sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Pr. Constantin Sturzu si Marius Iordachioaia in partea a doua a conferintei "Ai primit un mesaj pe cord. Il deschizi?"

***
- Am ajuns la un blocaj al inimii. Inimii mele i se pare ca este indeajuns de buna si ca nu mai are prea multe de spovedit. Cum sa ajunga inima mea mai mult la Hristos?

Pr. Constantin Sturzu:

Inseamna ca n-am trecut nici de suprafata inimii, ca nici nu am intrat acolo, in adancul nostru, daca ni se pare asta. Pai, uitati-va la experientele atator sfiniti. Si cel mai recent, si care este unul dintre cei mai cititi, si mai invocati, Sfantul Siluan Atonitul, si sa vedeti acolo ce experiente, cand intra in adancul inimii! Pentru ca noi nu vedem tot ce este in adancul inimii. Daca am vedea tot pacatul si toata rautatea din noi, am muri pe loc de frica, de spaima, de groaza. E multa uraciune in noi, acolo. Dar ne ingaduie Dumnezeu sa vedem pe masura ce avem capacitatea de a-i oferi Lui acest lucru, de a ne deschide, si de a primi har. Exact ca icebergul, daca-i tai partea vazuta, dupa aceea se mai ridica ceva din adanc, si tot asa, tai, si se mai ridica. Este o imagine pe care Maica Siluana o foloseste si e foarte potrivita. Inseamna ca putem ajunge, si sunt oameni care ajung la un fel de echilibru - asa pare-, la un fel de pace - asa pare. Ma spovedesc, ma impartasesc, ma rog, am o anumita relatie cu ceilalti, pasnica, si mi se pare ca nu mai am nimic de adaugat. Si asta este cel mai bun semn, faptul ca mi se pare ca sunt suficient de bun, inseamna ca acolo e un pericol mare, in inima mea. 

Se spune ca omul, cand aluneca catre pacat se bucura dracul deznadejdii. In momentul in care urcam, crestem in virtuti, se bucura dracul [inchipuirii de sine].

Marius Iordachioaia:

Vorba parintelui meu duhovnic, care mi-a tras odata un perdaf. Cred ca cel mai aspru de pana acuma. Da Doamne sa ramana cel mai aspru! Si, la urma, cu glas linistit zice: "pentru ca asa invatam noi, unii de la altii, in Biserica" - dupa ce eu eram la pamant. Adica exista un final jovial al experientei duhovncesti, inaltator. Si mustrarea in Biserica, si cuvnatul mai greu are rostul de a usura, de a lua o povara. Pe moment nu simti. Dupa.   

Cu inima curata il vezi pe Dumnezeu. Daca am avea inima curata L-am vedea pe Dumnezeu si discutia s-ar incheia, n-am mai veni la conferinte. Cine stie unde am fi.   

-  Pentru Domnul Marius. De la inceput am inteles ca ati apartinut altei religii. Care a fost aceea? Ce v-a determinat sa veniti la ortodoxie? La ce varsta v-ati spovedit prima oara? Si tot legat de aceasta, alta intrebare: cand v-ati impartasit prima data? Cel care pune intrebarea nu intelege importanta adevarata a  impartasaniei.

Marius Iordachioaia:

Da, eu am venit de la religia "eu insumi", "liber cugetator". Da, eu eram foarte increzator in mine. Prima mea experienta de intoarcere de la "ortodoxie" la ortodoxie, v-am zis ca a fost o trauma la inceput, pentru ca a fost legata de iubirea pe care te astepti sa o gasesti in biserica si rareori o gasesti. Cand m-am intors la Dumnezeu sau cand Dumnezeu m-a intors la El -alegeti dumneavoastra varianta care credeti ca este mai buna; amandoua sunt adevarate- un semn, cred, al credintei reale este ca nu poti sa stai in clipa aia! Adica am crezut, gata, ma duc asa undeva in penumbra si-mi traiesc evlavia acolo. Cand ti-a patruns in inima Viata, cand a intrat Hristos in inima ta, esti ca rabinul, iti vine sa dansezi ca David in jurul chivotului, e o bucurie ce nu se poate exprima, E: "asta este! Pot sa mor acuma! Tot ce putea fi aflat aici esential, a fost". Bine, ca bucuria vine, trece, si dupa aia trebuie sa o cauti cu truda. Dar asta nu este pentru intalnirea din seara asta. Bucuria aia te face sa o cauti, bucuria aia, a harului, te face sa nu poti trai fara ea, pentru ca nimic nu se compara cu ea.

Se tot vorbeste despre lepadarea de lume, care nu-i doar a monahului. Este o lucrare care incepe din interior. Si, launtric, putem fi foarte departe de Dumnezeu. De fapt, a fi ortodox nu inseamna a fi apostoloc doar dupa dogma, dupa invatatura, inseamna a fi apostolic si in alt sens. In sensul asta: "voi sunteti in lume, dar nu sunteti din lume". Intotdeauna, cand o persoana este asa, cand se simte, cand vede ca nu este din lume, desi este prezenta in lume, avem de-a face cu o marturie autentic ortodoxa, de ethos ortodox.

Launtric, dupa ce L-am aflat pe Hristos, nu mai suntem din lume. Conexiunea mea cu lumea este interioara. Dependenta mea si relatia mea de servitute, sclavia asta globala - ma refer sufleteasca, in primul rand - sunt taiate, aceste lanturi sunt rupte, si sunt reconectat la Imparatia lui Dumnezeu. D-aia am scris in ultimul articol ca cine nu traieste cu setea cotidiana de Imparatie, am indoieli privitor la credinta lui. Pentru ca am spus: "jumatate de Evanghelie este "pocaiti-va si credeti in Evanghelie", dar cealalta jumatate este "caci s-a apropiat Imparatia Cerurilor". Pentru asta trebuie sa te pocaiesti, si sa crezi in Evanghelie, si nu sa te poacaiesti, cu zicea: "parinte, ma spovedesc, ma impartasesc ca sa -dau un exemplu grosolan - sa castig la loto, sa-mi intre baiatul la facultate, etc, etc adica pentru viata de aici. Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu. Ea, cand vine asa, ca un cuvant exterior, asupra cuiva care nu a deschis usa in interiorul lui, sau nu a raspuns la telefon, pare strain si opresiv. "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu", suna ca un ordin d-asta de la Militie. Suna ca un imperativ exterior care totdeauna tinde sa te inchida, sau sa te respinga, sau sa te manipuleze. Ca multi zic: "aaa, n-am nevoie de religie, pentru ca ma manipuleaza preotii, si-mi ia impozit bisericesc s.a.m.d. O alta forma de incercerare, evlavioasa, sufleteasca. 

Nici vorba de asa ceva. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi(Ioan 8,32). Dar care adevar? Adevarul [din carti]? Nu! Adevarul [din inima ta]. Adevarul care-L afli deschizand usa din inima ta, caci Adevarul este o Persoana.

Ma plimbam cu o fata de liceu si, asa a dat Dumnezeu ca noi eram un fel de vestibul intre liceu si camera duhovnicului, ca sa zic asa. Si spovedania incepea cu noi, fiind un pic mai in varsta. Si, spovedindu-ma si eu public... Da, ma spovedesc public si incurajez pe oameni sa se spovedeasca, ca sa traisca autentic, sa traiasca cu sufletul lor, nu sa traisca cu ce se da la televizor. Ca stau si se uita, si traiesc viata nu stiu carui personaj din nu stiu ce telenovela. Si dupa aia, cand moare, si-aduce aminte de el insusi: "da, eu? viata mea, pe unde a trecut?". Hristos ne cheama sa traim propriile noastre vieti prin viata Lui. De-abia prin El incepe [viata noastra]: "Eu sunt inceputul si sfasitul". Adica primirea propriei tale vieti, propiului tau destin, propiului tau sens. Nu te poti realiza ca persoana fara El

Si ma plimbam cu fata, si imi vorbea de iubire. Toti tinerii iti vorbesc de iubire. De el, de ea. Si i-am zis: "dar iubirea este o Persoana". S-a uitat la mine asa de lung, si a zis: "dar nu-i un sentiment?". "Nu! Este o Persoana. O vrei? Daca este o Persoana, atunci toate lucurile se lamuresc. Tot ce-mi povesteti tu mie, toate tristetea, toata melancolia, toata nefericirea, o sa dispara, daca primesti Iubirea care este o Persoana. Si lasi pe ea, aceasta Persoana, adica pe El, sa te invete iubirea." Si atunci toata perspectiva, ca in iconografie, perspectiva inversa, se schimba, si totul se aseaza in rosturile initiale. Se dezvrajeste perceptia noastra asupra sinelui si asupra celuilalt, si dintr-o data, tragem aer curat in inima, din atmosfera altei lumi, a celei vesnice. Si atuncea se oxigeneaza sangele nostru, cu acest oxigen, si incepe sa se oxigeneze cu adevarat creierul nostru, si sa se deschida cu adevarat ochii nostrii.

Eu va vorbesc acuma asa, pentru ca m-am impartasit. De acolo am invatat sa va vorbesc asa, si dumneavoastra tot de acolo sa va invatati sa auziti si sa simtiti, cu Trupul si Sangele Lui sa va invatati si sa simiti, sa auziti Viata, Adevarul. Iertati-ma, m-am intins.  

-  Parinte, de ce unii preoti uita de poezia ritmata a inimii? Si de ce fac unii preoti catedrale de zeci de mii de euro. De ce nu se multumesc preotii cu ceea ce au si nu fac mai multe scoli, si nu investesc in educatia religioasa a copiilor, de la sate, in mod special.

Pr. Constantin Sturzu:

Mi-a placut mult ceea ce ati spus cu "poezia ritmata a inimii" si ati lovit din plin. Aici e de fapt, mare noastra problema pentru ca secerisul e mult, foarte mult, dar problema sunt seceratorii. Lucrul asta ma obsedeaza de multa vreme, pentru ca vad ce se intampla in jurul meu. Vad dorinta omului de a se apropia de Dumnezeu, si imi vad neputintele mele si a fratilor mei intru slujire. E adevarat ca daca noi am fi cu inima in ritmul iubirii lui Dumnezeu, rugaciunea inimii daca se poate, si cu toate celelalte, cu siguranta multe, multe, s-ar schimba, si voi ati avea la cine sa alergati. Ati veni la izvor de apa vie care ar curge din pantecele noastre, cum zice in Evanghelie, nu ca la izvoare pictate pe pereti, cum zicea Parintele Cleopa. De la un izvor pictat pe perete, vrand sa bei apa nu poti sa te saturi.

Cat priveste partea cu catedralele, nu e vorba ca nu se mai satura preotii, e vorba ca nu mai incap oamenii. Du-te si tu si fa o bisericuta maramureseana si zi-i "Catedrala mantuirii neamului" si cheama acolo, cand slujeste Patriarhul, sa vina bucurestenii, sa vezi, unde incap. 

E teribil in ortodoxie aceste catedrale mari, cum le vedem in occident, desi, sa nu uitam, Sfanta Sofia. E teribila prin amploarea ei, prin dimensiuni, prin arhitectura aceea spectaculoasa si mai ales pe timpurile acelea sa construiesti asa! Deci cunoaste ortodoxia si cum sa procedeze astfel incat sa aibe constructii pe masura unui public numeros, despre asta este vorba. 

Ca, va spun, saracii preoti, intrebati-i pe toti care au facut catedrale, sau biserici mari, vorbiti cu parintii de prin Alexandria, de exemplu, sa vedeti cat chin, cel putin doi dintre ei au fost in pragul mortii, tocmai pentru ca au stat acolo si s-au jertfit pe santier, cu stress, cu bataie de cap, cu intrat in datorii, cu cautat bani. De ce? Ca sa aibe lumea unde sa se roage in biserici. Sunt goale, cumva? Sunt pline doar un sfert? E o nevoie. La patru-cinci mii de familii nu poti sa faci o bisericuta de zece metri patrati.

Iar scoli, nu este misiunea noastra pricipala. Inca, din punctul meu de vedere personal, ne-am dus prea mult in zona sociala - in sensul larg al cuviantului: educational, medical -, ca avem de toate, si spital, si policlinica, si scoala, si gradinita. Nu e rostul nostru. In momentul in care fierbe Biserica, in momentul in care toti ard pentru credinta, in momentul in care ai majoritatea, care vin la Hristos, si cauta sa se adape la modul propiu din Potirul Euharistic, sigur ca te gandesti la lucruri, ca deja astea intra in fierescul lor. Opera medicala, sociala, educationala se face in mod firesc. E o consecinta fireasca. Dar nu cu asta pornim. Ca n-am facut absolut nimic. Caci pana la urma ajungem tot la occident, unde da, s-a insistat foarte mult, si are biserica Romano-Catolica o lucrare, cel putin teribila. E coplesitor daca afli cata filantropie se face si in ce valuare de... Dar, hai sa ne uitam ce se intampla in Biserica, hai sa ne uitam ce se intampla cu bisercile, cum saptamanal se vand biserici in occident, cum saptamanal sunt transformate in tot felul de lucruri, daca nu mai exista uneori sansa sa fie preluate de ortodocsi.

Daca e o relatie vie cu Dumnezeu, de acolo vine cuvantul Domnului care zice: da, dati-le paine sa manace. Dar, ati vazut, ca n-au venit acolo in pustiu, si Mantuitorul s-a ingrijit sa aibe toti paine si peste, iar dupa aceea, eventual, a mai stat de vorba cu ei, si i-a invatat tainele Imparatiei. Ci, mai intai le-a vorbit pana tarziu, i-a invatat, i-a cucerit, i-a conectat la o alta realitate, si au ramas acolo, de dragul acelui cuvant, simteau ca acolo, cu Dumnezeu, e altceva, si dupa aceea a venit momentul hranei, si a inmultit Dumnezeu painile si pestii si n-au murit de foame.

Marius Iordachioaia:

Chestia cu catedrala pe toti ne-a zgandarit, mai mult sau mai putin. Deci nu venim aici, ca mieii nevinovati. Eu zic de mine. Toti discutam, si e normal sa discuti, dar acuma sa transformi intr-un subiect de scandal... Vorbeam despre ratiune si constiinta. Chestia cu catedrala e o chestie de ratiune: dar oare nu-i prea mare, nu-i prea mica. Deja avem tarabele interne. Acuma este problema ta numarul unu, asta cu catedrala? Chiar e problema care te abate, iti sta pe inima? Vorba preotului din articol: bine, tu vrei sa discutam despre piatra, dar hai sa vedem ce te face sa nu poti sa dormi noaptea? Chestia cu catedrala? Ma indoiesc. Deci sa incepem cu lucrurile despre care ar trebui sa vorbim. 

Si am sa vorbesc in continuare pe mesajul acestei intalniri. Doua exemple despre ceva care trebuie neaparat sa spunem. Cand vorbim de credinta, sa vorbim de incredere. Cand baiatul ala de 24 de ani cadea in genunchi in bucatarie, el se incredinta. Doua scurte povestioare despre ce inseamna sa te incredintezi. Pentru ca intalnirea cu Hristos presupune musai incredintare.  

Toti stim Pilda cu fiul risipitor. Imaginati-va ca, a doua zi de dimineata, dupa petrecerea cu fiul risipitor pe care o face tatal, la micul dejun vine fiul risipitor, si, turnandu-si cafea in ceasca, o scapa pe jos si trage o injuratura. Ca el e de la porci, adica a venit acolo cu manierele de la porci. Si, zice crestinul asta: si ce-o sa faca tatal? O sa zica "mars inapoi de unde ai venit!"? Nu, o sa zica, "acuma ce am primit, am primit" - asa se exprima el. O sa zica: "Fiule, acuma o sa invatam impreuna cum se toarna cafeaua in ceasca, cum se spune un cuvant frumos, cum se traieste, iarasi, in casa tatalui". Pentru ca trebuie un timp, ca sa inveti sa traiesti in casa Tatalui. 

Dar e vorba de calatoria aceea de pana acolo. Am dat un exemplu de incredintare, adica un motiv de incredintare. Cand ne temem de Dumnezeu il numim Tata. Multi oameni accepta ca El este Tatal, ca este Creatorul cerului, al pamantului si al nostru, ca Hristos a venit si si-a deschis bratele infinit ca sa ne imbratiseze, si sa ne recupereze. Dar nu avem incredere. Ca, venind la El, si punandu-ne doar fruntea pe pieptul Lui, incredintandu-ne Lui, am fi respinsi la cea mai mica greseala, ca e cineva foarte aspru, ca e cineva care ne-ar respinge pentru ca nu stim sa fim crestini, pentru ca nu suntem niste buni crestini. Daca inima este de fiu - si aceasta este intrebarea: daca am o inima de fiu? Ca asa spune Evanghelia, ca cine crede in numele Lui, ii da puterea sa se faca fiu a lui Dumnezeu. Am o inima de fiu in sensul ca am intentia asta, sa fiu fiu al lui Dumnezeu, un copil al Lui. - atunci lucrurile se deschid. Ca noi vorbim in seara aceasta cu nadejdea ca inimile din aceasta sala vor simti, prin lucrarea harului lui Dumnezeu, pentru rugaciunile parintilor de aici, si din multe alte locrui. Se deschid inimile ca sa cunoasca viata vesnica. Ca asta este viata vesnica, sa cunoastem pe Dumnezeu.

Al doilea exemplu l-am citit pe Doxologia, intr-un material de Inaltul Andrei Andreicut, unde da un exemplu de Blondin, un tip care mergea asa, pe sarma, travesa Niagara. Si a travesat de pe tarmul american pe tarmul canadian. Zece mii de oameni acolo, au aplaudat la sfarsit. Si el le zice: "aveti incredere in mine?". "Da!". "Credeti ca eu pot sa fac asta?". "Bineinteles, am vazut-o cu ochii nostri". "Bun, atunci credeti ca pot sa iau pe cienva in spate si sa traversez din nou cascada?". "Da!" - au raspuns, toti cei zece mii. "Bine, atunci cine se ofera?". Si din zece mii, unul singur, s-a oferit. Si a travesat trei ore si jumate, cu el, cascada. Asta este diferenta intre credinta si incredere. Adica, a crede cu adevarat in Hristos, inseamna a te urca in carca Lui, a te lasa pe mana Lui, a te incredinta Lui. Daca asta exista atunci cand mergi la duhovnic, daca asta exista cand te rogi, atunci calatoria ta e reala, a inceput, ai o viata duhovncieasca, esti viu in duh. Iertati-ma, am simtit ca trebuie sa spun asta.    

- Mi-am pierdut inima. Am ajuns sa invidiez pe cei entuziasti si ravnitori. Cum pot evita nepasarea si impietrirea inimii?

Pr. Constantin Sturzu:

Important este la capitolul asta sa avem rabdare, sa nu asteptam rezultate spectaculoase, si sa intram, asa, in ritmul asta al Bisericii, cu postire, rugaciune, spovedanie sistematica, cu imparatasanie. Caci, nefacand toate lucrurile astea, inima nu se poate despietri cu de la sine putere.

Pe de alta parte nu te gandi ca daca ceilalti au entuziasm, gata, au rezolvat problema. Pai sa vedem ce s-a intamplat la manastirile din Athos. La un moment dat, calugarii n-au mai cautat relatia aceasta vie cu Dumezeu asa cum stim ca o cauta isihastii. Au inceput sa fie foarte activi, foarte energici si ce au inceput sa faca? Au inceput sa cerceteze, sa vada, sa studieze, sa inventeze si acolo, am vazut la manastiri, la propiu, ceea ce numim astazi stiinta, baza incipienta, radacina. Si iata acuma stiinta cu efectele ei si bune si rele, si cu confortul, si cu toate celelalte dar si cu aceasta alienare. Deci nu e neaparat semnul unei sporiri duhovnicesti, cand vezi pe cineva foarte entuziast, foarte energic, foarte implicat, se duce, e spirt prin biseric, ajuta. Nu este asta neaparat.

- Ati vorbit de o fata care traia cu un baiat de sapte ani. Colega mea de camera se afla in situatia asta, insa atunci cand ii spun de spovedanie nu vrea asta, argumentand ca nu are nimic pe suflet. Multi dintre cei care sunt in jurul ei vad ca nu este bine, dar ea nu constientizeaza asta. Cum sa ma comport fata de ea? Cum se pot indrepta lucrurile?

Marius Iordachioaia:

In primul rand colega credincioasa - ca am inteles ca este este scenariu. Din fericire fata aceea de care v-am povestit nu mai face asta de mai mult de un an de zile, se spovedeste, traieste foarte aproape de manastire. Noi, suntem arondati, grupul de la Piatra Neamt, la Manastirea Pangarati, avem acolo duhovnic. Parintele a mai spus-o de multe ori, Manastirea Pangarati este o manastire pentru tineri. Incepe sa fie din ce in ce mai mult o manastire pentru tineri, cu aplecare deosebita pentru tineri. Este un film acuma pe "Universul credintei" cu Parintele Petroniu. Sa veniti, sa-l cunoasteti. Poate il stiti. Si Parintele Petroniu, staretul Manastirii Pangarati, vorbeste despre asta: "ne bazam pe harul sfintelor taine, si spovedim si pe masura pregatirii, impartasim cat de des se poate", pe masura pregatirii tinerilor! Pentru ca baza este in harul sfintelor taine.

Revin, tanara aceasta nu mai traieste in pacat, si nici o mare parte din satanistii pe care i-am cunoscut nu mai sunt satanisti, nu din cauza ca i-am cunoscut eu, nu sunt nici angelici, ci sunt oameni normali, adica fara ocult. Pentru ca nu-i hocus-pocus, nu incercam aicea sa vindem vre-un produs. Pur si simplu vorbim despre lucrul cel mai important. Nu scrii poezii despre cratita.

Da! Vorbeam de aceasta tanara si de Pangarati, si cine poate sa vina, sa vina si pe la noi. Si vreau sa va zic ceva despre mantuirea aceasta a inimii. V-am zis despre tinerii aceia care frecventau ocultul, multi dintre ei n-o mai fac. Spuneam aici, intr-o poezie ca "o fericitilor avva, Parinti de alta data, voi va impartasiti ca sa va indumnezeiti, noi ne impartasim ca sa devenim oameni"

 Pr. Constantin Sturzu:

Ca sa nu murim mai degraba si sa devenim oameni.

Marius Iordachioaia:

E un mod terapeutic, e un proces de vindecare, dar lucreaza, e un mod viu, real. 

 Pr. Constantin Sturzu:

Acolo era o intrebare referitoare la "ce sa fac ca sa indrept?". Nu mai indreptati pe nimeni, opriti-va din procesul asta de indreptare, ca nu asta este misunea voastra sa indreptati lumea. Nu asa, in niciun caz, adica "eu, ce sa fac ca sa indrept pe cutare?". Asta este o gandire nesanatoasa, neortodoxa. Gandirea mea este cum pot sa ajut pe cutare sa-l apropii de Dumnezeu. Si Marius are un raspuns aicea, la ce poti face pentru acea persoana si ce poti face in astfel de situatii. Te rog, Marius...

Marius Iordachioaia:

Asta este pozeia preferata a Maicii Siluana si a Parintelui Sturzu. Ce este rugaciunea. Adevarul este ca asta voiam sa spun si eu. Pentru ca inceputul este sa te rogi tu pentru persoana respectiva, adica sa vorbesti tu la telefon cu Dumnezeu pentru el: "Doamne, vine acuma! O clipa! Ii spun sa vorbeasca cu Tine!"

ce este rugaciunea


a te ruga pentru cineva
inseamna
a-i imbraca sufletul cu carnea ta
a-i incalzi inima cu suflarea ta
a-i hrani fiinta cu viata ta

a-l vizita in temnita sa launtrica

Ca despre asta e vorba, si pentru asta mi-a dat Parintele poezia. Noi, in launtrul nostru suntem toti o sigura fiinta, daca dam la o parte ceea ce ne apartine. Si de acolo poti face vizite in rugaciune, poti incalzi, poti imbratisa, saruta, mangaia. Dragostea aia trebuie sa o descoperim noi, cea prin Duhul Sfant.

a-l gazdui peste noapte in inima ta...

Adica cand ii spui numele acolo, e ca si cum ai tine un bebe la piept si zici: nani, nani. Il tii in inima ta, si-i incalzesti cu rugaciunea sufletelul, si ai sa vezi cum el se schimba, datorita Duhului Sfant.   

a te ruga pentru cineva 
inseamna 
a-I oferi lui Dumnezeu trupul 
cu care
sa-l poata iubi...

Cand te rogi pentru cineva, asta e prima dovada de iubire, de iubire care poate schimba, de iubire care a creat lumea si mantuieste.

Vreau sa va spun altceva, alta poezie legata de apropiere asta, ca celuilalt sa nu-i tineti predici. Sa nu-i tineti predici! Asta sa n-o faceti! Cum zicea Parintele: nu dati buzna! Pentru ca premiza deja este una de mandrie, ca tu esti pregatit, ca tu esti credincios, tu esti... Nu esti! In poezia asta se vorbeste despre o anumita empatie si de o anumita umilinta de a te pune sub celalat si de a-l impinge pe el in sus cu rugaciunea ta, cu inima ta.

E o poezie in felul in care eu tanjesc sa ma apropii de cineva, si care cred ca e modul autentic de a te apropia de cineva.

şcoala iubirii

în fiecare dimineaţă copiii
îmi privesc dormind şi mă întreb:
când oare voi învăţa să îi trezesc
aşa încât nu frigul zorilor
să le pătrundă-n inimi
ci doar
lumina lor?

căci de nu voi învăţa cu ei aceasta

Adica cu fiintele care poate sunt cel mai usor de iubit. 
de nici un om să mă apropii nu voi şti
aşa încât pe el să îl trezesc la viaţă nu
frica mânia sau
tristeţea
lui...

Cred ca ati observat in viata cotidiana, cat de usor, in interactiunile dintre oameni, felul nostru de ne apropia, de a vorbi, trezeste un sentiment, o stare, nu prezenta persoanei. Modul de relationare, cel care poate trezi aceasta persoana, este doar cel in Hristos, doar cel in Duhul Sfant. Doar Duhul Sfant poate sa faca vizibila, poate sa energizeze, sa faca sa irumpa din bezna aia in care este tinut, persoana celuilalt. Si asta este libertate. Asta este a fi.

- Duhovnicul meu este foarte ocupat, si ajung foarte greu la el, si astfel nu ajung sa ma impartasesc cand am cea mai mare nevoie. De ce? Oare Hristos nu vrea sa intre la mine tot timpul?

Pr. Constantin Sturzu:

Sa-l intrebi foarte bine pe duhovnicul tau.   

Voi ati auzit de poarta cea stramta? Cat de stramta este calea aceasta? Cat de stramta e poarta cea stramta? Cam asa e si aici. Nici intr-un caz nu e asa de stramta sa nu poti trece. Daca duhovnicul tau are atata timp, pe acela sa-l folosesti. Acuma sigur, daca lucruile poate necesita mai multa atentie si omul respectiv nu poate, desi are calitatea de duhovnic, poti apela la altcineva, ca nu e nicio nenorocire sa schimbi duhovnicul. Dar, in general, va spun ca problema nu este a timpului, ca nu ne ajunge noua timpul, ca vrem sa avem cat mai mult timp din partea duhovnicului, problema este ca nu stim noi sa folosim ce avem, atat cat este, ca de acolo poti lucra. Deci aia e masura ta, inseamna ca restul e ceva in plus. Cum e o cescuta mica pe care vrei sa o umpli si restul cade pe jos. Deci sigur se poate totul rezolva, decat daca nu sunt probleme mai grave si ai mai multe de rezolvat, nu esti pus pe cale, si ai nevoie de o indrumare.

