luni, 29 aprilie 2013

Precizari foarte importante si folositoare legate de Saptamana Mare si de Pasti


„Paşte”[1] înseamnă[2]:

1. Trecere, căci Dumnezeu, voind să elibereze din robie pe poporul ales, a trecut („pasah”Iş 12, 23) prin Egipt, omorând pe tot întâiul-născut, dar cruţând pe israeliţi, care şi-au stropit pragul uşii cu sânge de la

2. Mielul junghiat atunci (în ziua de 14 Nisan[3] către seară) de către fiecare familie şi numit paştele(„pesah”Iş 12, 11) Domnului (formă şi sens apropiate de „pătimire[4]).

Paştele nostru este Hristos,

Mielul(In1,29) junghiat pentru noi (1Co 5, 7), care a pătimit pentru noi (1Ptr 2, 21) (Răstignirea a avut loc tocmai într-o zi de 14 Nisan, vinerea[5]!), trecând (In1, 36) prin lumea aceasta, prin moarte şi iad (Egiptul mental), ca să ridice păcatul lumii, cu moartea pe moarte călcând şi celor adăpaţi cu Sângele Lui[6] (prin credinţă, Botez şi Împărtăşanie) viaţă dăruindu-le. Trecerea Domnului devine astfel şi trecerea Omului, strămutarea de la robie/moarte la libertate/viaţă (ca odinioară prin Marea Roşie Iş 14-15).

La început,
creştinii – majoritari iudei – prăznuiau Paştele o singură zi: 14 Nisan, îmbinând întristarea pentru Patima Mielului cu bucuria pentru Trecerea lui, prin post (ajunare ziua) şi priveghere (către seară), urmate de împărtăşire şi agapa pascală (către dimineaţă)[7].

Curând însă,
– încreştinându-se toate neamurile şi fiind nevoiţi, din nefericire, să se deosebească de iudeii necredincioşi, care-i persecutau – creştinii au început să prăznuiască Paştele aşa cum s-a petrecut: vineri (Mielul-Patima), sâmbătă (Trecerea la iad) şi duminică (Trecerea la viaţă); dezavantajul: dislocarea a accentuat unilateral (ca la Apostoli), fie tristeţea (în Apus), fie bucuria (în Răsărit).

Toate aceste trei zile
(lat. triduum) alcătuiesc de atunci Paştele creştin (început joia către seară, odată cu trădarea, şi încheiat în noaptea Învierii) şi la ele se referă pluralul „Paşti”. Indicaţia din calendarele actuale, cum că Lunea şi Marţea luminată ar fi „Paşti”, este o reminiscenţă de pe vremea când se indicau zilele nelucrătoare şi motivul lor („zi liberă după Paşti”), şi este greşită (nici o altă Biserică nu o foloseşte)! Săptămâna luminată nu mai este paşti, ci numai înviere şi înnoire[8].

Că Sfintele Paşti ţin de Joi seara până Sâmbătă/Duminică noaptea ne-o dovedesc:
  • Modul de calculare a Paştilor, stabilit la Sinodul I Ecumenic (Niceea 325): 1. duminica Învierii este prima după cea dintâi lună plină  următoare echinocţiului de primăvară[9]; 2. dacă paştele iudaic se nimereşte în zilele Paştilor (joi-duminică), atunci se amână o duminică. A fost cazul în 2009: echinocţiu la 21 mar, lună plină la 9 apr, deci Învierea la 12 apr; însă paştele iudaic era în Joia Mare (9 apr), încât Învierea s-a amânat pentru 19 apr. Occidentalii însă nu mai respectă a doua hotărâre; ei au prăznuit la 12 apr; şi totdeauna când există distanţă de o săptămână între Paştile ortodoxe şi occidentale, vina rămâne a aceloraşi [10]!
  • Numirea – subînţeleasă – a duminicii Învierii drept „întâia după Paşti”, duminica Tomii fiind deja „a doua după Paşti”!
Revenind...
cu şase zile înainte de Paşte – ne spune Ap. Ioan (In12, 1-19) – Iisus se afla în Betania, la Lazăr, pe care-l înviase din morţi; iar a doua zi a intrat triumfal în Ierusalim şi s-a lăsat pentru singura dată aclamat Împărat, ceea ce i-a atras ura necredincioşilor şi răstignirea. Astfel, sâmbăta şi duminica dinaintea Paştilor[11] pomenim totdeauna Învierea lui Lazăr[12] şi Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile). Sunt zile de praznic (Liturghia Sf. Ioan), în care se săvârşeau mari procesiuni la Ierusalim (Betania şi Mt. Măslinilor), iar sâmbăta[13] se botezau mulţi (ca să petreacă Săptămâna Mare ca şi creştini); duminică se dezleagă la peşte[14].


Între aceste praznice şi Paşti,
  • Lunea-Miercurea Mare (zile stricte de post şi aliturgice[15]) s-au adăugat ulterior, fiind închinate smochinului uscat şi patriarhului Iosif[16] (Luni), celor 10 fecioare din Evanghelie[17] (Marţi) şi femeii păcătoase care a uns pe Domnul cu mir[18] (Miercuri);
  • Joia Mare până către seară (când încep Paştile) comemorează Cina cea de Taină: după-amiază (14h) se săvârşeşte Liturghia Cinei şi Spălarea picioarelor, urmată de agapă (cu dezlegare la vin şi untdelemn); la denie se citeşte emoţionanta Cuvântare de despărţire şi Rugăciunea din Grădina Ghetsimani (=prima şi lunga Evanghelie Ioan 13-17).
Toate aceste zile au denie[19] în seara precedentă, întocmai cum vor avea şi cele trei zile de Paşti: 12 Evanghelii (joi seara pentru vineri), Prohodul (vineri pentru sâmbătă) şi Învierea  (sâmbătă pentru duminică).

Despre Vinerea şi Sâmbăta Mare sunt mai multe de spus (unele s-au scris deja[20]); să reţinem acum doar că sunt zile de ajun(are)[21] – total (post negru) pentru cine poate.

Iată, deci, cum s-a format treptat Săptămâna Mare:

 2 zile de praznic + 3 zile de post + Joia Cinei + 3 zile de Paşti (vezi tabelul alăturat)
                                   

S    Învierea lui Lazăr
D    Intrarea în Ierusalim
                                                   denie
L       Iosif şi smochinul
                                           denie
M     Cele zece fecioare
                                           denie
M     Femeia păcătoasă cu mir
                                           denie
J      Cina de taină
1. Paşti denie 12 Evanghelii 
V    Răstignirea         ajun
2. Paşti denie Prohod
S    Pogorârea la iad ajun
3. Paşti denie Învierea
D    † Învierea Domnului


Aşadar, cei ce aşteptăm Sfintele Paşti, să (ne) pregătim (pentru) Mielul cel adevărat, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, fără de care Paştele creştin este un non-sens! Este trist astăzi că tocmai la Liturghia de Paşti, din noaptea Învierii, creştinii nu vor să mai rămână şi nu se mai împărtăşesc. Feluritele motive invocate dovedesc fie dezinteresul lor (pentru care fiecare îşi poartă vina), fie lipsa de educaţie (pentru care responabili sunt preoţii şi dascălii Bisericii). Este ca şi când iudeii nu ar fi vrut, odinioară, să junghie mielul, preferând moartea cu egiptenii în locul eliberării. Paştele nu este un joc complicat (ori asculţi, ori te învârtoşezi), dar este o joacă cu veşnicia!


Ierom. Arsenie de la Malvialle

[1] Din ebraicul pesah, trecut prin greacă (pasha-pasca) sau latină (pascha), folosit numai la singular. Limbile moderne au şi un plural deviat: Paşti, Pâques.

[2] A se vedea cap. Ieşire 12

[3] Prima lună din calendarul evreiesc.

[4] Din grecescul pasho-pascw = a pătimi > pathima-paqhma = patimă.

[5] Cf. - In 19, 31:

Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice.
       - si In 18, 28:
Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.

[6] In 6, 53-58:
    
 Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură.  Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.

[7] Diac. Ioan Ică jr., Canonul Ortodoxiei I. Canonul Apostolic, ed. Deisis, Sibiu 2008, p.300-301.

[8] În greacă se numeşte: Săptămâna înnoirii (diakainhsumou).

[9] Formulare arhicunoscută, pe înţelesul tuturor, care ascunde calcule astronomice mult mai complicate.

[10] Iar când decalajul este de o lună, vina aparţine ortodocşilor, care din 1927 consideră echinocţiul de primăvară nu la 21 martie (real), ci la 3 aprilie (închipuit, după calendarul vechi), din cauza Bisericii ruse şi sârbe, care nu şi-au putut îndrepta atunci calendarul, din motive politice; iar azi, obişnuinţa îndelungată face şi mai cu anevoie îndreptarea.

[11] Exact după ce vineri s-au încheiat cele 40 de zile de post (vezi articolul din nr. trecut).

[12] Deşi a avut loc cronologic mai devreme (In 11), ea se leagă de revenirea Domnului în Betania, la Lazăr, şi explică Intrarea în Ierusalim (In 12, 18).

[13] Până azi, în Sâmbăta lui Lazăr se cântă la Liturghie: Câţi în Hristos v-aţi botezat… în loc de Sfinte Dumnezeule...

[14] Tradiţia rusă dezleagă şi sâmbătă, doar la icre.

[15] Ne împărtăşim doar seara, cu „Daruri înaintesfinţite” (vezi articolul din nr. trecut).

[16] Mc 11, 12-15. Contrar smochinului, Iosif a adus roade (fecioria), când încă nu era vremea lor (abia Domnul a chemat la feciorie, Mt 19, 12).

[17] Mt 25, 1-13. Explică ziua de Luni: nu orice feciorie este bineprimită la Dumnezeu.

[18] Mc 14, 1-9; Mt 26, 1-13. Explică ziua de Marţi: o păcătoasă poate ajunge înaintea fecioarelor (nebune), dacă îşi îndreaptă toată viaţa şi atenţia către Hristos.

[19] Adică Priveghere (atunci când Utrenia=slujba de dimineaţă se săvârşeşte în seara/noaptea dinainte).

[20] APOSTOLIA13/2009

[21] Singura sâmbătă de peste an când se ajunează (Can. 66ap. şi 55Trul). Ajunul se întrerupe la Liturghia de seară (a Sf. Vasile), când ne împărtăşim. Dar apoi nu se mănâncă nimic, până după Înviere şi Liturghia de noapte (a Sf. Ioan). 

Este Vinerea Mare aliturgică?


Rânduiala actuală


Cu toţii ştim că în Vinerea Mare nu se mănâncă nimic (ajunare totală), deci nici nu se slujeşte Liturghie ca să ne împărtăşim (zi aliturgică). O notă din rânduiala ei, aflată atât în Triod, cât şi în Tipicon (parantezele indică diferenţele din Tipicon), explică: „s-a luat deprinderea [am luat din Tipicul din Palestina] ca în această Sfântă şi Mare zi de Vineri să nu se facă nici o liturghie [a Darurilor înaintesfinţite, nici o altă liturghie desăvârşită] şi nici masă să se pună, nici să se mănânce... Iar dacă va fi cineva foarte neputincios sau prea bătrân şi nu va putea să postească toată ziua, să i se dea numai pâine şi apă, după apusul soarelui. Aşa am luat din sfintele porunci ale Sfinţilor Apostoli, să nu mâncăm în Vinerea Mare, după cuvântul Domnului către farisei: dacă se va lua Mirele de la ei, atunci vor posti în zilele acelea”. Întrebare: este, aşadar, aceasta o poruncă apostolică sau o deprindere (obicei) din Palestina?

Rânduiala străveche


Ierusalim. Jurnalul de călătorie al Egeriei, o cuvioasă pelerină din sec.IV, ne relatează cu lux de amănunte că în Joia Mare se săvârşeau două liturghii: una a zilei, în biserică (14-16h), apoi o alta, la Cruce (adică la Golgota), unică în an; după privegherea de toată noaptea pe Muntele Măslinilor, în Vinerea Mare avea loc, tot la Cruce, închinarea la lemnul Crucii (8-12h) şi slujba Patimilor (12-15h), apoi în biserică: vecernia şi priveghere de toată noaptea (1).
Antiohia. Sf. Ioan Gură-de-Aur (+407) ne informează, în omiliile sale la Vinerea Mare (2), că în acea zi exista obiceiul de a ieşi afară din cetate, la cimitirul oraşului (Hristos „a pătimit afară de poartă” Evr 13,12), pentru a prăznui Crucea şi a se împărtăşi acolo cu Sfintele Taine înaintesfinţite: „masa are (deja) pe ea Mielul”, „Oaia jertfită şi săvârşită” (RO:85).
Constantinopol. Împărtăşirea cu Darurile înaintesfinţite avea loc inclusiv în Vinerea Mare. Obiceiul, la care face aluzie şi canonul 52 Trulan (691-692) (3), este atestat incontestabil în sec.X de către Tipiconul Marii Biserici (cel mai vechi şi complet): în seara Vinerii mari (între 15-18h; Ceasul IX nu exista în general), după citirea Evangheliei, „diaconul zice ectenia mare şi [se săvârşeşte] restul [rânduielii] Înaintesfinţitelor. Psalţii: Acum Puterile... Chinonic: Psalmul 33,9” (4). A dispărut în sec.XIII, iar în tradiţia slavă, în sec.XVI.
Roma. Tipicul Roman I (Ordo Romanus I) din sec.VIII prescrie: liturghia din Joia Mare să aibă loc dimineaţa (11h) şi să se păstreze Sfinte Taine pentru a doua zi, când „la ceasul IX... se închină la Sfânta Cruce şi se împărtăşesc toţi (adorant sanctam crucem et communicantur omnes)” (5).

Explicaţii

  1. Zi „liturgică” se numeşte orice zi în care slujim liturghie „desăvârşită”, completă, cuprinzând toate cele patru elemente apostolice (FA 2,42), inclusiv prinosul (6) (aducerea şi sfinţirea Darurilor). Zi „aliturgică” este orice zi fără liturghie. Dintru început, toate duminicile şi sărbătorile (rânduite de fiecare Biserică locală) au fost zile obligatoriu liturgice, iar zile obligatoriu aliturgice nu au existat.
  2. Mai târziu (sec.IV), s-au rânduit 40 de zile aliturgice (40 = lat. quadragesima; Păresimi), cu ajunare până seara. Aşa s-a născut Postul Mare:în vechime mulţi se apropiau de Sfintele Taine fără nici o pregătire. Părinţii, dându-şi seama de vătămarea ce o are cineva când se apropie nepregătit (de ele), s-au adunat şi au rânduit patruzeci de zile de post (ajun), de rugăciuni, de ascultare (a cuvântului), de adunări, pentru ca în aceste zile toţi să ne curăţim cu toată grija prin rugăciuni, prin milostenie, prin post (ajun), prin privegheri de toată noaptea, prin lacrimi, prin mărturisire şi prin toate celelalte, şi astfel, după puterea noastră, să ne apropiem cu conştiinţa curată (de ele)” (7).
  3. În timpul Păresimilor, credincioşii mai conştienţi şi pregătiţi doreau totuşi să se împărtăşească. Însă, pentru că nu se slujea liturghie, s-a găsit soluţia de a se păstra Sfinte Taine de la liturghia anterioară (duminica) şi de a se împărtăşi seara, după ajunare, în cadrul unei slujbe simple, fără fast. Rânduiala aceasta, numită „a Darurilor înaintesfinţite”, nu este o „liturghie” (lipseşte prinosul) şi ziua în care ne împărtăşim astfel rămâne „aliturgică”.
  4. Vinerea Mare face parte din Păresimi, deci este aliturgică; în plus, se ajunează nu numai până seara, ci total. În acelaşi timp însă, este şi un mare praznic:Domnul nostru este pe Cruce şi noi prăznuim aceasta, ca să afli că Crucea este sărbătoare şi praznic duhovnicesc... Crucea ne este cauza a mii şi mii de bunătăţi... Pentru aceasta prăznuim Crucea când săvârşim pomenirea ei. Aşa ne-a poruncit şi Pavel (1 Co 5,7-8)... unde e jertfă, acolo este curăţire de păcate, acolo-i împăcare cu Stăpânul, acolo-i praznic şi bucurie” (8). Din acest motiv, împărtăşirea era firească şi practica, generalizată (lipsea doar la Ierusalim, unde însă se dubla ca liturghie completă în Joia Mare!).
  5. Împărtăşirea în Vinerea Mare este şi o soluţie pastorală, comunitară: nu toţi pot ajuna integral o zi întreagă şi atunci este preferabilă o măsura comună, echilibrată. Gheron Iosif, unul din marii nevoitori contemporani, scria: „eram în lume, mâncam la două zile o dată, în ceasul al nouălea... am rugat pe Domnul să mă ierte că mâncam la două zile şi I-am spus că atunci când voi fi la Sfântul Munte, voi mânca o dată la opt zile... După ce am venit, am căutat mult, dar n-am găsit decât rânduială cu mâncare o dată în zi” (9).

