui Hristos, stralucnind dintre ei. Plin de credinta harului el traia aevea tainele Bisericii. Insa amintesc, el socotea ca si omeneste, adica in plan psihologic, nu este greu a vedea in ce fel precumpaneste ascultarea catre parintele duhovnicesc. Spunea ca duhovnicul, savarsindusi slujirea raspunde la intrebare, fiind in acea clipa slobod de lucrarea patimii, sub inraurirea caruia se afla cel ce intreaba. In virutea acestui fapt el vede mai limpede lucrurile, si mai ales este atins de lucrarea harului lui Dumnezeu.  Raspunsul duhovnicului in cele mai multe cazuri va puncta pecetea unei oarecare nedesavarsiri, continua Parintele Sofronie, aceasta, nu insa pentru ca duhovnicul ar fi lipsit de harul cunoasterii, ci, fiindca desavarsita lucrare depaseste puterile celui ce intreaba, si nu ii este peste masura. In ciuda nedesavarsirii sfatului duhovnicului, odata primit cu credinta si implinit in fapta, va duce intotdeauna la o crestere in bine, insa aceasta cale se deformeaza intotdeauna atunci cand cel ce intreaba vazand inaintea sa doar un om, se clatina in credinta si ca urmare nu primeste intaiul cuvant al duhovnicului, punandu-i inainte propiile impotriviri si indoieli.

Aceasta mare taina a incredintarii omului in voia lui Dumnezeu, n-am stiut cum sa o abordez, va marturisesc sincer. Atunci m-am luat, si m-am calauzit dupa capitolul despre care va spuneam, din Staretul Siluan, in care el pomeneste despre voia lui Dumnezeu si slobozenie, si arata cum lucreaza aceasta taina, pentru ca Domnul se descopera inimii care alege sa i se deschida si sa i se increditeze in dragostea ce i-o poarta. Si spune asa: "cand sufletul s-a dat de-a intregul voii lui Dumnezeu, insusi Domnul incepe sa o povatuiasca". Si acesta este un lucru foare important, mai ales in zilele noaste pentru ca vedem ca e foame si sete de cuvant duhovnicesc si parinti duhovnicesti care sa ne lumineze si sa ne calauzeasca - pe cararea mantuirii noastre sunt tot mai putini - si omul intra intr-o stare de deznadejde: as vrea sa fac ceva dar pe cine sa intreb, de cine sa fac ascultare? Iata ca staretul Siluan ne pune aceasta perspectiva, cand omul incepe sa se incredinteze voii lui Dumnezeu, pe de-a-ntregul - e un mic amanunt, dar nu trebuie scapat - insusi Domnul incepe sa-L calauzeasca, insusi Domnul incepe sa-l povatuiasca, sa arate lucrurile pas cu pas, sa arate cum poate sa iasa din incurcaturile pe care le aduce in viata noastra, de multe ori, pacatul si nestiinta. Si continua Staretul: iar sufletul nemijlocit este invatat de Dumnezeu, pe cand inainte era povatuit de invatator sau de Scriptura, dar rar se intampla ca invatatorul sufletului sa fie insusi DomnulDe ce? Pentru ca sufletul nu se da pe-de-ntregului lui Dumnezeu. Rar se intampla ca invatatorul sufletului sa fie insusi Domnul cu harul Sau si putini sunt cei care stiu despre aceasta. Doar cel care traieste dupa voia lui Dumnezeu stie lucrul acesta. 

Si noi vedem ca viata pe pamant este tot mai grea; oamenii se confrunta cu probleme tot mai grele si mai complicat de rezolvat, la care nu au de multe ori raspunsuri, tensiunile din intreaga lume sunt tot mai crescute si mai intense, si parca nu se mai intrezareste o vreme de pace, de bine si de prosperitate, parca ne-am obisnuit cu criza asta mondiala si ni se pare ca asta s-ar putea sa fie felul nostru firesc, felul nostru de a fi, dar in realitate oamenii si-au pierdut credinta in Dumnezeu si nu se mai pot incredinta dragostei lui Dumnezeu. Cuviosul Siluan arata din propie experienta, ca cel ce se incredinteaza voii lui Dumnezeu este mult mai usor sa traisca, chiar daca trece prin aceste greutati, ii este mult mai usor sa traiasca

***

INTREBARI SI RASPUNSURI


- Va rog sa ne vorbiti despre intelesul libertatii in cuvantului "iubeste si fa ce vrei".