Deci sunt doau raspunsuri. Fie schimbi duhovnicul, daca chiar crezi ca e de lucru acolo, fie vezi ce e schimbat in modul in care te raportezi tu la Dumnezeu si cum folosesti timpul pe care ti-l acorda duhovnicul, la maxim.

- Ce facem cu nevoia de distractie a copiilor, de a trai? De unde incepem dialogul? Sunt copii care inca nu au cazut in pacate, care sa-i afecteze. Inca nu sunt la fundul sacului. Cum le vorbim despre Dumnezeu?

Marius Iordachioaia:

E dielicat cu copilasii. Mi-aduc aminte o intamplare cu Horia Bernea, un pic mai riguros asa, si a propos de asta cu catedrala. Intr-o zi caniculara, s-a tras la umbra intr-o biserica. Si acolo, in fata altarului era un preot in maieu si cu o sticla de vin pe masa si un pahar, facea niste registre. Si Horia Bernea a zis: "parinte, da ce faci? E casa lui Dumnezeu! Cum stai asa, in maieu, cu sticla de vin pe masa, in fata altarului?". Si parintele zice: "stii ceva? Eu, aicea sunt acasa la mine. Tu, daca nu te simti asa, poti sa pleci!". Si i-a povestit unui licean si a zis: "Tare mi-a placut! La preotul ala ma duc!".  Pentru ca e autentic.

De ce zic asta cu copiii? Vedeti, in fiecare duminica copii in biserica, cum stau ei la Liturghie, se joaca. Nici nu trebue altfel. Nici nu trebuie brutalizati. Parintele Sofronie de la Essex, in Anglia, daca cititi cartea asta a lui Herotheos Vlachos, "Cunosc un om in Hristos", pentru ca sunt multe sfaturi acolo, din dialogurile lor culese. Si spunea: cumparati-le haine, ducet-i la restaurant, pe tineri, lasati-i sa traiasca in comunitati diverse, nu-i izolati. Sfaturi pe care multi duhovnici de la noi, mai le-ar bloca. Noi traim intr-o societate care seamana tot mai mult cu cea capitalista, democrata. Si cred ca sunt sfaturi foarte bune la Parintele Sofronie despre cresterea copiilor intr-un astfel de context.

Copiii trebuie sa se simta acasa in biserica. D-asta v-am povestit intamplarea de dinainte. Sa nu traiasca cu senzatia ca la biserica e o pedeapsa, e obligatoriu, e ceva fortat. Sa se simta acceptati, primiti in biserica, asa cum sunt ei, copii, nu transformati dintr-o data in adulti de 50cm, cu fete foarte sobre care, cum povesta unul: cand eram in armata si mergeam la biserica, plutonierul ne zicea inainte de intrare, cand intrati, luati casca din cap, o puneti asa, langa corp si numarati pana la doisprazece, rar. Si lumea se intorcea si zicea: ce evlaviosi sunt soldatii!" Deci sa nu ajungem cu copii la lucruri de genul asta. Lasati-i sa fie vii. La biserica ii ducem ca sa fie cat mai vii. O sa se aseze lucrurile.

Acuma poate ca asta pare superficial, dar asta alaturi de duhovnic. La copiii! Spovedanie cat mai deasa cu duhovnici. Duhovnicii, cel putin care ii stiu eu, stiu sa se poarte foarte dulce si gingas cu copilasii, asa incat sa nu simta ei ca au fost intr-o situatie traumatizanta cu dusul la biserica

Si e foarte bine cand vin mai mult copii si se joaca in curtea manastirii. Stau parintii mai mult afara cu ei. Ferice de ei, de cei care vine cu toata familia. Este intr-adevar extraordianar sa vezi familii cu cinci copii sau mai multi. Intr-adevar cel putin un parinte sta afara cu copiii, dar ii imbisericeste, dintr-o stare de joaca si de firesc

Dar, ajuta de mici, esential, duhovnicul. Obisnuiti de mici cu impartasanie deasa, si cu Liturghie, si cu viata de rugaciune in casa. Bine, toti stim placa, toti stim lucrurile astea. Eu cred ca esential ajutorul pe care il poti primi este cel al duhovnicului, in educatia copilului, si depinde foarte mult de intelegerea dintre soti. Daca sotii obisnuiesc impreuna sa se roage, atunci cea mai mare problema care ar fi in educatia lor, este inalaturata. Acuma discutia e vasta, si ar trebui numai o conferinta despre asta, si sunt altii care se pricep mult mai bine decat mine pe partea asta, dar putem despre mediul inconjurator, copiii.  Saptamana trecuta imi povestea un preot din Piatra ce problema a avut cu copiii la scoala. Atata va spun: fata de preot, de un an de zile in echipa de baschet a scolii, si nici o colega de echipa nu i-a dat intr-un an de zile o pasa, pentru ca este fica de preot. "Fata colivarului, fata popii", etc. Deci putem vorbi multe.

- Pentru cine ar trebui sa ma rog mai intai? Imi vine gandul ca eu sunt dusmanul meu, deci ar trebui sa ma rog mai intai pentru mine?

 Pr. Constantin Sturzu:

Nu, ar trebui sa te rogi mai mult pentru altii. Pentur mine, rugaciunea pe care o stim: "Doamne, Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!" Dar multi au dat marturie ca au avut mai mare folos duhovnicesc, si au iesit din anumite situatii cand nu se puteau ruga, cand a trebuit sa se roage pentru altii. Poate ca pe tine te neglizezi, nu ai puterea, dar cand stii ca ala este intr-o situatie nenorocita, te rogi pentru el. Si, atunci, credinta cea mai mare este sa te rogi mai intia pentru dusmani, pentru cei care stii ca te urasc. Daca incepi cu ei sa te rogi, atunci se intampla ceva in inima ta. Din pacate lumea nu intelege lucrul acesta.

Am primit zilele trecute un mesaj insistent, de la o doamna din Franta, care ma ruga nici mai mult nici mai putin decat sa citesc Psalmul 108 timp de 40 de zile - Psalmul 108 era cu blesteme, sa ramana copii orfani... Ma rog, e de discutat Psalmul asta. Imi da doua nume sa le pomenesc, ca "ce mi-au facut ei mie, sa le dea Dumnezeu lor". Dar ea nu-mi spune numele ei. Imi da numele celor doua persoane, pe care le pomenesc cu drag. Si, cam asta se intampla si cu noi. Crestini suntem! Dar ajuta mult rugaciunea pentru celalalat.

In rest e bine, daca iti accepti aceasta moarte, si-L chemi pe Dumnezeu in aceasta moarte, dar nu oricum. Vezi sa nu fie cu deznadejde. Nu in sensul ca nu mai ajungem nici acolo, ci in sensul ca sa intram intr-o relatie cu Dumnezeu pe cat se poate, la scaunul de spovedanie si impartasanie. In momentul in care faci asta, in mod normal gasesti un duhovnic care, vazand atitudinea si pocainta ta, sa te lase sa te apropii de Potir, ca asa supravietuiesti, asa poti sa omori ce te omoara si sa inviezi.  

Marius Iordachioaia:

Stiti ca Sfantul Siluan spunea ca crestinismul incepe cu iubirea de vrajmasi. Acolo incepe! Si pentru multi, nu vreau sa spun ca este usor, dar este usor daca privesc unde trebuie. Daca privesc pe Hristos, devine usor: "luati jugul Meu, ca devine usor". Ce credeti ca e usor?! Dar, ce vreau sa zic? Este cu neputinta sa nu aveti conflicte in viata de zi cu zi. Si eu am probleme la servici, pentru ca am probleme intr-o societate care nu traieste dupa o mentalitate evenghelica, nu traiete dupa poruncile evanghelice, ci traieste dupa alte principii in genral contrare Evangheliei lui Hristos.

Si atuncea - vorba unuia - esti ca un om care are un pestisor de aur si zice: "vai saracul de tine, stai in apa aia rece toata ziua. Ia sa te scot eu pe tine de acolo sa nu faci reomatism". Cam asa e societatea. Adica, pentru mine apa e Dumnezeu, viata mea originala si vesnica. Acolo ma simt eu ca pestele in apa, cum se simtea preotul in maieu in biserica, acolo este casa lui.  Si eu ma simt acasa la biserica, nu ma simt acasa la mine acasa. La mine acasa ma simt ca in sala de asteptare de la gara. Pentru ca esti mereu acolo, ca intre doua plecari. Vii-pleci, vii-pleci. E un loc in care ma pregatesc sa ma duc acasa, la biserica.

Atata timp cat nu primim Evanghelia intreaga, aia cu "Imparatia lui Dumnezeu", n-o sa ne iubim vrajmasii. Pentru ca atunci cand te rogi pentru vrajmasi, primesti har. Zice: "dai sange, iei har". Sa stii ca-ti sangereaza inima cand ai un dusman, da' unul adevarat, care te chinuie, unul care-ti face mult rau. Si sa treci peste tot ce vine din tine, toata dulceata aia de matraguna din inima ta! Ca la conflicte, asa, se vede cine esti. E ca un buboi conflictul, care stoarce si iese, iese, urat mirositor, de acolo, din launtrul nostru. Si Dumnezeu ingaduie conflictele astea tocmai ca aibe loc cunoastere de sine. Si iese asa o manie, in loc de a imbratisa. Si, in loc de asta, mainile astea pornite sa [se inclesteze], trebuie sa ceara binecuvantare pentru cel ce te blesteama, sa te rogi pentru el. In momentul ala vine un har mare, cand te rogi pentru vrajmasi. Sangereaza inima sa faci trecerea asta. E o nevointa interioara de a trece de la manie la rugaciune. Si, in momentul in care, cu ajutorul lui Dumnezeu, te rogi pentru vrajmasul tau, vine un har mare. Dar deja asta este o regula care nu este a vietuirii in lume, ci este a poruncilor lui Hristos care ne conduc spre Imparatie. Aduc Imparatia spre noi, si ne conduc pe noi spre Imparatie. Deci fac parte din legislatia, din Constituita altei lumi. Si harul lucreaza pentru a te integra in celalta lume, nu in Uniunea Europeeana. Si, harul ala trebuie urmat unde duce El, si lucrat ceea ce El inspira si face sa lucrezi. Nu este dat ca sa rezolve conflictul, nu este dat ca sa poti sa duci mai departe viata ta in lume, intr-un mod optim, ci harul care vine, te smulge din conflictul respectiv. Conflictul insusi, suferinta insasi in crestinism, devine o catapulta, ceva care te impinge din spate spre Imparatia lui Dumnezeu. Problema insa este ca noi nu vrem Imparatia lui Dumnezeu, ne intoarcem cu fata spre lume tot timpul, si atuncea mergem in sens contrar harului. Il pierdem imediat pentru ca noi zicem: "eu vreau sa rezolv problema aici. Aici vreau sa fiu cel mai tare, pentru ca sunt aici, si pentru ca am interese aici". D-aia insist ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor. Cine nu L-a primit pe Hristos, ca sa mearga in Imparatia Cerurilor, in scurta vreme se va desparti de Hristos, caci are alte interese fata de El, merge in alta parte. Trenul duce spre Imparatia Cerurilor, se da jos din tren, ca el nu merge acolo.

Ati vazut in Evanghelie, si de la Ioan Botezatorul incoace, toti care vor sa intre in Imparatia Cerurilor dau navala, pentru ca ei asteptau sa intre in Imparatia Cerurilor. Problema este daca noi o dorim! Si cum sa vorbesti despre Imparatia Cerurilor? Iata o lume in care sa nu fie nici macar o suferinta, nici macar un singur avort, nici macar o singura lacrima de durere. Vreti acea lume? Asta este intrebarea: noi am vrea acea lume? Noua acuma ne este bine, stau aicea in fotoliul asta confortabil, si undeva in Somalia mor de foame. Stiti fotografia aia celebra cu vulturul, care pandeste un copil distrofic, sa-si dea ultima suflare, ca sa se hraneasca din el? O stiti? Da! Cel care a facut fotografia aia a devenit celebru. A luat premiu si dupa aia si-a pierdut mintile, pentru ca el a trait trauma, pentru ca a lasat copilul acolo.

Ei, de multe ori m-am gandit ca exact asa suntem noi in lume, din punct de vedere launtric, sufletesc. Cum era copilul ala somalez, numai piele si os, chircit, gata sa-si dea suflarea, asa este si sufletul din noi. Si vulturul ala, stiti cine e? Il stiti cine e, da! Ca am inceput cu Hulesbeek, care a zis: in seara asta, va culcati frumos in patul dumneavoastra parfumat cu Lenor, si maine dimineata va puteti trezi in iad. Stiti cine e vulturul ala care asteapta ca sufletul vostru sa-si dea ultima suflare? Stiti cine e Trecatorul care nu face poza si ia copilul de acolo, daca il chemi? Stiti si asta!

Vorba lui André Frossad, cand s-a converit, ca a zis: "am intrat ateu si am iesit crestin"- cand a intrat intr-o biserica. In doua minute. Si a scris o carte: "Dumnezeu exista, eu L-am cunoscut!". Si acolo zice: mi-am dat seama ca intalnirea asta a fost atat de coplesitoare si atat de reala, incat, si se exprima ulterior: "si era acolo a doua persoana a Sfintei Treimi. Nu pot sa-I spun numele, ca sa nu-i ranesc tandretea". Deci ce intensitatea a avut acea intalnire, ca simtea ca i-ar rani tandretea cu care l-a coplesit daca I-ar rosti numele!

- Si daca am dat buzna in viata cuiva si l-am alungat, eu sunt responsabil pentru asta? Ma simt vinovat!

Pr. Constantin Sturzu:

Ei, acuma sigur ca ne facem noi vinovati de multe care sunt in lume, dar adesea si celalalt e smintibil. Noi sa ne vedem partea noastra de vina. Poate ca eu am avut o anumita atitudine, o anumita prezenta care n-a fost in duhul lui Dumnezeu sau cine stie din ce alte motive, si sa vad unde am gresit, daca e asta, ca e posibil si sa nu fie nici asta. Sa nu ne invinovatim asa...

- Cum putem determina un tanar, care refuza categorc existenta lui Dumneu sa-l fac sa inteleaga existenta lui Dumenzeu. Si, de asemenea, sa duca o viata crestineasca? 
Pr. Constantin Sturzu: 

Sa-l refuze pe Dumnezeu pana la capat si apoi il va primi pe Dumnezeu. Nu poti tu sa-l convingi. Au existat si filosofi si teologi cu argumente. Lasa-l pe om sa-si traiasca pana la capat experienta si-L va intalni pe Dumnezeu.

- De mic stau la bunci. Pe tata nu l-am mai vazut de cinci ani, iar pe mama o vad o data intr-un an. Cum sa inteleg faptele lor fata de mine? Ce i-a determinat sa se indeparteze de mine? 
Pr. Constantin Sturzu: 

Nu stiu daca neaparat s-au indepartat pentru ca au vrut. Poate ca sunt motive obiective aicea si e greu de apreciat, insa e o durere mare la persoana aceasta. Si ceea ce eu am invatat din experienta, si din propia viata, este ca cine nu are mama, e ca sa castige o mama mai presus de toate mamele, pe Maica Domnului si cine n-are tata e ca sa-l castige pe Dumnezeu ca Tata. Am vazut multe situatii de genul acesta in care chiar orfani, au fost luati in grija chiar de Dumnezeu si realmente purtati pe brate. Deci este si o durere mare, dar si o "sansa" teribila - desi suna ciudat - de a se raporta mai mult la Dumnezeu ca Tata, si mai mult la Maica Domnului ca mama. Si Dumnezeu-Fiul, Mantuitorul este si fratele nostru, si prietenul nostru.

Marius Iordachioaia:

Am intalnit des reprosul asta: de ce nu ma ajuta Dumnezeu?

Am aicea o poezie. Apreciez foarte mult ca mi-a fost trimisa. Vorbeste-mi pe limba mea mai mult, te rog. Ajuta-ma sa accept tot ce-mi dai. Mi-e frica la propiu sa mor cu iadul iubirii tale in rai.

Multi simt asa, ca un iad apropierea aceasta de Dumnezeu, asa il percep. Sunt mai multe lucruri. Unu: o percep asa din cauza pacatelor. Pacatul nespovedit, nevarsat imi modifica perceptia, deformeaza perceptia. Percepem amarul dulce, dulcele amar, si d-aia e indicat sa te spovedesti, sa departezi ceea ce perverteste perceptia. In al doilea rand: "de ce nu ma ajuta Dumnezeu sa: ". Si aicea este ceea ce v-am spus cu Imparatia Cerurilor, dar eu am alta treaba, am alte probleme.

Vorbeam de incredintare, care este marca adevaratei credinte. A crede in Hristos inseamna a ma urca pe umerii Lui si a la lasa dus unde ma duce El. Cum adica?  Da, este Dumenzeu intrupat, da a venit sa ne mantuiasca si El stie ce inseamna asta. Stie totalmente, El stie ce inseamna asta, si eu ma las lucrat de El. Unde ma duce El asta inseamna mantuire, nu unde vreau eu sa merg. Nu ma ajuta Dumnezeu sa-mi fac eu niste lucruri ale mele? Pai Evanghelia nu este asa: credeti in Hristos, si El are sa va rezolve problemele. Nu! Problemele tale pot sa apartina unei vieti false, gresite, unei proaste directionari. Da, incolo  daca te duci o sa ai problemele respective, dar Hristos te duce in partea ailalta. A crede in El inseamna a te lasa dus incolo, si atunci toate problemele din partea dreapta nu mai sunt ale tale, pentru ca nici tu nu mai esti acelasi om in viata. O converitre, o renastere care arata ca te-ai intalnit cu Hristos. Asta produce, o schimare de drum, o schimbare de sens, o schimbare de destin. A crede astea inseamna, sa te lasi dus, sa te lasi atras chemarii. Ca vine chemarea, si apoi sa te lasi tras, unde te trage. Pai lasa-te tras, prin spovedanie, impartasanie, biserica, Litrughie.

 Ca vorbesc unii despre Litrughie: cum sa faca sa traiesc Liturghia, cum? Ca ma doare. Pai lasa sa te doara la inceput, ca e din pricina pacatelor, si dupa ce incepi sa te spovedesti, nu te mai doare asa de tare. Dimpotriva, incepi sa treci in partea ailalta, pe celalalt versant, sa fie mai bucuroasa experienta. Ca i-am zis lu' unu: mai, eu cand cant la Liturghie, cant si cu parul de pe picioare, nu numai cu buzele si oleaca de pe aici, de prin trupul meu. Toata fiinta mea este prinsa acolo, in Liturghie. Si cand nu este prinsa toata, o bucata din mine nu participa, inseamna ca am probleme, trebuie sa dau pe la duhovnic. Semnal de alarma, nu sunt viu, mi-a amortit genunchiul, pentru ca nu particip la imensa bucurie transfiguratoare a Liturghiei, in care-i tot, Cuvant, Trup, Sange. Tot Hristosul imi este dat mie la Liturghie. Ce pacat sa nu ma impartasesc la Liturghie! As trai ca un esec faptul ca nu te-ai impartasit la Liturghie. Bine, ca sunt si motive, dar asa, ca un principiu, pentru ca Hristos mi se ofera complet, tot mi se ofera. Dar noi traim o bucatica, prima Liturghie cu laba piciorului, restul l-am lasat acasa, sau a ramas in alta parte, nu e acolo, ca sa primeasca pe Hristos.

- O femeie are trei copiii. E iar insarcinata. Doctorul i-a spus sa aleaga intre viata ei, sau a copilului. Ce sa faca mama?

Am vorbit cu o astfel de femeie, chiar din familia mea. De curand a ramas insarcinata, dupa trei cezariene, - e in Italia - si, doctorul i-a spus dupa a treia cezariana, sa nu mai ramana insarcinata. Si ea a ramas, s-a dus i-a tras un perdaf: nici nu vreau sa te vad! Pana la urma i-a inmuiat inima, pentru ca ea a inceput sa planga si i-a spus: eu nu pot sa sacrific aceasta viata, voi da nastere la aceasta viata, orice ar fi. Si imi povestea ca: eu incepusem sa fiu foarte deznadajduita, cum ma certase foarte tare, si incerca el acuma sa ma incurajeze: totul o sa fie bine. Lasa ca facem noi! Si a plecat de acolo intarita.

Deci nu poti sa spui. Sa-si ia unul din cei trei copii in fata si sa-si spuna: acuma aleg daca sa traiesc eu sau acest copil. Si sa-si inchipuie daca poate sa junghie acel copil pe care il are in fata ochilor. La noi asta este problema ca trebuie sa vedem, sa pipaim, sa ne rada, sa ne planga si atuncea e copil. In rest nu e copil daca e acolo in burtica. Deci inchipuiti-va, daca poti sa-ti omori unul din cei trei copii, si daca poti, omoara-l si pe-al patrulea, nu mai conteaza, nu?

- Dupa ajutor dat tinerilor si oamenilor, in general am obosit. Inima mea s-a ghemuit intr-un colt si nu mai poate sa ofere. Am reusit pana acum sau a fost un esec?

Marius Iordachioaia:

Apare foarte des. Si Sfantul Pavel vorbea: sa nu cadem in osteneala sufletelor noastre. Exista o osteneala a sufletului. Mai ales la activisti. In lupta mea de a fi folositor tinerilor si oamenilor, in general, am obosit. Ceva, ceva, nu e in regula cu activitatea asta pentru ca ea ar trebuie sa aduca har. Nu tin minte sa fi participat la o actiune d-asta de dragoste frateasca, caritabila, sau cum vreti sa-i spuneti, ci la manifestarea dragostei lui Hristos. Asta e intrebarea: e dragostea lui Hristos acolo? Hristos le spune Apostolilor ca oameni vor vedea faptele voastre bune si vor slavi pe Dumnezeu. Si cumva faptele alea vor vorbi despre Dumnezeu. Au har in ele, au acolo altceva. Si, de obicei, cand participam la lucrurile de genul asta eram tot mai ostenit.

Deci, cunoasteti sintagma nevointa eretica, de la Parintele Rafail Noica. Deci ceva se face intr-un mod neortodox. Dar trebuie sa fie o lucrare duhovniceasca, indiferent ce faci, cu rugaciune. Pui in rugaciune, ca sa fie o lucrare duhovniceasca. Sa nu cadem intr-un activism d-asta ca acela ne va ostoi, ne va obosi teribil, ne va consuma. Asa poti sa ajungi chiar sa nu mai dai pe la biserici, atat de obisit interior si de golit, incat sa-ti pierzi credinta. Deci, cand se intampla ceva de genul asta, e un semnal de alarma. Trebuie sa-ti  cercetezi premizele activitatii tale. De unde vine ceea ce faci? Ca sa se duca unde trebuie.

Duhul Sfant e un Vant care, nu stim de unde vine si unde se duce, si asta e tocmai o invitatie la incredere. Si nu zicem "pai spune-mi de unde vii si unde te duci, si ma hotarasc eu daca sa ma incredintez sau nu. Nu stii de unde vine si unde se duce, dar te incredintezi unde te duce El. Cand este facuta asa lucrarea, ca o marturisire a lui Dumneze, e usor sa marturisesti asa.

De exemplu tinerii au o nevoie acurta de partasie, si ei sa mai discute intre ei, sa aibe asa, o atmosfera frateasca. Dragostea asta frateasca e o nevoie, e ceva caracteristic care ar trebui sa apara spontan. Si nu prea apare. Nu prea exista comunitati. Eu sunt din Piatra Neamt si cand ne-am dus cu primii tineri ca sa cautam un duhovnic in Piatra Neamt, primul lucru pe care ni l-a spus un parinte a fost: "dar nu e post". Stai un pic! Am ramas si noi asa... Si vreau sa zic ca l-am gasit la un schit, langa oras. Asa s-a potrivit. Nu invinovatesc pe nimeni, Doamne fereste! Daca m-ati intreba: in Piatra Neamt, la ce biserica exista o lucrare cu tinerii?". "La Manastirea Pangarati, la 20 km de oras". Eu nu stiu. Adica exista ATOR, exista asa, dar nu pe sigle, adica noi apartinem de ASCOR sau ATOR. Nu pe formate dintr-asta. Nu! Ci pentru ca apartinem parohiei! Nu se incheaga in parohii nuclee de tineri, in care sa vezi ca se cultiva dragostea frateasca. Conteaza foarte mult ca un frate sa puna umarul cand iti este greu, si ca intreaga comunitate sa se roage pentru tine cand ai o problema. Noi avem asa, o problema de proasta pudoare. Adica nu vad in biserica ca vine un frate si-ti spune: mai am o problema. Si sa gasesti in biserica doi, sau trei frati, care sa se roage, sa posteasca pentru tine. Adica sa existe asa, un mod creativ in Biserica care sa dovedeasca inspiratie si insufletire. Cuvinte esentiale in ortodoxie. Le-a spus Cuviosul Sofronie de la Essex. Inspiratie si insufletire sa se vada, ca bate Vantul, ca e viata! Nu reguli, nu canoane in sensul rigid al termenului. 

 Pr. Constantin Sturzu:

Daca este vorba de oboseala fizica, sigur, asa este, si Apostolul Pavel indemna pe Timotei, ucenicul lui sa aibe grija de slabiciunile lui trupesti, dar aici inteleg ca e vorba de inima, care nu mai poate sa ofere, iar problema e, in situatii de genul acesta, faptul ca ai fugit de tine insuti. Ai fugit pentru altul, ca tu sa fii folositor altora, doar ca sa nu te preocupe propiile tale probleme. De ce? Pentru ca e mult mai simplu. E mult mai usor sa ne ocupam de altii decat de noi insine. Uitati-va: e mult mai usor sa stau pe internet, sau pe Doxologia, decat sa spun Doamne Iisuse... sau sa ma infranez. Asa e si aici. E de inteles, asa facem toti, nu e nicio surpriza. Acuma inima nu mai poate sa ofere pentru ca s-a saturat si nu mai poate sa fuga. Nu mai fugi, nu te mai tot ocupa de altii, din moment ce nu poti sa te ocupi de propiile tale probleme. In primul rand avem de lucru aici, inlauntru. In momentul in care tu iti rezolvi problemele, si acolo tu lucrezi, nu neapart se rezolva, dar sa fii in lucrare, nu obosesti sa ajuti pe celalalt. Nu ai cum sa obosesti, pentru ca nu esti tu cel care oferi energia. E harul Duhului Sfant cu a carui putere lucrezi si atunci dimpotriva. Uitati-va la toti parintii imbunatatiti sau la toate maicile implicate care cresc in felul asta, pentru ca vine si mai mult har si atunci curge catre ceilati, si asta iti creaza o bucurie. D-asta spunea si Sfantul Serafim de Sarov, cand vedea pe cineva: Hristos a inviat! Bucuria mea! Nu, cand a venit cineva: ce sa mai fac cu asta? Sa-i citesc rugaciuni, sa stau de vorba cu el, ca ma plictiseste.

- Credeti in devenirea artistului ca formator de opinie publica? 

Marius Iordachioaia:

Cu siguranta ca e un mare vinovat daca e in societate. Are o imensa raspundere, pentru ca de obicei, dupa cum se poate vedea, i se da microfonul, ca e artist. Vorba Parintelui Steinhardt, sa va vorbeasca poetii...  Ca exista poezie buna si exista poezie chair demonica.

Eu pe la 20 de ani citeam poezie d-asta post-modernista si simteam efectul ei devastator launtric, si chiar mi-am spus la un moment dat ca daca eu continui sa citesc si sa scriu ceva de genul asta asa sigur voi sfarsi cu cravata inversa, ceva hurmuzian. A propos de Hurmuz, ca stiti poetul asta care s-a spanzurat. M-am dus cu Hurmuz la biserica sub brat, adica cu volumul. Era in perioada aia despre care vorbeam, de intoarcere de la ortodoxie la ortodixie prin literatura sau prin alte parti. Si m-am dus cu Hurmuz sub brat, si-mi placea Litrughia asa de tare ca simteam nevoia sa mai ies afara sa mai citesc. D-aia zic ca doare Liturghia la inceput, pentru ca ea este indumnezeire, curateste, lumineaza si indumnezeieste. Asta se intampla in Liturghie. Pocaiti-va, spovediti-va, ca sa va puteti oferiti complet prin Liturghie, prin Hristos, lui Dumnezeu. Fara spovedanie si impartasanie nu va puteti oferi complet lui Dumnezeu, ca sa va traga in Imparatia Lui. Si m-am dus cu Hurmuz, si am iesit afara si am citit poezia. Si mi s-a facut atat de rau, atat de rau, ca simteam ca ma strange cineva de gat. Si m-am dus in biserica - Dumnezeu sa ma ierte!-, nu mai mi-a pasat ca este Liturghie, eram disperat, si m-am asezat in genunchi in fata altarului si am zis: promit ca nu mai fac! Scapa-ma! Si m-a scapat si bineinteles ca m-au trecut rauri de sudoare. Bineinteles ca pe Hurmuz l-am criticat subit, definitiv. Si vreau sa spun ca nu-i de joaca. Adica, subliniez, artistul nu este un oarecare. El poate sa faca foarte mult rau. Nu stiu cat bine poate sa faca. Dar duhul care l-a facut pe Hurmuz sa se atarne acolo, sa-si ia ziele e in poezia lui, i-a inspirat poezia si prin poezie l-a dus de grinda. Va spun asta, ca o stiu de pe pielea mea, duhurile care coscaiesc prin cultura.

De ce prin cultura? Pentru ca prin cultura noi ne sensibilizam si ne deschidem launtric. Ne deschidem mintea si chiar inima. Deci, se creeaza un efect de mediu mistic. Prin lectura, prin trairea a ceea ce citesti, prin contemplarea artistica, si te deschizi. Si atuncea e un duh acolo, cel putin. Ca astia vin mai multi. Si mare grija ce cititi, ce ascultati, ca nu e inofensiv duhovniceste! Asta e  - iertati-mi termenul academic - abureala, sa mi se spuna: cultura e doar cultura. Foarte multi oameni de cultura s-au scandalizat la ceea ce spun eu. Foarte multi, ca ei cred in asta. Cand a venit Apostolul Pavel si cei de la Templu isi pierdeau mestesugul. Asa si cultura incepe sa dea faliment daca Biserica vorbeste un pic mai tare si mai clar, si oamenii vad adevarata cultura cea a Duhului. Aia care curateste, lumineaza, indumnezeieste, cultura vietii vesnice. Si, d-asta zic ca artistul este cu frica si cu cutremur.

Si, mi-aduc aminte ca am debutat intr-o revista si interesant a fost, de la Dumnezeu, ca am debutat de Craciun. Dar m-am dus, am facut Craciunul si n-am stiut ca aparuse, dar, ca orice tanar care scrie viseaza debutul intr-o revista importanta, sa-l analizeze, sa-l sustine un pic. Si se intamplase asta, dar n-am stiut, da' chair in numarul de Craciun. Am fost foarte incatat. Si al doilea colaj, un grup important de poeme, mi-a aparut de Pasti. Ei, ciudat, Craciun Pasti: cineva ma cauta prin viata mea. Dar vreau sa spun ca am gustat un pic gloria asta literala. Un pic de lingurita, si am zis: chh, cum fac copii aia mici. E moarte sufleteasca gloria de aici. Am simtit asta pentru ca am avut o copilarie minunata in care L-am simtit pe Dumnezeu. Daca imi dati voie va citesc o poezie dint-asta.

Orfanul - e un caz real, ca majoritatea cazurilor din poeziiile scrise.

orfanul

o bătrână cu tenişii sparţi şi hainele peticite
azi dimineaţă pe o bancă stătea
cu o bancnotă în mâna ridicată de parcă
n-ar fi voit să ceară
ci să dea...

E real, deci, va spun am trait asa ceva. Statea asa, cu un zambet serfic. Nu stiai: cere, da? E de-aici, e de dincolo?

când i-am desfăcut degetele ca să-i pun un ban
mi s-a umplut inima de stele:
palma ei firavă avea
căldura mâinii mamei mele...
Deci chiar asta am trait. I-am prins mana si desi era asa subtire, intr-o zi de toamna apriga, avea mana calda. Cum e la sfinti. Il pui de-o zi doua in sicriu si [mana] e calda.

mi-am amintit atunci de toamna nesfârşită din care
căutând scăpare
L-am văzut pe Hristos:
pe crucea bisericii cu mâinile gleznele
şi coastele sparte
cu toată făptura deschisă
până la os...

şi când cu şoapte înfrigurate
mi-am strâns sufletul
la sânul Său

trupul Lui avea căldura
copilăriei mele
:

neştiutei iubiri
a
Tatălui meu...

Viata noastra, care o avem noi in suflet, care trece prin noi, care palpaie in noi, are caldura iubirii Tatalui Ceresc. Cand incepem sa-L ascultam pe Hristos din Evanghelie, si mai ales cand incepem sa-L ascultam cum vorbeste El cu tacerea Lui, cu tacerea Sangelui Lui in sangele nostru, si cu tacerea Trupului Lui in trupul nostru, incepem sa intelegem lucruri care le aveam, erau in noi, cum este viata din noi, a Cui e viata din noi, de fapt, de unde veneam si unde ne duceam inainte de a ne insoti pacatul, inainte de a ne robi pacatul, inainte de a ne intalni cu Hristos.

- Parinte, eu cred ca in timp oscilez intre scepticism si credulitate, intre religie si materialism. Dumneavoastra ce parere aveti?

Pr. Constantin Sturzu:

Pai nu cred, stiu ca asa e. Oscileaza sarca lume, ce sa faca si ea. Problema este unde ne plasam noi, daca stam asa, ca un pendul in oscilatie, sau am luat o optiune. Si asta e important. Haideti sa luam aceasta optiune ca zilele sunt numarate, clipele, nu stim cand, cum. Maine s-ar putea. Maine dimineata eu totusi sper sa ma trezesc sa ma duc la Liturghie.

Marius Iordachioaia:

Eu s-ar putea sa fiu post-modernist, maine dimineata s-ar putea sa fie noapte.

Pr. Constantin Sturzu:

Sa fie noapte a sufletului, de aceea am subliniat acel intuneric de iad.

Marius Iordachioaia:

Iesirea din virtual
Ma iertati. Tot am facut glume ca sa putem pastra atentia, ca obosim, obosim... Si pentru ca nu suntem la un priveghi, ci suntem la o intalnire in care celebram viata, si mai ales chemarea ei.  Viata asta ne cheama la cea vesnica, daca ii auzim vorbirea, daca incepem cu invatatorul Hristos sa deslusim alfabetul ei, si limba, caci vorbeste viata cu noi. Din nefericire multi oameni traiesc, si mor, nestiind niciodata cine au fost, si netraindu-si niciodata viata lor, ci diversi inlocuitori, diverse alte biografii artificiale. Pentru ca, pentru a-ti trai propia ta viata, aia pe care ti-a dat-o Dumnezeu, si care are functie revelatoare, cand traiesti cu adevarat, viata ta marturiseste tot mai clar adevarul. Deci, intr-un mod in care nici un amvon nu poate sa o faca caci noi, si Parintele, si toti preotii, de la amvon, incearca sa ne faca sa auzim glasul din launtrul nostru. Ca Mantuitorul zice ca cine aude glasul propiei sale vieti. Este glasul din interiorul tau si nu-l auzi. Nu il auzi! Si atunci cum ai sa-ti traiesti tu propia ta viata?

Nu vedeti ca noi ne nastem, si suntem dusi la scoala, la institutia urmatoare, la x facultati in cautarea vietii? Vreau sa-mi traiesc viata, ma duc acolo... Ma duc in China! Vreau sa-mi traiesc viata si fac nu stiu ce afacere! Ca si cum viata ar fi in afara noastra. Singura care ne cheama la viata in launtrul nostru, acolo unde este ea. Una este viata, si altele sunt biografiile - am mai vorbit despre liniuta dintre anul nasterii si anul mortii. Aia e asa... ce realizezi la 70 - 80 de ani, una e biografia si alta este viata!

Pr. Constantin Sturzu:

Liniuta aia e important sa nu fie trasa pe masa. Drogatii stiu de ce.

As mai adauga un singur lucru si cu asta inchei. Nu am sa va spun nici cuvinte grele, nici sa citesc din Evanghelie. Asta stiti voi ce aveti de facut.

 Vreau sa va spun sa vedeti un film artistic. Il gasiti, poate unii l-ati si vazut. E ceva cu Bruce Willis. Serios! Si este un film din 2009. Se cheama Surogate -Surrogates in engleza  - si o sa vedeti acolo ce ne asteapta, ca e foarte posibil sa ajungem acolo in ritmul in care merge tehnica acum, dar sa vedeti cum va traiti viata de pe acum. Surogatele fiind acei androizi, pur si simplu o masinarie d-asta bio-mecanica, la care stai pur si simplu acasa si te conectezi la ea, vezi ce vede ea, simti ce simte ea, tu nu trebuie sa faci nimic. Si bineinteles arata mai bine decat arati tu in realitate. Te ia frumos si te aranjeaza astfel incat e versiunea frumoasa a ta. Si te duci, petreci,  te duci la munca, te culci cu nu stiu ce persoana, faci orice, dar tu nu mai esti acolo, tu traiesti asa, de la distanta. Asta este paradigma a ceea ce se intampla cu noi, intre omul autentic, omul viu, omul duhovnicesc, cum spunea Sfantul Apostol Pavel, si felul in care ne traim viata prin intermediul acestui trupesc, asta este surogatul nostru. Si traim din surogate. Hai sa ne mai saturam de aceste surogate, hai sa nu ne mai entuziasmam cu surogate, sa nu ne mai imbatam cu surogate, sa nu mai iubim intr-un mod care arata ca punem inlocuitori acolo. Sa vedeti ce efect a avut acolo! Ca la un moment dat oamenii mai apuca sa se vada si fata catre fata. Deci cam asta avem de invatat mai ales acum. Sa renuntam la acest surogat de viata care o avem, sa o omoram ca sa castigam Viata. Multumesc!

Marius Iordachioaia:

Un ultim cuvant: tineri de toate varstele u(r)niti-va, in Biserica!

Stiu un tanar mergea pe o strada asa, de toamna plumburie, si era foarte deznadajduit. Avea 20 de ani si se simtea ca unul de 90. Si-mi aminstesc, si cred ca n-o sa uit niciodata strigatul lui in toamna. Nu se poate sa fie adevarat ce scrie in Biblie, eu sa cred si sa raman asa. Hristos zice: cine crede in Mine, din inima lui va tasni apa vie. Sfantul Apostol Pavel reitereaza, zice: primit-ati voi Duhul Sfant, cand ati crezut?

Pentru ca stiu ca sunt multi oameni care  cred, merg la biserica si vad ca nu tasneste apa din inima lor, si ca, unde-i Duhul Sfant? Apoi toata caposenia puneti-va sa nu acceptati in voi, a voastra credinta sa fie fara apa vie. Biserica are apa vie, are credinta din care tasneste apa vie! Pana nu tasneste apa vie din inima ta, nu te socoti tu pe tine insuti credincios. Ca se vorbea de actiuni. Fara actiune daca ai apa vie. Intai sa tasneasca apa vie. De ce nu tasneste? Du-te la duhovnic, ca ti-i infundat izvorul! Nu te lasa! Asta este prima ta datorie. Crezand in Hristos. Cred ca majoritea de aici cred. Cand tasneste apa vie, va veti satura si voi, si veti celebra si credinta va fi o sarbatoare. Si veti pricepe toate dar mai ales celelalte. Asa sa ne ajute bunul Dumnezeu!

          

vineri, 29 noiembrie 2013

Pr. Constantin Sturzu si Marius Iordachioaia in prima parte a conferintei: "Ai primit un mesaj pe cord. Il deschizi?"


Multumesc, mai intai, celor care au ramas fratii si prietenii mei, peste timp si peste distante, din Piatra Neamt, care mi-au trimis inregistrarea conferintei, dupa care am facut transcrierea. Ulterior a aparut si inregistrarea video la Doxologia, pe care o puteti gasi in linkul de mai jos. Fie ca fiecare dintre dumneavoastra sa guste cu inima din aceste cuvinte invesmantate in har, si sa raspunda la telefonul vietii lor.

*

Ai primit un mesaj pe cord. Il deschizi? 

Pr. Constantin Sturzu si poetul Marius Iordachioaia

 Pr. Constantin Sturzu:

Buna seara tuturor si Dumnezeu sa ne binecuvinteze aceasta intalnire!

[...]

Sa stiti ca la o conferinta conteaza ce vrea auditoriul. Poate sa fie un conferiential genial, care sa aibe ceva de spus, de la Dumnezeu, evident, dar, daca publicul nu este pregatit, daca publicul nu "stoarce" conferentiarul, daca publicul nu preia, lucrurile nu se intampla in cea mai fericita formula.

De multe ori comoditatea fizica, trupeasca nu ajuta o implicare la nivel duhovnicesc, real. Apare asa, o stare de moleseala si de aceea rugaciunea se face, pe cat posibil, nevoindu-te. Rugaciuena se face in genunchi, in picioare, si chiar cand rostesc rugaciunea, calugarii au o pozitie care presupune un efort. Insa, e cu atat mai provocator.

Referitor la mesaj, mesajul este unul singur, cu mai multe forme, cu mai multe variante. Chiar daca suntem la inceputul Postului Craciunului si la Utrenia de maine se canta: "Hristos se naste, slaviti-L", as indrazni sa aduc varianta aceasta de mesaj: "Hristos a inviat!". Si, de multe ori am surpriza ca un ucenic, sau o ucenica, chiar asa sa-mi dea mesaj, indiferent de perioada in care ne aflam: "Hristos a inviat, Parinte!". Si ma bucura, pentru ca arata asa, o stare de efervescenta pascala continua.

De altfel, cred ca stiti ca, poate, e ultimul lucru pe care au putut sa-l scoata si bolsevicii din poporul rus, atunci cand sunt siliti sa convinga ca nu exista Dumnezeu, promovand un ateism feroce, cu nuante razboinice. Si, la un moment dat, au adus un preot sa vorbeasca unei multimi, asa cum sunteti dumneavoastra, si, dupa ce multimea a fost indelung invatata in ateismul acesta, a zis: "Ia, acuma sa vedem cum ii convingeti ca exista Dumnezeu?" Ca ei erau formatati, creierul era spalat, sa spunem, si nu mai credeau in Dumnezeu. Si atunci preotul n-a spus decat un singur lucru: "Hristos a inviat!".  Raspunsul: "Adevarat a inviat!" a venit spontan, din gurile tuturor. Si asa a inchis gura activistului de partid.

Dar, as mai incepe cu o alta intamplare, de data aceasta din occident, care are in centrul atentiei cativa rusi credinciosi, care erau in exil, si care au vrut si ei sa se organizeze intr-o bisericuta. Stiti ca dupa revolutia bolsevica multi au trebuit sa plece in exil, dar acolo nu aveau biserica, si a trebuit sa improvizeze undeva un loc de rugaciune, intr-un apartament. Toate bune si frumoase, n-au deranjat pe nimeni de-a lungul anului liturgic, dar a venit Invierea si, atuncea au inceput cantarile in noaptea invierii. Vecinii, foarte revoltati, a doua zi au fost sa adune semnaturi, sa inchida aceasta biserica, si sa nu mai fie gazduita in acest imobil. Si ajungand la un rabin din acest imobil, au zis ca sigur el va semna mai ales ca el este un om influent si pe la primarie, si asa "scapam si de ortodocsii astia".  Si, cand au ajuns la el, rabinul a spus: "nu semnez". "Pai cum nu semnati? Dar nu ati auzit aseara cum strigau si cantau: "Hristos a inviat!"?". "Ba, da, i-am auzit!". "Si, nu v-au deranjat? De ce nu semnati?". "Daca si eu aveam aceeasi convingere ca l-am gasit pe Mesia, strigam mai tare ca ei".

Acuma asta este singura mea problema, daca eu si cu Marius o sa reusim sa strigam suficient de tare, incat sa se auda pana la dumneavoastra, fara sa tipam. Putem vorbi chiar foarte incet, dar sa vedem acuma, daca trece acolo, in inima voastra. Pentru ca despre inima este vorba. Ati vazut ca am folosit cuvantul "cord". Bine, e chestie si de muzicalitate, nu mergea: "mesaj pe inima", dar pe "cord" suna altfel. Este insa si o chestie de actulaitate, pentru ca noi suntem mai predispusi acuma spre partea aceasta mai materiala si despre inima avem mai mult aceasta viziune anatomica, a muschiului, a cordului.

Nu vreau sa va vorbesc prea mult, ci vreau sa-l provoc pe Marius sa va vorbeasca, pentru ca, pe de-o parte cu el ati interactionat mai putin, si, pe de alta parte, el are niste preocupari si niste experiente mult mai aproape de varsta voastra, prin lucrarea pe care o face in randul tinerilor din Piatra Neamt.

As spune doar atat - ca la fiecare conferinta ma gandesc si la ce trimiteri scripturistice putem folosi - si as incepe cu aceasta imagine, care o gasim  in Apocalipsa - o carte pe care o regasim in Biblie si mai rar, foarte rar, in talcuirile patristice, dar nu o sa o gasim in Cult. Nu o sa gasiti cantandu-se in prochimen sau in stihuri, lecturi din Apocalipsa, cum sunt din Vechiul Testament, Noul Testament, in general. Din Apocalipsa nu o sa gasiti, dar este totusi acolo o imagine, de la care as vrea sa pornim in seara aceasta, aceea din cap. 3, versetul 20, unde spune asa: "Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine".

Sunt doua aspecte aici: "a auzi" si "a deschide". Bataia, vedem ca nu se aude din afara desi, cei mai multi stim acea reprezentare iconografica cu Hristos batand din afara unei cladiri, la o usa exterioara. Nu! Este o usa in interiorul nostru, in adancul nostru, iar clanta este doar pe partea noastra. Dumnezeu acesta Atotputernic, Care pe toate le-a facut, Care pe toate le poate, pare a fi slab si neputincios intr-un singur lucru, atunci cand vine vorba de libertatea noastra. Aici nu forteaza cu nimic, cu absolut nimic, nici macar cu "un milimetru" - sa spun asa - lucrurile. Si El poate fi tinut la usa toata viata noastra, putem sa nu-i dam drumul. Avem aceasta libertate, avem acest drept. Ca sa-i dam drumul vedem ca avem nevoia de a auzi, de unde ideea de mesaj: "de va auzi cineva glasul Meu".

De ce nu auzim glasul lui Dumnezeu in launtrul nostru? De prea multa harmalae, e clar! Prea multa harmalae in afara noastra, prea multa harmalaie in mintea nostra, in sufletul nostru in general. Daca iti bate un vecin la usa, asa, discret, iar tu ai dat muzica la maxim, n-ai nicio sansa sa auzi. Ai nevoie mai intai sa faci liniste, sa opresti toata sursa de zgomot, si apoi vei auzi bataia aceasta, care este foarte, foarte fina. Parintii o asemuiesc cu bataile inimii. Cati dintre voi va auziti bataile inimii intr-o zi? Nu prea aveti cum, n-aveti cand, si trebuie sa fie atat de multa liniste, si voi sa fiti atat de atenti la voi insiva, la ce se intampla in trupul vostru, incat sa percepeti acea bataie a Celui care ne mentine pe noi in viata.   

Deci, asta este prima conditie, si asta invatam acuma in post, invatam sa potolim aceasta harmalaie prin postire de bucate, prin infranarea vazului, auzului, a simturilor in general, prin infranare de la ganduri rele, prin tot ceea ce Hristos ne spune ca nu este bun pentru noi. Dar, si dupa ce auzim bataia, e posibil inca, sa-L tinem pe Hristos la usa. Ca una din conditii este sa auzim glasul, cea de-a doua este sa deschidem usa.  

Din cate am sesizat eu, la neamul acesta cea mai mare problema nu e ca nu aude glasul. Cea mai mare problema e ca nu deschide usa. Din motive de frica, de comoditate, nu reusim sa deschidem usa. Pentru ca inima e inconjurata asa, de grasime, cum zice si Psaltirea: "cu grasime si-au incuiat inima lor", este invartosata - ca sa facem trimitere la un alt termen - este impietrita. Si impietrirea asta nu inseamna doar nesimtire - poate insemna si asta, si are aspectul acesta in conditiile in care noi nu mai cultivam o anumita sensibilitate, o anumita deschidere catre cele duhovnicesti, catre cele spirituale, catre cele artisitce, culturale.

Ajungem sa traim doar pentru a manca, a bea si a ne distra. Lucruri de genul acesta. Culmea este ca tot timpul disponibil este pentru a munci. Ca pentru a manca bine, a bea bine si a te distra bine, trebuie sa muncesti foarte mult, incat nu ai timp de absolut nimic. Si asta creaza o desensibilizare, o impietrire. Dar sunt multe alte lucruri care tin inima noastra impietrita, si poate vom reveni pe parcurs, insa acum vom aduce aminte unul, care este foarte prezent, acela ca nu avem incredere ca suntem facuti sa fim iubiti, nu avem incredere in iubirea Lui, nu credem ca putem fi iubiti, nu credem ca exista o asemenea iubire despre care se vorbeste in Evanghelie.

Si, Marius, o sa va zica cu sigurnata mai multe despre faptul ca noi, preotii in primul rand, Biserica, se face vinovata de faptul ca nu cultivam aceasta iubire. Incat, daca e sa ne uitam la ce se intampla in bisericile nostre, e in prea putina masura, daca e sa ne uitam la clinicile in care se fac avorturile, in discotecile in care se petrece noapte de noapte, s.a.m.d. Este clar ca sunt acolo suflete, care au nevoie de iubire, care vor sa fie iubiti, si care nu gasesc asta in Biserica. De ce? As vrea sa aflam asta impreuna intr-un dialog.

Din punctul acesta, Marius, poate ne spui si noua ce ai sesizat la tinerii cu care interactionezi.

Marius Iordachioaia:

Doamne, ajuta! Ma bucur ca ne vedem. Primul lucru pe care as vrea sa-l spun este despre "Hristos a inviat!". Eu, in fiecare dimineata cand ma duc la servici cu salutul asta si, desi fac treaba asta de ceva timp, exista acelasi suras ciudat de om bizar ca-i salut cu "Hristos a inviat!". Dar mie-mi place sa-i provoc. De fapt asta am facut tot timpul de cand am ajus in Biserica si, vreau sa spun ca sunt si rezultate. Si daca exista o anumita caposenie fata de Dumnezeu in noi - imi spunea intr-o zi o doamna sefa: "mai, ai grija cum vorbesti dimineata pe la servici ca am niste baieti care au devenit cam seriosi in ultima vreme". Si e de la "Hristos a inviat!", pentru ca bine-nteles e uimirea: "mai, dar nu e Pastele! Cum adica sa spun asta acuma?". Pai Pastele e tot timpul, Hristos e viu. D-aia spun "Hristos a inviat!", pentru ca El e mai viu ca noi si noi daca vrem sa fim si noi vii, trebuie sa intram in legatura cu El.  

Pr. Constantin Sturzu:

Iarta-ma ca te intrerup acuma. Cum a patit cineva la inceputul Postului mare, care a zis: "Hristos a inviat!", si i s-a raspuns: "nu inca..."   

Marius Iordachioaia:

Este un punct foarte bun de plecare intr-o discutie: "Hristos a inviat!". Spunea Kuraev ca, daca Hristos protestant atarna greu pe cruce, Hristos ortodox, din icoanele noastre, e deja ca o pasare care zboara pe cruce. Si e foarte important sa incepem dialogul in ortodoxie despre Hristos cel inviat, pentru ca noi, cu El suntem in comuniune.

Imi amintesc o intamplare din anii '70, cred, intr-o tara care acuma e o culme a emanciparii, Norvegia, unde exista un profesor de teologie, Hulsbeek, care avea emisiuni la radio. Si in fiecare seara incepea discursul cu aceste cuvinte: "Buna seara, vreau sa va spun ca in seara aceasta veti merge la culcare, in paturile dumneavoastra, iar maine dimineata va puteti trezi in iad". Presa norvegiana a iscat un scandal monstruos: nu se poate, suntem in secolul XX, e strigator la cer. Cum sa mai vorbim despre iad in secolul XX? Pai stiinta, etc... Si a inceput o campanie de presa care a ajuns si in Germania si a cuprns intreaga Europa, si pana la urma i-au cerut profesorului Hulsbeek sa dea explicatie. Si profesorul a venit din nou la radio si a spus: "ma vad nevoit sa dau niste explicatii. Deci, in aceasta seara va puteti culca in patul dumneavoastra, si maine dimineata sa va puteti trezi in iad". A fost chemat un mare evanghelist din Germania la un congres in Norvegia, si la aeroport a facut conferinta de presa, si s-a nimerit sa fie intre profesorul Hulesbeek si ziaristul care incepuse toata disputa. Si spune ziaristul: "domnule preot, noi, aicea in Norvegia avem o mare dilema, daca exista sau nu iad. Nu mai suntem in Evul Mediu - va suna cunoscut, nu? - si nu se mai poate asa ceva. Dumneavoastra ce parere aveti? Exista iad?" La care, preotul neamt spune: "bineinteles ca exista". "De unde stiti?". "Pentru ca o spune Domnul Iisus Hristos, iar El este mult mai destept decat toti desteptii din tara asta".

Si, am vrut in ciuda umorului, si dincolo de raspunsul rabinului, am vrut sa avem o discutie destul de serioasa in seara aceasta. Mie mi-a placut tare mult istorioara asta, si am zis: asa e, asa ar trebui sa fim noi, crestinii ortodocsi, si cand zicem Hristos a inviat! Ar trebui sa fie ca in Psalmi, sa sarim ca viteii in grajd de bucurie ca Hristos a inviat, si sa ne daruim viata pe invierea Lui.

Am spus ca trebuie sa fie o discutie sobra pentru ca miza auzirii mesajului de pe cord este cea mai mare cu putinta, este nelimitata. Nu e un joc, chiar daca punem discutia in termeni tineresti.

Cu adolescentii cu care am inceput sa discut prin parcuri in Piatra Neamt despre viata lor, incepand sa povestesc viata mea de adolescent, toti stiau asta, si vorba lui Kuraev "eu am inceput sa cunosc crestinismul incepand cu dracu". Si majoritatea adolescenitlor pe care i-am cunoscut, au inceput asa, pentru ca acela era coleg de camera pana sa vina Hristos. Hristos spune: daca Eu scot cu degetul lui Dumnezeu demonii, inseamna ca imparatia lui Dumnezeu a ajuns pana la voi. Problema bataii pe cord este daca ajunge si in noi. Daca-i deschidem intra si in noi si scoate multe lucruri de acolo. 

Vorba profesorului Hulesbeek era potrivita, era inceputul, poate, cel mai potrivit mai ales intr-o societate in care ocultismul si cel clasic si cel marketizat, transformat in ideologie de consum, nu mai sunt lucrui de gaget, nu mai sunt lucruri care sa tina de un alt timp, de Evul Mediu sau de alte societati.   

Blogul "oameni si demoni" se numeste asa tocmai pentru ca majoritatea tinerilor cu o anumita acuitate interioara la mesajul spiritual erau foarte atrasi de ocultism si de satanism, fenomene care sunt mult mai puternice decat va imaginati. Poate multi dintre dumneavoastra ati citit raportul SRI din anul 2000 despre fenomenul acesta. Satanismul a intrat intr-o forma de underground, dupa o perioada de manifestare exterioara puternica. Poate va aduceti aminte de crucile rasturnate din cimitire, crimele ritualice care s-au produs, s.a.m.d. Ele au intrat intr-un fenomen de underground in sensul ca s-a restrans intr-un cult foarte discret, dar foarte prezent pe internet. Adica informatiile se adunau de pe intrnet, si practic era foarte discret, dar el s-a extins, asa, in forma asta discreta.

Am cunoscut elevi de clasa a saptea, a opta, foarte interesati de ocultism si problema este ca intreaga cultura de consum impinge tineretul spre zone, fie care tind de visceral, fie care tin de ocultism. La un moment dat una din doua aceste mari directii conduc tinerii in drum spre implinirea cautarilor lor. La mijloc, ca intre talhari, este Hristos. Mesajul Lui este foarte discret. Este singurul care respecta libertatea tinerilor. Asta este un lucru foarte greu pentru ca tinerii nu sunt invatati cu asta, desi ei vor foarte multa libertate, desi ei vor sa experimenteze din plin libertatea, o cauta exact unde nu este. Se duc exact acolo unde libertatea este o fatarnicie, este un mod de a manipula si de a duce in temnita cea mai adanca. 

Ceea ce discutam noi aici nu este un subiect de jurnalism, sau un subiect de universitate, o tema oarecare,  este o chestiune de viata si moarte vesnica. Si, sa stam in fata acestei provocari, nu a unui subiect de cerc, discutia noastra din aceasta seara trebuie sa insemne ceva in acest sens. Pentru cei care n-au auzit, sa auda. Adica strangerea noastra aici, impreuna - ca nu suntem doua tabere, caci presupun ca suntem impreuna-, si in urma acestei adunari - care cred eu ca se face in numele lui Hristos, si cred ca pentru rugaciunea Bisericii este ocrotita, si este o lucrare a lui Dumnezeu - sa putem pleca de aici, ca cei care nu L-au auzit sa auda si cei care L-au auzit, sa-L auda si mai clar, sa li se limpezeasca si mai adanc, umblarea lor in credinta in Dumnezeu cel in treime slavit.

As vrea sa va citesc o poezie - aici este invitat poetul Marius Iordachioaia; eu v-am vorbit ca un coleg, ca un prieten si sper sa raman asa si in continuare - o poezie care se reclama de la o experienta personala. Toate poeziile au fost scrise cu intentia si rugaciunea ca oamenii care inca nu au auzit glasul Bunului Pastor, glasul Mantuitorului, glasul lui Hristos, sa-l auda. Am ales poezia pentru ca mi s-a parut forma cea mai apropiata de ortodoxie, cea mai fina, cea mai sensibila, si cea mai apropiata de felul in care ne cauta Hristos.

telefonul


De are cineva urechi de auzit sa auda. (Marcu 7, 16)

nici nu mai stiu cand l-am auzit prima oara...
cumva ascuns in rumoarea vietii a sunat mereu...
si-am pornit sa-l caut dar a fost de negasit...
orice as fi facut il auzeam sunand
fara incetare...
am inceput sa beau sa iau somnifere
sa-mi petrec noptile in localuri pline de zgomot
sa ascult muzica data la maxim
dar
desi e cel mai discret sunet posibil
nimic nu-l poate acoperi...
intr-o zi
cineva m-a sfatuit sa caut un duhovnic si
cu ultimile puteri sufletesti am pornit spre un schit
undeva departe in munti:
cu cat ma apropiam de locul acela
cu atat sunetul devenea mai strident
mai dureros...
am intrat in bisericuta de lemn
cu capul in pumni m-am prabusit
langa usa altarului...
un batran cu epitrahilul ponosit
a iesit in prag 
si blagoslovindu-ma 
cu maini subtiri tremuratoare 
mi-a scos din inima si mi-a intins
telefonul
soptindu-mi bland:
"e pentru tine..." 


Exista logo-urile pe telefonul mobil. Si mi-aduc aminte ca odata, cantam in cor la biserica. Si a venit o pereche de sefi de la mine si la servici, cand se intalneau cu mine, spuneau: "ati cantat minunat, minuant ati cantat!". "Dar -zic - ati fost la biserica sa va spovediti?". "Aaa, ati cantat minunat, minunat". "Bun am cantat minunat..." Ce vreau sa spun cu asta? Colindele si Hristos a invait! sunt ca un "logo" a lui Dumnezeu pe telefonul de aici, din piept. Ele nu sunt un scop in sine, ci o chemare. Troparul "Hristos a inviat..." este si o chemare a noastra la inviere. Colindele sunt o chemare a noastra la a auzi Dumnezeu din noi, din inima noastra, scrancetul Noului Nascut. Deci nu sunt scopuri in sine, ca sa spunem: "Vai, ce frumoase sunt colindele!". Nu! Ci: "vai ce frumoasa chemare!", "vai ce pret are chemarea asta!".

Pr. Constantin Sturzu:

Ma gandeam si eu la momentul acesta al Nasterii Domnului ca asa de putin intelegem faptul ca Dumnezeu ne iubeste, si ca nu vrea nici un chip sa fie altfel decat noi. Exista o idee, care vine mai pronuntat spus pe partea de filosofie, zona existentialista, care zice cam asa, ca "omul a vrut sa fie dumnezeu fara Dumnezeu, dar Dumnezeu n-a vrut sa fie Dumnezeu fara om".

Adica, omul a ales, incepand cu protoparintii, cu Adam si Eva, o cale prin care sa se faca dumnezeu, dar ignorand ceea ce-l invatase insusi Dumnezeu ca sa ajuga dumnezeu, deci ascultand sfatul vicleanului de sarpe, de fapt al satanei.

Dumnezeu, insa, n-a rabadat aceasta ruptura si a venit in lume. L-a trimsi pe Fiul Sau, care S-a facut om, ca sa fim din nou, in relatie cu El. Aicea este taina cea mare, prin asta este crestinismul mai mult decat o religie, pentru ca este insasi adevarul, este insasi viata, este insasi ceea ce se intampla cu noi, este insasi rostul nostru. Daca nu intelegem acest mod a lui Dumnezeu de a se raporta la noi, n-am inteles nimic.

Mai este la un moment dat, un lucru chair mai tare decat atat, in aceasta relatie a lui Dumnezeu cu omul - si, sigur s-au scandalizat multi teologi- dar are acolo ceva, in gandul acela pe care, tot intr-o anumita zona a filosofiei il gasim, si care spune ca Dumnezeu are nevoie de om, tot atat de mult pe cat are omul nevoie de Dumnezeu. Si, sigur ca este scandalos: de ce sa aibe Dumnezeu nevoie de om? Dumnezeu nu are nevoie de nimic, nu? El e Dumnezeu! Ce-i mai trebuie Lui? Mai ales ca noi vorbim de Dumnezeu intreit in Persoane, si e altceva fata de Dumnezeul acela monoteist pe care il vad, spre exemplu musulmanii. Deci acolo-i iubire, pentru ca sunt trei Persoane.

Sigur ca aici se forteaza la nivel formal ceva, dar in spate este realitatea faptului ca atat de mult ne iubieste, ca acest Iubitor care este Dumnezeu, nu vrea sa fie fara de cel care este iubit, adica fara fiecare dintre noi.

Si, vorbeam la un moment dat despre iad, si eu v-am mai zis ca la sfarsitul lumii creatia nu poate sa se imbogateasca cu aceasta mare noutate: iadul. Le-a facut Dumnezeu pe toate bune foarte si dupa aceasta perioada, dupa istoria omenirii, sa rezulte, tragand linie, un plus, si plusul ala e iadul. Si ca iadul nu are o consistenta d-asta ontologica, ca un loc in care te duci. Sigur ca ne ajuta foarte mult ca sa constientizam si sa ne trezim, si e pedagogic, aceste imagini pe care le intalnim, dar scrasnirea dintilor, iezerul de foc, intunericul cel mai dinafara, toate astea se refera la neputinta noastra de a relationa cu Dumnezeu, la impotrivirea noastra de a intra in relatie cu El, la refuzul acestei iubirii a Lui. Undeva, in zona aceasta stau lucruile si, din punctul acesta de vedere Dumnezeu nu renunta la noi nici dupa sfarsitul lumii. Si acolo unde se spune ca e iad, e tot iubirea Lui, ca nu poate sa fie loc - asa se spune, si asa este-, nu poate sa fie loc in care sa nu fie prezenta lui Dumnezeu. Dar aici, la nivel interpersonal, aici este problema, aici este alegerea noastra.

Marius Iordachioaia:

Cand se vorbeste despre iad [intr-un mod] teologic, nu-ti prea vine sa crezi. Asta este experienta mea, suna ca toaca, a lemn. Problema este, ca am vazut iadul, l-am trait si partial si l-am vazut si in tineri. Cand vine o fata si-ti spune: "traiesc de sapte ani cu un baiat in curvie si nu mai pot, imi moare sufletul", vezi si scrasnetul dintilor, vezi si bezna. Parintele poate sa va spuna mai multe ca si spovedeste. Deci, sunt foarte multi oameni in care urla deja iadul, dar noi nu-i vedem. Pentru ca problema auzirii lui Hristos este ca noi L-am auzi mult mai usor daca ne-ar pasa de celalalt. In momentul in care iti pasa cu adevarat de celalalt, te simti foarte neajutorat in a-l ajuta pe el. Fata despre care v-am vorbit avea prietene, si prietenele o tineau pe dupa umeri si ziceau: "ei, lasa ca o sa treaca si vezi tu, te descurci...". Ce sa faca? Ce sa facem fara Hristos? Adica ce ai de dat, cand spui celuilalt ca il iubesti, fie intr-o casnicie, fie intr-o relatie de prietenie? La un moment dat exista o criza interioara a fiecarui om onest, care mai are o constiinta, ca la drama celuilalt el nu are un raspuns pe masura, el nu are un ajutor pe masura. Nu v-ati simtit niciodata neputincios in a-l ajuta pe cel de alaturi? Si ca e nevoie de Altcineva care sa poata face acest lucru?

Am citit o poezie despre telefon, despre acel telefon interior. Am vorbit aicea despre duhovnic - pentru ca nu vreau sa pierd un fir. Am subliniat contextul, vorbind despre ocultism si satanism, e un context pe care oamenii, de obicei, nu-l baga in seama, dar asta este, a propos de bezna si de scrasnetul dintilor.

In acest context, acest sunet, foarte discret, este foarte greu de localizat in contextul contemoran, cand e atata harmalaie, cum zicea Parintele. E atata harmalaie politica, e atata harmalae sociala, e atata harmalaie culturala. Parca toata lumea lucreaza sa creeze zgomot si confuzie. Uitati-va la arta contemporana, uitati-va la politica contemporana. Toate formele de viata sunt pline de zgomot care sa camufleze neputinta si confuzia. In acest context, chemarea lui Hristos in Biserica, si in inima fiecaruia, in constiinta fiecaruia, este si mai greu de auzit, pe de-o parte, dar pe de alta parte e mai usor prin contrast, pentru ca oamenii sunt insetati de linistire.

Toti ne plangem de stress, de suferinta asta psihica care ne apasa pe toti, iar unde cineva deschide usa, aia cu clanta pe dinauntru, dintr-o data stressul isi pierde un client, un platitor de impozit sufletesc la stress dispare. Si, secretul e in vazul tuturor, solutia e inaintea tuturor, dar putini o vad, putini o aud.

Eu am ridicat acest telefon, adica am fost urmarit de sunetul acesta foarte discret. Poate ca am si ureche de poet, si asta m-a ajutat. Poate pentru ca am avut o copilarie minunata in care telefonul asta nu suna strident, suna dulce, ca al copilariei. Pentru ca el suna cu muzica fericirii noastre, el suna cu muzica nefericirii noastre, el suna cu muzica tristetilor noastre adanci. El e permanent acolo, cu tot felul de logo-uri, dar e aceasi si aceasi chemare. Si la suferinta, si la fericire, e aceeasi si aceeasi chemare.