 Concluzii

 
  1. Zi aliturgică înseamnă zi în care nu slujim liturghie completă (cu prinos).
  2. Există zile aliturgice de voie (toate în care nu slujim) şi obligatorii (Păresimile întregi).
  3. Obligaţia stă în legătură cu porunca de a ajuna.
  4. Ajunarea nu exclude împărtăşirea cu Daruri înaintesfinţite, seara, cu simplitate.
  5. Vinerea Mare se ajunează total, dar, pentru bucuria Crucii, ne împărtăşim.
  6. Aceasta a fost tradiţia generală a Bisericii până în sec.XIII-XVI.
  7. Actuala tradiţie este unilaterală: se practica numai la Ierusalim.
  8. Actuala tradiţie este arbitrară: ar trebui şi să slujim două liturghii în Joia Mare.
  9. Actuala tradiţie se contrazice: rânduiala Ceasului IX face aluzie la împărtăşire (10).
Aşadar, a ajuna total în Vinerea Mare şi a nu sluji liturghie (11) rămâne o poruncă apostolică. Dar a nu ne împărtăşi cu Daruri înaintesfinţite (în Joia Mare) reprezintă o deprindere târzie, exagerată şi unilaterală, împotriva căreia stă atât tradiţia generală a Bisericii primare, cât şi rânduiala actuală a Ceasului IX.

Ieromonahul Arsenie de la Malvialle
Consilier liturgic al Arhiepiscopiei (MOREOM)

Text:
„la ceasul 8 (14h), tot poporul se adună la (biserica) Martyrium..., se aduce Prinosul din ziua aceea (fit oblatio) şi slobozirea are loc aproximativ la ceasul 10 (16h)... Apoi, se merge la Cruce, se zice un singur imn, se face rugăciune şi episcopul aduce Prinosul şi toţi se împărtăşesc (fit oratio et offeret episcopus ibi oblationem et communicant omnes). Exceptând această unică zi, peste tot anul nu se aduce niciodată Prinosul la Cruce, decât numai în această zi”

EGERIA, Jurnal de călătorie 35
  1. EGERIA, Jurnal de călătorie 35-37 (SC 21:226-239).
  2. SF. IOAN GURĂ DE AUR, CPG 4337-9 Despre cimitir şi Cruce şi La Cruce şi la tâlhar I-II (RO: Predici la sărbători împărăteşti şi Cuvântări de laudă la sfinţi, ed. IBMBOR, Bucureşti 2002, p.79-115).
  3. În toate zilele postului sfintei Patruzecimi, afară de sâmbătă şi duminică şi de sfânta zi a Buneivestiri, să se facă sfânta Liturghie a celor Înaintesfinţite”.
  4. MATEOS Juan, Le Typicon de la Grande Eglise, 2 vol., OCA 165-166, Roma 1962-1963, p.81-83.
  5. DACL (Dictionnaire d’Archéologie chrétienne et de Liturgie) XI.1:771.
  6. În greacă: „ana-forá” (ana-phero =„a purta în sus, a ridica”; Ps. 50,21), în latină: „ob-latio” (of-fero).
  7. SF. IOAN GURĂ DE AUR, CPG 4327 Împotriva iudeilor III.4 (RO: Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, ed. IBMBOR, Bucureşti 2007, p.281).
  8. SF. IOAN GURĂ DE AUR, CPG 4338, RO:87-88.
  9. Scrisoarea 37 în: Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, ed. Bizantină, Bucureşti 1995, I:178.
  10. Ceasul IX din Vinerea Mare se încheie cu Obedniţa, care reprezintă tocmai rânduiala ierusalimiteană de împărtăşire cu Darurile înaintesfinţite şi trimite evident la Împărtăşanie (rugăciunea „Slăbeşte, lasă...” care e de fapt a 8/10-a dinaintea Împărtăşaniei; „Tatăl nostru...”; „Unul Sfânt, Unul Domn...”; Psalmul 33). Oare, să se fi abandonat împărtăşirea din Vinerea Mare, prevăzută la Ceasul IX, pentru simplul fapt că la Constantinopol nu exista Ceasul IX şi împărtăşirea se lega exclusiv de vecernie (cum o avem astăzi)?
  11. Nici la Bunavestire nu se săvârşeşte liturghie – când aceasta ar cădea în Vinerea Mare (nu este cazul în actuala situaţie calendaristică provizorie) –, cum indică Tipicoanele actuale.

duminică, 21 aprilie 2013

PS Marc in conferinta de la Iasi: Crestinismul nu este o morala, iar pacatul este diferit de culpabilitate



„Tema care mi-a fost propusă este o frază care vine din Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, anume «Lumina lui Hristos luminează tuturor». Si, când am auzit aceste cuvinte, m-am gândit imediat la începutul Evangheliei de la Ioan:
 «Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume; dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit; şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu». 
Lumina lui Hristos luminează tuturor, dar «ai Săi» nu au primit această lumină. Fiecare dintre noi a auzit aceste cuvinte de la inceputul Evangheliei de la Ioan, si mi se pare ceva foarte grav: Dumnezeu a venit printre noi, dar «ai Săi» nu L-au primit! Aceasta înseamnă că Dumnezeu acceptă să fie refuzat, nu se impune cu forţa. A impune «fericirea» cu forţa este caracteristica regimurilor totalitare. Dumnezeu nu este un dictator, nu impune, dar propune: «dacă vrea cineva, să vină după Mine». Cei care L-au primit, le-a dat puterea ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu.

Aici intram in miezul subiectului: care este scopul vietii crestine? De ce suntem creştini? Pentru că am fost botezaţi aşa? Pentru că părinţii noştri au fost creştini? Suntem creştini pentru că este ceva social? Este oare creştinismul o filozofie, pentru a trăi într-un mod vrednic sau a muri? Nici unul din aceste motive. Suntem creştini pentru cu totul alt ceva.

Crestinismul nu este o morala! Si imi aduc aminte ce spunea Voltaire: eu prefer ca slujitorul meu sa fie crestin, pentru ca voi fi mai putin furat. Pentru ca, pentru el, crestinismul era un fel de morala. Sau, acum cativa ani, ne-am intalnit cu toti Episcopii Ortodocsi care sunt in Franta, si a fost un fel de colocviu despre ortodoxie. Ne-am intalnit la sediul UNESCO, si am primit in ziua respectiva o scrisoare din partea Presedintelui Sarkozy, care ne-a spus acelasi lucru in mare: noi ne bucuram de faptul ca crestinii sunt ortodocsi, instaltati in Franta, pentru ca morala publica va fi pastrata. Altfel spus am putea zice ca politia nu va avea prea mult de facut daca crestinii sunt cum sunt; adica morala publica va fi pastrata. Nu!
Creştinismul nu este o morală care să ajute la bunul mers al societăţii, ci noi suntem creştini pentru a deveni nişte dumnezei după har. Scopul nostru nu este moralitatea. Dacă creştinismul ar fi fost o morală, primul om care ar fi intrat în Împăraţia Cerurilor nu ar fi fost tâlharul pocăit de pe cruce. Noi suntem chemati sa fim dumnezei prin har. Îndumnezeirea sau dobândirea Duhului Sfânt, sau sfinţenia, sau moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu, sau, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, a deveni «fii ai lui Dumnezeu», este aceeaşi realitate. Mântuitorul ne spune: «Unde sunt Eu, acolo va fi slujitorul Meu». Şi unde este Hristos, dacă nu la dreapta Tatălui? Aceasta înseamnă că El este în slava lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu, şi acolo este şi locul nostru. Acolo noi suntem chemaţi toţi să devenim dumnezei prin har.

Va propun sa ne oprim un pic la doua rugaciuni, in aparenta opuse. Prima este o parte din rugaciunea Sfantului Efrem Siriul, pe care o zicem [in special] in perioada aceasta: "da-mi sa-mi vad greselile mele si sa nu osandesc pe fratele meu". Si a doua: "invredniceste-ne pe noi Doamne, (...) fara de pacat sa ne pazim noi". 

"Da-mi sa-mi vad greselile mele" - oare este un dar de la Dumnezeu de a vedea greselile noastre?! In lumea in care traim, faptul de a-si vedea greselile nu este apreciat deloc. Din contra! Daca am gresit, ei bine, ascund greseala mea pentru a arata ca un om competent, eficient, dar asta nu este duhul Bisericii, ci din contra. Este un dar de la Dumnezeu de a fi constienti de boala noastra spirituala. De fapt un bolnav trebuie sa stie ca e bolnav pentru a merge la medic. Nu numai pentru a merge la medic, ci si pentru a fi recunoscator ca a fost vindecat. Intr-adevar, faptul de a vedea pacatele noastre este un dar de la Dumnezeu, care ne este dat asa, incetul cu incetul. Desigur, nu vedem dintr-o clipa starea nostra spirituala, ca n-am rezista. Dar, ni se permite sa facem asa, un fel de diagnostic: care este starea mea spirituala? De fapt care este pacatul meu?

Uneori nu prea stim ce inseamna pacatul. Influentati de o mentalitate mai mult psihologica decat duhovncieasca, consideram ca este, de fapt, de a nu fi conform cu imaginea pe care o avem despre noi insine sau cu legea Bisercii. Pacatul pentru a fi inteles trebuie raportat la Dumnezeu. Daca uitam ca Dumnezeu este Persoana, si pacatul este o relatie alterata cu Dumnezeu, nu cu o entitate oarecare sau o abstractie, atunci nu intelegem ce inseamna pacatul.

Pacatul, de fapt este ca si cum viata noastra ar fi ca o sageata, si tinta este Hristos. Daca aleg o alta tinta, ceva material sau nu conteaza [pentru ca efectul este acelasi] ceea ce am ales, care nu este Hristos, devine un idol, si sageata vietii mele este deviata, si nu merge spre tina care este Hristos. In mod voit sau involuntar am ales o alta tinta. Vedeti ca aici nu este vorba de ceva psihologic.

E foarte diferit pacatul de culpabilitate. Alt termen mai mult psihologic decat duhovnicesc. Culpabilitatea ne impiedica sa fim iertati, si sa cerem iertare. A fi vinovat, a se simti vinovat, inseamna a considera ca nu suntem conformi cu o lege exterioara. Nu este vorba de o relatie intre persoane, ci este vorba de a fi conform cu o idee, sau a nu fi conform cu o idee, o abstractie.

Va dau un exemplu, in Facerea, Dumnezeu spunea lui Adam: tu nu vei manca din acest copac. Si sarpele vine, si - stiti cum a procedat-, le spune: veti fi ca Dumnezeu, dar fara Dumnezeu. N-aveti nevoie de Dumnezeu pentru a cunoaste si binele si raul. Si ce s-a intamplat? Cand Dumnezeu a venit, Adam s-a ascuns. Dumnezeu intreaba: Adame unde esti? Raspuns-a acesta: "Am auzit glasul Tau si m-am temut, caci sunt gol si m-am ascuns". Vedeti? Aici este un sentiment de culpabilitate. Daca Adam ar fi spus: iarta-ma, Doamne, am pacatuit, lucrurile ar fi cu totul altfel. Dar ce a facut el? El a spus: eu Doamne, nu sunt de vina. Femeia pe care mi-ai dat-o Tu, ea mi-a cerut sa fac asa ceva.  Si Eva a spus: sarpele e de vina. Adam deja l-a facut pe Dumnezeu responsabil.

Sa ne gandim si la diferenta dinte pacatul lui Iuda, tradarea lui Iuda, si tradara lui Petru. Iuda l-a tradat pe Hristos, si s-a considerat atat de vinovat incat s-a sinucis, n-a cerut iertare, pe cand Sfantul Petru a plans cu amar. Vedeti diferenta? Unul a considerat ca nu era vrednic de a fi iertat, si s-a pierdut cu totul si celalat, din contra, Sfantul Petru a revenit, a cerut iertare, a plans cu amar.

As dori sa va dau un alt exemplu, care ne va ajuta sa intelegem care trebuie sa fie atitudinea noastara fata de pacat. Cunoasteti toti pilda ospatului dat de un Imparat. Si, acest Imparat a chemat pe toti prietenii lui, care erau egali cu el, la o masa, iar acestia l-au refuzat. Suparat, Regele a trimis pe slujitorii lui, adica pe ingeri, sa mearga oriunde, afara, pentru a ruga cu insistenta pe cei care stiau foarte bine ca nu sunt vrednci de a intra la palatul Regelui, dar, pentru a-i ruga de a veni, de a intra, de a impartasi acest ospat cu Regele.

Si sala s-a umplut, regele s-a plimbat printre invitati, si la un moment dat se opreste si vede un om care nu avea haina de nunta. Si l-a intrebat: de ce nu ai haina de nunta? Celalalt n-a raspuns nimic, si Regele a poruncit slujitorilor sa-l dea afara pe acest om care nu era imbracat cu haina de nunta. Ce inseamna haina de nunta aici? De ce la un moment dat, Dumnezeu ne cheama sa venim, si unul dintre cei chemati este dat afara? Oare nu este contradictoriu? Toti care erau in sala stiau ca nu sunt vrednici, si ca faptul ca sunt invitati la masa era un lucru extraordinar, dincolo de extraordinar, putem zice anormal, minunat. Ei stiau de unde veneau si ca faptul de a fi invitat, de a fi egal cu cel care ii invita, este ceva absolut extraordinar. Este cazul nostru cand suntem chemati de Dumnezeu si cand raspundem, si primim cu bucurie aceasta invitatie. Pe cand, cel care a venit fara haina de nunta, inseamna ca nu avea nici o consideratie pentru onoarea pe care o primea. Si, desi era asa in mod firesc [sa-si puna haina de nunta], in mod involuntar poate, nu-si dadea seama de anormalitatea faptului ca este prezent, nu avea constiinta de starea lui sprirituala. De fapt, este cazul fiecaruia dintre noi, cand nu avem aceasta constiinta a pacatului, si consideram ca invitatia la masa, adica sa fim egali cu Dumnezeu, prin Impartasanie, prin participarea la Sfintele Taine, este un lucru normal, obisnuit, si nu ne dam seama nici de starea nostra spirituala, nici de binele care ne este facut noua, si de fapt nici nu putem sa intram in comuniune cu Dumnezeu. De aceea, omul nu a fost dat afara, dar el s-a dat pe sine singur afara, ca nu era in stare sa primeasca ceea ce i s-a oferit lui. Vedeti ca aicea nu este vorba de ceva psihologic, ci de o relatie intre noi si Dumnezeu.

Am vorbit de o alta rugaciune: "Invredniceste-ne Doamene in ziua aceasta fara de pacat sa ne pazim noi". Parca este ceva opus in aceste rugaciuni: "da-mi sa vad greselile mele" si "invredniceste-ne fara de pacat sa ne pazim noi". Cum se poate asa ceva? Ei, bine, trebuie sa tinem aceste doua rugaciuni, si intre ele este drumul pocaintei. 

Odata stabilit diagnosticul starii noastre spirituale, avem doua posibilitati: sau deznadajduim, si consideram ca am pacatuit prea mult, si ca nu mai suntem vrednici sa ne apropiem de Dumnezeu, si asta este o a doua victorie a vrasmasului nostru, sau incepem drumul pocaintei. Desigur, fiecare dintre noi suntem constienti ca suntem depasiti de ceea ce ne cere Hristos. Toata Evanghelia este un mijloc prin care ni se spune cum putem sa devenim si noi dumnezei [prin har]. Dar, daca citim Fericirile e un lucru, daca incercam sa le traim este altceva, si vedem foarte repede ca suntem depasiti, ca am atins foarte repede limitele fortelor noastre si ca de fapt poruncile lui Hristos ne depasesc. Dar, dupa ce incepem sa avem constiinta slabiciunii noastre, poate incepe drumul spre pocainta.

Spre exemplu, amintesc acum o alta pilda, pe care o stiti toti, Pilda Fiului Risipitor. Acest copil s-a separat de tatal sau - adica fiecare dintre noi, preferam tara straina a pacatului, decat sa stam in intimitatea lui Dumnezeu. Si infometam foarte repede - foame de Dumnezeu. Si, fiul s-a uitat in sine si a spus: am sa ma scol si voi merge spre tatal meu; Doamne am pacatuit impotirva Ta si impotiva cerului. Si Mantuitorul ne spune, ca copilul abia a spus asa ceva si tatal sau, s-a repezit la el si l-a luat in brate. Si este ceva extraordinar! Asta inseamna ca nu conteaza trecutul nostru, conteaza dorinta de a-L intalni pe Hristos, pe Dumnezeu, si  colaborarea cu Hristos pentru a lupta impotriva patimilor. Vedeti ca Fiul Risipitor n-a spus: gata e prea tarziu, am rupt legatura cu tatal meu, si sunt pierdut, definitiv. Aici ar fi o biruinta pentru dusmanul [omului]. Nu! A spus: ma voi scula si voi reveni in casa tatalui meu.

Cand avem constiinta pacatului nostru trebuie sa luptam impotriva deznadejdii. Va aduceti aminte de acest cuvant al Sfantului Siluan: "tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui". Ce inseamna? Tine-ti mintea in iad - in iadul pacatului. Acuma esti constient de starea ta spirituala, atat de depate de Dumnezeu, dar nu deznadajdui pentru ca esti copilul lui Dumnezeu si esti iubit de Dumnezeu.

Vedeti ca in aparenta - numai in aparenta - sunt doua lucruri contradictorii, dar de fapt este o antinomie. In logica noastra fie este unul, fie altul, fie ai constiinta de pacat si cazi in deznadejde, sau te bucuri de starea ta spirituala. Stiti, in Biserica este asa o antinomie. Hristos este Dumnezeu si om. In logica noastra omeneasca sau esti Dumnezeu sau esti om; nu se pot imbina. Maica Domnului este Fecioara sau Maica, in logica omeneasca, pe cand [in Biserica] ea este si Fecioara si maica. Vedeti, asta este antinomia, care ne ajuta sa depasim logica omeneasca pentru a trai in lumea lui Dumnezeu.

Fara a avea constiinta iubirii lui Dumnezeu pentru noi, e sigur ca viata e imposibila, cadem imediat in deznadejde, pentru ca suntem coplesitit de pacatul nostru. Dar, daca nu avem constiinta pacatului nostru, credinta noastra este o credinta dezincarnata, ca mai inainte, cum am spus. Nu putem sa fim recunoscatori in fata lui Dumnezeu, pentru ca nu avem constiinta bolii noastre spirituale, si credinta noastra este un fel de credinta dezincarnata, asa, e un fel de bucurie superficiala. Pe cand faptul ca stim de unde venim si unde putem sa ajungem, adica in bratele lui Dumnezeu, asta nu sterge tristetea de a fi un om pacatos, dar totodata cunoastem si bucuria  de a fi iubit de Dumnezeu.

Desigur ca tema aceasta nu poate fi epuizata in cateva clipe, important insa este sa avem constiinta ca astazi incepe mantuirea nostra. Nu conteaz cum am trait pana acum, conteaza scopul vietii noastre, conteaza ca Dumnezeu ne asteapta si ne iubeste asa cum suntem. Nu suntem judecati de Dumnezeu, nu suntem respinsi; pacatul e respins, omul nu este respins. Si este o mare bucurie pentru fiecare dintre noi ca avem constiinta de asa ceva.

Intelegeti ca bucuria aceasta nu este o bucurie psihlogica. Fiecare dintre noi a avut experienta aceasta de a fi iertat, [atunci] cand mergem la Spovedanie si descarcam sufletul nostru fara nici o teama, si nu ne ascundem ca Adam in Rai, ci, din contra, aratam lui Dumnezeu stare noastra interioara, fara nici o teama si fara nici o justificare. Fiecare dintre noi a facut experienta aceasta de a primi in inima o bucurie, care nu este din lumea acesta. Aceasta bucurie este semnul ca Duhul Sfant este in noi, si ca drumul spre Mantuitorul este deschis.

Inainte sa schimbam cateva vorbe impreuna as vrea sa spun aceasta rugaciune a Sfantului Macarie [Ioanichie cel Mare]: "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, Acoperamantul meu este Duhul Sfant, Treime Sfanta slava Tie!".     


 ***

În faţa unui public numeros, PS Marc Alric Nemţanul, Episcop vicar al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Meridionale și Occidentale, a susţinut marţi seară, în Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, prelegerea cu titlul „Lumina lui Hristos luminează tuturor”. În debutul întâlnirii, invitatul a explicat titlul conferinţei şi semnificaţiile sale duhovniceşti: „Tema care mi-a fost propusă este o frază din Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, anume «Lumina lui Hristos luminează tuturor», şi, când am auzit aceste cuvinte, m-am gândit imediat la începutul Evangheliei de la Ioan: «Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume; dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit; şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu» . Lumina lui Hristos luminează tuturor, dar «ai Săi» nu au primit această lumină. Dumnezeu a venit printre noi, dar «ai Săi» nu l-au primit. Aceasta înseamnă că Dumnezeu acceptă să fie refuzat, nu se impune cu forţa. A impune «fericirea» cu forţa este caracteristica regimurilor totalitare. Dumnezeu nu este un dictator, nu impune, dar propune: «dacă vrea cineva, să vină după Mine»

„Suntem creştini pentru a deveni nişte dumnezei după har” 


Intrând în subiectul propriu-zis al conferinţei, PS Marc Nemţanul a arătat că scopul vieţii creştine nu este nimic altceva decât îndumnezeirea: „De ce suntem creştini? Pentru că am fost botezaţi aşa? Pentru că părinţii noştri au fost creştini? Suntem creştini pentru că este ceva social? Este oare creştinismul o filosofie, pentru a trăi într-un mod vrednic? Nici unul din aceste motive. Suntem creştini pentru cu totul alt lucru. Creştinismul nu este o morală care să ajute la bunul mers al societăţii, ci noi suntem creştini pentru a deveni nişte dumnezei după har. Dacă creştinismul ar fi fost o morală, primul om care ar fi intrat în Împăraţia Cerurilor nu ar fi fost tâlharul pocăit de pe cruce. Îndumnezeirea sau dobândirea Duhului Sfânt, sau sfinţenia, sau moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu, sau cum spune Sfântul Evanghelist Ioan- «fii ai lui Dumnezeu», este aceeaşi realitate. Mântuitorul ne spune: «Unde sunt Eu, acolo va fi slujitorul Meu». Şi unde este Hristos, dacă nu la dreapta Tatălui? Aceasta înseamnă că El este în slava lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu, şi acolo este şi locul nostru. Acolo suntem toţi chemaţi să devenim dumnezei prin har.” 

În continuarea conferinţei, Episcopul vicar al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Meridionale și Occidentale a explicat Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, „Doamne şi Stăpânul vieţii Mele”, şi rugăciunea „Învredniceşte-ne Doamne..”, precum şi câteva pilde prezente în Evanghelii. În cea de-a doua parte a întâlnirii, invitatul a răspuns întrebărilor celor prezenţi în sală. 

Episcop de origine franceză, călugărit la Mănăstirea Sihăstria 


PS Marc Alric Nemţanul s-a născut la data de 11 mai 1958, la Paris, unde şi-a făcut studiile primare, gimnaziale şi liceale la Colegiul „Massillon”, în perioada 1965 - 1975, după care, începând cu anul 1975, a urmat cursurile Facultăţii de Arhitectură din Paris, pe care le absolvă în anul 1981, timp în care studiază şi la Institutul de Urbanism din Paris din cadrul Universităţii Paris VIII, al cărui licenţiat devine în anul 1980. Îmbrăţişează calea Bisericii Ortodoxe în sânul căreia este primit la 25 ianuarie 1987, în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române, iar în anul 1991 este închinoviat la Mănăstirea Sihăstria - judeţul Neamţ, pentru că mai apoi, la 6 septembrie 1992, să primească tunderea în monahism în aceeaşi vatră monahală a Mănăstirii Sihăstria. A fost hirotonit întru ierodiacon la data de 9 septembrie 1992 şi hirotonit întru ieromonah la 20 august 1994 de către Preafericitul Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. În timpul şederii şi împlinirii lucrării sale călugăreşti în Moldova a îndeplinit diferite ascultări în cadrul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, perioada de timp în care studiază la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, al cărei licenţiat devine în anul 1995. În anul 1996, după revenirea în Franţa, s-a dedicat activităţii misionare în cadrul mai multor parohii, iar din anul 2003, în calitate de consilier al Protoieriei Franţei şi colaborator apropiat al IPS Iosif, Mitropolit pentru Europa Occidentală şi Meridionala. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, în şedinţă să de lucru din 3 martie 2005, a aprobat alegerea arhim. Marc Alric în cel de-al doilea post de episcop vicar al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale şi ridicarea sa la treapta de arhiereu, urmând a purta titulatura de „Nemteanul”. Hirotonia întru arhiereu a avut loc în sâmbăta din Săptămâna Luminată, 7 mai 2005, în Biserica „Sfinţii Arhangheli” din Paris, la slujba religioasă participând IPS Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei, IPS Mitropolit Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, IPS Mitropolit Serafim al Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, precum şi alţi înalţi ierarhi ortodocşi. 

miercuri, 10 aprilie 2013

Reportaj despre cel dintai asezamant monahal romanesc din Franta, cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci” de la Malvialle

 

La 450 km de Paris, in Auvergne, s-a inaltat prima manastire romaneasca din Franta.
[...]

Omul propune, Dumnezeu dispune...


In urma cu doua veacuri, in Franta, la Malvialle, in regiunea Puy de Dome din Auvergne, s-a construit un staul ce-avea sa adaposteasca toate vitele satului. Cand n-a mai servit drept casa pentru cirezi, intregul domeniu, cu cladire cu tot, a fost cumparat de celebra artista si cantareata franceza Arlety, care a lasat cu limba de moarte ca locul sa nu intre vreodata in eventualele itinerarii turistice, pentru a-si pastra frumusetea si linistea. Asa s-a si intamplat. Pitulat intr-o vale plina de verdeata, veritabila rezervatie a naturii, domeniul Malvialle a ramas neatins ca la facerea lumii. Pana in ziua cand profesorul Christian Cabrol, presedintele asociatiei culturale fondate de celebra Arlety, a hotarat, impreuna cu ceilalti membri ai ei, sa cedeze domeniul pentru intemeierea unei manastiri ortodoxe.

De ce ortodoxa si de ce romaneasca, numai Dumnezeu stia... I-au adresat propunerea IPS Iosif, Arhiepiscopul Mitropoliei Ortodoxe Romane din Europa Occidentala si Meridionala din Franta, care de mult se ruga, impreuna cu credinciosii sai, sa gaseasca un loc de manastire. "Multumescu-Ti Tie, Doamne!", a murmurat la aflarea vestii IPS Iosif, cu ochii ridicati spre cer, patruns de minunea infaptuita. Si dupa indeplinirea formalitatilor, locul a fost concesionat romanilor, care astfel au primit un nesperat, insa mult asteptat si cerut dar ceresc... manastirea numita Inaltarea Sfintei Cruci (cu hramul la 14 septembrie, marea sarbatoare crestina a inaltarii Sf. Cruci).

O mana de frati calugari...


In fostul staul de vite de la Malvialle, Dumnezeu a hotarat sa fie o manastire ortodoxa romaneasca. Calugarii care aveau sa slujeasca de atunci incolo in manastire au fost alesi cu mare grija, din aproape toate regiunile Romaniei, toti oameni cu carte, plini de har si smerenie, pusi sa transforme vechiul staul in Casa a Domnului.

Au inceput reparatiile, au strans bani, putin cate putin, au refacut acoperisul spart, hornurile, zidaria, au schimbat ferestrele, au pus geamuri, au pus in functiune sobele, au muncit din greu, pregatind asa cum se cuvine lacasul sfant.

Putini la numar, dar muncind cu ravna, fara a precupeti nici o stradanie, calugarii de la Malvialle au astazi o manastire asa cum au visat, desi mai sunt - zic ei - atatea de facut. Dar pe langa munca lor cu bratele, au mai adus aici, in inima Frantei, un suflu de spiritualitate si de sacralitate, propriu Bisericii si credintei noastre ortodoxe. Staret a fost numit PS Siluan - pe numele sau civil Ciprian Span -, nascut la Sibiu, unde a fost coleg de facultate cu IPS Arhiepiscop si Mitropolit Iosif.

Cand vorbesc de el, romanii au numai cuvinte de lauda: "Este un om "pietros", nu se sperie niciodata de greutati, e tot numai credinta si iubire de Dumnezeu. Credem ca nu putea fi ales alt staret mai potrivit." (dr. Serban Mihaileanu, Paris).

PS Siluan si-a inchinat cu totul viata Bisericii si lui Dumnezeu. A intrat in calugarie la Manastirea "Lazesti" din judetul Alba si s-a legat, pe linie duhovniceasca, de parintele Rafael Noica. Si-a sustinut doctoratul in teologie (1994-1998) in Franta si tot aici, la o manastire ortodoxa de maici, a fost duhovnic. Acum, PS Siluan este si Arhiepiscop Vicar al Mitropoliei Ortodoxe Romane din Europa Occidentala si Meridionala.[Episcop al Italiei din 2008 n.n.]

Prima liturghie la Malvialle, in manastirea nou infiintata, in prezenta IPS Iosif, s-a celebrat la 14 octombrie 2001, cand, in ciuda distantei (se afla la 400 km de Paris), au venit multi romani stabiliti in Franta. De-atunci, portile lacasului stau pururi deschise pentru orice crestin insetat de rugaciune si pace spirituala.

"Am dat si noi o mana de ajutor..."


Primele vesti despre manastirea ortodoxa romaneasca de la Malvialle le aflasem de la cunoscutul medic roman din Paris, dr. Serban Mihaileanu, membru fondator al Asociatiei Manastirea Inaltarii Sfintei Cruci-La Malvialle. "De ce aveam nevoie de o manastire a noastra, ortodoxa? Pentru ca noi, in general, romanii din Europa occidentala, am trait prea mult cu sentimente de alienare, dezonoare, suspiciune. Ba, din nefericire, ne-am angajat si deseori in razboaie fratricide. Emigratia (pentru unii exil, pentru altii diaspora) a inteles sa ia cu sine si conflictele "de-acasa", pe care s-a grabit sa le impamanteneasca acolo unde i-a dus soarta. Pe de alta parte, Biserica oficiala din Romania de pana in 1989, barbar subordonata discursului politic, facuse ca familii intregi de romani stabiliti aici sa renunte sa mai mearga la biserica, unii s-au convertit chiar la alte religii.

Asa s-a nascut intrebarea, chinuitoare pentru cei din generatia mea: cum sa existam, fara sa uitam ce s-a intamplat, dar fara "fractura" iremediabila a generatiei razboiului si comunismului?

Simteam nevoia de a recrea adevaratele ierarhii de valori spirituale, tineam sa ne ferim de orice fel de discurs demagogic, nu mai voiam sa mai nutrim sentimente de ura unii fata de altii, dar refuzam in acelasi timp si sa uitam trecutul.

Simteam, prin urmare, nevoia unei primeniri spirituale, a unei curatenii sufletesti, a unui loc in care sa ne simtim mai buni, mai aproape de Dumnezeu si sa fim mai uniti in credinta noastra. Or, primele pietre de temelie pentru o asemenea refacere spirituala au fost si vor fi intotdeauna biserica si manastirea.

In sensul acesta, Manastirea Ortodoxa Inaltarea Sfintei Cruci este un dar al Celui de Sus, este sansa noastra de a ne mantui sufletele, dar si incercarea ca impreuna, cei de-aici si cei de-acasa, sa ne unim puterile si sa izbutim sa ramanem uniti, in numele Domnului. Cred ca aceasta-i menirea unui crestin adevarat."
 
***

La praznicul Înălţării Sfintei Cruci 2001, însoţit de numeroşi credincioşi şi clerici, Înalt Preasfinţitul Iosif inaugura prima mănăstire din Mitropolia noastră: Mănăstirea de la Malvialle [1], Franţa. Sub îndrumarea primilor ei stareţi, episcopii Siluan al Italiei (2001-2004, pe atunci episcop-vicar al Mitropoliei) şi Timotei al Spaniei şi Portugaliei (2004-2006, pe atunci ieromonah), au ostenit aici mulţi vieţuitori şi credincioşi, români şi francezi deopotrivă, pentru ca un vechi domeniu, abandonat în creierii munţilor[2], în adânc de codru des, să prindă viaţă duhovnicească.

Ca o cunună a tuturor nevoinţelor de până acum, hramul de duminică 14 septembrie 2008 a adunat încă o dată pe vieţuitori – noua obşte de monahii împreună cu preotul slujitor – şi credincioşi în jurul Mitropolitului. Liniştea locului şi intimitatea bisericii au fost prilej de adâncă rugăciune şi meditaţie la iconomia Crucii. Îndătinata binecuvântare cu Crucea, care se face către cele patru margini ale pământului pentru a cuprinde lumea întreagă în iubirea lui Dumnezeu, precum şi venerarea ei de către cei prezenţi ne-au purtat în atmosfera acelor zile minunate în care sfânta Cruce a fost descoperită la Ierusalim (325), iar mai târziu a revenit triumfal din robia persană (630)[3].

Dar dincolo de aceste două momente măreţe, istorice, Crucea – ne-a spus Înalt Preasfinţitul în cuvântul său de învăţătură – este mărturia că tot ceea ce Hristos ne-a învăţat şi ne-a poruncit să facem, a asumat şi a împlinit El Însuşi mai întâi. Iar a-I urma Lui înseamnă în modul cel mai simplu a iubi pe aproapele nostru, a iubi pe vrăjmaşii noştri. Aceasta este porunca Lui şi aceasta a făcut Domnul mergând până la moartea pe Cruce. Însă nu aici se sfârşeşte iubirea, ci Crucea vesteşte întotdeauna Învierea; altfel nu ar mai fi nădejde de biruinţă. Dar nici Înviere fără Cruce nu există, căci ar fi o iluzie de înviere, dacă păcatul din noi nu a murit încă pe Cruce. De aceea, noi toţi suntem chemaţi să luăm fiecare Crucea noastră, aşa cum ne-o pregăteşte Domnul spre curăţirea noastră, spre binele nostru, spre învierea noastră.

Agapa care a urmat, a fost o ocazie de a ne cunoaşte mai profund, de a ne împărtăşi bucuriile, experienţele şi întrebările unii altora, dar mai ales episcopului. Înalt Preasfinţitul ne-a vorbit din nou, lămurindu-ne mai multe aspecte legate de credinţa noastră creştină – care este o credinţă în Cuvântul viu, întrupat şi împărtăşit nouă, spre deosebire de orice altă religie –, de sfânta Împărtăşanie şi lucrările sfinte săvârşite în Biserică, de rolul şi perspectiva Mănăstirii noastre în contextul în care nu există nici o parohie în zonă, de nevoia de a echilibra întotdeauna, fie în viaţa monahală, fie în cea de familie, închiderea noastră, pentru a ne concentra asupra lucrării lăuntrice, cu deschiderea către aproapele, pentru a împlini şi răspândi iubirea Domnului în lume...

A fost 2001, a fost şi 2008, şapte ani-versări! A fost Mitropolitul Iosif prezent de la început şi până acum. Noi am rămas cu gândul la cei şapte ani de belşug şi la cei şapte ani de foamete[4] din care Patriarhul Iosif a salvat odinioară întregul Egipt; şi ne întrebăm: fost-au belşug, sau foamete, aceşti şapte ani? Şi următorii şapte, cum vor fi? Dar, însufleţiţi de bucuria praznicului şi de omonimia păstorilor rânduiţi atunci şi acum de Dumnezeu, nu putem decât să exclamăm cu apostolul: „Doamne, bine este să fim noi aici!”[5] şi să înălţăm litanii ca Domnul să păzească arhieria Mitropolitului nostru – care este şi Părintele nostru, al monahilor[6] – în pace, întru mulţi ani!

Obştea de la Malvialle  (Articol scris de P. Arsenie)


NOTE:
[1] Situată în raza comunei Rochefort-Montagne, la 40km sud-vest de Clermont-Ferrand, regiunea Auvergne.
[2] În inima Masivului Central – munţii vulcanici francezi.
[3] Sfânta Cruce a fost descoperită la 14 septembrie 325 de către Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin. Fiind aflate trei cruci pe Golgota, Crucea Domnului s-a distins prin vindecarea minunată a unei femei, iar episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat-o atunci înaintea poporului spre închinare. Astfel s-a îndătinat „Înălţarea sfintei Cruci”. Mai târziu (615), perşii au cucerit Ţara Sfântă şi au luat Crucea cu ei, dar împăratul Iraclie a reuşit să o readucă la Ierusalim şi episcopul Zaharia a înălţat-o din nou, solemn, la 14 septembrie 630.
[4] Fc 41,29-30
[5] Matei 17,4
[6] Precum se ştie, în Biserica Ortodoxă episcopul este totdeauna un monah şi are grijă de întreaga viaţă monahală din eparhia sa, atât prin pilda vieţii sale, cât şi cu înţelepciunea revărsată din harul arhieriei. De aceea, episcopul poate fi numit Părintele (în ebraică „Abba/Avva”, de unde în limbile moderne Abbé, Abbot etc.) sau Bătrânul (în greacă „Gheron”, în slavonă „Stareţ”; echivalent latin: „Superior”) tuturor monahilor.

Sursa: Revista Apostolia, Şapte ani la Malvialle ...


Scurt istoric


2001
Este cel dintâi aşezământ monahal înfiinţat în Mitropolia Europei Occidentale şi Meridionale. Are hramul „Înălţarea Sfintei Cruci” (14 septembrie); a fost sfinţit şi inaugurat de către Înaltpreasfinţitul Iosif sâmbătă 15 septembrie 2001.

2001-2007
A fost iniţial de monahi (călugări) şi a servit de reşedinţă Preasfinţitului Siluan (atunci Episcop-vicar, astăzi Episcopul Italiei), primul ei stareţ şi organizator, de la preluarea domeniului în anul 2001 şi până la plecarea sa în Italia, în decembrie 2004. În această perioadă a fost călugărit aici şi Preasfinţitul Ioan Casian (astăzi Episcop-vicar în America). Viaţa monahală a continuat sub îndrumarea Preasfinţitului Timotei (atunci Ieromonah, astăzi Episcopul Spaniei şi Portugaliei), cel de-al doilea stareţ, până la mutarea monahilor la noua Mănăstire de la Vilar (lângă Perpignan), cu a cărei organizare a fost însărcinat. Începând din iunie 2006, responsabil al Mănăstirii a fost numit Preasfinţitul Marc, Episcop-vicar, şi s-a încercat reorganizarea comunităţii.

2007-
Astăzi este mănăstire de monahii (călugăriţe), iar comunitatea se organizează sub îndrumarea duhovnicească a Mitropolitului Iosif.



PAGINI WEB:
# Manastirea ortodoxa de la Malvialle
# Poze de la Malvialle 

# Romanii au o a doua biserica in Franta, care a fost sfintita la Clermont-Ferrand. Reportaj despre sfintirea bisericii.

miercuri, 3 aprilie 2013

Parintele Iustin de la Oasa si Parintele Mihail de la Sambata vorbindu-ne intr-o conferinta despre milostenie, dar nu numai


Conferinta "Milostenia. Aspecte practice si duhovnicesti" tinuta la Manastirea Brancoveanu, Sambata de Sus de catre Părintele Mihail Bobârnat si Parintele Iustin (de la Manastirea Oasa) in noiembrie 2012

Parintele Mihail:

 Ceea ce se doreste este sa fie o comunicare; adica comunicare insemnand transmiterea preocuparilor voastre catre oameni, sa spunem, cu mai multa experienta, pentru ca varsta inseamna in primul rand mai multa experienta. Ceea ce face diferenta majora intre generatii este experienta de viata, nu cunoasterea, nu informatia, pentru ca asta se poate recupera si se poate egaliza ca nivel. Si experienta de viata te pune in fata a doua situatii diferite, a celui care a trecut prin niste lucruri si le stie, si a celui care le stie teoretic dar n-a trecut prin ele. Si atunci, sigur ca dorinta celui care a trecut prin experienta de viata este sa-i faca si pe ceilalti sa inteleaga.

Suferinta este o stare care se transmite doar pentru cel cu un suflet sensibil, cu o inima iubitoare si compatimitoare 


Sunt anumite aspecte, insa care nu se pot transmite. De exemplu partea afectiva a unei situatii prin care trece un om ramane unica; nu se poate transmite.

Voi n-ati fost cu noi in celule - de Radu Gyr
Intrebam pe cineva care a stat multa vreme in inchisorile comuniste si a trecut prin toate torturile multa vreme, si incerca sa faca cunoscuta experienta lui mai mult ca eveniment, prin ce a trecut. Si l-am intrebat daca el se simte inteles de ceilalti. Si mi-a spus ca foarte putin, pentru ca suferinta nu se poate transmite. Bucuria se poate transmite. Bucuria este o stare molipsitoare. Vezi pe cineva bucuros langa tine si devii si tu bucuros alaturi de el. Iti impartaseste motivul bucuriei si devii si tu foarte bucuros.  In schimb suferinta este o stare care nu se transmite decat pentru cel cu o mare sensibilitate, pentru cel cu un suflet sensibil, cu o inima iubitoare si compatimitoare. Numai in felul asta se poate transmite, dar neputand sa preiei intru-totul povara celui care sufera.

 Mila este  durerea unei inimi pentru cel care sufera


Tema noastra de dezbatere este cea a milosteniei, si a milostivirii practic. Milostenia este numai expresia milei, expresia concreta a milei, si mila este in legatura directa cu suferinta. Ce ar putea sa insemne mila? Este suferinta unei inimi iubitoare. Asta este mila. Deci in primul rand este iubire. Cine are mila categoric intra in primul rand in sfera celor care sunt oamenilor iubitori, celor care au dragoste. Nu poti sa zici ca mila-i altceva sau sa zici ca e un alt sentiment. Nu! Mila este durerea unei inimi pentru cel care sufera. Asta este mila. 

Si spuneam ca suferinta nu se poate transmite intrutotul, insa, prin coparticipare, dai sentimentul celui care sufera ca este incurajat, ca nu este singur si in felul asta isi poate purta crucea. Dar ca experienta durerea si suferinta nu pot fi transmise. De aceea, cei care au trecut prin experiente limita, experienta suferintei - in inchisorile comuniste in special, fiind expereinta asta mai recenta-, au spus ca scoala inchisorii a fost cea mai importanta scoala din viata lor, si ca ceea ce au invatat trecand prin suferinta n-au reusit sa invete in nicio alta experienta din viata. Asa incat unii s-au socotit binecuvantati de Dumnezeu ca au trecut prin ceea ce au trecut. Bineinteles ca afirmatii de felul acesta sunt facute postfactum, dupa ce starea respectiva de tortura, de chin, a trecut, si a putut omul sa rememoreze si foloasele pe care le-a dobandit.

Parintele Arsenie Boca - Dumnezeu sa-l randuiasca in ceata dreptilor! -  dupa ce a iesit din inchisoare, dupa ce a trecut pe la Canal, si a revenit in Manastire la Prislop, a scris o scrisoare episcopului de la Arad, printre care-i spunea: "m-am intors acasa, din inchisoare, de la munca fortata, sanatos si mult folosit". S-a socotit un om trimis de Dumnezeu ca sa fie sprijin celor care se aflau acolo in suferinta.

Si mi-a spus cineva care a stat cu Parintele la Canal, printre putinii oameni care au mai ramas in viata si am putut sa-i cunosc, si exact acest lucru mi-a marturisit ca: prezenta Parintelui Arsenie Boca in mijlocul lor a fost binecuvantarea lui Dumnezeu, ei putand sa-si ia curaj, nadejde, putand sa-si poarte crucea, de la exemplul sau. Si ce exemplu dadea Parintele Arsenie? De fapt un exemplu care practic nici nu putea sa fie urmat. Dansul era semnul prezentei lui Dumnezeu in mijlocul lor. Si mi-a spus asa: Parinte, acolo unde toti eram garboviti de munca si chinuiti si suparati, si revoltati, era un singur om care era drept ca lumanarea, si asta era Parintele Arsenie Boca. Nu l-am vazut niciodata incovoiat de munca desi muncea cat doi. Nu l-am vazut niciodata nemultumit sau suparat, nu a comentat niciodata ca nu-i suficienta hrana, desi nu manca decat portia, strict, cat i se dadea de la temnita. In timp ce ceilalti detinuti aveau dreptul sa primeasca o data la trei saptamani, pachet de acasa, el refuzase orice fel de sprijin, sa nu puna credinciosii pe drumuri, sa-l ajute pe el, si se multumea cu portia strict de acolo. Si atuncea mila nesfarsita a lui Dumnezeu fata de oamenii aceia chinuiti si-a gasit si o forma concreta si prin prezenta Parintelui Arsenie acolo, care le dadea lor nadejde.

Mila presupune sensibilitate, dragoste


Spuneam ca mila este o fata a dragostei, este suferinta omului care iubeste. Chiar si in relatiile dintre doi tineri care se iubesc poate sa apara mila, si de multe ori mila insoteste, sau intareste dragostea. Si daca cineva dintre cei doi sufera, iubirea celuilalt se exprima sub forma de mila. Deci mila presupune o sensibilitate, presupune in primul rand dragoste.

Acuma se pune intrebarea daca poti interivieni cu ceva aici, sa influentezi starea inimii tale? Adica poti sa pleci de la fapte facute mecanic, dupa porunca, si sa ajungi la sensibilitatea pe care o cere Dumnezeu? Oare ce cere Dumnezeu de la mine? Cere intr-adevar sa schimbi situatia oamenilor? Oare Dumnezeu nu poate El sa intervia, sa-i faca pe toti sa aiba bunastare, sa fie multumiti, sa aibe tot ce le trebuie? Nu poate El schimba lucrurile acestea? Categoric ca da! Si atunci ce cere Dumnezeu de la noi? Sa facem lumea in care traim o lumea a bunastarii? Iata ca in occident in mare parte obiectivul asta s-a atins! S-a schimbat ceva? E multumit Dumnezeu cu ce s-a realizat? Sunt multumiti oamenii, ei insisi, acolo, in societatea in care traiesc, cu bunastarea? S-a rezolvat problema suferintei, acolo unde nu mai exista, sa spunem noi, un nivel de trai foarte scazut, oameni sub limita saraciei? Deci practic ne punem intrebarile astea ca sa stim de fapt ce urmarim prin mila. Urmarim sa schimbam fata lumii, sa rezolvam intr-adevar problemele oamenilor, sau sa ne schimbam pe noi? Si de fapt aicea este esenta problemei.


Relatia directa cu omul care sufera este cea pe care o cauta Dumnezeu, pentru ca pe mine ma ajuta


Cel care face milostenie - cum spunea Parintele Teofil - el este primul beneficiar al faptei sale.[...] Si Parintele, aproape la fiecare intrunire repeta cuvintele Sf. Atanasie cel Mare: cel care unge pe cineva cu mir, adica cu mirodenii, el este primul care se unge cu ele, si el este primul care va mirosi frumos. Asa si in cazul faptei de milostenie, tu esti cel care dai ceva, dar de fapt tu esti primul beneficiar. Ce cere Dumnezeu de la noi? Mila, adica sensibilitate. "Mila voiesc, iar nu jertfa", sta scris in Vechiul Testament[Osea (6, 6)], si Domnul Hristos repeta aceste cuvite din Vechiul Testament: "Mila voiesc, iar nu jertfa"[(Mt. 9, 13)]. De fapt mila ma transforma pe mine, in interiorul meu.

Pentru ca sa stiti, ca si in occident exista fapte de binefacere, intr-un mod foarte institutionalizat, si probabil ca asa se va ajunge si la noi.  Si s-a pus problema: sa rezolvam problema cersitului, sa nu nu ne mai sacaie cersetorii pe strada, sa nu ne mai intalnim [cu ei], sa nu ne mai stinghereasca privirea intalnirea cu oameni jerpeliti, intalnirea cu oameni murdari, cu oameni care sunt cu probleme foarte grave. Prefer sa dau un ban intr-un cont la nu stiu ce institutie de binefacere, oamenii acestia sunt profesionisti, am incredere ca vor merge banii acolo unde ii dau eu si s-a rezolvat problema saraciei. Intr-un mod foarte mecanic si foarte artificial. Problema saraciei se rezolva dar cu repercursiuni asupra interiorului omului, pentru ca atunci cand tu dai cu mana ta milostenie, tu esti primul care te transformi. Intrii in legatura directa cu un om care sufera, tu esti primul care vezi bucuria inflorita pe chipul lui si asta te face pe tine bun. Ori, modul foarte rece de a transfera aceasta legatura calda, cu un om care sufera, de a-l transfera printr-o  institutie, intr-o sfera, sa spunem noi abstracta, sau in orice caz indiferanta fata de problema suferintei, nu te mai sensibilizeaza pe tine deloc. Ai dat banul, si in Germania chiar asa si este: se opreste  impozite pentru anumite fonduri de ajutorare. In general cei care sunt in Biserica Protestanta sau chiar si cea Catolica, platesc o anumita contributie. Ei stiu ca banii acestia vor merge in diferite zone unde este saracie si rezolva problemele celor nevoiasi, si cu asta, in momentul in care se intalnesc cu un cersetor pe strada, intorc spatele: eu mi-am facut datoria, nu ma intereseaza problema ta Si atuncea omul rezolva saracia dar se impietreste. Ajung toti la bunastre dar sunt toti ca bilele intr-un sac. N-au niciunul legatura cu celalalt si se atomizeaza relatiile dintre oameni, fara niciun fel de legatura unii cu ceilalti. Deci relatia directa cu omul care sufera este cea pe care o cauta Dumnezeu pentru ca pe mine ma ajuta, pe mine ma transfora atunci cand dau ceva, cuiva, cu mana mea.