- Pai cred ca tot ce am vorbit in seara aceasta este despre asta. Si Fericitul Augustin face o sinteza la aceasta. Daca omul traieste, cum spunea si Sfantul Siluan, ca noi trebuie sa ne raportam la Dumnezeu cu dragoste, sa-L iubim, ca El este Domnul nostru, dar si cu teama, cu teama de a nu-L mahni cu ceva. Cu cat e mai mare dragostea in sufletul omului, cu atat mai mult isi doreste sa nu mahneasca, fie si cu o mica parte pe cel pe care il iubeste. Zicea Cuviosul Siluan ca el n-a adus in Manstire decat pacatele lui si in momentul in care s-a rugat la Dumnezeu sa-i ierte pacatul, a primit in dar Duhul Sfant, si el nici nu stia ca exista Duhul Sfant. Dar in momentul in care el s-a rugat lui Dumnezeu si a primit sa-i ierte pacatul, si Dumnezeu i-a dat aceasta mare binecuvantare de a simti si a trai din plin slava Duhului Sfant, de acolo el nu s-a dat unei linistiri si unei desfatari, ca poate a ajuns la odihna, ci a crescut in el mai mult dorinta de a nu mahni cu cevaA dorit sa dezradacineze cu totul din fiinta lui legea pacatului, ca nu cumva sa mai mahneasca cu ceva un asemenea Dumnezeu. Sfantul Siluan a fost coplesit atuncea de darul cel mare pe care i l-a dat Dumnezeu. El nu a cerut decat iertarea pacatelor, nu ceruse sa primeasca Duhul Sfant. Si Dumnezeu nu i-a dat numai iertarea pacatelor, ci i-a dat si Sfantul Duh. Si asta l-a coplesit pe Sfantul Siluan. Cand a simtit cat de mare, si mareata, este dragostea lui Dumnezeu a dorit, si toata viata lui s-a nevoit, ca sa nu mai mahneasca cu nimica [pe Dumnezeu]. Si atuncea cu cat mai mare este dragostea pe care o poarta cineva inlauntrul lui, cu atat mai marea este si acea tensuiune launtrica de a nu rani pe aproapele, de a nu mahni cu ceva pe cel iubit. Si Fericitul Augustin, stiind din experienta lucrul acesta, a indraznit sa spuna: iubeste si fa ce vrei.  Numai ca noi, daca intelegem iubirea la un nivel foarte primitiv, foarte trupesc, daca vreti, foarte inchipuit, atuncea zicem ca traim: "iubeste si fa ce vrei", si ne trezim ca hraneste in noi si-n fratele nostru dureri, amaraciuni si sfasieri. Dar daca in noi este acea tensiune despre care am vorbit la Sfantul Siluan, acea teama de a nu mahni pe Dumnezeu cu nimica, atuncea omul are intr-adevar libertatea totala de a face ceea ce vrea, pentru ca nu vrea decat ceea ce vrea Cel iubit. Voia dumnezeiasca si voia omeneasca sunt intr-o desavarsita armonie, asa cum sunt in Hristos, Dumnezeul nostru, asa cum spuneam. Ca daca vrem sa intelegem mai deplin cum este taina armoniei acesteia intre voia omului si voia lui Dumnezeu, trebuie sa vietuim in Hristos. Si atuncea noi vedem ca Hrists-Omul in dragostea Lui S-a dat pe Sine pana la capat, zice Apostolul Pavel: "pana la moarte si dincolo de moarte", si [inca] moarte pe cruce. Si pentru aceasta Dumnezeu L-a preintaltat si i-a dat un Nume mai presus de orice, ca tot genunchiul sa se plece, si a celor ceresti, si a celor pamantesti, si a celor de dedesubt. Noi, daca urmam caile acestea ale lui Hristos, intram in aceasta armonie cu voia lui Dumenzeu si in noi viiaza aceasta teama, frica lui Dumnezeu, de a nu mahni de a nu intrista pe Domnul nostru fie cu un pacat cat de mic.


PAGINI WEB:

Razboi intru Cuvant:

# “Curajul sfant la inceput de drum” – Conferinta de la Iasi (2011) a Ierom. Melchisedec Ungureanu: DE CE OAMENII NU SE MAI ROAGA? CARE SUNT ETAPELE VIETII DUHOVNICESTI? DESPRE EXPERIENTA HARULUI (video)


#Prima parte a conferintei – la: STARETUL MELCHISEDEC DE LA LUPSA – CONFERINTA DE LA BUCURESTI (audio si text): Se poate obisnui omul cu Duhul Sfant? Chemarea la adanc si agonia lumii

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu