sâmbătă, 28 septembrie 2013

Dumitru Staniloae: "Iubirea în gra­dul suprem este aceea care per­sistă chiar când fiinţa iubi­tă o huleşte, o uraste"

Duminica a 19-a după Rusalii 

Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor

***
 * "Pe muntele în­că­pă­ţânării omeneşti s-a coborât duioasă, caldă, suferind orice, iu­birea dumnezeiască, pentru a-l dizolva".
* "Deficienţa de iubire roade zi de zi la temelia vieţii noastre"
* "Unde iubi­rea nu poate face nimic, nu e­xis­­tă altă putere care să mai poa­tă ajuta."
***
Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.  (Luca 6, 31-36)

Iubirea desăvârşită es­te aceea care este în sta­re să meargă până la moarte şi să treacă prin ea pentru cei iubiţi. Astfel, iu­birea adevărată este băr­bă­ţie, este eroism, şi nu simplă mo­liciune şi petrecere în stări de satisfacţie egoistă. Iar eroismul din iubire este mult superior oricărui alt fel de eroism, cum ar fi de pildă cel din do­rin­ţa de slavă deşartă, din dispe­rare sau din alte motive.

Iubirea care merge până la a se lăsa răstignită pe cruce este ce­ea ce dă jertfei nobleţea su­pre­mă, sublimul.

Învăţătura dogmatică a Bi­se­ricii ne spune că Fiul lui Dum­nezeu S-a întrupat şi a mu­rit pe cruce pentru a împlini rân­duiala dreptăţii şi mânat de iu­birea divină pentru om. În ca­drul acestei scheme a dogmei, se cuprinde însă atâta a­dân­cime şi bogăţie de sensuri, în­cât nu poate fi epuizată de nici o viziune şi de nici o descri­e­re omenească şi nici de toate la un loc.

Explicaţia dogmatică a acestor minunate fapte divine din mij­locul istoriei omeneşti nu se mi­stuie prin unul sau două-trei motive pe care mintea noastră es­te în stare să le domine de­plin cu înţelegerea. Cine poate în­ţelege deplin sfatul lui Dum­nezeu? Trebuie să stea la baza în­trupării şi jertfei Domnului o con­stelaţie plenară de motive, de toate nuanţele şi adâncimile, deşi mintea noastră simplificatoare este silită să le încadreze în cei doi termeni extrem de ge­ne­rali, dreptate şi iubire.

Stăruind, cu ajutorul lui Dum­nezeu, asupra unuia sau al­tuia din aceşti termeni, s-ar pu­tea să se găsească numai în el atâta bogăţie de motivaţie a fap­telor mântuitoare ale Dom­nu­lui, încât să ni se pară că ar a­junge singur să le explice. A­ceas­ta însă nu constituie în nici un caz un indiciu că nu-şi are şi ce­lălalt termen însemnătatea sa în motivaţia întrupării şi jert­fei de pe Golgota.

În acest articol voiesc să insist puţin în special asupra iu­bi­­rii ca motiv şi ca explicaţie a jert­fei şi iubirii care au ridicat fră­mântarea omenească la gra­dul şi la sensul de istorie.

Pentru care motiv (pentru ca­re motiv încă?) s-a săvârşit ma­rea durere de pe dealul Că­pă­ţânii, ce simbolizează culmea încăpăţânării omeneşti în rău? Iată ce ne mai spune în a­ceas­tă privinţă, spre o plăcută mul­ţumire şi edificare a sufle­tu­­lui, o privire mai atentă în fi­in­ţa iubirii. Iubirea desăvârşită tre­buie să meargă până la moar­te, şi cine are o iubire atât de desăvârşită faţă de oameni ca Dumnezeu? Iubirea n-ajun­ge să fie declarată; ea trebuie a­rătată, se cere arătată. Dum­nezeu S-a suit pe cruce nu numai ca să ne asigure cât de mult ne iubeşte - şi aceasta este ma­re lucru când îl ştim sigur -, ci şi pentru că prin Sine iubirea Lui tindea să facă maximum pen­tru noi. Desigur, aceasta nu Îl supune pe Dumnezeu unei ne­cesităţi, căci iubirea este to­tuşi act de voinţă. Iubirea în gra­dul suprem este aceea care per­sistă chiar când fiinţa iubi­tă o huleşte, o urăşte şi, în ura ei, o duce la cruce. Cel ce iu­beş­te desăvârşit moare iubind chiar pe cel ce-l omoară. Moar­tea, în asemenea caz, nu este nu­mai o manifestare a grozavei d­e­căderi morale în care se află omul, ci şi ultima dovadă care vine să se ofere iubirii pentru a-şi arăta infinitatea ei, imposi­bi­­litatea de a fi supusă prin ce­va. Nesfârşirea iubirii, când se în­tâlneşte cu păcatul omenesc, fie îl dizolvă, fie este dusă la moar­te. Tertium non datur. Dar poate că este necesar să se în­tâmple şi ultima latură a al­ter­­nativei pentru a-şi arăta iu­bi­­rea incredibila ei măreţie şi re­­zistenţă. Triumful iubirii se a­rată parcă mai mult prin moar­te. Când învinge fără să fie dusă la moarte, nu ni se a­ra­tă încă toată puterea ei. Iu­bi­rea care a trebuit să suporte moar­tea şi-a vădit mai mult bi­ru­inţa decât cea care n-a avut o­cazie să meargă până acolo. In­finitatea iubirii, infinitatea pu­terii ei se arată în moarte, căci aici cel ce iubeşte riscă sau jert­feşte totul şi arată că, dacă ar avea nu o viaţă, ci ne­nu­mă­ra­te, pe toate le-ar jertfi pentru fiinţa iubită.

Dar iubirea este unitatea de mă­sură pentru viaţă. Cu cât iu­birea este mai mare, cu atât via­ţa este mai adâncă, mai mul­t­ă. Iubirea porneşte totdea­u­na din surplus de viaţă; iar ne­păsarea ei faţă de moarte es­te însăşi conştiinţa suve­ra­ni­tă­ţii vieţii faţă de moarte. Este un ma­re lucru pentru viaţă să nu se simtă umilită, copleşită, în­fri­cată de moarte. Atitudinea a­ceasta, de superbă sfidare a mor­ţii, nu se poate explica de­cât printr-o abundentă con­cen­tra­­re de viaţă în acest punct, prin­tr-o covârşitoare siguranţă a neînsemnătăţii morţii în faţa vieţii. Biruinţa asupra morţii se ob­ţine nu prin fuga de ea, ci prin revărsarea vieţii peste ea.

Cine nu se simte mai fericit, cu mai multă bucurie de viaţă, iu­bind? Şi cine n-a experiat veş­tejirea dorului de a fi şi de a ac­tiva, când nu are iubire faţă de nimeni? Interesul faţă de al­ţii întreţine gustul de a trăi în noi, împreună cu interesul ce ni-l poartă alţii nouă. Prin iubire trăim şi ne mişcăm şi suntem. Deficienţa de iubire roade zi de zi la temelia vieţii noastre. Da­că am avea iubire desă­vâr­şită unii faţă de alţii, n-am mai muri. Am trăi veşnic şi nu ne-am plictisi.

Iubirea lui Iisus Hristos s-a ur­cat pe cruce din pricina de­să­vâr­şirii ei. Dar aceeaşi de­să­vâr­şi­re, fiind suprema concentrare de viaţă, biruieşte asupra mor­ţii şi altfel decât prin simpla sfi­da­­re a ei. Biruieşte răzbind, din­colo de moarte, la o nouă via­ţă. Jertfa supremei nobleţe, fi­ind manifestarea cea mai de­pli­nă a iubirii nesfârşite, este prin însuşi acest fapt o biruinţă si­gură a vieţii asupra morţii. Mor­mântul acceptat din iubire es­te semnul supremei în­cor­dări a vieţii şi izvorul înălţării ei desăvârşite. Prin moarte se cal­că într-adevăr asupra mor­ţii. Prin moarte biruieşte viaţa.

Iubirea, prin urmare, face le­gătura între moarte şi în­vi­e­re. La înviere duce numai jertfa a­devărată, pentru că numai moar­tea din iubire desăvârşită es­te jertfă adevărată.

Calitatea acestei jertfe a­de­vărate n-a avut-o decât Iisus Hris­tos, pentru că numai El S-a lă­sat ucis de cei pe care i-a iubit, iubindu-i, iertându-i şi lă­sân­du-le deschisă calea mân­tu­i­­rii, chiar săvârşind ei această fap­tă. De aceea numai El a în­vi­at. Desigur, ca să fi putut iubi astfel, ca să fi putut aduce o ast­fel de jertfă, trebuia să fie Dum­nezeu. Iubirea desă­vâr­şi­tă este una cu Dumnezeu.

Dar iubirea Lui, desfăşurată în toată plinătatea ei în văzul lu­mii, pe Golgota, este singurul mij­loc şi pentru mântuirea oa­me­nilor de păcat. Iubirea su­pre­mă nu este numai singura pu­tere care răzbeşte prin moar­te, ci şi cea care deschide ză­voa­rele sufletului nostru în­cu­iat în vraja răului. Unde iubi­rea nu poate face nimic, nu e­xis­­tă altă putere care să mai poa­tă ajuta.

Tot răul se săvârşeşte prin în­chiderea eului în faţa lui tu, în singurătatea sa. Iar cine vrea să iasă din această sin­gu­la­­­rizare cu adevărat pentru a in­­tra în relaţie cu tu, cu Dum­nezeu şi cu omul, nu o poate face altfel decât prin iubire.“ [1]

Este însă o iubire care nu poate izvorî de la noi, ci numai de la Dumnezeu ne poate veni, ca dar. Prin moartea pe cruce, iu­birea divină s-a apropiat cu toa­tă intensitatea ei de noi. Jert­fa aceasta s-a săvârşit în cer­cul societăţii omeneşti, pentru oameni. Pe muntele în­că­pă­ţânării omeneşti s-a coborât duioasă, caldă, suferind orice, iu­birea dumnezeiască, pentru a-l dizolva. Învingând moartea, iu­birea divină învinge şi pă­ca­tul în cei ce vor să-şi deschidă su­fletul în faţa lui Iisus Hristos şi însăşi această revărsare a iu­bi­rii Lui în om, fiind suprema in­tensificare de viaţă, învinge şi moartea din el.

Iubirea lui Iisus concentrân­du-se întreagă în favoarea noas­tră, în interesul nostru, prin întrupare şi prin moarte, ră­mâne aproape de noi, aşa cum iubirea şi grija noastră ră­mân, analogic, în jurul celui pen­tru care am făcut mari jert­fe şi am depus mari osteneli spre a-l scăpa, ajuta şi ridica.

Ea ne solicită în toată clipa vieţii pământeşti să ne deschidem inima, să ieşim din în­vâr­to­şarea egoismului şi să răs­pun­dem lui Iisus prin iubire. Ea stăruie la uşa sufletului, ne­vă­zut, dar uşor de simţit, aşa cum stăruie uneori câte o fiinţă o­menească superioară care prin îndelungată răbdare, su­fe­rind orice ofensă din partea noas­tră, ne iartă toate, ne pre­ţu­ieşte, ne încurajează, ne în­ţe­le­ge, ştiind că doar în felul a­ces­ta ne poate face mai buni şi în nici un caz prin loviri mândre ale sensibilităţii noastre, deve­ni­tă excesivă prin păcat.

Scoaterea sufletului din izo­la­­re prin iubirea lui Hristos şi a­şezarea lui în comuniune cu Dum­nezeu şi cu semenii este una cu scoaterea lui la lumină. Omul împleticit în labirintul lui de planuri de duşmănie îm­po­triva altora, omul incapabil de comuniune adevărată este în­tunecat în lăuntrul şi pe faţa lui. Poporul spune just de un om prietenos, neduşmănos, fă­ră gânduri ascunse, că este om cu sufletul şi cu faţa deschisă. Es­te o lumină în el şi pe faţa lui, care se comunică şi altora. Un suflet sincer şi deplin des­chis nu poate avea însă omul de­cât întru Hristos, atârnând prin credinţă cu fiinţa lui în­trea­gă de Dumnezeu Cel deve­nit om. Numai atunci este în el o iubire care rezistă atâtor pie­dici pe care i le ridică intrigile şi învârtoşările omeneşti. Şi când se poartă între oameni cu o astfel de iubire, sufletul şi fa­ţa lui nu mai sunt numai „des­chi­se“, ci luminate dinăuntru de irizările calde ale bunătăţii şi ale unei prezenţe de dincolo de fire în conştiinţa lui. Cine in­tră în raport cu tu, cu Dum­nezeu şi cu omul adică, prin iubire „acela vine la lumină“[2], pre­cum vine la viaţă. Iubirea, lu­mina şi viaţa - împreună cu a­devărul - sunt una.

În acest sens sunt Paştile săr­bătoarea luminii: pentru că ele serbează triumful iubirii.

Şi numai dacă ne vom um­ple şi noi de iubirea care nu alege şi nu se tulbură de ni­mic, ne vom um­ple şi de lumină. Altfel, totul ne rămâne exterior. Vom auzi vorbindu-se de lumina În­vi­erii, dar nu vom simţi nimic, în­tocmai ca un orb căruia i se vor­beşte de lumina zilei. Nu­mai de vom fi intrat cu ade­vă­rat, prin îm­părtăşire cu Trupul Dom­nului, în comuniune de iu­bi­re cu El şi cu semenii, vor fi Paş­tile şi pentru fiecare din noi o biruinţă a iubirii, a luminii şi a vieţii.

De ce ne îndeamnă doar cân­tările bisericeşti:
Să ne luminăm cu serbarea (prăz­nuirea), şi unii şi alţii să îm­brăţişăm; să zicem fraţilor şi ce­lor ce ne urăsc pe noi; să ier­tăm toate pentru înviere“.
Nu există luminare fără îm­bră­ţişare.

* Pr. Dumitru Stăniloae, Cul­tură şi duhovnicie. Articole pu­bli­­cate în Telegraful Român (1937-1941), vol. 2, coll. „Opere com­plete“, Ed. Basilica, Bu­cureşti, 2013, pp. 758-764 (su­bli­­nierile din text a­par­­ţin re­dac­ţiei).

Note: 
1 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.
2 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.



vineri, 27 septembrie 2013

Cearta si ura de frate ne fac straini de dragostea lui Dumnezeu

La începutul creştinismului locuiau în Antiohia doi pri­eteni, preotul Saprichie şi mireanul Nichifor. La un moment dat, s-au certat dintr-un motiv oarecare şi au încetat să se mai vadă. Între timp s-a iscat o prigoană împotriva creştini­lor.

Saprichie a fost prins şi i s-a propus să aducă jertfa zei­lor, pentru că altminteri ar fi dat morţii. Saprichie a zis că preferă să moară şi urma să fie executat. Nichifor, care în­cercase încă mai demult să se împace cu el, s-a grăbit să se ducă să-i ceară iertare mucenicului şi, întâlnindu-l pe drum, i-a căzut la picioare, implorându-l: „Mucenicule al lui Hristos, iartă-mă! Saprichie nu i-a răspuns, întorcându-i spa­tele. Aceasta s-a repetat de câteva ori. Nichifor s-a ţinut pe urmele osânditului, până la locul de execuţie, continuând să-şi ceară, cu insistenţă, iertare, dar Saprichie rămânea ne­clintit în ura sa.

Şi ce credeţi că s-a întâmplat? În ultima cli­pă, înspăimântându-se de osândă, Saprichie s-a lepădat de Hristos şi a acceptat să aducă jertfa idolilor. Prin aceasta se împlineau şi în cazul lui cuvintele Apostolului Ioan: „Cel ce-şi urăşte fratele este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul i-a orbit ochii” (I Ioan 2, 11).

Nichifor a mărturisit fară teamă credinţa creştină şi s-a învrednicit de cununa muceniciei.

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 182)

Sursa: Doxologia, Mărturisirea credinței

***

Nu-i primit la Dumnezeu nici postul nostru, nici rugăciunea, nici metaniile, nici privegherea, nici înfrânarea, nici nevoinţa, dacă nu va fi în inima noastră întâi şi întâi dragostea. Vai şi amar de cel care are ură pe fratele său! Să nu creadă că-i primită vreodată rugăciunea lui.

Aţi auzit apostolul Pavel ce spune? Soarele să nu apună întru mânia voastră. Şi dracii nu mănâncă niciodată, postesc, sunt feciorelnici, nu se împreună cu femei, nu dorm niciodată, dar tot draci sunt. Nu le foloseşte nimic că nu stau degeaba, că priveghează, pentru că nu au în ei dragostea lui Dumnezeu.

Ura, răutatea risipeşte toată plata ostenelii faptelor bune. Dacă în timpul zilei, la ascultare, te-a supărat un frate, poate săracul vrând sau nevrând, nu te duce la chilie până când nu te duci întâi la el: „Iartă-mă, părinte, iartă-mă”. Că degeaba te rogi, degeaba citeşti psalmi, degeaba faci metanii dacă te duci ca un diavol cu ura asupra cuiva. Eşti mai rău decât un drac, eşti un drac şut, fară coarne. Şi nu te ştie nimeni, n-ai coarne, dar ai coarne grozave.

(Ne vorbește Părintele Cleopa - 15, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 109)

Sursa: Doxologia, Inima plină de iubire


***
  • Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El. (I Ioan 3, 15).
  • Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2,11).
  • Să nu fim iubitori de slavă deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii (Galateni 5, 26).
  • Cine este, între voi, înţelept şi priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui, în blândeţea înţelepciunii. Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică. Deci, unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău. Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică. Şi roada dreptăţii se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea. (Iacov 3, 13-18).
  • Sfântul Vasile cel Mare ne spune despre pizmă: “Aşa cum rugina distruge fierul, tot astfel şi pizma distruge sufletul care o are… Pizma este răutatea însăşi a diavolului, patimă care nu suportă vindecare…”.
  • Demonul”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, “are pizmă, însă faţă de oameni, nu faţă de demon, tu însă, care deşi eşti om, pizmuieşti pe oameni, de care iertare te vei învrednici?
  • Pomenirea de rău, ne învaţă Cuviosul Talasie, este lepra sufletului. Nepomenitor de rău este cel care se roagă pentru cei care l-a mâhnit... Ura faţă de aproapele este moartea sufletului. Sufletul celui care cleveteşte are ură şi lucrează ură.
  • Sfântul Maxim Mărturisitorul ne adevereşte că sufletul raţional care nutreşte ură faţă de om nu se poate împăca cu Dumnezeu... Cel care vede în inima sa o urmă de ură faţă de vreun om pentru vreo greşeală a lui, se face străin cu totul de dragostea lui Dumnezeu.
  • În ziua în care vei deschide gura ta, ne spune Sfântul Isaac Sirul, şi vei vorbi împotriva cuiva, să te socoteşti pe tine mort şi zadarnic în toate lucrurile pe care le faci, deşi crezi că întru sinceritatea inimii vorbeşti spre zidire.
  • Cel care pizmuieşte se vatămă, în timp ce acela care este pizmuit se binecuvintează. Omul care este pizmuit sporeşte spre cele bune acoperit, aşa cum s-a petrecut cu Iosif cel preafrumos, căci cu cât mau mult l-au pizmuit fraţii lui, cu atât şi Dumnezeu l-a înălţat, până ce l-a suit la împărăţie. Sfântul Efrem Sirul ne spune că toţi cei care se vrăjmăşesc, se vor duce fără îndoială în iad. Patima pizmei, ne sfătuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, este mult mai rea decât desfrânarea şi preadesfrânarea... Ea a răsturnat biserici întregi şi a infectat toată lumea.
  • Nu se potriveşte ca ucenicii lui Hristos, creştinii, să fie stăpâniţi de pizmă. Semnul sufletului curat este cuvânt fără pizmă şi râvnă fără răutate. Să ne depărtăm de pizmă, pentru că este fiica diavolului.
  • Să urmărim dragostea..., şi să umblăm cu dragoste, deoarece dragostea este plinirea Legii, aşa cum ne învaţă Apostolul Pavel
  • Nu numai că nu trebuie să-i pizmuim sau să-i urâm pe semenii noştri, ci să-i iubim pe toţi cei care ne urăsc şi ne vrăjmăşesc.
  • Regele Spartei, Aghis, care fusese clevetit de rudele sale, a fost îndemnat de curtenii săi să-i pedepsească. Acela însă nu a fost de acord cu ei, ci a răspuns cu linişte: „Mi-e milă de ei din toată inima. Pizma este chipul cel mai rău al pedepsirii de sine. Ei înşişi se pedepsesc. Mai întâi de patima lor şi apoi de către virtuţile mele. Această pedeapsă le ajunge”. Patima pizmei este un neîntrerupt iad şi o continuă pedeapsă a celui pizmaş.

Traducere: Ierom. Ștefan N.
Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos
Sursa: Despre invidie şi ură, Sfantul Munte Athos

 ***

Cateva citate biblice


Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi. Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului. Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi. Iar de vă purtaţi în Duhul nu sunteţi sub Lege. Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii. (Gal. 5,13-26

Câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi, oare, trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi? (I Cor. 3, 3)

Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. (Ef. 4,2-3)


***

Poveste cu talc


Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate, au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinarea între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte…

Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.

Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”. “Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.

Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care unea cele două gospodării peste râu.

Tocmai în acel moment, vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vede, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare, şi i-a spus: “Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!” Şi s-au iertat.

Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele, ca să plece întru ale sale. “Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”.  “Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…

Constructorul Cel Mare este Hristos – Cel care face punti de legatura între frați, dar și oricare dintre noi printr-o purtare frumoasa, cu rugăciune si dreaptă socoteală poate deveni asemenea. Suntem chemați să ajungem prin virtute la asemănare cu Dumnezeu! 

Sursa: Cristian Stavriu's Ortodox Blog Cearta dintre frați!….pilde


joi, 26 septembrie 2013

Parintele Dumitru Staniloae despre treptele dragostei

Treptele dragostei

La unirea cu Dumnezeu nu se poate ajunge decat prin rugaciunea curata. "Virtutea rugaciunii efectueaza taina unirii noastre cu Dumnezeu, spune Sfantul Grigorie Palama; caci rugaciunea este legatura fapturilor rationale cu Facatorul". Dar unira cu Dumnezeu e mai presus si de rugaciunea curata. Ea inseamna dragostea desavarsita. Si pe aceasta nu o da omul de la sine, ci ii vine din Dumnezeu.

Caci inca inainte de a fi starea de rugaciune curata, omul trebuie sa se fi curatit de patimi. Dar curatirea de patimi e una cu cresterea dragostei lui Dumnezeu. Astfel, dragsotea lui Dumnezeu picurandu-se cu anticipatie in suflet il intareste in linistea nepatimirii si in rugaciunea curata. Iar prin acestea vine in el si mai multa dragoste. Mai bien zis, acum lucreaza in el numai dragostea dumnezeiasca, sau Duhul Sfant. "Precum se linisteste marea tulburata cand se varsa untdelemn in ea, zice Diadoh, furtuna ei fiind biruita de calitatea aceluia, asa si sufletul nostru se umple de o liniste fericita cand se toarna in el dulceata Duhului Sfant".

Deci e o stransa legatura intre dragoste si nepatimire. Dragostea presupune nepatimirea si o intareste la randul ei, pentru faptul ca ea e opusul patimilor, care reprezinta egoismul. Unde sunt patimi, nu poate fi dragostea. De acea iubirea vine in suflet in toata amploarea ei dupa ce am ajuns la nepatimire, dupa ce ne-am eliberat de patimi. Desigur, si rugaciunea culminanta, mai presus de rugaciunea prin concepte si cuvinte, tot numai atunci o dobandim. Caci nu se poate ruga cum trebuie cel ce nu e linistit, si nu se poate indrepta exclusiv spre Dumnezeu, cata vreme e preocupat in mod egoist de sine insusi. In acest sens, iubirea insemneaza toate celelalte virtuti, daca prin fiecare virtute se omoara o patima. Dar ea e fructul imediat al rugaciunii. "Toate virtutile ajuta mintii sa ajunga la dragostea de Dumnezeu, dar, mai mult decat toate, rugaciunea curata. Caci prin aceasta zburand spre Dumnezeu, iese afara din toate cele ce sunt", zice Sfantul Maxim Marturisitorul. Daca patimile inseamna intr-un cuvant iubirea de sine, iubirea de Dumnezeu este opusul iubirii de sine. "Cel ce se iubeste pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu", zice Diadoh. "Dar cel ce nu se iubeste pe sine din pricina bogatiei covarsitoare a iubirii lui Dumnezeu, Il iubeste pe Dumnezeu, fiindca unul ca acesta nu cauta niciodata slava sa, ci pe a lui Dumnezeu. Caci cel ce se iubeste pe sine cauta slava sa, iar cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste slava Celui ce l-a facut pe el. Fiindca e propiu sufletului simtitor sa caute pe de o parte pururea slava lui Dumnezeu in toate poruncile pe care le implineste, iar pe de alta, sa se desfateze intru smerenia sa".

Dar dragostea de Dumnezeu pe cea mai inalta treapta nu e numai libertate de patimi, ci este darul lui Dumnezeu ce se coboara in sufletul ajuns in aceasta stare. 

Daca rugaciunea porneste de jos, desigur ajutata de  harul ascuns al Duhului Sfant, dragostea culminanta este raspunsul de sus al lui Dumnezeu. Prin ea ni se face descoperita si simtita Dumnezeirea. Sfantul Grigore Palama spune despre Apostolul Pavel: "Sub puterea extazului a uitat chiar si de rugaciunea catre Dumnezeu. Aceasta este si ceea ce spune Sfantul Isaac, avand ca impreuna marturisitor pe dumnezeiescul Grigorie, ca rugaciunea este puritate a mintii si se reteaza brusc cand e surprinsa de lumina Sfintei Treimi, sau ca exista o puritate a mintii peste care in timpul rugaciunii straluceste lumina Sfintei Treimi; atunci mintea se inalta mai presus de rugaciune, datorita rugaciunii curate si darului Duhului. Atunci mintea nu se mai roaga prin rugaciune, ci, ajunsa in extaz, patrunde in lucrurile neintelese". Asadar, unirea nu e propiu-zis rugaciunea, pentru ca in rugaciune e inca prea clara constiinta deosebirii de Dumnezeu. Ea e insa produsul rugaciunii, realizandu-se la sfarsitul ei, ca rapire a mintii la Dumnezeu. Sfantul Grigorie Palama zice despre unirea mintii cu Dumnezeu: "Aceasta este ceea ce au spus Parintii: "Sfarsitul rugaciunii e rapirea minti la Domnul". Unirea e tot una cu trairea dragostei de Dumnezeu, care coboara de sus. Iar "dragostea e din rugaciune", spune tot Sfantul Isaac Sirul.

Dar nu de dragostea ce creste cu rugaciunea si din rugaciune e vorba aci, ci de dragostea ca energie divina necreata, ca dar de sus. Iata cum le deosebeste pe acestea doua Diadoh al Foticeii: "Alta este dragostea naturala a sufletului, si alta, cea care vine in el de la Duhul Sfant. Cea dintai e moderata si e pusa in miscare si de vointa noastra atunci cand vrem. De aceea si e rapita cu usurinta de duhurile rele, cand nu tinem cu tarie la hotararea noastra. Cealalta asa de mult aprinde sufletul de dragoste catre Dumnezeu, incat toate partile lui se lipesc de dulceata negraita a acestei iubiri, printr-o afectiune negraita si infinita. Caci mintea, umplandu-se atunci de lucrarea duhovniceasca, se face ca un izvor din care tasnesc dragostea si bucuria". 

Spre deosebire de Catolicism, care nu admite energiile necreate ale lui Dumnezeu si care de aceea trebuie sa considere si dragostea un dar creat, Ortodoxia considera dragostea o energie necreata, comunicata de Duhul Sfant, o energie dumnezeiasca si indumnezeitoare, prin care participam real la viata Sfintei Treimi. "Iubirea vine de la Dumnezeu", zice Sfantul Ioan (I, 4, 7). "Dar aceasta iubire presupune, dupa Sfantul Vasile, o dispozitie proprie a naturii create, o samanta sau o putere de iubire aflata in fiinta omului, chemat sa ajunga la desavarsire prin dragoste."

Omul are capacitatea virtuala de a deveni subiect al dragostei divine si intr-o masura oarecare si tinde spre aceasta. In aceasta sta chinul dumnezeiesc in el. Dar dragostea insasi in deplinatatea ei nu o poate avea de la sine, ci o primeste de la Dumnezeu, ceea ce inseamna ca asemanarea nu o poate dobandi decat in comuniune cu Dumnezeu

Desi, adica, in chip se ascunde virtualitatea asemanarii, virtualitatea aceasta nu poate deveni actualitate de la sine, ci numai sub flacara lucrarii sau a iubirii dumnezeiesti.

Natura in starea pura nu o gasim, ci sau in stare de subnatura, sau in stare de natura penetrata de har. Daci nici dragostea naturala nu o cunoastem in puritatea ei. Dragostea pe care o vedem la om, in afara legaturii cu Dumnezeu, nu e nici macar dragostea naturala. Marile deficiente ale dragostei acesteia ne arata ca adevarata dragoste nu poate fi decat un dar al lui Dumnezeu. Cand a ajuns natura la starea ei sanatoasa, in dragostea ei este harul divin.

Dar in aceasta dragoste naturala este activ si omul. Insa mai sus de aceasta treapta se afla cel in care lucreaza exclusiv dragostea lui Dumnezeu. Propiu-zis, putem distinge in dragoste trei trepte: a) Tendintele de simpatie naturala din starea naturii cazute din har; b) Dragostea crestina, care folosind aceste tendinte creste din harul divin si din eforturile proprii; aceasta are o crestere si devine ferma; ea duce natura pana la un fel de implinire a ei; la inceput ea e putin ferma, pe urma tot mai ferma si intensa. Diadoh o are in vedere uneori pe prima, alteori pe a doua, cand vorbeste de dragostea naturala. La inceputurile ei, dragostea a doua, fiind sovaitoare, poate fi usor confundata cu simpatia naturala, mai bine zis, cu cea a celui lipsita de har. Dar, pe masura ce progreseaza, se fortifica, se apropie de dragostea ca extaz, care e dar exclusiv de sus. Dragostea a doua, sau crestina, pregateste sufletul pentru extaz. Acestea doua pot fi iarasi cuprinse uneori sub acelasi nume, mai ales cand e vorba de cele mai inalte trepte ale celei dintai. c) In sfarsit, e dragostea ca extaz sau ca un dar exclusiv de sus. Aceasta vine dupa pregatirea indelungata prin a doua si tine clipe scurte, ca din ea sa castige forta noua cea de a doua si sa-si continue cresterea. Daca in cursul celei de a doua omul se ridica la starea naturii restabilite prin har, dragostea ca dar exclusiv il ridica peste limitele naturii. Noi, cand vorbim adeseori de dragoste adevarata, vorbim de dragostea a doua, in opozitie cu cea dintai, coplesita de egoism. Dar inca nici ea nu e dragostea ca putere exclusiv dumnezeiasca.

Dragostea deplina inseamna o victorie totala a omului asupra lui insusi, nu in sensul ca s-ar dispretui pe sine in urma unei descurajari, ci in sensul ca afirma pozitiv viata, dar considera ca adevarata viata sta in grija exclusiva de altii si in uitarea de sine. Cel ce are dragoste adevarata in sine experiaza o infinitate a puterii de a se darui, pe care evident ca nu o poate avea de la sine. 

Dragostea divina are o fermitate pe care nici o vicisitudine nu o poate clatina, ceea ce e strain dragostei naturale. Cel ce are aceasta dragoste simte in sine un izvor pururea tasnitor de lumina si de bucurie. Aceste virtuti nu le poate avea dragostea naturala, care cade atat de repede si pe care o slabeste orice rau pe care il sufera.

Iubirea dumnezeiasca ce se coboara in om presupune o victorie asupra egoismului manifestat prin patimi si, fiind o iesire pozitiva a omului din sine, e in acelai timp iubire de Dumnezeu si iubire de semeni. Desigur, puterea iubirii fiind de la Dumnezeu si obtinandu-se prin atintirea sufletului spre Dumnezeu prin rugaciune, e just sa se spuna ca iubirea de Dumnezeu este izvorul iubirii de oameni, nu invers. Nu de la iubirea de oameni se ajunge la iubirea de Dumnezeu, ci de la iubirea de Dumnezeu se ajunge la iubirea de oameni, ultima fiind o prelungire a celei dintai. "Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu, incepe sa iubeasca si pe aproapele intru simtirea duhului", zice Diadoh. Aceasta nu inseamna ca uneori iubirea de oameni poate lipsi. Iubirea de oameni este fructul necesar al iubirii de Dumnezeu, asa cum rodul plantei e efectul necesar al luminii solare pe care o primeste prin orientarea ei spre soare

"Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu poate sa nu iubeasca si pe tot omul ca pe sine insusi, zice Sfantul Maxim Marturisitorul, desi nu are placere de patimile cele necuratite inca ale aproapelui". "Sfintii ajung la desavarsire si la asemanarea cu Dumnezeu atunci cand izvoraste iubirea lor fata de toti oamenii". Iubirea de Dumnezeu nu admite nici cea mai mica umbra in iubirea fata de semeni. "Cel ce mai vede in inima sa o umbra in iubirea fata de vreun om oarecare pentru cine stie ce gresala, e cu totul strain de iubirea de Dumnezeu. Caci iubirea de Dumnezeu nu sufera catusi de putin ura fata de vreun om". "Precum Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos slavindu-l, iar de cel rau milostivindu-Se si cautand sa-l indrepte, tot asa, cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos pentru firea si pentru voia lui cea buna, iar pe cel rau pentru firea lui si din compatimirea ce o are fata de el ca fata de unul ce petrece in intuneric". Puterea unei astfel de iubiri fata de semeni se explica prin faptul ca ea nu e decat iubirea lui Dumnezeu coborata in suflet si indreptata pe de o parte spre Dumnezeu, pe de alta spre oameni. Sfantul Isaac Sirul vede insa o opozitie intre iubirea lumii si iubirea de oameni. "Nu pot castiga dragostea de oameni cei ce iubesc lumea".

Desigur, omul nu poate cuprinde in sine toata iubirea lui Dumnezeu. Dar nu e mai putin adevarat ca, avand-o in sine, o simte ca pe ceva ce nu se mai sfarseste. Ea creste in masura in care si deschide inima fata de oameni, o largeste pentru oceanul dragostei dumnezeiesti. "Multi sfinti si-au dat si trupurile fiarelor, sabiei, focului, pentru aproapele". Prin cei ajunsi la o astfel de iubire se comunica energia nesfarsita a iubirii divine, desi canalul fiintei lor e prea stramt ca sa se poata manifesta de la inceput intreaga. Ei au impresia ca-i napadeste, ca-i inunda o bucurie si o pornire infinita de a imbratisa pe oricine. Dar asa ajunge ea pe cele mai inalte trepte, ca extaz. "Iubire este, dupa calitatea ei, asemanare cu Dumnezeu pe cat e cu putinta muritorilor; dupa lucrarea ei, e o betie a sufletului; dupa efectul ei, este izvor al credintei, abis al indelungii rabdari, ocean al smereniei" zice Ioan Scararul. Isaac Sirul descrie astfel infinitatea iubirii ce coboara in inima de la Dumnezeu: "Iubirea care are pe Dumnezeu de cauza este ca un izvor tasnitor, care nu-si intrerupe niciodata curgerea. Caci Insusi el este izvorul iubiri, si materia care o alimenteaza nu se sfarseste niciodata... Niciodata nu-i lipseste celui ce s-a invrednicit de ea materia care-l poarta spre pomenirea lui Dumnezeu, incat si in somn sta de vorba cu Dumnezeu". Iar caracterul extatic al acestei iubiri il descire tot el astfel: "Iubirea aceasta face sufletul extatic. De aceea, inima celui ce o simte nu mai poate sa se desparta de ea, ci pe masura iubirii venite asupra lui se observa in el o schimbare neobisnuita. Iar semnele sensibile ale acestei schimbari sunt: fata omului devine aprinsa, plina de farmec, trupul lui se incalzeste, frica si rusinea se departeaza de la el si devine asa zicand extatic. Puterea care strange mintea fuge de la el, iesindu-si oarecum din sine. Moartea infricosata o socoteste bucurie, si niciodata contemplatia mintii nu mai sufera vreo intrerupere in intelegerea celor ceresti... Cunostinta si vedera lui cea naturala au disparut si nu mai simte miscarea lui printre lucruri, si chiar daca face ceva, nu simte ca unul ce are mintea plutind in contemplatie si cugetarea lui intr-o convorbire continua cu cineva". Numind-o ca si Diadoh "o betie a sufletului", Sfantul Isaac caracterizeaza astfel aceasta betie: "De aceasta betie duhovniceasca au fost beti si apostolii si martirii, cei dintai strabatand lumea intru osteneala si osandire, ceilalti varsandu-si sangele ca pe o apa din madularele taiate si suferind chinurile cele mai mari fara sa slabeasca cu sufletul". 

Iubirea dumnezeiasca e asadar o betie, intrucat copleseste cu entuziasmul ei judecata lumeasca a mintii si simtirea trupului. Ea muta in alt plan de realitate pe cel partas de ea. Vede o alta lume, a carei logica intuneca logica vietii obisnuite, primeste simtirea altor stari, copleseste simtirea durerilor si placerilor trupesti. De aceea, martirii par nebuni lumi acesteia, dar ei sunt adevarati intelepti.

Sfantul Ioan Scararul declara ca iubirea divina ii face pe cei patrunsi de ea sa nu mai simta nici placerea de macare, sau chiar sa nu o mai pofteasca des. "Caci precum apa hraneste radacina de sub pamant a plantei, asa hraneste focul ceresc sufletul acestora". Iubirea e asadar o forta care, alimentand spiritul, revarsa si in trup putere, incat aceasta nu mai are nevoie de mancare regulata pentru a-si sustine forta vitala. 

Dar mai interesanta este observatia lui Ioan Scararul, ca iubind noi fata celui iubit, aceasta are putere sa ne transforme, deci, cu atat mai mult, fata Domnului. "Daca fata celui iubit ne preface in chip vadit in intregime si ne face radiosi, fericiti si neintristati, ce nu va face fata Domnului coborand in chip nevazut in suflet curat?".

Sursa: Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Pr. Prof. Dumitru Staniloae

miercuri, 25 septembrie 2013

Parintele Iustin Miron: "Ce ne inchide, de fapt? Mandria, orgoliul. Atat."

Simti ca te afli pe acoperisul lumii. Sus, pe un platou insorit, deasupra padurilor si a muntilor valuriti, deasupra unei manastiri cu ziduri albe, cufundata in liniste. Eu si un calugar, intinsi amandoi pe iarba. E locul lui de meditatie, unde se retrage cand nu mai are treburi, in ceasul acela de amiaza tarzie, in care intregul asezamant se invaluie de soapte, lumina lina si mister: Iustin Miron, staretul manastirii Oasa. Sta tihnit intr-un cot, isi intinde alene picioarele pe iarba, priveste zambitor departarile, cu ochii sai albastri, si ii place. Ii place tot ce vede. Zice ca adesea "simte" intreaga fire ca pe o simfonie. Paduri, munti, animale, oameni... Intreg poporul asta de oameni aflat la picioarele muntelui, misunand prin vai. "Manastirile sunt pilonii lumii", spune. "Sunt un varf al existentei romanesti. Tot ce are neamul nostru mai bun, ridicat pe culmile cele mai inalte..."

La Manastirea Oasa sunt douazeci si cinci de calugari si toti sunt tineri, toti intelectuali, absolventi de studii superioare. Au ales sa abandoneze lumea. Sa faca manastire aici, pe-un pisc al Sureanului, si sa traiasca-n ea cu totii impreuna, rugandu-se pentru binele omenirii. Cea mai apropiata asezare e la 45 de kilometri in vale - Sugag. Unii dintre frati n-au mai ajuns pe acolo de luni si luni de zile. N-au timp. O manastire cu randuieli aspre, athonite, cu rugaciune neintrerupta si slujba de la 3 noaptea pana la ora 8 dimineata, apoi munca, vecernie si iar rugaciune. Dar mai ales cu o bucurie teribila de a face toate astea impreuna.

Staretul insusi e absolvent de doua facultati, ucenic apropiat al marelui duhovnic Teofil Paraian si unul dintre conducatorii tineretului ortodox roman. Un important teolog al Ardealului, la numai 42 de ani, judecand mai ales dupa numarul mare de oameni care il viziteaza sau i se spovedesc. Tineri, mai ales tineri urca la Oasa. Multimi de adolescenti iau in piept muntele, saptamana de saptamana, doar ca sa il cunoasca. Multi dintre cei care isi spuneau inainte atei, rockeri sau anarhisti si-au gasit o "directie" in viata, dupa numai o singura discutie purtata cu staretul Iustin. De aici, din inaltimile azurii ale padurilor, calugarul cu ochi albastri vede altfel lucrurile. Mai detasat, mai limpede, mai stravezii. Pentru noi, cei de jos, vorbele sale pot fi astazi pilda.

"Tara" din varful muntelui


Zice ca manastirile ar trebui sa fie "un model" pentru toti oamenii de la poalele muntelui. La propriu, ca un model de economie si organizare. Ca ele sunt "tara in mic", in orice moment istoric, un reper de la care toti conducatorii neamului ar putea sa invete. "Da, manastirea poate fi un model pentru o societate, pentru o tara. A venit odata la noi un duhovnic renumit din Athos si ne-a zis ca daca noi, romanii, vrem sa ne salvam ca popor, sa ne intoarcem spre manastirile noastre".

Ca ele pot fi solutia. Ne indemna pe noi, romanii, sa nu cautam spre Apus, ci sa ne gasim ca reper manastirile noastre. M-a mirat cand a zis treaba asta, chiar nu ma gandisem. Mi-am dat seama ca si noi suntem aici, de fapt, "o tara". Fiindca avem si administratie, multa munca, tot felul de profesii care ar putea alcatui o "economie in sine", dar avem si viata culturala, duhovniceasca, totul. Si, mai presus de toate, manastirea e un model pentru a trai impreuna. De aceea am luat noi programul manastirilor din Athos - cu scopul de a ne potenta valorile noastre romanesti, nu de a-i imita pe greci. Am luat doar niste elemente de randuiala, de program. De ce? Fiindca am observat ca, inca de la stramosii nostri, de la daci, noi, romanii, avem doua mari insuficiente: lipsa de organizare si de unitate. Chiar Herodot spunea despre traci - in secolul 5 dinainte de Hristos - ca daca ar fi uniti, ar fi cei mai puternici din lume. Erau darji, spirituali, luptatori, cei mai numerosi dupa "inzi". Iar noi, dacii, cei mai reprezentativi din aceasta imensa putere tracica. Acelasi Herodot zicea, insa, ca "ei nu vor putea sa se uneasca sub acelasi conducator niciodata si de aceea ei vor ramane intotdeauna... slabi". Asta e. Asta-i slabiciunea noastra, cu care trebuie sa luptam si azi. Dar temei de unire exista. Ar trebui sa intelegem ca pentru noi, romanii, a fi "aproape de ortodoxie" inseamna de fapt a fi aproape de noi insine. Mai aproape de realitatea noastra. Iar chipul lui Dumnezeu este chipul tau, de fapt. De aceea, Domnul Hristos mai e numit si "oglinda". Zicea parintele Teofil ca, inainte de a te intalni cu Dumnezeu, te intalnesti cu tine insuti. Adica tu Il cauti pe Dumnezeu intrupat si te gasesti pe tine. El apare ca o oglinda, aratandu-te pe tine cum esti. Majoritatea dintre noi, oamenii de azi, nu ne cunoastem pe noi insine. Nu ne cunoastem identitatea, misiunea. De aici porneste drama omenirii intregi."

Calea spre cer


- Dumneavoastra, parinte, cum v-ati gasit vocatia, misiunea?

- Cand am descoperit prima data o manastire - Sambata de Sus - eram student la Electronica in Timisoara. Nu mai fusesem niciodata intr-o manastire si nu credeam in Dumnezeu. Eram un ins foarte rational, imi placeau matematica, stiintele, si pot spune ca am fost chiar un student bun. Dar pana la urma, logic vorbind, ma tot intrebam ce rost au toate lucrurile astea care ne inconjoara. Cum au aparut?... Evolutionismul... Teoria big-bang-ului, ca la inceput a fost un haos al particulelor de praf care s-au unit intre ele... Sincer, toate astea nu m-au satisfacut. Ma intrebam: cum se poate sa fi fost haos si acum sa fie ordine? Cum poate haosul sa creeze ordinea, de la sine? Nu se poate, imi tot ziceam. De la haos nu se poate trece decat la o alta forma de haos. Iar eu, fiind de la sat, ma gandeam asa, gospodareste: cum ar fi sa las haos in gradina mea, sa nu intervin deloc, si sa vad aparand porumbul pe randuri, de la sine, la mine-n ograda? In vecii vecilor n-o sa apara!, daca nu intervine o persoana care sa faca ordine. Ordinea implica persoana. Nu se poate de la sine.

Hotare noi, pentru o biserica veche


Si astfel am pornit sa ma intreb mai adanc... Ei, si cand am ajuns prima data intr-o manastire, la Sambata, nu mi-a venit sa cred ce am vazut acolo. O alta lume. Oameni care traiau impreuna. Care se iubeau. Care se rugau necontenit pentru altii... Care aveau totul impreuna, n-avea nici unul nimic al lui. Liberi ca pasarile-n vazduh, fara nimic de pierdut. Nimic personal, nici un bun, nici un capat de ata. Nu-mi venea sa cred ce comunitate extraordinara! Credeam ca visez. Mi-au trebuit trei zile ca sa ma dezmeticesc. Imi ziceam: "Mai, e real! Asa ceva chiar exista!...". Si atunci mi s-a reactivat ceva ce deja aveam, ceva cu care ma nascusem: chemarea.

- Credeti, asadar, ca fiecare om se naste cu o anumita chemare, pe care o are de la inceput?

- La monahi, sunt sigur. Se zice ca multi s-au calugarit din cauza ca li s-a intamplat ceva in viata mai tarziu. Fiindc-au avut un necaz - saracie, boala, esec in iubire etc. Eu n-am avut nici una din toate acestea. Si oricum iti descoperi vocatia si fara necazul ala. Nu necazul produce vocatia. De fapt, Dumnezeu te intoarce, dar numai atunci cand ai tu disponibilitatea, cand esti pregatit. De pilda, ditamai Sfantul Antonie cel Mare, intemeietorul monahismului mondial - el a stat in ispita aproape 40 de ani. Credea ca asa va fi viata lui pana la capat - fara credinta. Numai ispite si ispite. Iar dupa 40 de ani, i s-a aratat Domnul Hristos. El L-a intrebat: "Doamne, unde ai fost pana acum?" Hristos s-a intors si i-a zis: "Antonie, am fost tot timpul cu tine..." Asadar, a fost mereu cu el, dar l-a lasat sa priveasca singur si sa aleaga. Asa ca vedeti, Domnul Hristos e mai aproape de fiecare dintre noi decat suntem noi fata de noi insine. Dar uitati-va cat e El de smerit, ce delicat se amesteca cu gandurile omului, cu toate ispitele lui, cu fleacurile si mizeriile lui, pana la urma. El coboara acolo, merge in mizeria aia din sufletul nostru, doar ca sa ne recupereze. Si ne-ar recupera imediat pe toti, daca nu ar face totodata un lucru sublim: daca nu ne-ar respecta libertatea.

- Puteti spune ca v-ati simtit liber, in ziua in care ati renuntat la lume, cand ati ales aceasta viata izolata, plina de lipsuri si restrictii?

- Eu inca de foarte tanar am crezut mereu ca sunt un om liber. Adica am facut numai ce am vrut in viata mea. Inainte de a merge la manastire, eram indragostit de-o fata, mergeam la chefuri, in excursii pe munte, faceam numai ceea ce doream. Este un lucru pe care l-am inteles mai tarziu: anume, ca orice initiativa de bine, orice gand bun care-ti vine, e de la Dumnezeu. Adica initiativa binelui in viata omului o are intotdeauna Dumnezeu. Tu zici: "E gandul meu. Pornirea mea!" Ei bine, nu-i a ta. Dumnezeu ti le-a transmis. Ei, si atunci mi-am zis, cand am ajuns la Sambata: daca exista lumea asta manastireasca atat de curata, de frumoasa, si eu sunt un om liber, atunci ce ma opreste pe mine sa aleg calea asta? Ce ma poate opri? De atunci m-am hotarat. Mi-am terminat facultatea, am vorbit cu parintii, am incheiat toate socotelile cu lumea. Iar apoi am pornit pe calea mea pana la capat.

"Cel mai greu lucru e sa faci unul din mai multi"


- Se simt pacea, armonia, in manastirea aceasta a dumneavoastra. Nu peste tot e la fel. Unii calugari marturisesc ca uneori se strecoara si in mediul monahal invidia, cleveteala, ispita. Cum reusiti sa tineti in mana o obste atat de eterogena si numeroasa?

- Intr-adevar, nu-i usor. Mai ales cand apar in manastire si sutele de pelerini. Suntem cea mai numeroasa obste din Arhiepiscopia Albei. In Ardeal nu-s manastiri asa mari ca-n Moldova. Dupa cum spunea parintele Arsenie Boca: cel mai greu lucru este sa faci unul din mai multi. Trebuie sa-l valorifici pe fiecare, astfel incat sa ramana el insusi. O legare impreuna, dar in care fiecare-si pastreaza unicitatea lui. O simfonie ar trebui sa fie manastirea. Sunt inca atat de multe lucruri bune in oameni, incat nici nu va dati seama ce bogati am putea fi noi, daca am fi mai deschisi unii spre ceilalti... De pilda: noi doi vorbim acum. Dialogam pentru ca eu sa ma imbogatesc cu tot ce aveti dumneavoastra.

Ce avere inestimabila e ascunsa in dialogul acesta al nostru! Iar dumneavoastra nu-mi dati darul pe bani. Va oferiti pur si simplu. Comunicam. Dar va inchipuiti ce-ar fi daca ai reusi sa te impartasesti cu toti ceilalti - cu toti! - cat de bogat ai putea fi din aceste bucurii atat de simple? Ce ne inchide, de fapt? Mandria, orgoliul. Atat. Or, biserica poate fi locul unde se intalneste cerul cu oamenii.

Gica AluiHristos de Marius Iordachioaia
La noi in manastire sunt multi calugari intelectuali. La vaci lucreaza doi frati, amandoi cu studii superioare. Monahi de mare valoare. Te poti intreba cum se face ca oamenii astia nu se plafoneaza. Fiindca ei traiesc unirea cu Dumnezeu prin toate. In timp ce calugarul munceste la vaci, prin asta lucreaza in el comuniunea cu Dumnezeu - prin ceea ce face. Si asta e ceva minunat: impreuna lucrarea cu Dumnezeu... Impreuna cu Dumnezeu ranesc la grajduri, impreuna cu Dumnezeu matura prin curte, impreuna cu El fac totul. Astfel te poti sfinti chiar maturand o viata intreaga. E atat de slaba ideea asta, ca trebuie sa faci lucruri inalte, ca sa fii inalt. Gresit. Si prin lucrurile cele mai de jos te poti indumnezei.

- Pierderea acestor bucurii simple, a comunicarii si deschiderii sufletesti, poate fi una din cauzele acestei crize mondiale, care ne inspaimanta pe toti?

- Poate chiar cauza principala. Pentru ca, vedeti, in ultimii ani ni s-a introdus o mentalitate de consumator. Traim intr-o societate a consumului. Traim parca numai ca sa consumam. Or, duhovniceste, criza asta ne-a ajutat. Era o risipa. Eram buimaci, nu mai stiam de noi. O risipa de valori materiale. Dar si o risipa de oameni, pana la urma. Foarte multi oameni se pierdeau. Vin aici oameni care au bunastare, averi multe. Discut cu ei. Mi se spovedesc. Pai sa vedeti ce probleme au avut si au... cu viata lor, cu familiile lor. Sa vedeti ce mentalitate sindicala aveau copiii lor - mereu voiau bani, zic ca parintii niciodata nu-i inteleg, le trebuie si jeep-ul ala, si hainele alea... Nu-i mai puteau tine in frau parintii. Ei, acuma pot: e criza. Deci se folosesc de criza asta ca sa-si educe copiii, sa-i aduca la normalitate. Stiu ca azi e mare suferinta in lume. Dar e si o parte buna a crizei acesteia: prin ea, putem sa ne recastigam sufletele.

"E vremea ca orasul sa ii raspunda satului pentru tot ce a primit de la el in istorie"


- Care dintre calitatile noastre, ale romanilor, le putem folosi pentru a iesi din acest impas material si sufletesc?

- O calitate care din pacate e adesea neinteleasa ori vazuta prost: apetenta romanilor pentru taina, pentru mister. O dorinta de taina, pentru Dumnezeu in creatie, in materie - in arbori, in munti, in case, in brazdele campului - in tot ce ne inconjoara... E un atu al nostru, alte popoare n-au asta. Cele din Orient, ca sa realizeze legatura cu divinitatea, "taie" materia. Vor sa se poata detasa de tot ce-i in jur. Noi, invers, prin lucurile cele mai simple, ne apropiem cel mai mult de Dumnezeu. E o calitate aceasta. Pentru noi, tot ce ne inconjoara e-o scara spre cer. Prin toate urcam catre cer. Altii n-au simtirea asta, dimpotriva, le elimina pe toate si urca numai launtric, nevazut. Sau Occidentul... Ei nu taie materia, dar sunt foarte utilitaristi. Ei nu-L urmaresc pe Dumnezeu prin creatie, prin tot ce-i in jur, ci urmaresc doar profitul. De aceea, bisericile lor sunt goale si ale noastre pline. Uite, cum ar fi o vaca. Pai occidentalul nu se gandeste decat cum sa aiba cat mai mult lapte de la ea. Dar el nu-si iubeste vaca aia. Eu, cand eram copil, tin minte cum asteptam vaca de la pasune, cat ma bucuram cand o vedeam venind seara si o mangaiam, parca era cineva drag din familie. Vedeti, acum s-a pierdut foarte mult in planul vietii prin "eficienta cu orice pret". Inainte, taranii nu-si puneau problema daca sunt eficienti, si tocmai astfel castigau mai mult.

Tara era mai bogata. Fiindca munceau cu drag, munca le statea in fire. Eu am intrebat-o odata pe mama, cand eram la facultate si inca ateu, daca ei castiga ceva lucrand pamantul, sau pierd. Ea s-a uitat la mine asa... uimita. Ma privea ciudat, ca pe un om care nu-i intreg la minte, fiindca poate gandi asa ceva. Zice: "Mai copile, ce vorba-i asta? Noi lucram pamantul fiindca asa ne-am pomenit si treba sa-l lucram..." Atunci n-am inteles, dar apoi, da. Am inteles ca ei asa-si traiesc viata. Nici nu va inchipuiti ce lucru inalt e asta: sa-ti traiesti viata! Taranul, lucrandu-si via, isi lucreaza de fapt solidaritatea cu ceilalti, caci munceste si cu vecinii acolo, deodata. Si se bucura, nu fiindca strugurii aia au o valoare materiala si-i evalueaza in bani. Nu. Se bucura de Dumnezeu, pentru darul acela! Ca uite, ce struguri o dat Dumnezeu... Lucreaza comuniunea cu celalalt si cu Dumnezeu prin asta. Prin ceea ce face. Si el asa isi traieste viata. Am observat ca astazi bunul cel mai de pret care ii e confiscat omului e chiar viata lui. Nu vorbesc de oras, ca acolo e dezastru. Mergi la serviciu, muncesti ca o masina, vii acasa, te pui la televizor, o bere, mancare si iarasi de la capat. Dar viata ta!... Unde e?... Si atunci treci intr-o extrema, fiindca orasu-i o zona a extremelor. Zici ca-ti traiesti viata daca te bagi la pacate, la alcool, femei si alte lucruri de tot rasul. Pe cand la sat, taranul isi traieste viata prin toate. El de dimineata pana seara face un exercitiu al trairii vietii. El se bucura de toate. Pentru el nu-i importanta productia materiala, ci productia spirituala pe care o realizeaza el in relatie cu animalul lui domestic, cu pamantul lui, cu tot ce-l inconjoara.

- Productia spirituala... Suna frumos, dar cam utopic pentru vremurile astea atat de nebunesti...

- M-ati intrebat ce calitati bune avem noi, romanii, in firea noastra. Si am raspuns. Acum e adevarat ca intreg sistemul e stricat. Satul e slab. Slabanogit de tot, golit de viata. Nu si-a mai revenit dupa comunism, a fost aceea o lovitura prea puternica. Daca noi am avea astazi o viziune unitara la nivel de popor, ar fi vremea ca orasul sa ii raspunda satului pentru tot ce-a primit de la el in istorie. Fiindca satul a dat atat amar de valori, iar orasul a consumat mai mult decat a produs. Satul a fost cumva ca radacinile pentru oras. Azi, radacinile sunt slabite si e nevoie ca orasul sa reactioneze, sa trimita seve proaspete inapoi, sa restituie darurile primite. Dar noi n-avem o viziune ca popor, prin care orasul sa ajute satul. Uitati-va in Germania - sunt firme aproape in fiecare sat. Nemtii au facut intentionat treaba asta, unitar, ca sa fixeze populatia la tara. Si-au pastrat satele, chiar daca viata traditionala nu mai este. Noi inca mai avem putin din aceasta viata traditionala, dar ne batem joc de ea. In Germania se cumpara si acum straie populare romanesti, doar pentru frumusetea lor, in timp ce noi nu avem demnitate, curaj, sa purtam hainele stramosilor nostri. Cum sa vorbesti tu de valorile unui neam, daca nici hainele nu ti le mai porti, fiindca ti-e rusine? Ispita e s-aduci, sa inlocuiesti, sa importi, sa imiti. Criza noastra n-ar fi fost asa mare, daca am fi fost oleaca mai destepti, sa nu ne uitam traditiile si valorile, care ne-ar fi ajutat si economic. Ce sa mai vorbim... Lucrul asta ma doare.

Minunile Maicii Domnului


- Pot sa faca ceva manastirea, credinta, pentru a salva aceste valori?

- Mereu, noi primim aici sute de tineri, elevi si studenti. Continuu, pe tot parcursul anului. Ne-am gandit ca singura nadejde a unei renasteri a neamului sunt acesti oameni noi. Ii gazduim, ii hranim, avem pentru ei tabere si sute de locuri. Si ii invatam pe tinerii acestia care urca la noi ca ar fi bine sa vina imbracati romaneste. S-a format aici asa, ca o "miscare" indreptata spre pastrarea hainelor stramosesti. Ei le recupereaza de la taranii care azi se rusineaza cu ele. Si le poarta ei, orasenii, cu mandrie. Va dati seama, faptul ca vin de departe, din toata tara, si urca atata drum... De ce fac asta? Doar nu-i obliga nimeni s-o faca. Sute si sute de tineri si-au regasit credinta in Dumnezeu venind aici. Va pot spune cazuri nenumarate. Pentru asta, am avut nevoie si de calugari buni. E o misiune grea aceasta, cu tinerii. Trebuie sa-ti faci timp pentru ei, sa le vorbesti, sa fii capabil sa raspunzi la problemele lor. Si, mai presus de toate, trebuie sa-i iubesti. Chiar sa-i iubesti, caci cu acestia nu merge sa te prefaci, sa fii protocolar. Imediat simt cand nu te indrepti spre ei cu tot sufletul.

Iti trebuie delicatete, iti trebuie putere. In general, am observat ca monahismul romanesc nu gestioneaza intotdeauna relatia cu lumea, intr-un mod mai responsabil. Noi suntem pe modelul vechi, cum au fost si stramosii nostri: adica foarte deschisi. Manastire deschisa, usi deschise, oameni deschisi. Un calugar trebuie sa sfinteasca intreg locul pe care il locuieste. Sa iasa in intampinarea oamenilor cu toata dragostea lui. Nu de mult, manastirea Oasa a primit din Athos o icoana a Maicii Domnului. Ea nu facuse minuni niciodata pana atunci. A inceput sa produca miracole doar atunci cand ne-am rugat inaintea ei noi, calugarii de aici. Vindecari, impliniri ale dorintelor. Poate credeti ca exagerez, dar pentru noi, calugarii, aceste minuni sunt cel mai firesc lucru. Noi nu ne miram deloc cand vedem ca se intampla vindecari miraculoase. Ne bucuram pentru oameni, dar nu ne miram, nu suntem surprinsi. Asta e de fapt ajutorul cel mai concret pe care i-l poate da omului manastirea: sa-l faca sa vada ca lumea e plina de miracole. Cand vad intr-un om venit la Oasa aceasta schimbare, mie imi vin lacrimi in ochi. Daca el a reusit asta, ce mai conteaza criza, necazurile, lipsurile?... Se simte puternic, fiindca are mereu de partea sa puterea rugaciunii si stie ca dorintele i se pot implini. Aici, sus, in munti, iti dai seama mai usor ca tot ce te incojoara e o minune a lui Dumnezeu. Iar cand cobori si te intorci acasa, poti sa ai de partea ta cel mai mare dar cu putinta: pe tine insuti. Chipul tau in care se oglindeste chipul lui Dumnezeu.


PAGINI WEB:

Parintele Iustin de la Oasa si Parintele Mihail de la Sambata vorbindu-ne intr-o conferinta despre milostenie, dar nu numai 

La Cina vedem. Poezii de Marius Iordachioaia

invitaţie la cină


Iisus stă la masă. Casa lui Simon e plină.
Ucenicii fariseii şi cărturarii discută. Femeia păcătoasă plânge.
Vameşii aşteaptă pe lângă uşă să fie daţi afară...
El face inimile să vorbească. Şi vorbind despre El
să se atingă
de Dumnezeu...
Le aude pe toate...
afară de una!
Iisus îşi ridică fruntea
se întoarce
şi se uită

la mine...


***

isihia


lasă liniştea
să-Şi pună degetul Său pe buzele gurii tale
pe buzele minţii
pe cele ale sufletului
ale singurătăţii şi durerii nesfârşite
din adâncul lui...


lasă liniştea să
intre

ca plânsul unui tată
curgând prin privire
în inima fiului regăsit...


când
liniştea îţi
umple lăuntrul
începi
să vezi
în neclătinata limpezime a sufletului
Chipul Iubirii:


tot
mai aproape

tot

mai al

tău...

............................
ochii
buzele mintea şi
inima

deschise de linişte

nu mai pot fi
închise

de

moarte... 

***

har

zăceam în răscrucea din inima lumii
o curvă a demonilor cu sufletul sleit
când braţele harului m-au prins de mână
şi la Cina Iubirii degrab m-au silit...


pline de dragoste erau toate mesele
şi-n capul lor stătea Iisus...
intrau nuntaşii sfioşi ca miresele
în cămăşi cusute dintr-un singur plâns...

eu m-am ghemuit ruşinat lângă uşi
cu sufletul amarnic de murdar şi gol
şi din toată cina sfinţilor nuntaşi
mie mi-era sete doar de plânsul lor...


cu un glas de tunet m-a chemat Stăpânul!
şi m-am dus la Dânsul greu şi tremurând
iar când să se-audă detunând osânda
ca tâlharu-n Rai m-am trezit plângând...

*** 

carturarul


de cand se stie
cotrobaie intr-una
in inima lui
o intoarce pe toate fetele
cautand
semnatura Ziditorului ei...

si iata
in coltul cel mai de jos 
o cicatrice
pe care plimbandu-si degetele

sufletul lui orb
lasa in urma

o multime
de ochi deschisi...

***

de ce nu-L vedem

cine nu înţelege
întruparea Cuvântului
să privească cum vorbeşte
un mut

cine nu înţelege
că Hristos este Lumina lumii
să privească surâsul
unui orb

cine nu înţelege
El este Pâinea
să privească foamea din ochii
unui orfan

cine nu înţelege
Învierea
să privească lumina
din lacrimile
unui muribund...

căci pe Hristos nu-L văd
cei ce se tem
să privească adânc

în rănile oamenilor...



marți, 24 septembrie 2013

Parintele Sofronie, credincios invataturii Sfantului Siluan marturiseste ca alta este "credinta din auz" si cu totul altceva "a te cunoaste"

Limitele teologiei


Parintele Sofronie intra la Institutul Saint-Serge, care tocmai se deschisese. Dar studiile de teologie nu il vor satisface. Gaseste ca se vorbeste mai putin despre Dumnezeu si mai mult "pe tema lui" si "in jurul lui" Dumnezeu. Pana la sfarsit va avea o atitudine critica la adresa teologiei "academice". Nu o respinge, dar ii relativizeaza importanta
"Staretul mult cinstea stiinta teologica [...] dar atribuia rolul ei pozitiv si meritul ei numai conditiilor istorice ale vietii Bisericii, si nicidecum adevaratei vesnice vieti a Duhului. [...] Biserica este puternica si bogata nu prin eruditia sa stiintifica, ci mai presus de toate prin adevarata detinere a darurilor harului [1]. [...] In afara experientei vii a lui Dumnezeu [...] singura informatia intelectuala nu duce la ceea ce este sensul credintei noastre - cunoasterea lui Dumnezeu, Facatorul a tot ce este. [...] Formarea teologica abstracta, chiar cea mai subtire, nu mantuieste, caci ea nu da decat o intelegere intelectuala, dar nu inalta in chip real in taramul Fiintei Dumnezeiesti"[2]

Asadar, nu trebuie doar studiat, trebuie trait. 
"Daca studiem sistememe teologice si ne multumim doar sa pomenim de teologie ca de o stiinta livreasca, dar fara a ne birui mandria, totul va fi in desert. [...] Cunoasterea fara dragoste nu mantuieste pe nimeni. [...] In schimb, atunci cand cunoasterea intelectuala se insoteste cu o viata fara de pacat si sfanta, rezultatul este maret si de dorit".

Parintele Sofronie repeta adesea ca 
"Crestinismul este nu o filozofie, nu o "invatatura"(doctrina), ci o Persoana"[3]. 
In consecinta, teologia nu tine de a sti, nu este nici o teorie, nici o speculatie, nici eruditie, ci o stare a fiintei. Mai precis, 
"starea duhului sub inraurirea harului dumnezeiesc, [...] starea omului traind in si prin Dumnezeu". 
 Parintele Sofronie adauga, credincios invataturii staretului Siluan:
 "alta este 'credinta din auz' (Romani 10, 17) si cu totul altceva 'a te cunoaste'[4]. [...] Aceasta este calea crestina spre cunoasterea sau gnoza desavarsita (a lui Dumnezeu)"[5]
Daca nu este un mod de a sti, atunci ce este aceasta cunoastere? In orice caz, nimic rational sau logic. Pentru Parintele Sofronie, foarte legat de teologia apofatica,
 Dumnezeu "depaseste tot gandul omenesc. Lui nu I se aplica nici unul din conceptele noastre abstracte[6]. Fiinta adevarata a lui Dumnezeu nu se supune categoriilor ratiunii noastre.[...] Graiul cuvintelor si conceptelor omenesti este cat se poate de limitat in putinta de a impartasi starea launtrica"[7]. 
Altfel spus, logica formala, umana nu poate traduce taina lui Dumnezeu: Acesta nu poate fi exprimat decat in aceleasi categorii ale fiintei, pe care Dumnezeu ni le descopera prin venirea Sa in noi.

Intuitie, mai mult decat act al ratiunii, cunoasterea crestina este deci
 "rezultatul Descoperirii lui Dumnezeu Insusi, daruita de Sus"[8]. 
Iar Dumnezeu nu ne descopera tainele Sale printr-o 
"filozofie abstracta, ci fiintial, adica cuprinzandu-ne in Fiinta Sa, incat Ea devine a noastra"[9]. 
Cunoasterea duhovniceasca este 
"mai inatai impartasire fiintiala - o unire vie"[10] cu Dumneze
Iar cand
 "duhul nostru este dus de Duhul lui Dumnezeu in taramul acestei Imparatii[...] toata gandirea discursiva se opreste: traim ceea ce este pentru noi, un nou chip al fiintarii. Ni se da experienta de 'a fi': eu sunt"[11]

Aceasta cunoastere, data de sus prin descoperire, este limpede ca nu se dobandeste din carti sau pe bancile scolii, ci in pocainta, in pazirea poruncilor lui Hristos si in rugaciune, care ne deschid sufletul si inima Duhului Sfant, singura cale de a ajunge la viata vesnica (Ioan 17, 3) si la cunoasterea Dumnezeului adevarului. Parintele Sofronie este foarte evagrian cu privire la acest punct:
 "Daca esti teolog, te vei ruga in adevar. Daca te rogi in adevar, vei fi teolog".
Cheia acestei fraze se gaseste bineinteles in expresia "in adevar". Sa ne pazim, intr-adevar, de iluzii! Pentru ca sunt diferite grade in rugaciune. Aici Evagrie subintelege "rugaciunea curata", adica rugaciunea celui care si-a coborat mintea in inima curatita de patimi. Parintele Sofronie merge tocmai in directia aceasta cand scrie: 
"Doar un duh, o minte curata este potrivita sa faca teologiea cea adevarata".
Vom fi inteles ca fiind rod al descoperirii mai degraba decat al ratiunii, stare a fiintei locuite de Duhul Sfant, act de comuniune, cunoasterea lui Dumnezeu in Fiiinta sa ipostatica si contemplarea luminii dumnezeiesti tin nu de formulari verbale, ci de traire. Dupa cum spunea Parintele Sofronie,
 "adevarata cunoastere a lui Dumnezeu nu poate fi data decat fiintial, prin experienta vie a intregii noastre fapturi"[12]. 
Cu alte cuvinte, experienta este adevaratul izvor al cunoasterii si al teologiei, care confirma adevarul experientei. Astfel, teologia Parintilor Bisericii nu este o structura scolastica, produs al reflectiilor si speculatiilor abstracte, ci expresia vietii in Dumnezeu. Invers, cineva poate fi doctor in teologie, poate sa fie scris o stralucita teza despre Sfanta Treime fara sa fi avut vreo experienta reala a vietii duhovnicesti:
 "La ce bun sa te gandesti la firea harului, daca nu ii simti lucrarea in tine? se intreaba parintele Sofronie. La ce bun sa declami pe tema luminii de pe Tabor, daca nu te afli fiintial in ea? Ce sens mai are sa faci o teologie treimica subtire, daca nu ai in tine sfanta putere a Tatalui, blanda iubire a Fiului, lumina nezidita a Duhului Sfant?".

Acestea fiind spuse, daca experienta traita primeaza asupra cunoasterii teoretice, exista si o dialetica a celor doua. In masura in care rezulta dintr-o experienta duhovniceasca - din Euharistie si taina aproapelui, din rugaciune si liturghie - si nu doar din gandirea umana, teologia din carti a Bisericii are sens. Ea jaca un rol esential in transmiterea si dezvoltarea unei constiinte dogmatice clare si juste. Daca aceasta este, fundamental, un dar al Duhului Sfant; dobandirea ei poate fi inlesnita de bune baze teologice, in prima faza ca orientare mai apoi ca verifcare a experientei duhovnicesti.

De ce da Parintele Sofronie atata importanta constiintei dogmatice? Din doua motive. In primul rand, deoarece ea influenteaza cunoasterea: 
 "Atunci cand pierdem intelegerea precisa a descoperirii Dumnezeului personal, in constiinta noastra noi privam Fiinta dumnezeiasca de caracteristica Sa esentiala si, in consecinta, ne lipsim pe noi insine de posibilitatea de a ajunge la deplinatatea cunoasterii lui Dumnezeu". 
Apoi, deoarece ea determina si modul de existenta
"toata curgerea vietii mele in Dumnezeu m-a adus la convingerea ca orice abatere a constiintei mintii noastre de la adevarata intelegere a Descoperirii, negresit se va rasfrange in manifestarile duhului nostru, in cele de zi cu zi[13]. [...] Fiece greseala dogmatica se va reflecta negresit asupra vietii noastre duhovnicesti". 
"Cu alte cuvinte, viata cu adevarat dreapta este conditionata de o adevarata intelegere a lui Dumnezeu-Sfanta Treime"[14]. 
"E de ajuns sa schimbam un element din constiinta noastra dogmatica pentru a vedea imediat cum se modifica starea noastra duhovniceasca si evolutia noastra launtrica. Dimpotriva, cea mai mica abatere de la adevar din viata noastra launtrica, va schimonosi viziunea noastra dogmatica".

In 1925, parasind Institutul Saint-Serge, parintele Sofronie pleaca la Muntele Athos. 

de Maxime Egger, Arhimandritul Sofronie, calugar pentru lume



[1] - Cuviosul Siluan Atonitul, pp. 99, 208
[2] - Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pp. 7, 258
[3] - Ibidem, p. 120
[4] - Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 366
[5] - Rugaciunea - experienta vietii vesnice, p. 34
[6] - Ibidem, p. 283
[7] - Cuviosul Siluan Atonitul, p. 227
[8] - Vom vedea pe Dumnezeu precum este , p. 287
[9] - Ibidem, p. 302
[10] - Nasterea intru Imparatia cea necladita, p. 84
[11] - Vom vedea pe Dumnezeu precum este , p.256
[12] - Nasterea intru Imparatia cea necladita, p.78
[13] - Vom vedea pe Dumnezeu precum este , p. 8
[14] - Ibidem, p. 8