Cuvintele testamentarea ale Parintelui Arsenie Boca legate de mila si de iubire


Cand a plecat fortat Parintele Arsenie Boca din Manastire in 1948 - fiind silit de presiunea securitatii- a tinut o cuvantare, si mai sunt inca persoane care au fost la acea cuvantre de despartire ca testament. Mai sunt doua persoane aici in manastire, la peste 80 de ani, care-si aduc aminte. Unele isi aduc aminte anumite aspecte din ce-a vorbit Parintele, altii isi aduc aminte altele, si pot fi intregite cumva. Dar a lasat un testament din zece puncte. Sigur stim trei din ele, si zicea asa: sa nu uitati pe Lazarii de la poarta. Si asta este unul, dar il accentua foarte mult: sa nu uitati pe Lazarii de la poarta. Al doilea era ca pe Domnul Hristos il gasesti in Sfantul Potir si-n cersetori. Deci daca vrei sa ai o intalnire directa cu Domnul Hristos, o ai impartasindu-te si facand milostenie, sau avand legatura directa cu cersetorii, si cu cei care sunt in nevoi, in suferinta, nu neaparat cu cersetorii de profesie. Si al treilea punct era sa invatati, si aicea sunt niste adausuri ulterioare, nu stiu sigur daca sunt chiar de la Parintele - Parintele stiu sigur ca a zis asa: sa invatati pe dinafara Capitolul 13 din Epistola I catre Corinteni, capitolul despre dragoste. Pentru toti crestinii era ca norma, cei care se spovedeau la Parintele Arsenie, le dadea ca porunca: invatati pe dinafara, deci nu ca sa-l cititi, ci invatati pe dinafara Capitolul 13. Iarasi spuneam ca sunt adaugiri, Parintele spunea asa: invatati pe dinafara Evangheliile. Asta nu sunt sigur, pentru ca Parintele nu era un om absurd: sa cera ce putea el sa faca tuturor oamenilor. El stia Evangheliile pe dinafara. Le stia si Parintele Teofil. Poate cu mici scapari, dar in general Parintele Teofil avand o memorie foarte buna, el stia aproape tot Noul Testament pe dinafara, si pentru ca a avut preocupari in directia asta si la scoala, chiar lucrarea de licenta si-a scris-o despre Noul Testamnet: Mantuirea in Noul Testament. Deci trei lucruri dintre care doua sunt in legatura cu milostenia: nu uitati pe sarcii de la poarta si pe Domnul Hristos il gasesti in Sfantul Potir si in legatura cu saracii pe care ii ajuti.

Milostenia priveste orice fel de sacrificiu pe care-l faci in favoarea celuilalt



Acuma chestiunea se pune, nu ca n-am stii care sunt foloasele gestului de jertfa. Milostenia inseamna o jertfa: iau de la mine, din bunul meu, ma lipsesc pe mine, sau iau din prisosul meu si dau altuia. Si realitatea practica, pentru ca atunci cand esti impietrit si ai o porunca, nu esti dispus sa implinesti porunca, esti dispus mai degraba sa gasesti justificari sau sa gasesti diferite acuze pentru cei care au ajuns in starea de a cersi, in starea dificila de a cere un ban.

Sigur ca milostenia nu se reduce la binefacerea materiala, la milostenia baneasca sau stiu eu cu bunuri, ci milostenia priveste orice fel de sacrificiu pe care-l faci in favoarea celuilalt. E milostenia Samarineanului Milostiv care si-a sacrificat si timpul si ceva din bunastrea lui, si-a schimbat programul ca sa vina in intampinarea unui om cazut intre talhari.

Milostenia ca suport sufletesc


Parintele Arsenie Papacioc - Dumnezeu sa-l odihneasca!-, vorbea si de un altfel de milostenie. Si el spunea ca atunci cand a iesit din inchisoare, fiind prin Bucuresti, fara o letcaie prin buzunar, s-a intalnit cu un cersetor si acesta i-a cerut un ban, firesc.  Si Parintele, neavand niciun ban si totusi avand o inima iubitoare, neputand sa-i ofere nimic omului asta care era necajit, i-a spus: n-am niciun ban la mine, dar uite, iti intind o mana calda, si-ti strang mana. Si atuncea a ramas probabil coplesti saracul respectiv, si i-a spus domnule - nu era atuncea imbracat in reverenda Parintele, ca iesea din inchisoare - din tot sufletul iti multumesc foarte mult. Nimeni din viata mea, de cand sunt aicea, pe strada si cer, nu mi-a intins mana vre-o data. Cred ca lucrul asta e foarte imporntant pentru ca omul sarac e foarte sensibilizat si la aspectul asta, la dispretul pe care-l simte din partea celui care ii ofera ceva, pozitia de superioritate. Practic, daca-i dai un ban, isi implineste niste nevoi. Daca ii dai suport sufletesc, s-ar putea sa-i dai mai mult decat banul respectiv, sa-i dai puterea sa rabde, sa-i dai puterea sa se aline cu nadejde de Dumnezeu, sa-i dai nadejdea ca este inteles si ca nu sufera singur. Si una peste alta, cand poti sa dai un ajutor material bine, cand nu, sa suferi alaturi de om, si poate ca de multe ori cei necajiti asteapta chiar asta, sa te vada ca-i intelegi.

Milostenia cu bani mici si cea cu bani mari


Aici la manastire, sunt niste situatii concrete, ca esti asaltat de cersetori. Sunt niste puncte cautate. La manastire ii spui: pai Dumnezeu n-o zis sa faci milostenie? Si n-ai ce sa-i replici. Ori ii dai, ori cumva sa nu stai prin calea lui, ca nu poti sa-i zici ca n-am sau ca nu-ti dau sau... Parintele Teofil, cum rezolva problema asta, ca avea doua categorii de oameni care-l intampinau: cersestorii de profesie - si de multe ori zicea: Draga, astia sunt ca teroristii, cum iesi din casa cum sar pe mine :-) Da, erau cersetori de profesie, adica asta era serviciul lor zilnic, si cum prindeau pe cineva il agasau pana ceda, ori il scotea din rabdari. Si parintele avea totdeauna un buzunar cu bani mici, si un buzunar cu bani mari. Ambele buzunare cu bani pentru saraci. Aia cu bani mici erau pentru cersetorii de profesie - ca sa le dea totusi ceva-,si daca nu erau multumiti, ca s-au intamplat si situatii din astea, tot din cei care veneau in fiecare zi la usa. Si i-a dat unuia odata un leu, desi asta care venea era mai mare decat Parintele Teofil, Didica, dintr-un sat de-aicea de langa noi. Si venea aproape zilnic la Parintele, si i-a zis odata Parintele: "ma Didica, da' tu cum vii la mine si ceri bani, tu esti mai mare ca mine, mai voinic ca mine, si tu vii la un om infirm sa ceri bani, si nu ti-e rusine?". "Apai da, Parinte, ca sunt si eu necajit si sunt bolnav!". Si i-a dat un leu, si Didica zice: Pai Parinte, eu ce sa fac cu un leu?". "Draga, apai daca nu esti multumit, da-mil inapoi!". "Apai lasa Parinte ca e bun si asta". :-) Deci dadea si pentru constiinta lui, sa nu aibe mustrari de constiinta ca i-a cerut cineva si nu i-o dat, ca trebuie implinit si cuvantul Mantuitorului. Oricui iti cere, da-i. Deci este scris in predica de pe munte. Si Parintele voia sa implineasca si cuvantul asta. Ti-o cerut ii dai. Ii dai dupa cum poti, ii dai dupa cum il stii.

Si iarasi in privinta asta, mi-aduc aminte de acasa, cand veneau cersetori la poarta, si tata le dedea tot asa, putin, si imi explica de ce. Zicea: pai astia, castiga mai mult decat castig eu intr-o zi de munca, si atunci, daca asta-i meseria lor, le dau, si le spun asa: "ma, tu du-te si mai cere si de la altii, si de la altii, si de la altii. Si eu cand ma duc la treierat, nu adun totul intr-o singura zi. Incet, incet, fac snopul de grau. Asa si tu. Nu pot sa-ti implinesc eu toate nevoile tale. Si te duci si la altii, ca tu esti de meserie, si din asta traiesti".

Si [Parintele Teofil] avea si buzunarul cu banii mai mari, din care dadea, intr-adevar la oamenii pe care-i cunostea, sau, necunoscandu-i, ii simtea ca sunt intr-o situatie dificila si atuncea era foarte generos si era darnic. Deci nu dadea numai asa, ca sa inchida gura, sa n-o zica ca n-o dat.

Era o femeie aicea, baba Veta si dupa ce-o murit Parintele a venit sa-mi spuna ceva foarte impresionant. Mi-a zis: Parinte, asa l-am plans pe Parintele Teofil ca mi-a fost ca un tata. Si eram necajita, eram tanara, ca aveam multi copii, si caram in fiecare zi lemne cu spatele din padure, ca n-aveam nicio posibilitate. Si am venit si am spus, m-am plans la Parintele Teofil. Si zice: "Veto, uite iti dau aicea bani sa-ti cumperi un magar, sa nu mai cari lemne cu spatele ca te rupi de spate, si trebuie sa-ti cresti copii. Uite, cat costa un magar?". "Pai atata parinte!". "Uite banii si te duci si-ti iei un magar, dar am si eu o rugaminte, sa vii cu magarul, sa pun si eu mana pe el". Si a venit, si a pus mana pe el, Parintele. Si s-a bucurat asa de mult ca i-a rezolvat intr-o oarecare masura situatia femeii. Si am intrebat-o pe femeie: "ce-ai facut cu magarul, l-ai tinut?". "L-am tinut un an si pe urma l-am taiat si l-am mancat". :-) Ca pana la urma atata a dus-o mintea.

"Alaturi de Parintele am vazut exemplul practic, concret, in care se intrupeaza porunca Evangheliei intr-un om"


Parintele de multe ori sustinea pe cei care intr-adevar aveau nevoie in felul acesta. Eu am fost la un moment dat intr-o situatie foarte dificila si a strans tot ce a avut pe-acolo in dulap si mi-a zis: "Draga, ai nevoie de acestia, ia-i, ca eu, o sa mai aduca oamenii si tot asa... ". Tot asa ii dadea la altii, nu-i tinea pentru el. Si eu, aicea, alaturi de Parintele am vazut si modul practic, concret, in care se intrupeaza porunca Evangheliei intr-un om, care si-a asumat Evanghelia cu toata viata lui. Si sa stiti ca acesta este modul de a invata, nu prin predici, desi poate au valoarea lor si predicile, ci prin exemplul viu pe care-l vezi la cineva credincios, sau la cineva din preajma ta. Exemplul lui te determina pe tine, fara niciun fel de explicatii. Asta este! Si gandindu-ma ca eu ma folosesc de exemplul cuiva, la randul meu devin constient si atuncea daca eu fac un gest mare, s-ar putea sa folosesc pe cei din jurul meu, si sa le schimb viata. Pentru ca oamenii se smintesc de multe ori, de un oarce fariseism al preotilor, al nostru. Pentru ca de multe ori suntem siliti sa vorbim, sa predicam cuvantul Evangheliei despre milostenie, despre iubirea de aproapele, despre iubirea de vrasmasi - toate lucruile astea pe care nu le mai vedem noi in viata, ci asa numa' in carti. Si se smintesc oamenii pentru ca vad, si ajung la ceea ce zice poporul: "fa cum zice popa dar nu fa cum vezi ca face el". Deci e o discrepanta intre ceea ce propovaduim, pentru ca propovaduim absolutul.  Ne cere asta Domnul Iisus Hristos, si viata noastra nu propovaduieste absolutul.

In Pateric este scris ca un Avva, un Batran, se ruga pentru ucenicii lui: "Doamne, fa ca acolo unde voi fi eu la judecata sa fie si ucenicii mei" - pentru ca el avea nadejdea ca se va mantui. I se incredinta aceasta in sufletul lui, ca va fi la bine si se ruga: "Doamne fa ca acolo unde voi fi eu sa fie si ucenicii mei". Se ruga poate ca Sfantul Apostol Pavel, ca unde este el, sa fie si cei din neamul lui evreiesc. Si s-a intamplat peste catva timp sa fie hram la o manastire, si atunci a zis parintele catre ucenici: "duceti-va voi inanite". A primit instiintare de la inger: "trimite-i intai pe ucenici, si apoi du-te si tu la hram". Si i-a trimis pe ucenici inaintea lui, si ucenicii in drum, la o rascruce, au gasit un cersetor, care tare mult se ruga, sa-l ajute si pe el, sa-l ia si pe el. Si ei fiind pe jos, si fiind distanta foarte mare, au inceput sa se scuture, si sa zica: "pai n-avem cum, si noi suntem pe jos. Lasa ca poate vine vre-o caruta si te ia, poate-ti trimite Dumnezeu pe cineva sa te ajute, ca noi trebuie sa ne grabim, ca mergem sa slujim si vezi, nu putem intarzia!". Si au plecat. Dupa scurta vreme vine si batranul. Si cersetorul ii spune si lui: "Parinte, ajuta-ma si pe mine, nu ma lasa aici in drum". Si [el intreaba]: "Da' n-au trecut pe aicea, mai inainte, niste calugari, niste oameni tineri, voinici?". "Ba da au trecut dar nu m-au ajutat cu nimica!". "Bine, hai sa vedem, dar eu sunt cam neputincios, is cam schiop, da' o scoatem noi cumva [la capat]. Aici in nicun caz nu te las. Hai! Urca pe piatra asta aicea, si mi te urci in spate. Hai sa mergem!". Si s-a urcat pe piatra si cu chiu, cu vai, au inceput sa mearga. Si cel batran il taraia asa [dupa cum putea]. Pe masura ce mergea vedea ca i se usureaza povara. La un moment dat dispare cu totul. Si s-a uitat in dreapta, s-a uitat in stanga: nimeni! Si atuncea si-a dat seama ca e ingerul Domnului. Si cand  s-a rugat, iarasi, cu aceeasi rugaciune: "Doamne fa ca acolo unde voi fi si eu sa fie si ucenicii mei", i s-a arata Domnul Hristos si a zis: "voi face asa, daca iti vei invata ucenicii sa fie precum esti tu. Nu numai sa te asculte in cuvinte, ci sa le dai exemplu din viata ta, si acolo vor fi si ei unde vei fi si tu".

Adica, si aicea, in situatia noastra concreta, cu Parintele Teofil, noi toti ne umflam asa, in pene ca am fost prin preajma Parintelui, dar daca nu suntem cum o fost el - de exemplu, eu n-am dat niciodata la nimeni sa-si cumpere un magar, asa; poate ca as fi avut posibilitatea, dar nu am avut inima necesara - si atuncea sigur nu o sa fiu unde este Parintele Teofil daca nu-i calc pe urme.

Exemplul personal in primul rand te mobilizeaza, te determina, si  daca ai si dorinta  de a-i urma, atuncea lucrurile sunt pe un fagas bun.

Milostenia tine de un mod de credinta, de comuniune


Parintele Iustin:

Milostenia tine mai mult de supraratiune decat de ratiune, de un mod de credinta. La sat, mergand pe la bunica mea, am vazut ca mai avea putina paine si nu stiu ce mai avea. Si vine un tigan mare, asa, si i-a dat painea care a mai avut-o si i-am zis: "Cum, i-ai dat totul? Nu vezi cat e de mare si matale esti mica si amarata si bolnava?". Si ea a zis: "saracu', daca i-e foame!". Si am ramas cu gandirea suspendata ca eu ma raportam numai rational la treaba asta. Am ramas in eroare, asa cumva; n-am inteles. N-am inteles rational, dar tinea de credinta, si tinea de comuniune. Intr-adevar ea a simtit ca omul ala e in criza si ca are nevoie. Ea nu a mers critic sa vada ca poate... si ca l-o judecat. Nu l-a analizat. Ea i-a dat si atat. Gata!

Asa cum a facut si Dumnezeu cumva in Pilda cu Fiul Risipitor. Ati observat ca fiul risipitor a imprastiat tot si s-a intors. Tatal l-a primit fara sa-i faca observatii, fara sa-i faca reprosuri de genul: "ai venit dupa ce toata averea mea ti-am dat-o, unde-i?". "Vezi nu m-ai ascultat!". Vedeti, nu i-a facut morala, nu l-a criticat. L-a primit si s-a bucurat. Adica accentul pus pe persoana! Pentru tatal, asta era copilul lui, si a venit acasa, si el s-a bucurat ca i-a venit copilul acasa, si atat. Si n-a mai mers in partea faptelor: ca el a facut asa si nu trebuia sa faca. Nu! Atat! Pe persoana! Asta e copilul meu si a venit acasa!

Cumva, vazand si la bunica, ca eu am inteles mai tarziu, dupa ce am mers la Teologie ca persoana conteaza.  Si e o chestiune de comuniune pana la urma

 Din milostenie se realizeaza o converisie a valorii pe care o dai, in valoare spirituala


Ce am mai inteles eu, abia in manastire, din milostenie, este ca se realizeaza o converisie a valorii pe care o dai in valuare spirituala. Ca se spune ca tu cand vii in lumea asta vii gol si te intorci gol, din punct de vedere fizic. Si asa este. Adica te nasti cu un trup aicea, dar nu ai alte valori materiale cu care vi de dincolo si le aduci aicea, si dupa aceea, cand pleci de aicea raman toate valorile aicea. Nu poti sa le iei, si totusi poti sa iei... Si ca sa poti sa muti de aicea din plan material, dincolo, in plan spiritual, o valoare materiala trebuie sa o convertesti. O convertesti din valoare materiala in valoare spirituala, si atunci poti sa o duci dincolo. Si atunci, cine face treaba aceasta? Milostenia! Tu cand dai ceva, tu convertesti aceea si tu ramai cu ce ai dat! Deci din toate valorile tale, aia mostenesti tu dincolo, ce ai dat. Ce ai dat, milostenie ti-ai dat! Ai converit spiritual si cu aia ramai dincolo.

 Milostenia este o manifestarea a iubirii lui Dumnezeu


Si foarte frumos a precizat Parintele aicea, ca e o manifestare a iubirii. Si asa este! Ganditi-va cate manifestari ale iubirii lui Dumenzeu sunt fata de oameni. Pai imi amintesc ca intreba cineva pe Sfantul Vasile cel Mare: ca daca la judecata, cand se pun in balanta faptele bune si cele rele, sunt la egalitate. Ce se intampla cu omul ala? Se mantuieste sau nu se mantuieste? Si zice Sfantul Vasile cel Mare ca se mantuieste pentru ca partea buna va fi inclinata de mila lui Dumnezeu. Dar - zice- daca e inclinata spre rau, dar nu-i pana la capat? Atunci ce se intampla? Pai si atunci mila lui Dumnezeu inclina balanta. Ganditi-va, cat e de bun Dumnezeu! Ganditi-va ca Dumnezeu il iubeste si acuma pe diavol. El il vede tot creatura Lui. Si chiar daca s-ar intoarce - dar ei nu pot sa se intoarca si sa se smereasca - i-ar primi inapoi.

Si mi-amintesc din Pateric un caz, iarasi, de manifestarea a milei lui Dumnezeu, in care un frate de manastire mergea in lume, si tot mergand acolo, la o familie, s-a indragostit de fata celor de acolo, si s-a hotarat sa renunte la viata de manastire, si sa se casatoreasca cu ea. Si atuncea, a mers s-o ceara la taica-sau, care era un preot pagan. Si i-a zis: "uite, m-am hotarat sa ma casatoresc cu fata ta. Renunt la calugarie si vreau sa ma casatoresc, imi dai fata?". Si el a zis atuncea: "pai stai sa intreb pe dumnezeul meu - adica pe diavol - sa vedem ce spune". Si, merge la templu pagan acolo, si intreaba pe diavol ce sa faca, si acesta i-a zis: "pune trei conditii, si daca le indeplineste, da-i fata: sa se lepede de Iisus Hristos, sa se lepede de botez, si sa se lepede de calugarie. Daca indeplineste astea trei conditii, da-i fata". O venit, i-a spus, si el atat era de indragostit de fata incat i-a spus: "da, ma lepad". Cand o zis ca se leapada, si s-a lepadat, a si vazut Duhul Sfant cum o iesit pe gura ca un porumbel. Si acum a zis: "gata da-mi fata!". "Pai stai sa ma duc sa-i zic la dumnezeul meu ca ai indeplinit cele trei conditii, sa vedem ce spune". A mers, si i-a spus la diavol: "uite asa, e in regula...". "Nu, nu e in regula, nu i-o da. Nu i-o da, pentru ca el s-a lepadat de Dumnezeul lui, dar Dumnezeul lui nu s-a lepadat de el. Dumnezeu lui, adica Iisus Hristos, inca e cu el". Acuma vedeti: mila lui Dumnezeu care depaseste totul, totul!

 Botezul are valoare vesnica dar in colaborare cu omul


Cineva din sala:

- Cineva gandind ca ortodoxia deviaza cumva femeia, si o pune mai jos, s-a dus la catolici, si s-a lepadat de botezul ortodox. D-asta am o intrebare: sa presupunem cumva ca cineva vrea sa faca lucrul asta. E de ajuns o lepadare de credinta, adica pur si simplu o declaratie? Botezul n-are efecte in vesnicie?

Parintele Iustin:

- Da, poti sa te lepezi de botez. Botezul are valoare vesnica, dar in colaborare. Mantuirea este sinergica, e impreuna lucrare: a ta cu Dumnezeu. Mantuirea nu e chestiune magica, ca din afara se lucreaza asupra ta, si ramai asa. Nu. Poti sa te lepezi.

Parintele Mihai:

- Adica fata probabil ca-si inchipuia ca daca a existat un ritual al intrarii in crestinism, ca si Botezul, exista si ceva pe dos, ca sa iesi din situatia respectiva.

Parintele Iustin:

- Dar pana cand nu te-ai rebotezat in altceva, tu, ca sa revii, nu mai trebuie sa te botezi din nou, chair daca tu te-ai lepadat, se face doar Mirungerea.

Parintele Mihai:

- Da, dar chiar si lepadat fiind, sau daca treci la o secta, sau la diferite practici orientale - e foarte obisnuit-, si unele presupun si un rit de initiere, care seamana cu o lepadare de botez. In fapt, revenirea - deci Botezul ramane valabil - se face prin spovedanie, prin curatirea constiitei, prin recunoasterea gresalei, deci prin pocainta. Si nu trebuie sa te mai botezi inca odata, ca Botezul ramane valabil. Depinde de liberul tau arbitru de a ramane in cadrul credintei crestine ortodoxe, in cadrul credintei tale, sau sa refuzi credinta. Botezul ramane valabil, pecetea-i vesnica. El nu are efect nici daca nu te-ai lepadat. Dar, daca nu indeplinesti poruncile, nici asa, Botezul nu te mantuieste de la sine. Clar!

Char daca (re)vin  la Biserica Ortodoxa sectantii raman afectati de viata lor de dinainte


In general Parintele avea rezerve - si bine, in general rezerve pe care le avea Sfantul Apostol Pavel-, rezerve fata de sectanti pentru ca sectantii au o constiinta atat de tulbure si de rasturnata incat practic, ramane amprenta cochetarii, ramane un mod de a gandi, care e diferit de cel al carui nu a trecut prin experienta asta. Iti imprima un mod, un altfel de a vedea lucruile, chiar daca ai venit la Biserica Ortodoxa, chiar daca ai revenit, chiar daca zici ca te-ai lepadat de ei. Eu am cunoscut destui oameni care au avut experienta asta. Toti gandesc deformat! In mintea stramba si lucrul drept se stramba, zicea Parintele Arsenie [Boca].  A revenit, sigur ca e primit in randul Bisericii, dar el totusi are mintea sucita. De-asta, ramane o pata pe constiinta lor. Bineinteles ca daca ajung la pocainta, se sterge pata, o sterge Dumnezeu pana la urma, dar cel putin in lumea vazuta, atat cat traim, se vede ca raman afectati de chestia asta.

Nu mai zic, cei care sunt la eretici sau chiar la sectari, categoric: cu ei nu ai ce sa vorbesti. Asta spune si Sfantul Apostol Pavel. Au o impotrivire a mintii, orice argumente ai aduce sau orice gest ai face, ti-l interpreteaza pe dos, si nu poti ... Dar e mai bine sa nu ai legaturi foarte apropiate cu ei, sau cel putin, daca ai, sa faci, cum zicea cineva ca: in Apus, cand se intalneste un catolic si un protestant vorbesc despre fotbal - ca sa nu se bata.  Eviti problemele astea, ca nu ajungi la nicio concluzie. Chiar Sfantul Isaac Sirul zicea ca cel care iubeste linistea sa nu intre in contradictoriu cu nimeni, nici pe probleme de viata, nici pe probleme de credita.  El se refera la cei care iubeau viata intr-adevar, la cei singurateci, care doreau sa ajunga la pacea dumnezeiasca si orice contradictie presupune o tulburare a gandirii. Si el zicea asa: cel care iubeste linistirea, sa nu se impotriveasca in cuvant fata de nimeni, nici pe probleme de credinta, nici pe probleme de viata. In niciun fel. Dar sigur, ca Biserica are si un fel de atitudine de aparare, de apologetica, de aparare a propiei credinte si de combatere a ereziilor, a credintelor grestie, si asta presupune si polemica. Fi liber: asa cum nu m-am pregatit eu, nici ei nu sunt pregatiti :-) .

Botezul trebuie sa fie de trei ori prin afundare, in numele Sfintei Treimi


Dar, stiti ca chestiunea asta este destul de recenta, s-a dezbatut si in Lumea monahilor si in Lumea credintei, s-au publicat articole privitoare la chestiunea botezului, pentru ca au fost niste scandaluri in mass-media legate de niste accidente care s-au petrecut, ultimul chiar in vara asta[2012] la Brasov. Un preot, care din neatentie - stiu eu?!-, a scapat copilul in cristelnita si era sa moara. N-a murit pentru ca nasa era doctorita si a intervenit foarte repede si a reusit sa-l salveze. Vanat era, aproape mort. Si a iesit din asta un scandal, evenimentul venind dupa alte evenimente asemanatoare, nu multe dar totusi facuta mare valva in presa pe chestiunea asta. Si presa de-abia a asteptat motiv de scandal. Si a fost si pe Trinitas. A fost si o pozitie foarte bine pusa, cu argumentatia ortodoxa traditionala, dupa canoane, iar concluzia este - ca sa n-o lungim -, este aceasta, cel putin daca ne raprotam strict, la Canoanele Apostolice, si ale Sinoadelor Ecumenice: botezul trebuie sa fie de trei ori, prin afundare, in numele Sfintei Treimi, si [aceasta] inchipuie pogorarea in mormant a Mantuitorului Hristos: "Cati in Hristos v-ati botezat, intru moartea Lui v-ati botezat", zice Sfantul Apostol. Si botezul prin stropire, sau numai prin turnare, este ingaduit numai in situatii exceptionale. Si canonul spune asa, ca: preotul sau episcopul care va indrazni, nefiind fortat, sa boteze prin stropire sau prin turnare sa fie caterisit. Deci, canoanele erau foarte severe. Si, intr-o oarecare masura Biserica lucreaza si cu acrivie, adica cu respecatrea stricta a canoanelor, [dar] si cu pogoramant, cu iconomie, adica in anumite situatii sunt ingaduite.


Vedeti ca aicea, in Ardeal, problema trebuie pusa destul de intelept. Daca o faci cu acrivie, s-ar putea sa-ti pierizi mai bine de jumatate de credinciosi, pentru ca aicea oamenii au convietuit cu catolici si greco-catolici. Au convietuit mai putin cu protestantii, desi, si ei au avut o influenta foarte puternica. Si e usor sa ridici securea si sa dai cu barda, fiind undeva in Athos, si sa n-ai nicio legatura, si nu te intereseaza: dupa mine potopul, eu am spus. Ori, aici trebuie sa faci fata unei situatii destul de complicate, convietuind cu ei, sau, ma gandesc si la cei din diaspora care traiesc in familii mixte. Au situatii de genul acesta. Ce faci acolo? Gata, ii antemnizezi pe toti? Ii respingi pe toti? Deci problema nu poate fi discutata chiar asa in termeni: alb-negru. Astia sunt eretici, astia sunt de condamnat ca-or facut asa. Eu personal nu am o parte transanta, pentru ca nu am cum, nefiind nici intr-o pozitie cu rol hotarator, dar, cred ca si situatia asta din zona ne pune multe intrebari.

Sigur, ca s-o pus problema asa: e valabil, sau nu e valabil? - Ca pe noi asta ne intereseaza in cele din urma. Si daca e valabil, atuncea ce sa ne mai chinuim sa-l afundam? Nu?! Simplu! Cum o judecat Omar in cazul bibliotecii din Alexandria: ca daca biblioteca asta contine ce a spus si Mahomed in Coran, inseamna ca e inutil, un lucur de prisos, iar daca contine altceva decat ce a spus Mahomed in Coran inseamna ca-i periculoasa. Ori intr-un caz, ori in celalalt trebuie sa-i dau foc. Deci problema se pune si asa: daca e valabil nu are nici un rost sa mai riscam sa-l scufundam; trebuie dexteritate, nu stiu ce indemanari exceptionale. Deci s-a ajuns la exagerari, nu?! Ca Botezul [se face] de de doua mii de ani, si preotii n-au facut cursuri de botez, ca sa invete cum sa tina copilul in brate. Trebuie sa ai credinta ca Dumnezeu este cel care e la carma si ca Dumnezeu apara viata pruncului care se boteaza, si daca se intampla lucruri de-astea, se intampla cu ingaduinta lui Dumnezeu pentru pacatele si ale preotului si ale parintilor.

Deci chestiunile astea sunt exceptionale, sunt cu totul si cu totul rare, si daca se face din ele un caz se face in mod interesat. Eu cam asa vad lucrurile si nu fac apel strict la o pozitie sau la o argumentatie strict canonica sau stirct teologica, dar lucrurile trebuiesc vazute si in rigoarea lor canonica, dar si in situatia concreta din teren, ca aici, de exemplu, in Ardeal e o situatie foarte, foarte diversa si foarte incalcita.

 Consecintele pacatelor si ale credintelor strambe raman


Parintele Iustin:

Trebuie sa vorbim si despre consecinta unei vini, ca si la spovedanie. Deci la spovedanie spovedesti pacatele si vina pentru ca ai gresit, dar consecintele greselilor raman. Si aicea sectantul vine, se spovedeste, trece la ortodoxie si oricum i se sterge vina, dar consecintele alea raman, ca firea lui e strambata prin credinta [pe care a avut-o] si aia se sterge foarte greu si poate niciodata, tot are particularitatile lui. Am vazut si calugari, dintre neoprotestanti care au trecut la ortodoxie si tot vedeam ca revin anumite lucruri, ca nu intelege foarte mult.

Parintele Mihail:

Da, parca sunt alti oameni, parca i-o turant in alt tipar, si le da cu totul alta structura de gandire, pana la urma.  Parintele Arsenie zicea ca la carma mintii atarna totul. In felul cum vezi lucrurile asa iti croiesti viata. Si daca le vezi deformat, sa le vezi cu influente din alte sfere de gandire, chestiunea asta se simte in tot ceea ce faci tu. Si Parintele Arsenie spunea foarte accentuat ca pacatele se trag.  Deci, si cum o zis Parintele Iustin, ti se iarta pacatele, adica daca te-ai spovedit, nu mai platesti, nu mai esti dator vandut, si nu ti se mai cere socoteala pentru ele la judecata de dupa moarte, insa consecintele raman. Si Parintele zicea asa: pe pamant le-ai facut, pe pamant le tragi. Bine ar fi sa fie toate asa, pentru cei care se pocaiesc, caci pentru cei ce nu se pocaiesc le trag si aici si dincolo. Dar, le-ai facut, le tragi. Acuma si eu imi inchipuiam asa, cand am venit mai tarziu in sanul Bisericii, dupa Revolutie, dupa '90. Si ma gandeam asa, ca daca te spovedesti ar cam trebui sa se termine cu consecintele negative: sa iau numai zece pe la examene, sa tot fiu bursier, sa nu mai imi mearga rau, sa nu mai scap tramvaiul... Niste chestiuni de-astea magice. Ma gandeam eu ca din moment ce-L ai pe Dumnezeu deasupra totul trebuie sa mearga din plin. Si, dimpotriva, ca tot prost imi mergea, si nu stiam de ce. Pai de-aia ca aveam de tras niste pagube pe care le-am facut...

Plus, pe de-o parte, sa stiti, ca cei care vin intr-o perioada mai tarzie dupa ce au avut o distanta fata de Biserica, in momentul in care se intorc, starnesc si duhurile vrasmase pe care le-au slujit pana atunci si iti fac viata imposibila, asa incat sa te lasi tu singur de credinta, sa zici: apai daca stiam eu ca asa e credinta... mai bine-mi mergea cand nu eram credincios. Da! Deci iti fac viata asa de grea! Si sa socotesti ca nu e mare realizare, si ca ai mari avantaje de pe urma credintei. Da' asta e o perioada scurta totusi, ca Dumnezeu nu ingaduie sa fie razboi peste puterea ta.

Despre suferinta celor care nu isi gasesc pe cineva cu care sa se insoteasca in viata


Cineva din sala:

- Am intalnit si fete si baieti care se roaga si nu-si gasesc pe cineva cu care sa se insoteasca in viata si spun ca asta e greu, si cum sa treaca peste asta? Si desi se spovedesc si vin la Liturghie e o problema, ca totusi sunt multi.

Parintele Mihail:

- Eu cred ca e situatia cu care ne confruntam poate cel mai des in legatura cu oamenii de varsta respectiva, apare cel mai des ca stare a suferintei lor. E o durere, si sa stiti ca durerea asta nu poate fi rezolvata decat din interior si cei care si-o rezolva din interior sunt putini. De obicei merg cu suferinta asta pana ajung la resemnare la o varsta de 40 de ani si atuncea si-au cam luat-o de-o grija, si nici atuncea nu si-au luat-o de grija. Dar, din moment ce nu reusesc sa se impace cu voia lui Dumnezeu, adica sa-si lase viata in mana lui Dumnezeu si vor neaparat sa se faca voia lor, e ca si cum eu n-am nicio legatura cu manastirea, n-am nicio chemare cu manastirea, asa, si vreau cu orice pret sa ma fac calugar. Ei, asa-i si in chestiunea asta. Sunt multe raspunsuri care pot sa dea mangaiere, dar ca sa rezolve situatia nu exista - situatia se rezolva din interior, cine poate, cine nu isi amplifica suferinta, punand la realitatea in sine si otrava gandurilor. Dar, din situatia respectiva nu se iese, decat printr-o gandire corecta, punandu-ti viata in voia lui Dumnezeu: asa vrea Dumnezeu, asa e. Sigur, poti sa te gandesti de ce vrea Dumnezeu asa, astea sunt deja alte explicatii. Daca ai reusit sa te lasi in seama lui Dumnezeu, s-o redus jumatate din suferinta. Nu se rezolva suferinta, asa cum suferinta unui om paralizat, stand la pat, nu i-o rezolv eu tinandu-i o predica. Si nici el nu si-o rezolva, chair daca-si pune nadejdea in Dumnezeu, nu se face bine. Ramane in suferinta, ramane paralizat in pat, in schimb isi gaseste un suport pentru a rezista, un suport moral. Dar el, in situatia in sine, ramane aceeasi.

Asa si in cazul multora, care sunt in situatia respectiva, fara sa-si gaseasca un partener de viata, traiesc toata viata asa. De multe ori sunt niste realitati, n-ai cum sa le ocolesti si n-ai cum sa le rezolvi.

In Molitfelnicele vechi, adica in cartile cu diferite rugaciuni pentru trebuintele oamenilor, in cel a lui Petru Movila exista o rugaciune si nu stiu de ce nu s-a mai reactualizat - din ce motive, numai Dumezeu stie-, pentru cei care nu sunt casatoriti si doresc sa se casatoreasca, o rugaciune pentru casatorie, asa. Pentru ca de multe ori eu, stand  in biserica, vin oameni si zic: "parinte vrem o rugaciune pentru casatorie". Si sunt nevoit sa spun: "nu exista asa ceva". Adica o rugaciune speciala, cum exista pentru boala, cum exista pentru farmece, pentru indraciti - deci sunt rugaciuni speciale-, rugaciune pentru casatorie nu exista. Tine de toata randuiala vietii tale, de credinta ta, dar nu exista ceva special cu care eu sa...

Mai vin tigani d-astia, corturari, care n-au nici o credinta, sunt superstitiosi in general, si ei traiesc intr-un talmes-balmes - ce-i in viata lor cu blesteme, cu juraminte, e groaznic-, si vin: "parinte sa ne cititi o rugaciune de dezlegare de blestem", sau "de dezlegare de farmece", ca-si fac unii la altii. Si sigur ca primul gand al meu ar fi sa le zic: "mai, mai intai indrepteaza-ti viata, ca dupa aceea eu iti fac rugaciunea. Si e ca si cum ti-as da o aspirina si tu ai cancer. Adica e apa de ploaie ce-ti spun eu acuma. Tu traiesti necununat, tu te bati cu socrul si cu copii in casa si vii si ...". Pana la urma am ajuns la concluzia ca ii citesc rugaciunea si-mi iau de-o grija. Nu stiu: faca Dumnezeu ce o sti, ca decat sa ma cert cu tiganii in biserica, nici asta nu-i o afacere. Si atunci: e rugaciunea de dezlegare de blestem? Stai in genunchi! Si-i citesc rugaciunea de dezlegare de blestem. Care sunt consecintele numai Dumnezeu stie! Dar, in cazul asta as face si asa, o chestiune sa zic, oarecum formala, ca daca vine omul si cere o rugaciune de casatorie, si daca ar fi rugaciunea respectiva i-as citi rugaciunea, dar nu exista asa ceva.

Stiti ca a fost la Parintele Teofil un om de prin Oltenia cu fata lui si i-a zis: "Parinte am venit si eu cu fata asta a mea sa vedem daca are o soarta" - adica daca se va casatori. "Pai cati ani are?". "Nouasprezece ani". "Pai bine mai la nouasprezece ani iti pui problema ca nu o sa se marite?! Stai linistit. Eu am o nepoata de treizeci si cinci de ani si e nemaritata si daca as putea sa fac ceva, as face in primul rand pentru nepoata mea". Sta olteanul si zice: "No, apai hai sa mergem acasa ca batui drumul de pomana". :-)

Suferinta fiecaruia e mare, pentru ca nu-i comparabila suferinta


Cineva din sala:

- Parinte sunt persoane care simt nevoia sa-si investeasca energia in ceva, simt nevoia sa-si gaseasca un rost. Poate ne dati un sfat. Cum sa faca ei, cum sa-si gaseasca ei pe cineva in viata, cei care sunt necasatoriti, singuri fiind...

Parintele Mihail:

- Chestiunea singuratatii, sa stiti ca o traiesc [intr-adevar dar] exista si singuratate in doi, si asta e mai dureroasa decat singuratatea intr-unul singur.

 Cineva: - Si in trei!

Parintele Mihail:

- Si in mai multi. Deci, cand te simti singur, casatorit fiind, atuncea sa vezi drama!

Chestiunea singuratatii si-o pune omul din pozitia in care se afla. Sigur ca suferinta fiecaruia e mare, pentru ca nu-i comparabila suferinta. Nu poti sa compari ca unul sufera mai mult decat celalalt. Ala care sufera socoteste - si pe buna dreptate - ca suferinta lui e suficient de mare ca sa faca sa-l darame.

Sa te gandesti ca toate sunt in voia lui Dumnezeu


Sunt anumite ganduri care te pot sprijini in situatia respectiva. Cel mai folositor ar fi asta: ca daca ai incredere totusi in Dumnezeu - deci daca esti totusi un om cu legatura cu Dumnezeu, cu Biserica, atunci te gandesti in felul urmator-, daca toate sunt in voia lui Dumnezeu, daca pana nici un fir de par din cap nu se misca fara voia lui Dumnezeu, daca pana si numarul firelor de par sunt stiute de Dumnezeu, atuncea am siguranta, sau am certitudinea ca Dumnezeu le randuieste pe toate. Si ma gandesc si eu, si le spun la oamenii care sunt in situatia respectiva: gandeste-te ca vrei sa te casatoresti, si totusi nu se intampla lucrul asta. Daca nu se intampla inseamna ca Dumnezeu totusi nu vrea sa ai situatia de om casatorit. Poate ca te fereste de o belea. Nu sti peste cine poti sa dai. Tu [insa] insisti. Si sa stiti ca Dumnezeu nu sta impotriva vointei omului. Pana la urma Dumnezeu iti pune niste piedici, si daca esti intelept inveti din asta, iti dai seama ca totusi drumul asta e barat. Stiti cuvantul pe care-l spune Sfantul Marcu Ascetul, si pe care-l repeta Parintele Teofil: ca atunci cand Dumnezeu voieste sa se implineasca un lucru, toata faptura slujeste la infaptuirea acelui lucru, si atunci cand Dumnezeu nu binevoieste sa se implineasca un lucru, toata faptura sta impotriva. Si daca esti intelept, si intri pe un drum, si vezi ca ai numai baricade, si ai intrat intr-un tunel si n-o mai scoti la capat, atunci cred ca e mai bine sa schimbi drumul.

Era o gluma cu un iepure si o broasca. Si iepurele alerga foarte bucuros, si la un moment dat se intalneste cu o broasca pe  drum. Si broasca mergea si zicea: "Multumesc tie Doamne, Multumesc tie Doamne ca m-ai facut sa merg asa, foarte incet..." Si iepurele foarte nedumerit ii spune: "broasca nu esti intreaga la minte, eu ii multumesc lui Dumnezeu ca merg foarte repede si pot sa-mi rezolv toate problemele. Tu ii multumesti lui Dumnezeu foarte incet?". Si broasca nu-l baga in seama. Era d-asta testoasa, plictisita, foarte batrana, si zice: "Multumesc Tie Doamne ca merg asa de incet ca sunt pe un drum cu totul gresit". Cel putin era bucuroasa ca nu inainteaza asa repede spre prapastie.:-)

Deci nu stim de ce ne fereste Dumnezeu. S-ar putea ca noi, insistand pe o directie sa nu fie directia buna. Si daca insist, mortis, pana la urma Dumnezeu chiar ma lasa. "Da, vrei asta? Fa asta, si-ai sa vezi dupa aceea peste ce dai!". Dar s-ar putea sa nimeresti [bine]. Si acuma nu zic, ca nu-s toate, dar majoritatea casniciilor in cea mai mare parte e un chin, asa cum se vede pe la patruzeci de ani. Hai sa zic ca la douazeci de ani e un inceput de fericire, pe la treizeci de ani e stagnare si la patruzeci de ani deja incepe... Bine, nici calugaria nu-i departe... :-)

Tot asa o gluma, sa va zic, pe care a zis-o Parintele Profesor Grajdean tinerilor asta vara la un forum de aicea. Si tot asa, intrebari d-astea sunt cele mai obisnuite la tineri: "Daca sa ma calugaresc sau daca sa ma casatoresc?". Si a intrebat cineva pe un intelept: "ce sa fac? Sa ma calugaresc sau sa ma casatoresc?" Si era un intelept sceptic care zice: "fa ce vrei ca peste zece ani oricum o sa regeti" :-)

Cateva cauze pentru care tinerii ajung la varste mai mari, fara sa-si gaseasca un parterer de viata


Parintele Iustin:

- Sunt niste cauze aicea. Odata ca este o vorba: este o vreme pentru fiecare lucru. Eu, din putina experienta de viata pe care o am, am vazut ca orice lucru, de orice natura, materiala, spirituala, daca nu-l faci la vreme, cand trebuie el facut, foarte greu il mai faci. Oricum mai tarziu, nu-l mai faci ca si atunci cand trebuia el facut! Nu-l mai faci asa! Asta e o cauza, ca nu se casatoresc la vreme.

Alta este pentru ca-si formeaza idenitiatea pentru el, si prin el. Adica, in traditie se casatoreau devereme, de la 14-15 ani. Ce se intampla acolo? Pai ei erau doi copii casatoriti. Care era partea pozitiva acolo? Ca ei se formau ca barbat, si respectiv femeie pentru celalalt. Adica eu ma formez pentru tine, ca barbatul tau, nu ca barbat in genral, si dupa aceea vad eu care mi se potirveste. Nu! Ci ca barbatul tau. Si tu te formezi ca femeia mea, nu ca femeia oricui. Si d-asta se crea o sudura extraordinara, pentru ca ei cresteau si se formau, unul pentru celalalt. Ori, acuma nu te mai formezi pentru cel randuit al tau. Tu nu te-ai format pentru el, tu te formezi pentru tine, la general. Te formezi, te deformezi, si pana la urma chiar cu ala randuit - care iar, formandu-se si deformandu-se la randul lui -, cu ala randuit, care era sa fie al tau, nu te mai potrivesti, ca tu te-ai format diferit. Si asta este iar o alta cauza.

Mai sunt cauze defectele societatii post-moderne in care traim: comunicare foarte multa si izolare foarte multa in acelasi timp. Si cat esti tanar iti convine sa stai izolat. Mai iesi pe nu stiu unde, mai te joci, mai aia-aia, mai comunici pe internet, mai faci ce faci, iti convine situatia asta, nu intri in alerta. Si dupa aia vezi ca au trecut anii, si zici: stai ca eu trebuie sa ma casatoresc. Pai da, dar tu te-ai izolat. Tu te-ai izolat de atata amar de vreme si acuma tu vrei sa se schimbe situatia printr-o dorinta. Tu prin viata ta ai ajuns acolo in situatia aia in care ai ajuns. Acuma, tot prin viata trebuie sa iesi, nu numai ca-ti doresti. Si nu poate sa se rezolve problema ca iti doresti, si nu se intampla. Si tot iti doresti si nu se intampla. Bun, bun, dar ce faci daca-ti doresti si nu se intampla?

Multi oameni care raman singuri nu-s dispusi sa cedeze la micile lor tabieturi


Parintele Mihail:

Bine, se pot face aprecieri si dintr-o pozitie statistica, psihanilitic si psihologic - ma refer aicea la trasaturile de caracter, nu la cele fizice -, care sunt persoanele care sunt de cele mai multe ori in situatia respectiva, si as putea sa va spun ca sunt persoane egoiste, sau foarte mandre. Omul mandru foarte greu isi gaseste pereche, pentru ca foarte greu intri in relatie cu un om mandru. Poate sa fi in aparenta mandru, dar totusi, sa sti, ca atunci cand intri in universul interior al unui om, care in general e singur, sau n-are prieten, sau nu s-a casatorit, sa sti ca e un om in general individualist, si foarte greu reuseste sa aibe un dialog real cu altcineva, si are o parere despre sine grozava. Ei, pana nu reusesti sa ajungi la gandul ca esti si tu ca toti ceilalti oameni, si ca nu esti cu nimic deosebit, nu reusesti sa comunici. Si totdeauna va fi o comunicare deficitara, de pe pozitii diferite. Si atuncea, oamenii, in general, se feresc de cei mandri. Se feresc, dar esti nevoit sa convietuiesti cu ei. Dar daca e vorba sa-mi aleg prieteni, nu-mi aleg dintre oamenii care au o atitudine dispretuitoare sau distanta. Si chiar, va spun, ca foarte multi oameni care ajung in situatia sa ramana singuri, raman singuri pentru ca nu-s dispusi totusi sa cedeze la micile lor tabieturi. Si chiar casatoriti fiind, vor sa-si duca viata singuri. Sa doarma separat daca se poate, din cand in cand sa fie si impreuna, dar in orice caz ... Deci se obisnuieste omul, pentru ca e individualist sau egoit, sa-si duca o viata separata. El isi doreste numai anumite parti din casnice, dar nu sa-si asume casnicia, anumite pariti din convietuire, dar nu toata convietuirea. Nu sunt in stare ei sa faca pasul asta, nu ca nu randuieste Dumnezeu, ca dara pana la urma Dumnezeu... Dar, sa stit ca credinta mea este asta, ca pana la urma tot Dumnezeu randuieste lucrurile, dupa felul fiecaruia de a fi. N-as putea sa zic ca e la voia intamplari.

Veneau la Parintele Teofil si intrebau, si le zicea: "draga chestiunile astea nu le rezolva Biserica. Pai cei necredinciosi cum se casatoresc, cu rugaciune? Nu! Pai asta e!" A fost odata o fata la Parintele Teofil, si el i-o zis cam in gluma asa, dar i-o zis. Ea zicea: "Parinte, uitati cutare fata s-a maritat". Si asta era profesoara de religie, si umbla sarca cuviincios, toata ziua la biserica, cu fusta lunga si cu credinta. Si zicea: "o stiti pe cutare?". "Da o stiu!".  "Pai s-o maritat si numai in fusta scurta o umblat si asa, cu tricouri mulate, si... " Si parintele a zis: "Draga, daca o stiut sa-si vanda marfa!". :-) Sunt si casatorii de tipul asta, dar isi gaseste omul pe masura. Negustorul pe masura isi gaseste. Care a cautat marfa respectiva, si aia nu-i casnicie, ala e negot!

Rostul omului pe pamant este sa ajunga sa-L cunoasca pe Dumnezeu prin dragoste


Oamenii respectivi nu reusesc sa lase unii de la altii, si vorba Parintelui Arsenie, - spusa cuiva-: "tu nu esti nici pentru casatorie, nici pentru calugarie". Culmea este ca ei nu pot sa-si gaseasca nici un loc in manastire, ei nu sunt dispusi sa aibe legaturi cu oamenii, sa se smereasca, sa accepte si slabiciunile altora, sa ajunga la un compromis. Da, sunt oameni care nu sunt nici pentru casatorie, nici pentru calugarie. Care sunt intelepti, si care intr-adevar au o credinta sincera, au ce face in lume, asa fiind. Si cunosc oameni, din jurul Parintelui Teofil, care nu s-au maritat, nu s-au insurat, si-si duc viata mai depart asa, si au ajuns la o multumire si la o bucurie crestina. Pentru ca sa stiti, in cele din urma rostul omului pe pamant nu-i nici insuratoarea, nici martitsul, nici neaparat procrearea, ci sa ajungi la dragoste, sa ajungi sa-L cunosti pe Dumnezeu prin dragoste. Si lucrul asta este favorizat de casnicie si de relatia de iubire dintre doi oameni, si dintre cei doi si copii lor, dar, la ceea ce trebuie sa ajungi in cele din urma este sa-L iubesti pe Dumnezeu, sa-l iubesti pe aproapele tau, si in felul asta se simte omul implinit. Pentru ca, altminteri, sunt oameni care s-au realizat - si privim la sfarsitul parcursului-, [sunt] cu copii, cu familie, si simt acelasi gol sufletesc, ca si oamneii care nu s-au casatorit, si care nu au realizarile astea, si care le ravnesc la ceilalti. Ei, cei care ajung in situatia asta, daca nu-si implinesc viata prin credinta, si, mai mult decat atat, daca nu ajung la dragoste adevarata, nu se implinesc prin familie. Familia in sine nu-i un scop, si nu implineste setea omului dupa absolut si dupa Dumnezeu. Nu! E un sprijin, e o pargie pe care te sustii, ca sa ajungi la scop.

Oamenii care sunt singuri trebuie sa se puna in slujba celorlalti


Iar cei care sunt singuri, si cum sa-si foloseasca energia, si ce preocupari sa aibe? Categoric ca trebuie sa se puna in slujba celorlati. Asta e menirea lor, poate ca Dumnezeu d-asta-i lasa singuri, ca sa se poata puna in slujba altor oameni. Si eu cunosc, fete care au ramas singure, de la medicina, doctorite, si fac mult bine oamenilor, prin credinta bineinteles, si pe care bine nu l-ar fi putut face cu totul dezinteresat si atat de jertfelnic daca ar fi avut familie. Deci stau ture peste ture de noapte, si in locul colegilor, nu iau bani, pentru ca n-au copii care sa le planga acasa, pentru ca te constrange totusi situatia sa devii si lacom, daca nu esti destul de tare, sau ai un sot care iti cere bani acasa si care zice: mai vino si tu cu ceva de la servici acolo, si pana la urma accepti si mita, accepti si spaga, asa constrans. Si, oamenii acestia care sunt singuri, fiind detasati de constrangeri, prin credinta, reusesc sa faca mult bine in jurul lor, punadu-se in slujba oamenilor. Asta trebuei sa faca cel care este singur. Asa cum zicea Sfantul Apostol Pavel ca cel care este singur se gandeste cum sa placa lui Dumnezeu, iar cel care are sot sau sotie se gandeste cum sa placa sotului. Asa si in cazul lor. Cand esti casatorit atentia se centreaza pe celalalt, pe sot sau sotie, pe copii. Ca daca esti singur si intelegi voia lui Dumnezeu, inima ti se largeste spre mult mai multi oameni. Dar, poti sa cazi si in extrema sa devii foarte, foarte egosit.

Despre calugari, zicea Parintele Teofil, ca sunt oameni individualisti, n-au calitati sociale in genera. De ce? Pentru ca familia te scoate, si-ntru oarecare mod fortat din egoismul pe care-l ai la inceput, fiind fortat de fire. Iti iubesti copii. Adestea mama se lipseste ea de mancare si da copiilor, tata vine cu o ciocolata mica de la serviciu si nu se indura sa o manance, ci o da copiilor, sau ce are el bun. Si in felul asta devine altruist, fiind fortat de fire. Ori, in manastire, daca nu te sprijini foarte puternic pe credinta, si sa faci lucrurile dupa porunca lui Dumnezeu, nefiind fortat de nimic, ramai izolat, ramai singur si inaintezi in egoism si nu in jertfelnicie. Si exista riscul asta, si de multe ori asa este. Zicea Parintele ca in manastire vin oameni fara sa cunoasca, traiesc fara sa se iubeasca si mor fara sa se planga unii pe altii. Deci se poate ajunge la situatia asta, pentru ca viata in doi, sau in familie, prin copii sau prin celalalt, care este fireasca, te scoate din inchiderea inimii, din egoism.

Dar asta este salvarea pentru cei singuri, sa se puna in slujba oamenilor, neavand ei foarte multe obligatii acasa. Au mai multa disponibilitate.

Relatia cu Hristos, ca prieten, te vindeca


Parintele Iustin:

- Cred ca daca si L-ar face prieten pe Hristos, asta ar rezolva toata problema. In relatia de prietenie cu Hristos tu te vezi altfel; fara Hristos tu nu te vezi. Asa cum spunea Parintele Teofil, atunci cand mergi sa te intalnesti cu Dumnezeu, mai intai te intalnesti cu tine. Deci Hristos iti e oglinda, te vezi pe tine asa cum esti, si te vezi cum ar trebui sa fi, si primesti putere cum ar trebui sa fi. Ei si asta, relatia cu Hristos, ca prieten, te vindeca. Problemele pe care le ai, si din cauza carora ai ajuns acolo, sau consecintele problemelor tale [se rezolva fiind cu Hristos], si te aduce totodata in sfera comuniunii. Nu mai te trezesti ca traiesti izolat, ci te trezesti ca traiesti intre niste tineri credinciosi.

Uitati, eu cand am trecut si eu la creedinta, ca eram ateu cand am intrat la Facultatea de Electronica la Timisoara, aveam destul de multi prieteni, si trecand la credinta nu ma mai potriveam cu ei, gandeam diferit, vedeam diferit. Si chair i-am zis la Parintele Teofil, la care ma spovedeam din anii '90: "Parinte, ce se intampla cu mine, ca raman singur? Daca trec la credinta si nu mai am niciun prieten, ce fac?". Zice Parintele: "Lasa draga ca are Dumnezeu grija, iti da Dumnezeu alti prieteni!" Cautandu-L pe Hristos, cat am putut eu asa de serios, ei, pana la urma am ajuns sa am prieteni si prietene si posibilitati ca nu le mai puteam duce, nu mai puteam sa faca fata la atatea prietenii. Vorbesc despre prietenii in Hristos. Ei, dar asta cum am ajuns acolo - sa ies dintr-o posibila izolare?  Prin Hristos. Nu se poate, daca ai o relatie adevarata cu Hristos, nu exista sa ramai acolo si sa ramai in izolare, si sa nu ni se rezolve problemele.

Pai ganditi-va, ca tu ca si tata, cat te gandesti sa-ti mariti fata sau baiatul! Pai dar Dumnezeu ca Tatal tau, ca tu esti fiu sau fiica a lui Dumnezeu, pai El nu stie ca trebuie sa-si marite fata sau baiatul? Nu stie treaba asta, si nu are in vedere Dumnezeu, ca Tata, treaba asta? Nu se poate! Ca El e Dumnezeu, numai sa-L ai tu pe El ca Tata, sa-L ai pe Hristos ca prieten cu adevarat. Pai cum spunea Hristos: "Cautati mai intai Imparatia Cerurilor, iar celelalte se vor adauga voua!". In "celelalte" intra si problema casatoriei, si a prieteniei si toate, numai sa nu fim noi de forma sau falsi credinciosi. Sa fim cu adevarat credinciosi. Sa-L avem cu adevarat preten pe Hristos. In El gasesti toti prietenii si prietenele. Toti sunt in Hriostos. Si odata cu Hristos ai totul, si gasesti si rostul tau si sensul tau. Si cu adevarat, sa nu fim asa, intr-un egoism, intr-o izolare, si sa zic imi doresc, dar eu sunt tot o victima a egiosmului meu s.a.m.d.

 Oamenii care se potrivesc, sa le faci cunostinta unii cu altii


Parintele Mihail:

- Parintele Serafim Popescu avea un principiu, asa, care i l-o transmis si Parintelui Teofil si altora care veneau la el. Si el spunea asa: "draga, o sa fi preot la o parohie - cel care slujea la o parohie -si vezi, ai grija, oamenii care se potrivesc, vezi, sa le faci cunostinta unii cu ceilalti, pentru ca tu esti acolo in centru, si ii stii acolo pe toti. Si sa constati asa, care-s firi potrivite, sa le faci asa, cunostinta". Si el o facut multe lucruri din astea asa, si o reusit sa aduca multi oameni impreuna. Parintele Arsenie cu darul lui de inaintevazator, facea lucruri mai indraznete. Spunea: "tu s-o iei pe cutare de nevasta".  Uneori se potrivea, dar au mai fost si cazuri cand nu s-o potrivit, cel putin in aparenta. Si Parintele spunea: "draga Parintele si-o permis, ca om cu autoritate, sa faca si treburi, d-astea, sa zica: tu du-te la manastire, tu insoara-te, tu sa iei pe cutare. Dar a avut si cateva esecuri". Si el stia si dintre esecuri, adica a recomandat cuiva o sotie care i-o facut zile fripte toata viata. Si zicea: "pai daca-i dai un dar il fericesti pe om, nu-l chinui". :-) I-a dat de s-a saturat saracul, o purta ca pe cea mai mare cruce. Dar e interesant. Acuma sotia omului a murit; el inca traieste. Si m-am gandit asa multa vreme, si la aprecierea Parintelui Teofil, si la indrumarea Parintelui Arsenie. Si ma gandesc totusi, daca raman pe pozitia asta, ca Parintele a avut darul inaintevederii, si cunoscand omul, ca altul n-ar fi rabdat-o pe femeia aia. Sigur! Si atuncea Parintele stiind calitatea sufleteasca a omului respectiv, a zis: "asta poate sa o duca in spate". Si a dus-o.

Parintele Iustin:

- Uitati, credinta voastra, cat o aveti, v-a adus impreuna aicea, v-a adus unii langa altii, si daca insistati si mai mult, va intrepatrundeti si mai mult unii cu altii si nu ramaneti singuri. Daca esti necredinciosi esti singur, daca esti cu Hristos...

Referitor la ceea ce zicea Parintele, acuma si eu ca duhovnic am un caz, in care am vazut ca doi tineri se potrivesc, si le-am recomandat sa se imprieteneasca. S-au sunat, ei se stiau din vedere si vorbeau pentru ca i-am pus eu sa vorbeasca unul cu altul. Dar ea-si inchipuia ca e altul, si el a confundat-o cu alta. Si cand s-au intalnit au avut surpriza, ca nu era cine credeau ei ca sunt. Bun, si pana la urma au ajuns sa se casatoreasca, si au avut incredere in ce le-am spus. Si s-au casatorit, au si un copil, o fetita, si abia acuma se indragostesc unul de altul, ca n-au apucat pana acuma :-). Si duc o viata extraordinara, si ceilalti ASCOR-isit, au vazut ca daca merge asa, foarte bine au venit repede sa ma intrebe: "Parinte cu cine sa ma marit, cu cine sa ma casatoresc". Si zic: "nu nu mai zic" :-)

Pe om nu poti sa-l cunosti decat foarte, foarte greu


Parintele Mihail:

E foarte riscant. Pentru ca pe om nu poti cunoaste decat foarte, foarte greu. Omul are mai multe fete ale personalitatii lui. Cu una se prezinta la duhovnic, cu una se prezinta in societate, si in intimitate e cu totul alt om. Si am constatat lucrurile astea de multe ori, si bine, am surprize. Iti trebuie o profunzime de psihanalist, sau de psiholog, daca n-ai darul lui Dumnezeu sa-ti descopere adevarata structura a omului. Pentru ca eu il vad pe om ca e cuminte, si isi vede de treaba, si apoi imi spun ceilalti din anturajul lui, sau din familia lui: "Parinte, pai sa vedeti cum se poarta acasa!". E alt om. Aici e mielusel si acolo e zmeu. Si ma gandesc ca asa, ar putea sa vina unul cu coada intre picioare si sa-mi zica: "Parinte fa-mi cunostinta cu o fata". Si dupa aceea patesc cum a patit Parintele Arsenie, ca-i dau o belea pe cap, de ma pomeneste toata viata.

Deci e foarte riscant cu chestiunea asta. Bine, cand e mila si voia lui Dumnezeu, atuncea lucrurile merg. Si in chestiunea asta e acelasi lucru ca si-n calugarie. Parintele tinea foarte mult la aspectul asta: ca pe om niciodata sa nu-l indemni sa se calugareasca, ci trebuie sa ceara el. De ce? Pentru ca-si asuma liber alegerea facuta. Altminteri cand da de greu zice: "Pai daca nu-mi zicea cutare, nu faceam eu prostia!" Si la fel si-n casatorie. Cand da de greu poate sa zica: "apai daca nu-mi dadea Parintele pe asta pe cap, sau nu-mi facea cunostinta, eram fericit acuma". Si omul isi gaseste o scuza, si arunca vina pe altcineva chiar si pentru o simpla sugestie. Eu de exemplu am trecut printr-o chestiune d-asta asa - bine, prostia mea. Cand m-am dus la manastire, m-am dus la Husi, la Parintele Mina Dobzeu, Parintele care l-a botezat pe Steinhardt. Si mergeam de multi ani la el. La un moment dat a fost o situatie ca a venit un episcop nou acolo, si au avut nevoie de un diacon, si l-am intrebat: "ce sa fac sa vin aicea diacon, ca Prea Sfintitul are nevoie de un om?". "Da, da vino!". Ei, m-am dus, am trecut prin situatii de nemultumire si in nemultumirea mea ziceam asa: "daca nu-l cunosteam pe Parintele Mina, nu mai ajungeam aicea. Cine mi l-o scos in cale?!" Deci un fel de a ma disculpa singur pentru o alegere facuta, deplin responsabil. Si bineinteles ca dupa aia mi-am dat seama si ca a fost randuiala lui Dumnezeu, si ca a fost alegerea cea buna a Parintelui Mina, dar cand trece omul prin greutati, daca nu e lasat singur sa-si asume, sa cera el lucrul asta, atunci va gasi felurite tertipuri de a arunca vina in spatele altuia si de a nu-si asuma toata responsabilitatea.

O intalnire prin patimi nu exista


Parintele Iustin:

- Acuma, ce puteti face voi pentru ei, pe langa faptul de a va ruga pentru ei, este sa mentineti cadrul acesta. Nu mai sunt cadruri acuma pentru ei ca sa se intalneasca la modul real. Nu e o intalnire reala, e una artificiala, adica tu te cauti pe tine, iti cauti satisfactia ta prin celalalt, vezi in celalalt mai mult o unealta prin care tu te satisfaci, nu-l cauti pe celalalt. Si atunci nu te gasesti nici pe tine, nici pe el. O intalnire prin patimi nu exista.

Si am vazut la noi, la manastire la Oasa, foarte multi tineri care s-au intalnit acolo si s-au casatorit.

Cand faci ceva impreuna, atuncea te vezi


Deci cand faci ceva impreuna, atuncea te vezi. Munca te arata extraordinar. Chiar vedeam acolo, spovedind, sute si sute de tineri, imi faceam o impresie la Sfanta Spovedanie, si cand mergeam la fan cu ei, abia atuncea vedeam cu adevarat cine e. Din vorba tu poti sa pari orice pana la urma. Chiar cand se intalnesc tinerii discuta, dar numai din discutii zic: a ma inteleg foarte bine, simte ca mine, nu stiu ce.. E superficial, asa, de suprafata. Abia atunci cand faci ceva, atunci stii cum te vezi?  Munca nu minte. Deci cand faci ceva impreuna. Sa iesi undeva, sa faci ceva: atunci il vezi pe om. Si faptul ala de a face te arata, fara voia ta, te arata exact cum esti.

D-asta la sat, ei nu prea greseau cand se casatoreau, pentru ca ei se stiau de mici. Au trait impreuna, s-au jucat impreuna, au lucrat impreuna. Pai aia au vazut, s-or stiut de mici si isi dau seama clar, la modul real, ca sunt unul pentru celalalt. Pe cand aicea si cei care se intalnesc, e asa superficial. Dar, uite un cadru in care va puteti cunoaste, si cel mai bine va cunoasteti cand faceti ceva. Nu neaparat la discutii. E mai mult sa faci ceva, orice.

Parintele Mihail:

-Stiti ce facea Parintele Arsenie cand veneau oamenii la manastire la spovedit? Ii tinea cel putin trei zile, si nu-i spovedea, cum se intampla acuma: "Parinte am venit sa ma spovedesc". "Pai stai la slujba". "Parinte sunt grabit ca trebuie sa ma duc nu stiu unde".  Deci vine o fuga, s-o spovedit, si o plecat. Asa ceva Parintele Arsenie nu accepta. Si cel putin trei zile stateau, chit ca or venit sa plece in aceeasi zi. Bine, pentru cuvantul Parintelui Arsenie stateau unii si trei saptamani. Si ii punea la munca, deci cum zice Parintele Iustin. Deci lucrau, si atuncea omul are timp si sa cugete, si sa se cunoasca,  si sigur, daca sunt mai multi se cunosc si fac legaturi unii cu altii.

L-au intrebat odata pe Parintele Teofil la o conferinta: "Parinte care trebuie sa fie relatiile dinte un baiat si o fata?" Si Parintele -raspunsul pe care-l dadea de obicei: - "draga relatiile dintre doi tineri, un baiat si o fata, trebuie sa fie ca intre un frate si o sora".  Si ala care a pus intrebarea a zis: "Parinte, dar sa stiti ca eu cu sora-mea ma mai si bat". :-)

[...]

PAGINI WEB:

# Parintele Iustin de la Oasa: "Ne desavarsim permanent in asteptarea eternitatii nasterii lui Hristos