sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Poezia creata in detentie, vehicol de comuniune in suferinte. Cuvantul Aspaziei Otel Petrescu si versuri de Radu Gyr

 

Cuvant din cartea Poetii dupa Gratii de Aspazia Otel Petrescu


Motto: Luând pe umeri crucea, strânge-o cu putere
Şi du până la sfârşit chinul încercărilor,
Sfâşierea durerilor şi primeşte cu bucurie
Piroanele – întristărilor, ca pe o comoară a slavei.
Şi aruncat în fiecare zi în lăncile ocărilor
Şi lovit cu pietrele tuturor necinstirilor
Vărsând lacrimi de sânge
(Că totul izbuteşte plânsul de fiecare zi)
Vei fi mucenic.”
Cuv. 18, Simion Noul Teolog

Bună dimineaţa, Românie profundă! Azi ţi se face un dar deosebit pe care, după smerita mea părere, ar trebui să-l primeşti cu emoţionatele tale bătăi de inimă, drept aplauze pentru cei care în bezna temniţelor flămânde au făurit din flăcările durerii, pe nicovala suferinţei, candele de lumină pentru un veac românesc.

Este vorba despre o antologie selectivă a poeziilor făurite în închisoare, un adevărat monument de cultură, un templu în care suferinţa s-a cununat cu sufetul poetului, sacerdot fiind blândul Iisus, iubirea cea neînserată şi jertfelnică, viaţă, cale şi adevăr pentru nefericiţii întemniţaţi.

Aş dori să spun câteva cuvinte despre poeţii închisorilor, sărmane şi necuprinzătoare cuvinte, pentru aceşti îngeri, luminiţe calde şi strălucitoare în iadul întunecat al temniţelor.

Deşi ar susţine concludent afirmaţia de mai sus, mi se pare neavenit să rememorez acum caznele prin care au trecut toţi chinuiţii din temniţele comuniste: anchete chinuitoare, bătăi crunte, torturi grozave, de neimaginat pentru o minte normală, foame, frig, murdărie, teroare, dispreţ, umiliri degradante, muncă transformată în supliciu, pretexte infame pentru pedepse cumplite, cu un cuvânt: toată gama satanic diversificată în silnicii sadice. Nicio fiară n-ar fi putut îndura atâtea răni şi atâta nefericire.

Cred, însă, că e necesar să subliniez o latură importantă a descompunerii organizată pentru imbecilizarea persoanei. Pentru un scop atât de infam s-a pus la punct un program infernal, care şi-ar fi atins scopul dacă nu am fi luptat împotriva unui astfel de asalt al urii distructive. Deţinutului politic i s-au tăiat toate posibilităţile de a rezista muncii de imbecilizare: a fost lăsat fără legătură cu familia, fără orice fel de mijloc de cultură, ca, de exemplu, cartea, fără hârtie şi fără creion (s-au aplicat pedepse crunte pentru o mină de creion de un centimetru sau pentru un petec de hârtie cu puţin mai mare decât un timbru), a fost interzisă în celulă orice manifestare care ar fi putut întreţine o atmosferă spirituală etc.

În toiul urii dezlănţuite noi am luptat să ne disciplinăm asceza impusă şi să oprim efectele de imbecilizare, prin metodele noastre de rezistenţă. Am înţeles că slujirea unui ideal sfânt se face prin jertfă, iar jertfa este voluntară, şi se face prin iubire. Cea mai apropiată formă de iubire şi la îndemâna noastră era rugăciunea. Prin rugăciune am reuşit să aducem în prezentul nostru nefericit frânturi de timp pe care le trăiam ca pe o fericire. Acest miracol se făcea prin rugăciunea în comun. În timpul rugăciunilor comune nu mai simţeam povara recluziunii, ieşeam din teroare şi din abandon. Ne scufundam într-un ocean de pace şi de frumuseţe, acolo, între hâdele ziduri ce se tranformau miraculos în spaţiu binecuvântat. Clipa trăită în timpul rugăciunii în comun se dilata până la infinit, celula se făcea cer, se făcea biserică.

Pentru a ajunge la sentimentul de comuniune, de solidaritate în luptă şi suferinţă, o contribuţie colosală a avut poezia creată în detenţie şi care, pe căi diverse, unele chiar miraculoase, a circulat prin toate închisorile. Poeţii închisorilor au fost apostolii care au făurit un climat de frăţietate, de trăiri comune, de plâns împreună, de suferit şi de răbdat împreună, de visat şi de sperat împreună, de retrăit amintiri împreună. Datorită lor, „lacrima se făcea floare, împodobind amintirile”.

Datorită lor am descoperit calitatea harică, mistică, duhovnicească a suferinţei sublimată în felul acesta prin poezia lor, prin iubire şi mai ales prin rugăciune. Ei au contribuit enorm la salvarea noastră şi ne-au condus prin trăirile lor la transfigurarea suferinţei. Am învăţat să acceptăm suferinţa ca pe un dar divin şi prin aceasta i-am dat un sens transcendental. Am înlocuit clipele de revoltă cu o trăire în duh, durerea a primit un sens înalt, sublim, salvator.

Versurile poeţilor întemniţaţi, tâşnite din flăcările suferinţelor şi desăvârşite pe nicovala durerii, s-au constituit în candele de iluminare pentru toţi cei ce îndurau aceeaşi restrişte. Zidurile au început să vorbească o limbă ciudată în puncte şi liniuţe în sistemul „Morse”. Ţevile reci ale caloriferelor au devenit culoare de cuvinte fierbinţi, versurile şi cadenţele lor au devenit bătăi de inimi înfrăţite.

Nu este cuvânt să poată tălmăci cât de alinător era, într-un izolator infam, să-ţi culci capul pe o metaforă de Radu Gyr, să te acoperi cu plapuma unui vers de Nichifor Crainic, să îl iei de mână pe Ciurunga şi să suspini eliberat de însingurare, sărutând odată cu Vasile Voiculescu picioarele Îngerului durerii:

„Oprită să urce în ceruri vreodată, Durerea n-are aripi să-şi facă vânt, Ci calcă peste lespezi, încovoiată, Înger pururi încătuşat de pământ.
Adâncu-i glas n-ajunge la stele… Braţele-i vântură cenuşă şi lut Presărându-le peste răni grele. Dar Domnul a ales-o de la-nceput.
În ochii ei luceşte încă neînţeleasă Lumina, semnul lui izbăvitor, Şi a pus-o mai presus, crăiasă Şi pildă, îngerilor tuturor.
Ea nu ştie… dar când somnul o doboară În miezul nopţii şi-al tăcerii, Marii îngeri pe pământ coboară Şi se pleacă de sărută picoarele durerii.”

Îngeri ai durerii, aceştia au fost poeţii închisorilor, atât pentru noi, cei neloviţi de harul poeziei, cât şi pentru ei înşişi.

Credeţi că le-a fost uşor să urzească pentru noi şi pentru vecie versuri scrise cu „mistrii muiate în rană”? Ei nu au avut creioane şi nici hârtie, această infamă restricţie făcea parte din planul de imbecilizare pus la punct cu deosebită rigoare de fiarele urii, care, insultător pentru muncitorime, se intitula „proletară”. Instrumentele cu care au conceput versuri cutremurătoare au fost gândul şi memoria. Condeiul cu care au fost scrise versurile a fost gândul, şi foaia pe care acestea s-au transcris a fost memoria. O idee, un sentiment, o emoţie, o amintire, o trăire profundă se înveşmântau în cuvinte, în gând. Se organizau în vers tot în gând şi apoi versul se imprima, prin repetare, în memorie. Acesta odată însuşit, un alt vers se alcătuia în acelaşi fel în gând şi se alătura celuilalt prin repetare în memorie. Astfel se alcătuia strofa, poezia care, din repetare în repetare, se închega integral în plan mental. De aceea, multe poezii concepute în temniţă au rămas în forma lor frustă, fără îndelungă şi sofisticată elaborare. Poezia terminată era mărturisită colegilor de celulă, fiind imediat însuşită prin memorare şi apoi, prin mijloace ingenioase şi pline de curaj, versurile îşi luau zborul spre alţi confraţi, fraţi şi surori de suferinţă.

Astfel, prin memoria unora şi altora, s-au păstrat mărturii despre ce a însemnat teroarea comunistă, dezlănţuită fără încetare în hăul temniţelor, gheenă în care a ars fără încetare SUFERINŢA.

Aspazia OŢEL PETRESCU



Poezii de Radu Gyr


RIDICA-TE GHEORGHE, RIDICA-TE IOANE!



Nu pentru-o lopata de rumena paine,
Nu pentru patule, nu pentru pogoane,
Ci pentru vazduhul tau liber de maine,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Pentru sangele neamului tau curs prin santuri,
Pentru cantecul tau tintuit in piroane,
Pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Nu pentru mania scrasnita-n masele,
Ci ca sa aduni chiuind pe tapsane
O claie de zari si-o caciula de stele,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi
Si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
Si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Si ca sa pui tot sarutul fierbinte
Pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
Pe toate ce slobode-ti ies inainte,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Ridica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

***

METANIE

 

Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velintă
Ca intr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din infrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană o cădelniţă spre cer;
Şi din fiece dezastru si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru si fă zâmbet înţelept.

***

CANTEC DEPLIN/ N-AI DEZMIERDA




N-ai lauda de n-ai stii sa blestemi,
Surad numai acei care suspina,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost sa gemi,
De n-ai fi plans, n-ai duce-n ochi lumina.

Si daca singur rana nu-ti legai,
Cu mana ta n-ai unge rani straine.
N-ai jindui dupa franturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad in tine.

Ca nu te-nalti din praf daca nu cazi
Cu fruntea jos, in pulberea amara,
Si daca-nvii in cantecul de azi
E ca mureai in lacrima de-aseara.

***

OFRANDA



Din ranile si-nfrangerile noastre
Intindem punte noilor destine
O punte de margean peste dezastre,
S-o urce pasii lumii care vine.


Cu orisicare rana care doare,
Din orice razvratire mai adanca,
Am pus o za pe piepturi viitoare
Si-o spada grea in maini ce nu sunt inca.


Iar daca-am plans, din lacrima maiastra
Va creste-o mangaiere de matase

Pe care maine unii au s'o lase
La alte frunti ce cresc din fruntea noastra.

Iar daca-n noaptea smarcului si-a roatei
Inchidem lanturi, inima si rana,
Din daruirea noastra subterana
Va creste paine pentru foamea gloatei.

*** 

NE VOM INTOARCE INTR-O ZI

 


Ne vom intoarce intr-o zi,
Ne vom intoarce neaparat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cand am plecat.

Ne vom intoarce neaparat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cantec, pe viori.

Ne vom intoarce intr-o zi...
Si cei de azi cu pasii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simti
Cum vom patrunde-ncet in ei.

Ne vom intoarce ca un fum,
Usori, tinandu-ne de mani,
Toti cei de ieri in cei de-acum,
Cum trec fantanile-n fantani.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
In toate dragostele noi
Si-n cantecul pe care si-l
Vor spune altii, dupa noi.

In zambetul ce va miji
Si-n orice geamat viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o samanta-n taina lor.

Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem si-n disperari,
Si-n rani ce-n piepturi se ascund.

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
In tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.



***

INTELEPTUL

 
Nu scuip pe-nfrangerile mele!
Ce-am adorat nu stiu sa ard

Si nu ridic in vant obiele
In locul ruptului stindard.


De funia spanzuratorii
Dezastrele nu mi le-agat
Si nici mandria din victorii
N-o pun sperietoare-n bat.


Cu-aceleasi zambete-ntelepte
Imi port si lanturi si cununi
Urcand spre soare clare trepte
Sau coborand printre furtuni.


Si merg pe-acelas tarm ce suie,
La brat cu prieteni sau vrajmasi,
De-o fi sa-mi bata trupu-n cuie
Sau sa-mi presare crini sub pasi.



***


IISUS IN CELULA


Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist!
Luna venea dupa El, in celula
Si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
Ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
Argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gura
Si mi-a facut semn ca sa tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina:
- Pune-mi pe rani mana ta!
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
Parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
Lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea Capatana
Si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
Si-am adormit o mie de ani...

Cand m-am desteptat din afunda genuna,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
Numai Iisus nu era nicairi...

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul: nici un raspuns!
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
Cu sulita lor m-au strapuns...

- Unde esti, Doamne? Am urlat la zabrele.
Din luna venea fum de catui...
M-am pipait... si pe mainile mele,
Am gasit urmele cuielor Lui.

***

IMN MORTILOR



Morminte dragi, lumina vie,
Sporite-ntr-una an de an,
Noi v-auzim curgand sub glie,
Ca un suvoi subpamantean!

Ati luminat cu jertfe sfinte
Pamantul, pana-n temelii,
Caci arde tara de morminte,
Cum arde cerul de faclii.

Ascunse-n lut, ca o comoara,
Morminte vechi, morminte noi,
De vi se pierde urma-n tara,
Va regasim mereu in noi!

De vi s-au smuls si flori si cruce
Si daca locul, nu vi-l stim,
Tot gandul nostru-n el v-aduce,
Ingenuncheri de heruvim.

Morti sfinti in temniti si prigoane.
Morti sfinti in lupte si furtuni,
Noi am facut din voi icoane,
Si va purtam pe frunti cununi.
Nu plangem lacrima de sange,
Ci ne mandrim cu-atati eroi.
Nu! Neamul nostru nu va plange,
Ci se cumineca prin voi.



PAGINI WEB:

De Craciun, sa nu renuntam la vis. Versuri de Radu Gyr

Avem atatia morti -Poezie de Radu Gyr

Razboi intru Cuvant:

RADU GYR – 105 ANI DE LA NASTERE, 35 DE LA ADORMIRE: “Poezia lui era pentru noi haina si hrana, apa si caldura”

URMELE CUIELOR LUI…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu