sâmbătă, 28 septembrie 2013

Dumitru Staniloae: "Iubirea în gra­dul suprem este aceea care per­sistă chiar când fiinţa iubi­tă o huleşte, o uraste"

Duminica a 19-a după Rusalii 

Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor

***
 * "Pe muntele în­că­pă­ţânării omeneşti s-a coborât duioasă, caldă, suferind orice, iu­birea dumnezeiască, pentru a-l dizolva".
* "Deficienţa de iubire roade zi de zi la temelia vieţii noastre"
* "Unde iubi­rea nu poate face nimic, nu e­xis­­tă altă putere care să mai poa­tă ajuta."
***
Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.  (Luca 6, 31-36)

Iubirea desăvârşită es­te aceea care este în sta­re să meargă până la moarte şi să treacă prin ea pentru cei iubiţi. Astfel, iu­birea adevărată este băr­bă­ţie, este eroism, şi nu simplă mo­liciune şi petrecere în stări de satisfacţie egoistă. Iar eroismul din iubire este mult superior oricărui alt fel de eroism, cum ar fi de pildă cel din do­rin­ţa de slavă deşartă, din dispe­rare sau din alte motive.

Iubirea care merge până la a se lăsa răstignită pe cruce este ce­ea ce dă jertfei nobleţea su­pre­mă, sublimul.

Învăţătura dogmatică a Bi­se­ricii ne spune că Fiul lui Dum­nezeu S-a întrupat şi a mu­rit pe cruce pentru a împlini rân­duiala dreptăţii şi mânat de iu­birea divină pentru om. În ca­drul acestei scheme a dogmei, se cuprinde însă atâta a­dân­cime şi bogăţie de sensuri, în­cât nu poate fi epuizată de nici o viziune şi de nici o descri­e­re omenească şi nici de toate la un loc.

Explicaţia dogmatică a acestor minunate fapte divine din mij­locul istoriei omeneşti nu se mi­stuie prin unul sau două-trei motive pe care mintea noastră es­te în stare să le domine de­plin cu înţelegerea. Cine poate în­ţelege deplin sfatul lui Dum­nezeu? Trebuie să stea la baza în­trupării şi jertfei Domnului o con­stelaţie plenară de motive, de toate nuanţele şi adâncimile, deşi mintea noastră simplificatoare este silită să le încadreze în cei doi termeni extrem de ge­ne­rali, dreptate şi iubire.

Stăruind, cu ajutorul lui Dum­nezeu, asupra unuia sau al­tuia din aceşti termeni, s-ar pu­tea să se găsească numai în el atâta bogăţie de motivaţie a fap­telor mântuitoare ale Dom­nu­lui, încât să ni se pară că ar a­junge singur să le explice. A­ceas­ta însă nu constituie în nici un caz un indiciu că nu-şi are şi ce­lălalt termen însemnătatea sa în motivaţia întrupării şi jert­fei de pe Golgota.

În acest articol voiesc să insist puţin în special asupra iu­bi­­rii ca motiv şi ca explicaţie a jert­fei şi iubirii care au ridicat fră­mântarea omenească la gra­dul şi la sensul de istorie.

Pentru care motiv (pentru ca­re motiv încă?) s-a săvârşit ma­rea durere de pe dealul Că­pă­ţânii, ce simbolizează culmea încăpăţânării omeneşti în rău? Iată ce ne mai spune în a­ceas­tă privinţă, spre o plăcută mul­ţumire şi edificare a sufle­tu­­lui, o privire mai atentă în fi­in­ţa iubirii. Iubirea desăvârşită tre­buie să meargă până la moar­te, şi cine are o iubire atât de desăvârşită faţă de oameni ca Dumnezeu? Iubirea n-ajun­ge să fie declarată; ea trebuie a­rătată, se cere arătată. Dum­nezeu S-a suit pe cruce nu numai ca să ne asigure cât de mult ne iubeşte - şi aceasta este ma­re lucru când îl ştim sigur -, ci şi pentru că prin Sine iubirea Lui tindea să facă maximum pen­tru noi. Desigur, aceasta nu Îl supune pe Dumnezeu unei ne­cesităţi, căci iubirea este to­tuşi act de voinţă. Iubirea în gra­dul suprem este aceea care per­sistă chiar când fiinţa iubi­tă o huleşte, o urăşte şi, în ura ei, o duce la cruce. Cel ce iu­beş­te desăvârşit moare iubind chiar pe cel ce-l omoară. Moar­tea, în asemenea caz, nu este nu­mai o manifestare a grozavei d­e­căderi morale în care se află omul, ci şi ultima dovadă care vine să se ofere iubirii pentru a-şi arăta infinitatea ei, imposi­bi­­litatea de a fi supusă prin ce­va. Nesfârşirea iubirii, când se în­tâlneşte cu păcatul omenesc, fie îl dizolvă, fie este dusă la moar­te. Tertium non datur. Dar poate că este necesar să se în­tâmple şi ultima latură a al­ter­­nativei pentru a-şi arăta iu­bi­­rea incredibila ei măreţie şi re­­zistenţă. Triumful iubirii se a­rată parcă mai mult prin moar­te. Când învinge fără să fie dusă la moarte, nu ni se a­ra­tă încă toată puterea ei. Iu­bi­rea care a trebuit să suporte moar­tea şi-a vădit mai mult bi­ru­inţa decât cea care n-a avut o­cazie să meargă până acolo. In­finitatea iubirii, infinitatea pu­terii ei se arată în moarte, căci aici cel ce iubeşte riscă sau jert­feşte totul şi arată că, dacă ar avea nu o viaţă, ci ne­nu­mă­ra­te, pe toate le-ar jertfi pentru fiinţa iubită.

Dar iubirea este unitatea de mă­sură pentru viaţă. Cu cât iu­birea este mai mare, cu atât via­ţa este mai adâncă, mai mul­t­ă. Iubirea porneşte totdea­u­na din surplus de viaţă; iar ne­păsarea ei faţă de moarte es­te însăşi conştiinţa suve­ra­ni­tă­ţii vieţii faţă de moarte. Este un ma­re lucru pentru viaţă să nu se simtă umilită, copleşită, în­fri­cată de moarte. Atitudinea a­ceasta, de superbă sfidare a mor­ţii, nu se poate explica de­cât printr-o abundentă con­cen­tra­­re de viaţă în acest punct, prin­tr-o covârşitoare siguranţă a neînsemnătăţii morţii în faţa vieţii. Biruinţa asupra morţii se ob­ţine nu prin fuga de ea, ci prin revărsarea vieţii peste ea.

Cine nu se simte mai fericit, cu mai multă bucurie de viaţă, iu­bind? Şi cine n-a experiat veş­tejirea dorului de a fi şi de a ac­tiva, când nu are iubire faţă de nimeni? Interesul faţă de al­ţii întreţine gustul de a trăi în noi, împreună cu interesul ce ni-l poartă alţii nouă. Prin iubire trăim şi ne mişcăm şi suntem. Deficienţa de iubire roade zi de zi la temelia vieţii noastre. Da­că am avea iubire desă­vâr­şită unii faţă de alţii, n-am mai muri. Am trăi veşnic şi nu ne-am plictisi.

Iubirea lui Iisus Hristos s-a ur­cat pe cruce din pricina de­să­vâr­şirii ei. Dar aceeaşi de­să­vâr­şi­re, fiind suprema concentrare de viaţă, biruieşte asupra mor­ţii şi altfel decât prin simpla sfi­da­­re a ei. Biruieşte răzbind, din­colo de moarte, la o nouă via­ţă. Jertfa supremei nobleţe, fi­ind manifestarea cea mai de­pli­nă a iubirii nesfârşite, este prin însuşi acest fapt o biruinţă si­gură a vieţii asupra morţii. Mor­mântul acceptat din iubire es­te semnul supremei în­cor­dări a vieţii şi izvorul înălţării ei desăvârşite. Prin moarte se cal­că într-adevăr asupra mor­ţii. Prin moarte biruieşte viaţa.

Iubirea, prin urmare, face le­gătura între moarte şi în­vi­e­re. La înviere duce numai jertfa a­devărată, pentru că numai moar­tea din iubire desăvârşită es­te jertfă adevărată.

Calitatea acestei jertfe a­de­vărate n-a avut-o decât Iisus Hris­tos, pentru că numai El S-a lă­sat ucis de cei pe care i-a iubit, iubindu-i, iertându-i şi lă­sân­du-le deschisă calea mân­tu­i­­rii, chiar săvârşind ei această fap­tă. De aceea numai El a în­vi­at. Desigur, ca să fi putut iubi astfel, ca să fi putut aduce o ast­fel de jertfă, trebuia să fie Dum­nezeu. Iubirea desă­vâr­şi­tă este una cu Dumnezeu.

Dar iubirea Lui, desfăşurată în toată plinătatea ei în văzul lu­mii, pe Golgota, este singurul mij­loc şi pentru mântuirea oa­me­nilor de păcat. Iubirea su­pre­mă nu este numai singura pu­tere care răzbeşte prin moar­te, ci şi cea care deschide ză­voa­rele sufletului nostru în­cu­iat în vraja răului. Unde iubi­rea nu poate face nimic, nu e­xis­­tă altă putere care să mai poa­tă ajuta.

Tot răul se săvârşeşte prin în­chiderea eului în faţa lui tu, în singurătatea sa. Iar cine vrea să iasă din această sin­gu­la­­­rizare cu adevărat pentru a in­­tra în relaţie cu tu, cu Dum­nezeu şi cu omul, nu o poate face altfel decât prin iubire.“ [1]

Este însă o iubire care nu poate izvorî de la noi, ci numai de la Dumnezeu ne poate veni, ca dar. Prin moartea pe cruce, iu­birea divină s-a apropiat cu toa­tă intensitatea ei de noi. Jert­fa aceasta s-a săvârşit în cer­cul societăţii omeneşti, pentru oameni. Pe muntele în­că­pă­ţânării omeneşti s-a coborât duioasă, caldă, suferind orice, iu­birea dumnezeiască, pentru a-l dizolva. Învingând moartea, iu­birea divină învinge şi pă­ca­tul în cei ce vor să-şi deschidă su­fletul în faţa lui Iisus Hristos şi însăşi această revărsare a iu­bi­rii Lui în om, fiind suprema in­tensificare de viaţă, învinge şi moartea din el.

Iubirea lui Iisus concentrân­du-se întreagă în favoarea noas­tră, în interesul nostru, prin întrupare şi prin moarte, ră­mâne aproape de noi, aşa cum iubirea şi grija noastră ră­mân, analogic, în jurul celui pen­tru care am făcut mari jert­fe şi am depus mari osteneli spre a-l scăpa, ajuta şi ridica.

Ea ne solicită în toată clipa vieţii pământeşti să ne deschidem inima, să ieşim din în­vâr­to­şarea egoismului şi să răs­pun­dem lui Iisus prin iubire. Ea stăruie la uşa sufletului, ne­vă­zut, dar uşor de simţit, aşa cum stăruie uneori câte o fiinţă o­menească superioară care prin îndelungată răbdare, su­fe­rind orice ofensă din partea noas­tră, ne iartă toate, ne pre­ţu­ieşte, ne încurajează, ne în­ţe­le­ge, ştiind că doar în felul a­ces­ta ne poate face mai buni şi în nici un caz prin loviri mândre ale sensibilităţii noastre, deve­ni­tă excesivă prin păcat.

Scoaterea sufletului din izo­la­­re prin iubirea lui Hristos şi a­şezarea lui în comuniune cu Dum­nezeu şi cu semenii este una cu scoaterea lui la lumină. Omul împleticit în labirintul lui de planuri de duşmănie îm­po­triva altora, omul incapabil de comuniune adevărată este în­tunecat în lăuntrul şi pe faţa lui. Poporul spune just de un om prietenos, neduşmănos, fă­ră gânduri ascunse, că este om cu sufletul şi cu faţa deschisă. Es­te o lumină în el şi pe faţa lui, care se comunică şi altora. Un suflet sincer şi deplin des­chis nu poate avea însă omul de­cât întru Hristos, atârnând prin credinţă cu fiinţa lui în­trea­gă de Dumnezeu Cel deve­nit om. Numai atunci este în el o iubire care rezistă atâtor pie­dici pe care i le ridică intrigile şi învârtoşările omeneşti. Şi când se poartă între oameni cu o astfel de iubire, sufletul şi fa­ţa lui nu mai sunt numai „des­chi­se“, ci luminate dinăuntru de irizările calde ale bunătăţii şi ale unei prezenţe de dincolo de fire în conştiinţa lui. Cine in­tră în raport cu tu, cu Dum­nezeu şi cu omul adică, prin iubire „acela vine la lumină“[2], pre­cum vine la viaţă. Iubirea, lu­mina şi viaţa - împreună cu a­devărul - sunt una.

În acest sens sunt Paştile săr­bătoarea luminii: pentru că ele serbează triumful iubirii.

Şi numai dacă ne vom um­ple şi noi de iubirea care nu alege şi nu se tulbură de ni­mic, ne vom um­ple şi de lumină. Altfel, totul ne rămâne exterior. Vom auzi vorbindu-se de lumina În­vi­erii, dar nu vom simţi nimic, în­tocmai ca un orb căruia i se vor­beşte de lumina zilei. Nu­mai de vom fi intrat cu ade­vă­rat, prin îm­părtăşire cu Trupul Dom­nului, în comuniune de iu­bi­re cu El şi cu semenii, vor fi Paş­tile şi pentru fiecare din noi o biruinţă a iubirii, a luminii şi a vieţii.

De ce ne îndeamnă doar cân­tările bisericeşti:
Să ne luminăm cu serbarea (prăz­nuirea), şi unii şi alţii să îm­brăţişăm; să zicem fraţilor şi ce­lor ce ne urăsc pe noi; să ier­tăm toate pentru înviere“.
Nu există luminare fără îm­bră­ţişare.

* Pr. Dumitru Stăniloae, Cul­tură şi duhovnicie. Articole pu­bli­­cate în Telegraful Român (1937-1941), vol. 2, coll. „Opere com­plete“, Ed. Basilica, Bu­cureşti, 2013, pp. 758-764 (su­bli­­nierile din text a­par­­ţin re­dac­ţiei).

Note: 
1 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.
2 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu