sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Poezia creata in detentie, vehicol de comuniune in suferinte. Cuvantul Aspaziei Otel Petrescu si versuri de Radu Gyr


Cuvant din cartea Poetii dupa Gratii 

de Aspazia Otel Petrescu


Motto: Luând pe umeri crucea, strânge-o cu putere
Şi du până la sfârşit chinul încercărilor,
Sfâşierea durerilor şi primeşte cu bucurie
Piroanele – întristărilor, ca pe o comoară a slavei.
Şi aruncat în fiecare zi în lăncile ocărilor
Şi lovit cu pietrele tuturor necinstirilor
Vărsând lacrimi de sânge
(Că totul izbuteşte plânsul de fiecare zi)
Vei fi mucenic.”
Cuv. 18, Simion Noul Teolog

Bună dimineaţa, Românie profundă! Azi ţi se face un dar deosebit pe care, după smerita mea părere, ar trebui să-l primeşti cu emoţionatele tale bătăi de inimă, drept aplauze pentru cei care în bezna temniţelor flămânde au făurit din flăcările durerii, pe nicovala suferinţei, candele de lumină pentru un veac românesc.

Este vorba despre o antologie selectivă a poeziilor făurite în închisoare, un adevărat monument de cultură, un templu în care suferinţa s-a cununat cu sufetul poetului, sacerdot fiind blândul Iisus, iubirea cea neînserată şi jertfelnică, viaţă, cale şi adevăr pentru nefericiţii întemniţaţi.

Aş dori să spun câteva cuvinte despre poeţii închisorilor, sărmane şi necuprinzătoare cuvinte, pentru aceşti îngeri, luminiţe calde şi strălucitoare în iadul întunecat al temniţelor.

Deşi ar susţine concludent afirmaţia de mai sus, mi se pare neavenit să rememorez acum caznele prin care au trecut toţi chinuiţii din temniţele comuniste: anchete chinuitoare, bătăi crunte, torturi grozave, de neimaginat pentru o minte normală, foame, frig, murdărie, teroare, dispreţ, umiliri degradante, muncă transformată în supliciu, pretexte infame pentru pedepse cumplite, cu un cuvânt: toată gama satanic diversificată în silnicii sadice. Nicio fiară n-ar fi putut îndura atâtea răni şi atâta nefericire.

Cred, însă, că e necesar să subliniez o latură importantă a descompunerii organizată pentru imbecilizarea persoanei. Pentru un scop atât de infam s-a pus la punct un program infernal, care şi-ar fi atins scopul dacă nu am fi luptat împotriva unui astfel de asalt al urii distructive. Deţinutului politic i s-au tăiat toate posibilităţile de a rezista muncii de imbecilizare: a fost lăsat fără legătură cu familia, fără orice fel de mijloc de cultură, ca, de exemplu, cartea, fără hârtie şi fără creion (s-au aplicat pedepse crunte pentru o mină de creion de un centimetru sau pentru un petec de hârtie cu puţin mai mare decât un timbru), a fost interzisă în celulă orice manifestare care ar fi putut întreţine o atmosferă spirituală etc.

În toiul urii dezlănţuite noi am luptat să ne disciplinăm asceza impusă şi să oprim efectele de imbecilizare, prin metodele noastre de rezistenţă. Am înţeles că slujirea unui ideal sfânt se face prin jertfă, iar jertfa este voluntară, şi se face prin iubire. Cea mai apropiată formă de iubire şi la îndemâna noastră era rugăciunea. Prin rugăciune am reuşit să aducem în prezentul nostru nefericit frânturi de timp pe care le trăiam ca pe o fericire. Acest miracol se făcea prin rugăciunea în comun. În timpul rugăciunilor comune nu mai simţeam povara recluziunii, ieşeam din teroare şi din abandon. Ne scufundam într-un ocean de pace şi de frumuseţe, acolo, între hâdele ziduri ce se tranformau miraculos în spaţiu binecuvântat. Clipa trăită în timpul rugăciunii în comun se dilata până la infinit, celula se făcea cer, se făcea biserică.

Pentru a ajunge la sentimentul de comuniune, de solidaritate în luptă şi suferinţă, o contribuţie colosală a avut poezia creată în detenţie şi care, pe căi diverse, unele chiar miraculoase, a circulat prin toate închisorile. Poeţii închisorilor au fost apostolii care au făurit un climat de frăţietate, de trăiri comune, de plâns împreună, de suferit şi de răbdat împreună, de visat şi de sperat împreună, de retrăit amintiri împreună. Datorită lor, „lacrima se făcea floare, împodobind amintirile”.

Datorită lor am descoperit calitatea harică, mistică, duhovnicească a suferinţei sublimată în felul acesta prin poezia lor, prin iubire şi mai ales prin rugăciune. Ei au contribuit enorm la salvarea noastră şi ne-au condus prin trăirile lor la transfigurarea suferinţei. Am învăţat să acceptăm suferinţa ca pe un dar divin şi prin aceasta i-am dat un sens transcendental. Am înlocuit clipele de revoltă cu o trăire în duh, durerea a primit un sens înalt, sublim, salvator.

Versurile poeţilor întemniţaţi, tâşnite din flăcările suferinţelor şi desăvârşite pe nicovala durerii, s-au constituit în candele de iluminare pentru toţi cei ce îndurau aceeaşi restrişte. Zidurile au început să vorbească o limbă ciudată în puncte şi liniuţe în sistemul „Morse”. Ţevile reci ale caloriferelor au devenit culoare de cuvinte fierbinţi, versurile şi cadenţele lor au devenit bătăi de inimi înfrăţite.

Nu este cuvânt să poată tălmăci cât de alinător era, într-un izolator infam, să-ţi culci capul pe o metaforă de Radu Gyr, să te acoperi cu plapuma unui vers de Nichifor Crainic, să îl iei de mână pe Ciurunga şi să suspini eliberat de însingurare, sărutând odată cu Vasile Voiculescu picioarele Îngerului durerii:

„Oprită să urce în ceruri vreodată, Durerea n-are aripi să-şi facă vânt, Ci calcă peste lespezi, încovoiată, Înger pururi încătuşat de pământ.
Adâncu-i glas n-ajunge la stele… Braţele-i vântură cenuşă şi lut Presărându-le peste răni grele. Dar Domnul a ales-o de la-nceput.
În ochii ei luceşte încă neînţeleasă Lumina, semnul lui izbăvitor, Şi a pus-o mai presus, crăiasă Şi pildă, îngerilor tuturor.
Ea nu ştie… dar când somnul o doboară În miezul nopţii şi-al tăcerii, Marii îngeri pe pământ coboară Şi se pleacă de sărută picoarele durerii.”

Îngeri ai durerii, aceştia au fost poeţii închisorilor, atât pentru noi, cei neloviţi de harul poeziei, cât şi pentru ei înşişi.

Credeţi că le-a fost uşor să urzească pentru noi şi pentru vecie versuri scrise cu „mistrii muiate în rană”? Ei nu au avut creioane şi nici hârtie, această infamă restricţie făcea parte din planul de imbecilizare pus la punct cu deosebită rigoare de fiarele urii, care, insultător pentru muncitorime, se intitula „proletară”. Instrumentele cu care au conceput versuri cutremurătoare au fost gândul şi memoria. Condeiul cu care au fost scrise versurile a fost gândul, şi foaia pe care acestea s-au transcris a fost memoria. O idee, un sentiment, o emoţie, o amintire, o trăire profundă se înveşmântau în cuvinte, în gând. Se organizau în vers tot în gând şi apoi versul se imprima, prin repetare, în memorie. Acesta odată însuşit, un alt vers se alcătuia în acelaşi fel în gând şi se alătura celuilalt prin repetare în memorie. Astfel se alcătuia strofa, poezia care, din repetare în repetare, se închega integral în plan mental. De aceea, multe poezii concepute în temniţă au rămas în forma lor frustă, fără îndelungă şi sofisticată elaborare. Poezia terminată era mărturisită colegilor de celulă, fiind imediat însuşită prin memorare şi apoi, prin mijloace ingenioase şi pline de curaj, versurile îşi luau zborul spre alţi confraţi, fraţi şi surori de suferinţă.

Astfel, prin memoria unora şi altora, s-au păstrat mărturii despre ce a însemnat teroarea comunistă, dezlănţuită fără încetare în hăul temniţelor, gheenă în care a ars fără încetare SUFERINŢA.

Aspazia OŢEL PETRESCU



Poezii de Radu Gyr


RIDICA-TE GHEORGHE, RIDICA-TE IOANE!




Nu pentru-o lopata de rumena paine,
Nu pentru patule, nu pentru pogoane,
Ci pentru vazduhul tau liber de maine,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Pentru sangele neamului tau curs prin santuri,
Pentru cantecul tau tintuit in piroane,
Pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Nu pentru mania scrasnita-n masele,
Ci ca sa aduni chiuind pe tapsane
O claie de zari si-o caciula de stele,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi
Si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
Si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Si ca sa pui tot sarutul fierbinte
Pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
Pe toate ce slobode-ti ies inainte,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Ridica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

***

METANIE

 

Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velintă
Ca intr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din infrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană o cădelniţă spre cer;
Şi din fiece dezastru si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru si fă zâmbet înţelept.

***

CANTEC DEPLIN/ N-AI DEZMIERDA




N-ai lauda de n-ai stii sa blestemi,
Surad numai acei care suspina,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost sa gemi,
De n-ai fi plans, n-ai duce-n ochi lumina.

Si daca singur rana nu-ti legai,
Cu mana ta n-ai unge rani straine.
N-ai jindui dupa franturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad in tine.

Ca nu te-nalti din praf daca nu cazi
Cu fruntea jos, in pulberea amara,
Si daca-nvii in cantecul de azi
E ca mureai in lacrima de-aseara.

***

OFRANDA



Din ranile si-nfrangerile noastre
Intindem punte noilor destine
O punte de margean peste dezastre,
S-o urce pasii lumii care vine.


Cu orisicare rana care doare,
Din orice razvratire mai adanca,
Am pus o za pe piepturi viitoare
Si-o spada grea in maini ce nu sunt inca.


Iar daca-am plans, din lacrima maiastra
Va creste-o mangaiere de matase

Pe care maine unii au s'o lase
La alte frunti ce cresc din fruntea noastra.

Iar daca-n noaptea smarcului si-a roatei
Inchidem lanturi, inima si rana,
Din daruirea noastra subterana
Va creste paine pentru foamea gloatei.

*** 

NE VOM INTOARCE INTR-O ZI

 


Ne vom intoarce intr-o zi,
Ne vom intoarce neaparat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cand am plecat.

Ne vom intoarce neaparat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cantec, pe viori.

Ne vom intoarce intr-o zi...
Si cei de azi cu pasii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simti
Cum vom patrunde-ncet in ei.

Ne vom intoarce ca un fum,
Usori, tinandu-ne de mani,
Toti cei de ieri in cei de-acum,
Cum trec fantanile-n fantani.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
In toate dragostele noi
Si-n cantecul pe care si-l
Vor spune altii, dupa noi.

In zambetul ce va miji
Si-n orice geamat viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o samanta-n taina lor.

Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem si-n disperari,
Si-n rani ce-n piepturi se ascund.

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
In tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.



***

INTELEPTUL

 
Nu scuip pe-nfrangerile mele!
Ce-am adorat nu stiu sa ard

Si nu ridic in vant obiele
In locul ruptului stindard.


De funia spanzuratorii
Dezastrele nu mi le-agat
Si nici mandria din victorii
N-o pun sperietoare-n bat.


Cu-aceleasi zambete-ntelepte
Imi port si lanturi si cununi
Urcand spre soare clare trepte
Sau coborand printre furtuni.


Si merg pe-acelas tarm ce suie,
La brat cu prieteni sau vrajmasi,
De-o fi sa-mi bata trupu-n cuie
Sau sa-mi presare crini sub pasi.



***


IISUS IN CELULA


Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist!
Luna venea dupa El, in celula
Si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
Ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
Argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gura
Si mi-a facut semn ca sa tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina:
- Pune-mi pe rani mana ta!
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
Parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
Lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea Capatana
Si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
Si-am adormit o mie de ani...

Cand m-am desteptat din afunda genuna,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
Numai Iisus nu era nicairi...

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul: nici un raspuns!
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
Cu sulita lor m-au strapuns...

- Unde esti, Doamne? Am urlat la zabrele.
Din luna venea fum de catui...
M-am pipait... si pe mainile mele,
Am gasit urmele cuielor Lui.

***

IMN MORTILOR



Morminte dragi, lumina vie,
Sporite-ntr-una an de an,
Noi v-auzim curgand sub glie,
Ca un suvoi subpamantean!

Ati luminat cu jertfe sfinte
Pamantul, pana-n temelii,
Caci arde tara de morminte,
Cum arde cerul de faclii.

Ascunse-n lut, ca o comoara,
Morminte vechi, morminte noi,
De vi se pierde urma-n tara,
Va regasim mereu in noi!

De vi s-au smuls si flori si cruce
Si daca locul, nu vi-l stim,
Tot gandul nostru-n el v-aduce,
Ingenuncheri de heruvim.

Morti sfinti in temniti si prigoane.
Morti sfinti in lupte si furtuni,
Noi am facut din voi icoane,
Si va purtam pe frunti cununi.
Nu plangem lacrima de sange,
Ci ne mandrim cu-atati eroi.
Nu! Neamul nostru nu va plange,
Ci se cumineca prin voi.



PAGINI WEB:

De Craciun, sa nu renuntam la vis. Versuri de Radu Gyr

Avem atatia morti -Poezie de Radu Gyr

Razboi intru Cuvant:

RADU GYR – 105 ANI DE LA NASTERE, 35 DE LA ADORMIRE: “Poezia lui era pentru noi haina si hrana, apa si caldura”

URMELE CUIELOR LUI…

miercuri, 23 ianuarie 2013

Un progres evident... Poezii de Marius Iordachioaia

poate cea mai importantă informaţie din lume

când eram copil
mi se părea firească în victoriile mele
bucuria celor din jur...

cu trecerea vremii însă am descoperit
nimic nu e mai rar şi mai preţios
că nimic nu te face mai bogat
ca darul de a te ferici victoriile celorlalţi

şi nimic nu te face mai viu ca darul
de a plânge din toată inima
durerea altcuiva...


că singura
adevărată realizare a vieţii
este să ai
o inimă vie...


de pe toate ecranele lumii
oamenii de ştiinţă ne informează
că nu folosim nici un sfert
din capacitatea creierului
politicienii
că nu suntem
destul de emancipaţi iar bancherii
că nu suntem
suficient de bogaţi...

în vreme ce Hristos
de două milenii încearcă să ne spună
cu toate bucuriile şi durerile noastre
că trăim
fără inimă...

(de aici)


*

un progres evident

sunt mult mai tineri mai frumoşi mai civilizaţi
mai liberi umblaţi şi manieraţi
mai instruiţi şi mai prosperi

morţii de azi
decât cei de ieri... 

(de aici


*

viaţa de lângă viaţă

spunem
o grămada de vorbe
şi viaţa
tace...

facem
o mulţime de gesturi
si viaţa
ramâne nemişcată...

ne consumăm
în nenumărate idei şi proiecte pe care
viaţa
nu le urmează...

şi toate acestea ne duc atât
de departe de ea
încât

nu ne mai putem
întoarce...

dar
când un om zdrobit
de-această imposibilă întoarcere
îşi sprijină fruntea neputincioasă
de Cruce

deodată cu uimire simte
că pe obrazul lui
au început să curgă

lacrimile vieţii...

(de aici)


*

adevărata lume a oamenilor

am copilărit într-o colonie muncitorească...
locul meu de joacă era câmpul din spatele unui cămin de nefamilişti
ai cărui locatari
tineri angajaţi în uzina de transformat
ţăranii de la sat în ţărani de la oraş
aruncau gunoiul pe fereastră...

dar eu eram fascinat
de  cruciuliţele şi fotografiile vechi
pe care le găseam în iarba soioasă printre
sticle goale cutii de conserve şi chiştoace
gândindu-mă că din pricina alcoolului
oamenii aceia aruncau tot ce era mai bun şi păstrau
gunoiul...

au trecut mulţi ani
sunt un bărbat cărunt
care umblă printre oameni ce-arată tot mai mult
ca nişte sticle şi cutii de conserve goale

îndurerat de acest viitor
care se construieşte
aruncând pe fereastră tot
ce e mai bun în noi
şi păstrând
gunoiul...

din când în când
ca să-mi trag suflarea
intru într-o biserică...

aici
istoria curge în sens invers:
eu redevin copil
cruciuliţele aruncate se întorc la gâturile oamenilor
şi redevin lumini ale inimilor
în care
fotografiile de familie redevin
iubire şi viaţă...
iar sticlele şi cutiile de conserve aruncate
pe câmpul din spatele viitorului
se umplu din nou cu Dumnezeu şi
redevin oameni...

(de aici

*

omul contemporan

o faţă a cărei gură încă vorbeşte
şi sărută
ai căror ochi încă privesc
şi plâng
cu nările respirând
cu urechile ascultând

mergând zilnic la serviciu
făcând cumpărături
uitându-se la televizor
citind iubind şi plimbându-se...

deşi

omul care  o purta
a plecat
de
două mii de ani....

(de aici

***

rostul inimii

de moarte
fugind prin întuneric
un om a întâlnit
un om
:

s-au prăbuşit
unul în braţele
celuilalt
urlând
de spaimă singurătate
şi frig...


apoi
liniştindu-se şi
încălzindu-se

au început să
se târâie
căutând
o ieşire:

fiecare
prin
inima
celuilalt...

.........................................

oare
prin inima mea
unde-ar
ajunge?

(de aici)

marți, 22 ianuarie 2013

"Nu e iubire in duh de nu-i [dreapta] credinta". Talcuiri din Sfintii Parinti despre iubirea crestina, de Jean-Claude Larchet.

Sfantul Maxim Marturisitorul

Iubirea poarta in sanul ei toate virtutile


Text:
"Nimic nu e atat de mult in chipul dumnezeiesc ca dumnezeiasca iubire, nici atat de tainic si inalt lucrator spre indumnezeirea oamenilor. Caci cuprinde in sine toate bunatatile cate le infatiseaza cuvantul adevarului in randul virtutilor [...].

Caci ce chip al bunatatilor nu are iubirea? Nu da ea credinta ca temelia cea dintai, care o incredinteaza pe cel ce o are de existenta lui Dumnezeu si a celor dumnezeiesti [...]? Nu da nadejdea, care face sa subziste pentru ea binele care subzista ca existenta adevarata [...]? Nu procura ea gustarea celor crezute si nadajduite, avand prin ea insasi cele viitoare ca prezente prin simtire? Nu da smerenia, cea dintai temelie a pazirii virtutilor, prin care putem sa ne cunoastem pe noi insine si sa ne desumflam basica goala a ingamfarii? Nu ne da ea blandetea, prin care lovim ocarile si laudele si potolim tulburarea ce ne-o pricinuiesc relele opuse, adica slava  si lipsa de slava? Nu ne da ea bunatatea inimii, datorita careia chiar patimind ramanem neschimbati fata de cei ce ne fac rele, nelasandu-ne atinsi de dusmanie si ura? Nu naste ea in noi mila, prin care ne insusim cu voia nenorocirile altora si nu ne lasa ea oare sa uitam pe cel inrudit si de acelasi neam? Nu sustine in noi infranarea, rabdarea, indelunga-rabdare, bunatatea, pacea, si bucuria prin care potolim cu usurinta iutimea si pofta si arderea fierbinte si infocata a lor? Si, ca sa spun simplu si pe scurt, iubirea este sfarsitul tuturor bunatatilor, ca una care duce si apropie de Dumnezeu - culmea si izvorul a tot binele - pe cei ce umbla intru ea, care e credincioasa si nu cade si ramane, dupa cuvantul cel apostolesc". 

Comentariu:

Philautia - iubirea rea de sine -, spune Sfantul Maxim, are in ea toate patimile; iubirea, lecuitoare a ei, in schimb, poarta in sanul ei toate virtutile, ca maica si nascatoare a lor (tot asa cum philautia e maica si nascatoare a tuturor patimilor), si deopotriva nascuta din ele. Unde-i iubire, acolo negresit sunt si toate virtutile.

De aceea, iubirea se agoniseste castigand virtuti - dupa ce se curata omul de patimile de pe urma pacatului stramosesc. Iar cand ne imbogatim in iubire catusi de putin, ca dintr-un soare vor straluci din ea virtutile, si in ele chipul ei se va vedea

Intaile virtuti ale iubirii, spune Sfantul Maxim, sunt cele teologice: credinta si nadejdea.

Nu e iubire in duh de nu-i credinta, pentru ca Dumnezeu e temeiul iubirii; iar credinta isi afla in iubire oglindirea si inflorirea ei, fiindca iubirea e legatura cu Dumnezeu, unire stransa cu El si simtire a prezentei Sale

Nu e iubire nici de nu-i nadejde, fiindca iubirea pe toate le nadajduieste si pe toate le asteapta de la Cel iubit; iar legatura si unirea cu El in iubire da nadejdii tarie si incredintare ca va primi cele nadajduite, si le si gusta inca de pe acum

Indata dupa virtutile teologice e pomenita smerenia, de cel mai mare pret intre virtutile crestine.

Smerenia sta in iubire in doua chipuri: ca saditoare a ei, si apoi ca roada. Intai pentru ca in inima iubitoare de slava si trufasa a celui plin de sine nu-i loc pentru un altul, si atunci nu-i nici iubire; in cel ce se crede mai presus de altul din mandrie, iarasi, nu-i iubire, care dupa cuvantul Scripturii si cel parintesc, cere sa-l pui pe frate inaintea ta si sa te faci sluga lui. Iubirea rasarita din smerenie, la randul ei, aduce smerenia dreapta roada; caci a-ti iubi aproapele inseamna a te face mic in fata lui, a te jertfi pentru el, a-i da lui locul cel dintai, a cauta sa-i fie lui bine, iar nu tie, a-l lauda pe el, iar nu pe tine, a recunoaste ca nu-mi sunt singur de ajuns, ca am nevoie de celalalt, dupa cum si el are nevoie de mine; ca traiul crestinesc nu-i trai singuratic, ci obstesc, fratesc

Dupa smerenie e pusa blandetea; si nu-i de mirare, fiindca dimpreuna cu smerenia e o virtute a Domnului Iisus (Cf. Mt. 11, 29; 21,5; II cor. 10,1). potrivnica maniei, blandetea e atat de pretioasa, incat Evagrie - din care Sfantul Maxim s-a inspirat foarte mult - o socoteste aproape una cu iubirea, vorbind adesea mai mult de ea. Sfantul Maxim e aici intr-un cuget si cu alti Parinti - cu Sfantul Ioan Scararul mai cu seama -, privind blandetea drept o virtute ce face sufletul deopotriva nesimtitor la jicniri si la laude, pastrandu-l linstit si pasnic si in fata celor ce-l necajesc, si in fata celor ce-i aduc osanale; de aceea Sfantul Ioan Scararul o socoteste "usa si maica a iubirii", caci dragostea desavarsita cere sa ne purtam cu toti la fel, fie ca ne sunt vrajmasi, fie prienteni cu adevarat sau numai cu chip de prieteni, si sa nu ne schimbam purtarea dupa cum ne indeamna patimile noastre ori foloasele pe care voim sa le dobandim de la ei.

Bunatatea, rudenie a blandetii, pastreaza inima neinveninata de rauvoitori si de raufacatori, nemaniata impotriva lor, neranita de ura, de gand razbunator; o face, dimpotriva iertatoare, ingaduitoare si binevoitoare

Mila de care vorbeste apoi Sfantul Maxim e chip al patimirii dimpreuna cu cei ce patimesc, luand aminte la necazurile lor, mangaindu-i si imbarbatandu-i, indurand ca a noastra suferinta lor, ca sa le fie lor mai usor s-o indure. Ce dragoste ar fi aceea care nu stie de mila? Chipul dumnezeiesc al iubirii ni s-a aratat noua prin mila de oameni a Fiului lui Dumnezeu, Care S-a facut om si a luat asupra-Si intreaga povara a suferintei omenesti

Apoi, Sfantul Maxim numeste si alte virtuti insotitoare ale iubirii, aratand ca au darul de a potoli iutimea si pofta. Caci din reaua lucrare, contrara firii, a acestor doua puteri sufetesti, dupa cum spune el in alta parte, se isca multimea de patimi vrasmase ale iubirii, fie ca sunt chipuri ale mandriei, fie ale poftei de placere; si dupa cum le place de cineva ori nu, se folosesc de el sau il leapada ca pe un lucru, sau il socotesc piedica in calea fericirii lor...

Iubirea nu-i, asadar, o virtute razleata, ci petrece impreuna cu toate celelalte virtuti, nedespartita de tot ce-i trai duhovnicesc; si nu isi poate face chipul cunoscut prin virtuti ca prin niste odrasle ale ei daca nu e ea mai intai odraslita de ele. 

 

Sfantul Diadoh al Foticeii

Iubirea in duh e intarita de harul dumnezeiesc


Text:
Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu, incepe sa iubeasca si pe aproapele intru simtirea duhului. Si aceasta este dragostea despre care graiesc toate Sfintele Scripturi. Caci prietenia dupa trup se desface foarte usor cand se gaseste o cat de mica pricina. Pentru ca nu a fost legata cu simtirea duhului. Dar in sufletul ce sta sub inraurirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar intampla sa se iste vreo suparare, totusi legatura dragostei nu se desface dintr-insul. Caci, aprinzandu-se pe sine insusi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, indata revine iarasi la starea cea buna si cu multa bucurie primeste dragostea aproapelui, chiar daca a fost ocarat sau pagubit mult de catre acela. Pentru ca aceast suflet topeste in dulceata lui Dumnezeu amaraciunea iscata de galceava."

Comentariu:

Iubirea de aproapele are noima, tarie si pret daca-i legata de dragostea lui Dumnezeu si supusa nu literei, ci Duhului care lucreaza in suflet.

Iubirea dupa duh, e drept, isi are radacina in dragostea fireasca, e chipul preafrumos si implinit al ei; dar o intrece, caci harul o face nepamanteasca si o incununeaza cu virtuti pe care aceea nu le are.

Sfantul Diadoh ne arata ca dragostea cea dupa trup - adica dragostea fireasca cea dupa rubedenii, parinti, sot, fii, prieteni, care se intinde pana si la ceilalti semeni - e nestatornica si firava, supusa patimilor omenesti. E stramtorata de marginirea firii omenesti si poarta semnele caderii. Daca primeste insa omul harul lui Dumnezeu - chip aratat al iubirii dumnezeiesti si, in chip simtit, simtire a iubirii-, aceasta putere lucratoare, mai tare decat toate patimile omenesti, le vlaguieste, le mistuie, curata si izbaveste sufletul de ele. Si asa intareste si face statornica iubirea omului cea dupa fire si-i face parte, pe cat e ea in stare sa primeasca, de insusirile dumnezeiesti, care intorc stramtoarea firii si-i dau iubirii plinatatea cea dupa duh; si acestea sunt: jertfirea de sine, sufletul iertator, rabdarea, blandetea, mila, bunatatea, marinimia, si toate cele ce sunt ale iubirii crestinesti.

Sfantul Simeon Noul Teolog

Mai bine cu fratele in iad decat in ceruri fara el


Text:
"Am vazut un om care pentru cei ce cadeau in cuvant sau in fapta si staruiau in cele rele pana intr-atat se intrista si suspina, incat se parea ca numai el cu adevarat trebuia sa dea socoteala pentru toti aceia si sa fie predat osandei. L-am vazut pe altul care voia cu atata ravna mantuirea fratilor lui, incat de multe ori cu lacrimi fierbinti se ruga din toata inima iubitorului de oameni Dumnezeu sau sa-i mantuiasca pe aceia, sau sa fie osandit si el impreuna cu ei, nevrand sa se mantuiasca singur, din pricina unei dispozitii prin care imita pe Dumnezeu, ca Moise; caci legat de ei duhovniceste prin iubire in Duhul Sfant, nu voia sa intre nici macar in Imparatia cerurilor despartiti de ei".

Comentariu:

Pentru iubirea lor cea mare, sfintii se simt una cu tot neamul omenesc; poarta in inima lor pe "intregul Adam", pe omul din totdeauna si din tot locul, nu filosofic, ci cu simtirea vie a infratirii cu toti, mai bine zis cu fiecare in parte; si aici, pe pamant, sfantul se face partas la suferintele fratelui, si in vesnicie cu dor doreste sa imparta cu el bucuria; iar de e fratele lipsit de ea, e gata sa piarda Imparatia si sa indure chinuri in iad alaturi de cei osanditi.

Ca asa e iubirea, ii iubeste fara osebire pe toti: pe pacatosi, pe drepti, pe rai - rauvoitori, adica si naraviti in rau - si pe buni. Dragostea nu voieste raul cuiva, ci intotdeauna numai binele i-l vrea. Cum, dar, nu va voi ca fratele sa scape de raul cel mare, care-i iadul, si sa aiba parte de cel mai mare bine, de desfatarea din Imparatie, unit cu Dumnezeu?

Cel ce voieste, din preaplinul iubirii, sa fie mai degraba osandit cu pacatosii decat sa se mantuiasca fara ei, nu le indreptateste acestora pacatuirea, ci sufera pentru ca sunt pacatosi si vrea sa-i vada mantuiti. De aceea se roaga pentru ei, ca sa se intoarca de la pacat, sa se caiasca, si Dumnezeu sa le ierte greselile lor. Vrea cu iubirea sa imblanzeasca pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca sa biruie mila, iar nu dreptatea lui.

Cel care nu primeste sa se mantuiasca de unul singur se face urmator al lui Moise, care-L ruga pe Dumnezeu sa iarte pe Israel, pentru inchinarea la vitelul de aur, spunand: "De vrei sa le ierti pacatul acesta, iarta-i; iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea Ta, in care m-ai scris! (Ies. 32, 32).

Si chiar mai mult, se face urmator al lui Dumnezeu, zice Sfantul Simeon. Ca nici Domnul, intrupandu-Se, nu S-a mantuit doar pe Sine; pentru ca a luat asupra Sa firea omeneasca cea de obste, nu firea unui singur om, si asa, purtand in El tot neamul omenesc, a patimit, S-a pogorat la iad - caci, dupa pacatul lui Adam, tot neamul omenesc era sortit sa mearga in Seol - si, inviind, a ridicat odata cu El din moarte pe toti oamenii, ca nu cumva sa piara "vreunul dintr-acestia mici" (Mt. 18, 14). Si nu doar a dorit ca "toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Tim. 2, 4), ci Insusi S-a jertfit, patimind si murind de bunavoie, ca sa-i mantuiasca cu adevarat si ca toti cei uniti cu El in Biserica sa poata primi, in Duhul, harul mantuirii.

Sfantul Maxim Marturisitorul

Iubirea ii aduna iarasi laolata pe cei despartiti si dezbinati prin pacat


Text:
"Iubirea singura arata propiu-zis pe om a fi dupa chipul lui Dumnezeu [...]. Caci convinge dispozitia vointei noastre (liberul arbitru) sa lucreze potrivit firii, neopunandu-se ratiunii firii, prin care toti, precum avem o unica fire, putem avea si o unica dispozitie de a voi [liber arbitru] si o singura vointa cu Dumnezeu si intre noi, neavand nici o distanta fata de Dumnezeu si intre noi [...].

Caci la inceput, vicleanul diavol l-a inselat pe om prin rautatea vicleniei, imbiindu-i momeala placerii infatisata ca iubire de sine. Iar prin aceasta l-a despartit pe om de Dumnezeu si pe noi intreolalta, facandu-ne prin dispozitia vointei noastre sa parasim cugetul drept si sa impartim in modul acesta firea, taind-o in multe opinii si inchipuiri. Iar pentru fiecare dintre aceste abateri a dat drept lege uneltirea si nascocirea lor statorinica, slujindu-se pentru aceasta de puterile noastre si impunand ca sprijin al staruintei raului in toti lipsa de acord a dispozitiei de a voi [...].

Dar cand, prin amagirea diavolului, cele proprii omului dupa vointa s-au intors in chip rau impotriva omului, Dumnezeu, Care a facut firea, cand s-a imbolnavit de patimi, a tamaduit-o cu intelepciune, din iubire pentru noi, "S-a deserat pe Sine, chip de rob luand" (Filip. 2, 7), unind-o pe aceasta [firea] cu Sine dupa ipostas [...]. Si a facut aceasta ca sa surpe lucrurile diavolului si sa reinnoiasca puterea iubirii prin care oamenii sa se uneasca cu El si intre ei si sa se opuna iubirii egoiste de sine, primul pacat si primul fat al diavolului, care este si se cunoaste ca fiind maica patimilor dupa ea. Pe aceasta nimicind-o prin iubire, cel ce S-a dat pe Sine ca dar vrednic lui Dumnezeu a nimicit prin ea si toata multimea de patimi care nu mai au dupa ea alta temelie sau cauza a existentei. Caci cel eliberat de ea nu mai stie de mandrie, trasatura a ingamfarii, contrara lui Dumnezeu, amestec de multa si felurita perversitate. Nu mai cunoaste slava pieritoare care supara pe cei umflati de ea si vestejeste mai intai si tocmai pe cei atinsi de ea, imprietenind prin bunavointa nesilita pe cei de aceeasi fire. Dezradacineaza iutimea, cugetul ucigas, mania, viclenia, fatarnicia, luarea in ras, razbunarea, lacomia si toate cele care au sfasiat omul cel unul. Caci, precum am spus, odata cu iubirea egoista de sine, ca printr-o obarsie si maica a patimilor, smulge toate cele ce rasar din ea si dupa ea. Fiindca, nemaifiind aceasta, nu mai poate subzista niciun fel sau urma de patima. Dimpotriva, se salasluiesc toate felurile virtutii, care intregesc puterea iubirii ce aduna pe cele divizate si face pe om iarasi o singura ratiune si un singur mod de vietuire si aduce la egalitate si netezeste toata inegalitatea si deosebirea, sustinunta in toti prin dispozitiile proprii de a voi. Mai mult, ea misca in chip cuvenit spre o inegalitate laudabila, intrucat fiecare atrage de bunavoie pe aproapele la sine asa de mult si-l cinsteste cu atat mai mult pe acela ca pe sine, cu cat mai inainte il respingea si ravnea sa fie el inaintea aceluia. Si se desparte de sine insusi prin despartirea de a voi si de cele ce-i sunt proprii lui prin dispozitia sa de a voi si se aduna in unica simplitate si identitate, prin care nimeni nu este prin nimic despartit de ceea ce e comun, ci fiecare e al fiecaruia si toti ai tuturor, si mai mult ai lui Dumnezeu si unii altora".

Comentariu:

Lectura acestui text prezinta anumite dificultati pentru cel care nu este familiarizat cu gandirea Sfantului Maxim,  din cauza catorva termeni tehnici folositi de el. De aceea, credem ca este util sa-i explicam mai intai pe acestia:

 -Philautia este iubirea egoista de sine, pe care Sfantul Maxim o socoteste cea dintai patima si izvor al tuturor celorlalte patimi.

- "Dispozitia de a voi" este felul in care este dispusa vointa noastra personala, asadar intentia potrivit careia sunt orientate alegerile, gandurile si faptele noastre.

- Logosul naturii (omenesti) este ceea ce o defineste fundamental, originar, din punct de vedere spiritual, asadar prin raportare la Dumnezeu. El exprima intentia si vointa lui Dumnezeu cu privire la aceasta natura si deci la finalitatea profunda imprimata acesteia de Dumnezeu la creatie.

Oricare ar fi circumstantele, logosul naturii ramane neschimbat; pacatul stramosesc ca si pacatele si patimile urmasilor lui Adam nu l-au modificat.

- Dispozitia de a voi, pentru ca tine de liberul arbitru al fiecarei persoane, este, dimpotriva, supusa schimbarii; ea poate fi, asadar, in acord sau in dezacord cu logosul naturii.

Atunci cand dispozitiile de a voi ale tuturor oamenilor sunt in acord cu logosul naturii lor (care este unica), oamenii sunt uniti si manifesta o identiate de vointa - ei vor, din punct de vedere spiritual, unul si acelasi lucru, care corespunde cu tendinta naturii lor profunde si totodata cu ceea ce voieste Dumnezeu-, si au o identiate de vederi - adica au aceeasi "viziune despre lume" si acelasi ideal.

Dimpotriva, atunci cand dispozitiile de a voi ale oamenilor sunt in dezacord cu logosul naturii lor - dezacord produs prin pacate si patimi-, oamenii sunt separati de Dumnezeu si totodata intre ei, iar unica lor natura se afla intr-un fel divizata si imbucatatita in "parti antagoniste". Aceasta divizare se manifesta printr-o divergenta si opozitie de idei, de vointe, de sentimente, fiecare gandind, voind si simtind in raport cu sine, cu scopul de a-si afirma individualitatea si de a extrage o placere egoista, ceea ce, mai intotdeauna, se face prin opozitie fata de ceilalti, cautand sa-i domine si sa se foloseasca de ei.

Sfantul Maxim, arata in cuvantul sau ce rol joaca iubirea si potrivnica ei, iubirea rea de sine, in acest dublu proces.

Prin dragoste - de Dumnezeu si de semeni - oamenii pastreaza sau restabilesc acordul dispozitiei de a voi cu logosul naturi lor. Cel dintai om, in starea paradisiaca, manifesta un astfel de acord.

Pacatul stramosesc - in care philautia a jucat, dupa Sfantul Maxim, un rol esential-, prin insuflarea diavolului ("cel care desparte", potrivit etimologiei cuvantului grec diabolos), a rupt acest acord, despartindu-l pe om de Dumnezeu si de semenii sai, divizand astfel natura umana. Urmasii lui Adam au mostenit un mod de a fi al naturii lor marcat de patimi, care confirma si dezvolta iubirea egoista pe care fiecare om o are pentru sine, in stre de opozitie fata de Dumnezeu si fata de ceilalti oameni.

Asumandu-Si in persoana Sa dumnezeiasca natura omeneasca, Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu, a tamaduit natura omeneasca de aceasta boala; facandu-Se om si implinindu-Si lucrarea mantuitoare - pana la Patima si moarte de bunavoie-, din iubire, si pastrandu-si totodata, din iubire fata de Tatal si fata de oameni, dispozitia Sa omeneasca de a voi statornic unita cu voia Sa dumnezeiasca, neplecandu-Se nici unei ispite si nesavarsind nici un pacat si nedand loc in El nici unei patimi, a daruit oamenilor care voiesc sa se uneasca cu El puterea de a se izbavi de philautie si de a-si acorda din nou, in chip statornic, dispozitia de a voi cu logosul naturii lor, pentru a se intoarce astfel la unirea cu Dumnezeu si intre ei si, prin urmare, la unitatea naturii lor umane. 

Sfantul Maxim arata apoi cum prin iubire, care e antidotul philautiei, sunt lepadate toate patimile care izvorasc din aceasta din urma. El insista  aici indeosebi asupra patimilor producatoare de divergente, diviziuni si potrvnicii intre oameni, mandria, prin care fiecare se aseaza ca neatarnat in fata lui Dumnezeu si ca superior fata de ceilalti; slava desarta, prin care fiecare se pune in chip fals in valuare fata de altii atragandu-si sarcasmele lor, si alte patimi care sunt factori de rivalitate: mania si celelalte forme de agresivitate, dar si avaritia, prin care oamenii acapareaza pentru ei, adesea in detrimentul altora, bunuri care s-ar cuveni impartite.

Patimile fiind eliminate, virtutile opuse pot sa-si faca aparitia, caci, dupa Sfantul Maxim, virtutile corespund starii naturale si normale a naturii umane, iar patimile, in chip necuvenit, le-au luat locul, in urma pacatului.

Iubirea si toate celelalte virtuti care o insotesc armonizeaza din nou dispozitia de a voi a oamenilor cu logosul naturii lor si restabilesc unirea cu Dumnezeu si unitata oamenilor intre ei, redand astfel naturii modul ei originar de a fi, potrivit caruia oamenii au dispozitiile lor de a voi convergente si armonice, dand marturie prin gandurile, simtirile si faptele lor de o aceeasi viziune asupra lumii, intemeiata in Dumnezeu, si de intentie orientata catre Dumnezeu.

Sfantul Maxim arata, de asemenea, felul in care iubirea nu se multumeste sa restabileasca egalitatea acolo unde patimile au stabilit, in felurite chipuri, inegalitati intre oameni, ci si substituie inegalitati pacatoase - intemeiata in principal pe mandrie, cel dintai rod al iubirii de sine, potrivit careia fiecare se afirma ca superior celorlati - o sfanta si laudabila inegalitate, potrivit careia fiecare, dimpotriva, il socoteste pe aproapele sau mai bun ca el si mai presus de el, grabindu-se sa-l slujeasca.

Si asa toti oamenii se afla uniti intr-una si aceeasi comunitate intemeiata in Dumnezeu, in care fiecare cugeta, vrea si lucreaza nu din egoism, ca mai inainte, in propiul interes si pentru folosul sau, ci in vederea binelui celorlalti, in acord cu Dumnezeu si cu toti ceilati oameni.



 (Din cartea Despre iubirea crestina de Jean-Claude Larchet, Ed. Sophia)

PAGINI WEB:

Război întru Cuvânt:

Jean-Claude Larchet ne talcuieste porunca dupa care vom fi judecati: IUBIREA (PORUNCITA) NU ESTE UN SENTIMENT, NU ESTE CEVA SPONTAN SI USOR

“CAND DRAGOSTEA E IMPARATEASA…” Jean-Claude Larchet talcuieste cuvintele Sfintilor Parinti despre iubirea crestina

Duminica bogatului nemilostiv si a saracului Lazar: CINE SUNT CEI MILOSTIVI?

N-am avut odihna in duhul meu, pentru ca n-am gasit pe Tit, fratele meu…” SFANTUL IOAN GURA DE AUR DESPRE PRIETENIA MARILOR APOSTOLI PAVEL SI TIT (25 august)


marți, 8 ianuarie 2013

PS Ignatie: marturisirea inseamna dragoste asumata

 

Si chemand la Sine multimea, impreuna cu ucenicii Sai, le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul Sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui sau cu sfintii ingeri.
(Marcu 8,34-38,  Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci)

"Cine vrea sa vina dupa Mine sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie, sa se lepede de sine", si "cel care vrea sa-si castige sufletul, acela il va pierde, si "cel care il va pierde pentru Mine il va castiga", si mai departe, "daca cineva se rusineaza de Mine in mijlocul acestui neam desfranat si pacatos, si Eu fata de Dumnezeu ma voi rusina sa-l marturisesc".

De ce Hristos spune "daca cineva se va rusina de Mine, in acest neam pacatos si desfrant, si Eu ma voi rusina fata de el in fata Tatalui celui ceresc si a sfintilor Sai ingeri"? Hristos ne pune in fata unei situatii foarte delicate. Si anume: noi sa dam martuire intr-un context in care este foarte greu sa facem acest lucru. Daca este vorba de un neam desfranat si pacatos, evident, numai cu Hristos si Dumnezeu [acesta] nu traieste. Si Hristos ne spune, ca tocmai intr-un asemenea context, total nefavorabil, total lipsit de motivatie in a da marturie despre El, trebuie sa facem acest lucru. Si anume sa dam marturie despre credinta noastra, despre dragostea noastra fata de El.

Ori, de cele mai multe ori noi dam dovada de lasitate, de o anumita inerite, suntem foarte slabi, foarte neputinciosi. Si stiti cand noi putem sa ne verificam propia noastra putere de marturisire? Cand este cineva de o alta credinta in jurul nostru, sau o persoana care nu imbratiseaza credinta in Dumnezeu, are alte idei, gandeste altfel. Si tu, cand vezi ca esti in preajma unei asemenea persoane sau in preajma unui grup, care vezi ca este ostil Bisericii, tu nu vei aduce in discutie absolut nimic depsre credinta ta, despre crezul tau, despre dragostea ta pentru Iisus Hristos. De ce? Pentru ca te gandesti ca nu cumva sa fi ironizat, ca nu cumva sa fi persiflat si chipurile denigrat si considerat desuet, invechit, nelamoda, nelazi fata de curentele ideologice ale vremurilor noastre. Si atunci tu taci, foarte tradator, as putea spune desi cuvantul este foarte dur, foarte tare, si nu spui nimic despre credinta in Hristosul tau, in Dumnezeul tau.

Ceea ce este si mai trist este in situatiile in care Dumnezeu - Hristos este denigrat, este batjocorit, si tu nu iei atitudine. Si neluand atitudine este ca si cum incuviintezi la acea denigrare, la acel dispret. Este ca si cum tu esti de acord sa fie batjocorit Hristos. Si daca nu avem puterea de a lua aceasta atitudine marturisitoare, de curaj, in fata celor care il denigreaza pe Hristos, in fata celor care batjocoresc credinta, e semn ca inca in sufletul nostru nu este dragote desavarsita pentru El.

Pentru ca v-am spus, la inceputul cuvantului de invatatura, pe omul pe care-l tu il iubesti foarte tare nu-l lasi ca nimeni sa-i sifoneze imaginea, sa-i mototoleasca identitatea lui; il vei apara, vei lua atitudine si vei spune: nu este asa cum crezi tu. Hai sa te pun in fata unei alte perspective, in fata unei alte viziuni legate de aceasta problematica fata de care tu esti plasat in mod eronat, in mod gresit. Si vedeti, fara ca cineva sa ne impinga de la spate, fara ca sa avem nevoie de o consiliere speciala, in care sa vina cineva si sa ne invete: vezi, fi atent, in momentul in care este jicnita sotia ta, copilul tau, omul pe care il iubesti tu foarte tare, in felul acesta sa actionezi. Nu ai nevoie de niciunfel de lectii, de absolut niciunfel de lectii. Tu vei actiona intr-un mod spontan, instinctiv fata de persoana care vine si-ti livreaza o alta imagine schimonosita, falsa, neadevarata, mincinoasa, depsre omul pe care tu il iubesti.

De aceea Dumnezeu in Evanghelia de astazi; eu m-am oprit asupra unui verset, acesta in care Iisus Hristos ne spune: daca voua va va fi rusine sa Ma marturisiti pe Mine, si Mie imi va fi rusine in fata Tatalui celui ceresc si a ingerilor Lui, pentru ca voi nu m-ati marturisit. Si Dumnezeu ne spune ca trebuie sa-L marturisim chiar si acolo unde parca toate datele problemei parca ne-ar impiedica sa-L marturisim.

Crestinii primelor veacuri, martirii, daca ne gandim, martirii primelor veacuri, ei isi dadeau viata pentru Hristos. Cum de aveau aceasta putere extraordinara de a-si darui propia lor viata ca dar lui Dumnezeu? In primele veacuri crestine, stiti foarte bine, religia crestina era minoritara si majoritari erau paganii. Si ganditi-va, puneti-va intr-o situatie in care eu singur sa fiu crestin, si toti din jurul meu sa fie pagani, adica cei care nu impartasesc crestinismul. Am eu puterea sa vorbesc despre Hristos, pe care eu il iubesc? Sau ma gandesc mai mult la faptul ca voi fi linsat, voi fi poate ucis, imi va fi pusa in pericol viata, si atunici  nu voi vorbi despre crezul meu, despre convingerile mele, despre trairile mele.

Primii crestini il marturiseau pe Hristos, intr-un context in care erau foarte constienti ca le este ostil, le este potrivnic acel context. Toate lucrurile in momentul in care ei numai rosteau cuvantul Hristos, rosteau numai faptul ca sunt crestini, toate lucrurile veneau de-a valma si-i zdrobeau. Stiau foarte sigur ca ei vor fi sfaramati si ca viata lor le va fi luata. Se gandeau la faptul ca viata aceasta este o nimica toata in fata vesniciei de a sta cu Dumnezeu, vesniciei de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Viata aceasta este o nimica. Dumnezeu intr-o clipita toate ni le poate lua, totul, orice agoniseala si sanatatea nostra, si bruma noastra de munca, totul, intr-o clipita, si ramanem fara nimic. Si atunci iti dai seama ca cel mai de pret lucru, si cea mai frumoasa avere este credinta, este dragostea ta fata de Dumnezeu, si din dragostea ta fata de Dumnezeu se naste si dragostea fata de oameni. Si acestea sunt cele care ramn cu adevarat. De aceea primii crestini aveau aceasta forta, forta inimaginabila pentru noi de a-L marturisi pe Dumnezeu, de a da o marturie despre cel care era in inima lor.

Acest lucru ni-l cere si Hristos in Evanghelia de astazi: sa-L marturisim. Si-L marturisim pe Hristos prin viata noastra, prin credinta noastra traita. Nu-i suficient sa spui: da, sunt un om credincios, ma gandesc la Dumnezeu din cand in cand. Este o credinta anemica, este ca un om devitalizat, un om care simiti ca are toti muschii lui atrofiati, este oarecum ca si cand sunt blocate toate puterile lui de miscare, nu se poate misca asa cum trebuie daca nu are o credinta traita. Si o credinta traita nu o ai cu gandul. Avantul pe care il ai la rugaciune, venind la Liturghie duminica de duminica, incercand sa faci fapte bune si tot ce este bine placut lui Dumnezeu - si in felul acestea poti sa dovedsti ca ai o credinta traita.

Ma gandesc intotdeauna la comparatia in care este un om pe care il iubesti. Esti atent la modul cum vorbeste, esti atent la ceea ce-i place lui, la dorintiele lui, la sensibilitatile lui, si incerci sa tii cont de ele, incerici sa i le implinesti. De ce? Pentru ca-l iubesti. Si nu sunt situatiile deloc nesemnificative in care fiecare dintre noi avem oameni de care ne aducem aminte, de vorbele lor, de cuvintele lor, de comportamentul lor. Si toate acestea pentru noi au constituit un model, un exemplu si spunem: uite omul cutare asta imi spunea el. Si tineai cont de ceea ce spunea el pentru ca il iubeai, il respectai, il primeai in sufletul tau. Acelasi lucru ar trebui sa se intample si cu Dumnezeu. Daca il iubesti pe Dumnezeu, traiesti ceea ce El te invata ca trebuie sa traiesti, ceea ce este in Evanghelie, ceea ce invata Biserica, ceea ce propovaduieste Biserica. Si daca traim credinta acesta ai si forta de a marturisi pe Dumnezeu.

Acesta este gandul pe care am vrut sa vi-l pun in suflet legat de Evangheila de astazi, in care Hristos, ne spune ca este foarte important sa marturisim. Marturisirea este un indiciu, este un semn al dragoste pe care noi il avem fata de El. Nu-L marturisim, nu-L iubim. N-avem forta, n-avem curajul de a da o marturie despre El in fata cuiva care poate nu crede in Dumnezeu atunci e semn ca suntem bolnavi de neiubire fata de Dumnezeu.

Sunt foarte multe situatii in care auzeam oamnei spunandu-mi: parinte, in autobuze, sau undeva la servici, cand treceam pe langa o biserica, sau eram intr-o situatie de a-L marturisi pe Dumnezeu, nu-mi faceam cruce, imi faceam doar cu limba. N-aveam puterea pentru ca mi-era frica sa nu rada colegii de mine sau cei din preajma mea ca eu imi fac cruce, si chipurile sa creada ca as fi credincios, si in felul acesta sa ma ironizeze. Si stiti ca in felul acesta, intr-o situatie atat de banala e dovedit faptul ca tot suntem niste mici tradatori, tot niste oameni care nu avem coloana vertebrala si nu ne  asumam credinta noastra, care tinde sa devina o chestiune de viata privata. Nu! Este crezul meu!

Cand iubesti pe cineva, nu iti este rusine sa iesi cu el de mana pe strada, nu-l vei tine incuiat in casa, in camaruta ta, spunandu-i: stii, stai linisti aici, mie imi este foarte greu sa ies cu tine in oras, poate ca lumea va rade de mine, poate ca voi auzi tot felul de povesti, tot felul de discurtii despre faptul ca am o relatie cu tine. Cand ii vei spune acest lucru persoanei pe care o iubesti, iti va spune: imi pare foarte rau, tu nu ma iubesti, tu nu crezi in mine, tu nu dai doi bani pe mine, daca vrei sa ma tii acasa si nu vrei sa iesi cu mine in societate, si sa ma asumi pe mine. Si nu ca sa ma asumi pe mine, ci sa asumi dragostea ta fata de mine.

Hristos sa ne ajute sa avem puterea sa dam marturie despre El oricand. Si mai cu seama atunci cand nu avem niciun motiv ca sa-L marturisim, cand totul este ostil in jurul nostru, este potrivnic, totusi sa-L marturisim, pentru ca in felul acesta noi ne declinam, dam marturie despre dragostea pe care o avem fata de El. Amin.

marți, 1 ianuarie 2013

P. Dumitru Staniloae: Timpul ne este dat ca sa raspundem oamenilor si lui Dumnezeu cu iubire

La inceput de An Nou sa ne amintim ca timpul ne este dat pentru a raspunde lui Dumnezeu si oamenilor cu iubire. Pentru aceasta, mai intai de toate, trebuie sa ne rugam. Iata asadar doua rugaciuni, cuvinte ale Parintelui Staniloae, prin care nadajduim ca timpul ce ne-a mai ramas sa se transforme in vesnicie, iubind...

Rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos a Părintelui Dumitru Stăniloae

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui Viu, luminează mintea şi inima noastră. Descoperă-ne taina slujirii Tale, Cuvinte mai înainte de veci. Astfel vom învăţa să-i slujim pe toţi oamenii şi să te slujim pe Tine, Domnul şi Dumnezeul nostru, în toţi oamenii! Amin.

Alta Rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos a Părintelui Dumitru Stăniloae

Iisuse, iubire nebună a lui Dumnezeu pentru oameni, miluieşte-ne pe noi! Atinge inimile noastre împietrite, îmbrăţişează-ne cu iubirea pentru Tine. Dă-ne să Te iubim cum ne-ai iubit Tu, ca să-i putem iubi pe toţi oamenii cum îi iubeşti Tu. Iubitorule de oameni, slava Ţie!

***


Spatiul si timpul au fost create de Dumnezeu intru inceput. Ele nu sunt deci, nici infinite nici vesnice. Dar, ca toate dimensiunile creaturii, ele sunt chemate la transfigurare. Experienta iubirii fata de Dumnezeu sau fata de o alta fiinta umana modifica timpul si spatiul. Exista un fel de relativitate a spatiului si timpului in raport cu inima constienta a omului. Timpul si spatiul raman in acord cu natura pe care Dumnezeu a creat-o pentru ele. Dar se metamorfozeaza in funcite de constinta spirituala a fiintei umane. La toate popoarele, cultura este expresia acestei metamorfoze pe care fiinta umana o opereaza in spatiu si in timp. Intrupandu-se, Dumnezeu Insusi Si-a asumat aceasta modalitate de transformare de catre existenta umana a spatiului si timpului create de El.

Timpul este posibilitatea cresterii noastre in Dumnezeu. Aceasta crestere depinde de un progres in dialogul cu Dumnezeu; ea se infaptuieste intr-o legatura iubitoare cu El. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca avem nevoie de timp pentru a creste in dialogul cu Dumnezeu, in iubirea fata de El, pentru a ne umple de Dumnezeu fara a ne confunda cu El in aceasta iubire.

Si lumea are nevoie de timp, pentru ca lumea si umanitatea progreseaza impreuna. Omul poarta cu el lumea. Lumea devine atunci ceea ce devine el insusi. Se umple de frumuseste pornind de la atitudinea spirituala a omului. Lumea nu este desavarsita, dar nu poate inainta spre desavarsirea ei fara om.

Timpul este intervalul care dureaza intre chemarea lui Dumnezeu adresata iubirii noastre si raspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu. E timpul raspunsului omului.

E un interval de despasit, de parcurs, un interval care se poate micsora tot mai mult la chemarea lui Dumnezeu."


Doamne Iisuse Hristoase, toti acesti ani am trait in trandavie si nepasare. Da-mi timp sa ma intorc in sfarsit la Tine si sa raspund iubirii Tale. Arata-mi dragostea si milostivirea Ta spre mine smochinul neroditor!

"Timpul ne este dat pentru a raspunde lui Dumnezeu si oamenilor. Sovaim insa: "Sa raspundem sau nu lui Dumnezeu si oamenilor? Adeseori nu raspundem chemarii oamenilor. Nu-L vedem indata sau niciodata pe Dumnezeu in oameni. Egoismul nostru ne impiedica sa raspundem de indata nevoii de iubire a celuilalt. Eu, astept. El asteapta. Timpul se prelungeste. Ma plictisesc."

Doamne, da-ne timp sa ne facem ucenicia libertatii noastre! Si asa vom face si ucenicia iubirii: caci si pentru a iubi este nevoie de timp...

"Nu exista iubire desavarsita fata de Dumnezeu fara conlucrarea noastra, fara libertatea noastra. Suntem fiinte libere: pot sa raspund sau sa nu raspund; pot sa raspund mai mult sau mai putin repede. Vedem oameni care sunt de indata gata sa raspunda la chemarea celorlalti. Vedem pe altii care mai intai trebuie sa se convinga: suspectez intentiile cutarui om care mi-a adresat o rugaminte; poate voi suferi intrand prea repede in comuniune cu el... Ne oferim tot felul de pretexte: n-avem incredere."
Timpul nu este abosolut. El este relativ la libertate. Omul e cel care masoara timpul pe care i-l da Dumnezeu. Si-l masoara cu iubirea pe care n-o poate primi decat de la Dumnezeu. Cat timp n-am iubire, raspunsul meu va fi lent. "Libertatea omului depinde de identitatea sa spirituala. Omul se hotaraste foarte repede daca a crezut in iubire, daca are incredere in oameni, daca a acceptat sa riste: de ce sa nu raspund si sa nu intru in comuniune cu celalalt care ma iubeste?''

"Omul are insa posibilitatea de a-si folosi libertata si intr-un sens rau: imi iau precautii, ma pazesc, nu vreau sa ma angajez in iubire. Omului ii este frica de iubire si n-are o incredere totala in Dumnezeu. De aceea, el creste foarte incet, iar timpul lui nu se umple de o anume vesnicie."


***

"Iata, stau la usa si bat!"(Ap. 3, 20) Te astept, pentru ca te iubesc. Bat la usa pana-Mi vei deschide. Deschide-Mi, caci sunt iubire si n-ai de ce sa te temi - spune Domnul sufletului omului.
In unire, in comuniune cu celalalt, timpul este o trecere in vesnicie. Exista mai multe niveluri ale timpului. Cand sunt intr-o legatura de mare prietenie, de mare comuniune cu celalalt, uit ca timpul exista, uit orele... Cand celalalt nu-mi raspunde, doresc, astept intens; timpul trece greu. Dar cand imi raspunde nu mai astept; am de depasit timpul. Intarzierea in raspunsul celuilalt prelungeste timpul.

La fel stau lucrurile si pentru Dumnezeu. El asteapta de la noi raspunsul nostru: Iata sunt la usa, bat si astept raspunsul vostru. Dumnezeu traieste in vesnicie, in relatiile intratrinitare, dar si in legatura cu noi: El participa la experienta timpului. E una din formele tagaduirii de Sine divine. Dumnezeu isi asuma timpul, preia timpul, respecta timpul pe care El l-a creat. Hristos, Dumnezeul intrupat, este expresia suprema a rabdarii lui Dumnezeu Care-Si pune inainte mereu iubirea Sa omului in mod gratuit si neobosti...

De cateva ori v-am dat semnul iubirii Mele, si nu l-ati vrut. Asteptam de la voi un raspuns la chemarea Mea si n-ati vrut sa-l ascultati...

Hristos in Gradina Ghetsimani asteapta in suferinta chinurile Crucii. Dar chinul Sau a inceput deja: suferinta Sa e provocata de faptul ca oamenii nu raspund iubirii Sale pentru ei; chiar si ucenicii Sai apropiati au adormit.

In toata viata pamanteasca a lui Iisus gasim semne ale faptului ca, asumandu-si natura noastra, El si-a asumat timpul. Incepand de la postul de patruzeci de zile in pustiu, care este o experienta a timpului, pana la asteptarea raspunsului Tatalui pe Cruce: spaima parasirii e spaima suprema a omului parasit de oameni si de Dumnezeu; dar Tatal Ii raspunde inviindu-L. In viitor va exista timpul raspunsului. Si pe acesta Iisus l-a asumat pentru mine..."

Timpul existential


Daca e adevarat ca exista mai multe dimensiuni ale timpului, aceasta este mai cu seama un timp necronologic. In momente foarte intense spunem ca timpul se opreste: experienta unui astfel de timp e ca un prezent, ca o clipa care dureaza! E timpul marilor experiente umane, ca iubirea, frumusetea, moartea... De fiecare data cand exista o revelatie, accedem la acel timp. E timpul ritului, timpul liturgic, un fel de meta-timp pe care-l atingem printr-o strapungere in afara timpului cronologic. E de asemenea cel al comuniunii sfintilor.

"Cand cantam impreuna, cand suntem plini de entuziasm, cand facem experienta blandetii prezentei lui Dumnezeu, uitam timpul, trecem dincolo de timp. E tot o forma a timpului, dar foarte existenital: in relatiile dintre noi, el se poate prelungi, uneori o ora trece atat de incet... sau, dimpotiriva, se poate concentra.

Dar, cand trebuie sa facem ceva pentru ceilalti, regasim timpul cronologic. Trebuie sa ma duc in cutare loc pentru a aduce ceva pentru altcineva; trebuie sa ma duc in cutare oras pentru a intalni pe cineva. E un timp al traseului ce trebuie parcurs. N-am inca roade de oferit celorlalti, de adus la biserica; trebuie sa astept ca ele sa se coaca in natura. Exista o corespondenta intre timpul cronologic si timpul existential. In relatiile dintre noi  le traim pe amandoua. Exista un timp cronologic intre nasterea copilului pe care il astept si ziua in care el va fi major. Nu pot sa sper ca el sa fie adult dintr-odata! Dar pot sa traiesc timpul existential simultan cu timpul cronologic prin speranta: sunt sigur ca acest copil al meu va fi bun, il vad deja in speranta ca pe o femeie implinita sau ca pe un barbat adult. Sunt in comuniune cu el, iar in aceasta comuniune timpul trece foarte repede".
Putem trai simultan aceste doua dimensiuni ale timpului; "timpul existential se poate prelungi si concentra devenind un fel de vesnicie". Este taina "vietii vesnice": cand o persoana traieste un moment de mare intensitate, prin iubire, prin rugaciune, printr-o sarbatoare; in orice experienta a participarii si comuniunii, ea accede la acest timp existential dincolo de cel cronologic. Dar cum sa ne mentinem aici? Dupa ce a fost un efort de a atinge aceasta "viata vesnica", tot efortul rugaciunii trebuie sa fie un efort de "a ramane in bucurie", de "a ramane in iubire", de a prelungi nedefinit pana la moarte, si dincolo de ea, aceasta stare de comuniune. Prin experienta comuniunii avem inca de aici participarea la "viata vesnica" in momente care sunt in afara timpului, dar pe care le putem face sa "dureze", adica le putem face sa coincida cu timpul cronologic care caracterizeaza totusi conditia noastra de creatura. Aceasta prelungire vizeaza in mod nedefinit vesnicia lui Dumnezeu; momentul "din afara timpului" se continua printr-o tensiune permanenta spre Cel ce este izvorul si desavarsirea intregii nostre bucurii si a intregii nostre iubiri.



 ***

„Dacă timpul ar fi singura formă de existenţă, învăluită din toate părţile de moarte, atunci n-ai putea spera nimic cu adevărat. Căci speranţele pentru scurte plăceri viitoare, care trec, nu merită acest titlu.Nu spera şi nu ai teamă” ar fi cel mai înţelept sfat ce s-ar putea da omului. Anticipează moartea de acum, fă-te apatic faţă de toate, dacă în curând nu ne aşteaptă altceva decât nimicul! Sau îneacă-ţi gândurile acestea neplăcute în zgomotul petrecerii, în uitarea ameţelii alcoolice şi în paroxismul simţurilor periferice dezlănţuite!

Dar nu, timpul nu e ultima realitate! Timpul e numai o fază a vieţii. E faţa exterioară, faţa lumii căzute din regiunea trăirii spirituale. Omul capabil de viaţă spirituală simte mai puţin timpul. Fiecare ştie din experienţă că ceasurile fericite nu se observă când trec. Dimpotrivă, suferinţele puternice se experiază ca timp foarte lung, mai lung decât timpul matematic. Timpul se măsoară cu două măsuri: cu trăirea internă şi cu unitatea matematică, iar legătura dintre aceste două forme ale timpului este foarte laxă. O oră de timp matematic poate fi experiată uneori ca ceasuri întregi, iar alteori, ca un moment, sau pur şi simplu nu se observă. Aceasta înseamnă că veşnicia străbate în timp, invadează în el şi determină curgerea lui.”

(Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Un an nou”, Telegraful Român, an LXXXIII, nr. 1, 1 ian. 1935, p.1)




PAGINI WEB:

 # Urari de Anul Nou...

 # De Anul Nou...

# Vine o zi... cand vom cobori din... trenul vietii

# “A mai trecut un an, s-a dus si-n veci n-o sa mai vie…” INVITATIE LA INFRUNTAREA DUHOVNICEASCA A LUI 2013…