Vine duminica aceasta Evanghelia cu Tanarul bogat. Stii legea? Multi, astazi, cand le zici de lege se crispeaza. Stii asta? De ce spun asa? La mine au durat ani intregi, cu tatonari, in stanga in drapta, du-te la biserica cutare... I-am spus unui preot ca "am avut un fel de trauma intrand la inceput in Biserica Ortodoxa". Si-mi zice: "Da' ce? Te-a batut vre-un preot?" Si am ramas prerplex. Trauma era daca ma batea? Trauma e cand raspunzi la chemarea asta si te intampina cineva care-ti zice:"ce vrei, ma?". Adica e un contrast intre chemare si felul in care esti primit de cel care trebuie sa slujeasca acestei chemari, duhovnicul din poezie, care sa-ti spuna delicat ca e pentru tine, nu e pentru Biserica sau pentru aia, e pentru patrie, sau asa... Nu! E o chemare pentru tine. Dumnezeu vrea sa-ti vorbeasca pe inteles.

De ce am zis: stii legea? Pentru ca chemarea aceasta a lui Dumnezeu devine constienta, sau incepe sa crape zidul dintre noi si Dumnezeu prin sa nu curvesti, sa nu minti, sa nu... Ajungi aici, asa cum scrie in Pateric, ca cine vrea sa tina Legea il are pe Facatorul Legii de partea lui. Zice Sfantul Apostol Pavel ca datorita Legii constientizam pacatul. Si asta deja este o apropiere, o constientizare. Am venit mai aproape si prin asta incepem sa dibuim ceva.

Prima mea spovedanie a fost dupa indreptar, trei sute si de... asa. A fost foarte buna spovedania aia, ca m-am dus cu papirusul si am citit de la inceput la sfarsit si cand am iesit din biserica pluteam, ziceam ca sunt Neil Armstrong, ca sunt in levitatie. Eram foarte fericit. N-am stiut ce sa fac cu fericirea aia, dar asta e un alt subiect. Si totul era dupa indreptar, dupa lege, chemare aia care m-a atras in Biserica, m-a atras spre duhovnic. Prin duhovnic constientizarea aia capata un limbaj. Merigi la Biserica si inveti sa raspunzi chemarii. Chemarea aceia prinde cuvant si prinzi si tu cuvant cand raspunzi, si intri in cult, intri in Liturghie, unde e dialogul asta complet. De la Scripturi si pana la Sfanta Impartasanie creste acest dialog intre tine si Dumnezeu pana la desavarsirea lui. Acesta este drumul acestei chemari. Dar eu vi l-am spus foarte pe scurt, parca ma si doare ca vi l-am spus asa repede, pentru ca el e delicat, e lucrarea harului.

Am avut nenumarate ezitari, nenumarate experiente, cand sa aproximez, pe unde ma mai duc in aceasta chemare fermecatoare.

Am o poezie care pleaca de la o imagine. Mama mea cand eram mic si pleca la servici, ca si mamele dumneavoastra cred, ma lua asa, in brate, ca toate doamenele, si imi ramanea parfumul acela, cand ma strangea asa de tare, ca-i era dor de mine, ca trebuia sa lipseasca asa, vre-o opt ore. Si intra parfumul ala in mine, si ma duceam afara si copiii ziceau: "ti-ai dat cu spray". "Nu - zic- e de la mama...". Si acolo, spun in poezia aia, ca am avut aceasta senzatie de dragoste, de tandrete, si de parfum, de mireasma a iubirii in Biserica, dupa ce m-am Impartasit. Si am scris poezia asta, ca e parfumul lui Hristos care pleaca la lucru in inima ta. Deci, Il strangi in brate,  mananci, si se duce in inima ta sa lucreze, ca acolo e lucrarea lui Dumnezeu, si de acolo infloreste in toata fiinta noastra.

Ortodoxia este chemarea si lucrarea desavarsita a lui Hristos in tine, incepand din inima noastra, in toata fiinta noastra. Este o cucerire tandra, asa cum cucereste dragostea. Obstacol dupa obstacol, launtric, zid dupa zid se surpa, cad, ca soaptele la mangaiere, la tandretea divina pe care niciun poet, oricat de mare ar fi, nu reuseste sa o descrie, ci doar sa o imprejmuiasca. Doar zice: e spatiu tainic, pasiti.

Pr. Constantin Sturzu:
Cred ca ar trebui sa dialogam, caci din experienta altor conferinte vin intrebari dupa aceea de nu mai este timp fizic de a raspunde la ele.

Marius Iordachioaia:

Am o rugaminte, insa: sa nu ne grabim, sa nu avem o stare de graba, pentru ca este un moment, o intalnire pe care ne-a daruit-o noua Dumnezeu. Este un moment - iertati-ma ca zic cuvantul acesta - de dragoste, caci  "Dragostea Lui ne strange", ne zice Scriptura. Daca ati incercat vre-o data sa strangeti niste oameni, aveti experienta asta, stiti si cat e de greu sa strangeti niste oameni cu adevarat, adica sa fuzioneze si launtric, pentru a lucra ceva impreuna. Deci sa nu ne grabim, ci sa luam fiecare secunda cu toata adancimea ei nesfrasita.

Pr. Constantin Sturzu:

As vrea sa va intreb eu asa, a propos de a asculta si a deschide usa. Care vi se pare mai greu? Hai sa facem un sondaj. Cine crede ca e cel mai greu sa asculti glasul? Foarte putini! Cine crede ca e greu sa deschizi usa? O padure de brate!

Intrt-un fel ati confirmat ceea ce spuneam. Deci, slava Domnului!  ca sutem intr-o tara ortodoxa, mai aveti religia in scoala, mai aveti o biserica de care va impiedicati vrand-nevrand. Ba chiar ii derenjeaza pe unii ca daca se aude vre-o slujba, zic ca e poluare fonica. Dar, chiar si daca nu v-ati intalni cu aceste mesaje, la modul propiu, chiar daca ati evitat ora de religie, n-ati asculta nicio slujba, nicio predica, nimic, faptul ca undeva in blocul in care stati sau in casa in care stati, sau in locul in care invatati, cineva se roaga, cineva vorbeste cu Dumnezeu, acel lucru va marcheaza. Si vezi lucrul acesta mergand in zone ale lumii, unde nu exista acest lucru. De exemplu in tarile in care ateismul a atins cote alarmante, sa vezi acolo starea aia de pustiu, sa vezi acolo diferenta fata de a fi aici, unde in jurul tau sunt multe insule de rugaciune, unde sunt oaze de rugaciune si dialog cu Dumnezeu.

- Parinte, sa zicem ca telefonul asta al meu are mai multe linii si vin mai multe apeluri dintr-o data si, uneori, vrand sa raspund la unul, uit sa raspund la zece, dar sunt momente cand nu poti sa te ocupi de mai multe lucruri, adica cum sa fac ca sa ma ocup de mai multe lucruri?[...]

Parintele Constantin Sturzu:

Marius e expert in telefoane.

Marius Iordachioaia:

S-a spus ca e mai greu sa deschizi usa. Pai nu trebuie sa o deschizi tu. Ca tot ti se spune, cand mergi la biserica: nevoieste-te, lucreaza, si planul cincinal... o sa iasa(Rasete) Nu, este adevarat! Este adevarat despre nevointa, dar exista un har care i se da celui care apasa pe clanta aia si nu reuseste sa traga si lasa clanta aia, si striga: vino Tu! Vino, impinge usa! Eu am apasat clanta. Daca aveti clanta se poate impinge. Se schimba vointa mea. Vreau sa deschid, si realizez ca nu pot.

Saptamana trecuta ieseam de la Doxologia, de la librarie si ma intalnesc in fata  la biserica de la spital cu doi tineri. Cantaretul de acolo imi zice: a, ce bine ca v-am intalnit, tocmai vorbeam cu acest tanar despre dumneavoastra. Vine tanarul, si imi zice: "mata ai scris cartea aia?". "Da". "Si ai scris numai poezii?". "Da, numai poezi". Zice: "eu am o problema". "Ce problema?". "Pai eu merg la biserica de nu stiu cati ani, fac toate metaniile, citesc zece acatiste..." munca, munca grea, condamnare grea. "De ce sunt eu atat de chinuit? De ce sufer eu atat?". Ca nu iese nimic, nu are profit din afacere. Si i-am zis: "mai, nu pot sa-ti dau un raspuns pe loc". Ca vorba lui Kuraev care a fost intrebat: "ce parere aveti despre tanarul ortodox?". Si el zice: "eu nu cunosc niciun tanar ortodox". Eu il cunosc pe Vasile, pe Cristina, pe George, dar "tanarul ortodox", ce e aia? E o marca? Adica semnalul, chemarea e personalizata. Adevarata nevointa duhovniceasca nu e numai la inceput, nu numai cand debuteaza. E o stare a atentiei, a intoarecerii cu mintea spre interior.

Si zicea prietenul: am multe linii, am multe semnale, trebuie sa aleg, sa...

In poezie era vorba de un sunet nedefinit, era vorba de un sunet, de un ton al constiintei, care nici poate ca nu-l percepeam sonor, ci ca pe un sunet al sufletului, ca un tiuit acolo. E un telefon acolo care tiuie si tot vrei sa-l inchizi acolo si nu nimeresti, ca sa dispara sunetul ala, al constiintei, care da alrma. Si, nevointa este de a te intoarce spre interior si la asta te ajuta duhovnicul. Mergi si cauta un duhovnic care sa te ajute sa raspunzi, sa intri in dialog.

Am vorbit despre lege si pacate: am curvit, am mintit, am inselat, am facut crima, am facut avort s.a.m.d. Astea sunt lucrui care stau intre noi si Hristos. Nu poti sa vorbesti cu Dumnezeu cand ai zidul asta nedaramat. Te duci si te spovedesit si zidul asta este dat la o parte. Vorbeam despre puterea de a deschide usa. Usa asta e bine intepenita acolo si trebuie multa putere, dumnezeiasca.

Avem Evanghelia din duminica aceasta, care asa se termina: si atunci cine poate sa se mantuiasca? Si cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu. Hristos tot incerca de la inceputul dialogului sa-i atraga atentia tanarului dregator bogat. Ii spune: de ce ma numesti bun? Bun este numai Dumnezeu. Si sfarseste cu Dumnezeu poate ceea ce intrebati voi. El tot incearca sa-i atraga atentia. Cine sunt Eu? Daca sunt numai un invatator, atunci usa aia ramane intepenita. Am sa-ti dau sfaturi precum carturarii si fariseii si o sa ramai acolo sa studiezi legea, si o sa faci copiute. Nu! Daca sunt Dumnezeu, atunci Eu pot sa deschid usa, sa intru, si pot sa te mantuiesc. Eu, nu tu.

Si eram cu tanarul cu care discutam si i-am zis: da-mi numarul de telefon si am sa te sun daca o sa am un mesaj pentrtu tine. Si un raspuns pentru tine inseamna rugaciune, nu a mea, a adevaratilor rugatori. Raspunsul este foarte personal si fiecare trebuie sa raspunda, dar toti avem nevoie de ajutor ca sa raspundem, de ajutorul duhovnicului. Si, duhovnicul te invata sa folosesti telefonul. Te ajuta unu: sa dai la o parte ceea ce impiedica dialogul prin marturisire, prin spovedanie si, apoi, curatindu-te si dorindu-ti din ce in ce mai mult -pentru ca el urmareste evolutia ta: vrei sa intri intr-un dialog viu cu Dumnezeu sau esti la o experienta oarecare? "Am trecut si pe aici", "am bifat si registrul duhovnicesc" -  si atunci daca iti doresti cu toata inima sa intri in acest dialog cu Dumnezeu, atunci el te va conduce spre impartasanie. Alt moment fundamental care poate sa zmulga usa aia din tatani, daca se deschide chiar atat de greu.

Numai prin harul Sfintelor Taine incepem un dialog real; ca poate fi si imaginar. Incepem un dialog real, in Biserica, si constientizezi cu timpul, cati sunt cu tine acolo, ce "galerie" ai la "meciul" acesta. Si nu e o galerie care doar aplauda sau urmareste, ci si te sustine. Pentru ca fiecare trebuie sa-si traiasca intalnirea cu Dumnezeu in Biserica, lamurirea, revelatia, luminarea. Si apoi harul Sfintelor Taine, duhovnicul, lucrarea, ca sa fie real dialogul, sa fie reala intalnirea, pentru ca se poate si pe langa, sa fie fantazma. Se joaca si la teatrul de vis-à-vis, in biserica, o piesa asemanatoare. Nu va duceti acolo. Mergeti prin Biserica, desi e greu, desi poate sa doara, pentru ca usa e bine intepenita, dar...

Pr. Constantin Sturzu:

Problema noastra este ca ne e frica sa murim, ne e frica de aceasta moarte care duce la viata. A propos de inima impietrita, de clipe, si de celalalte. Si traim asa, ca intr-un film, ca intr-un joc video, chestiuni care se tot reiau si daca ajung la un nivel o iau de la capat, s-a terminat filmul, incep alt film, s-a terminat melodia incepe alta melodie, telenovelele nu se mai termina si nu-i nici o problema, acolo incepe un alt episod. Aici e drama noastra, si stai si te uiti realmente cum Hristos nu face nimic, pentru ca noi nu vrem, nu vrem sa ne desprindem de aceasta viata, sa moara aceasta viata a noastra.

Mai ales facand trimitere la Evanghelia tanarului bogat, unde acesta i-a intors, realmente, spatele Mantuitorului, si a plecat pentru ca n-a putut renunta la viata lui. Nu a vrut sa renunte. El l-a respectat: esti liber sa pleci. Ai libertatea aceasta. Eu, Hristos, iti respect libertatea. Cu durere au comentat ucenicii cat de greu este unui bogat sa intre in Imparatie, pentru ca aici era problema lui: nu  putea sa se desprinda de stilul asta de viata, dar l-a respectat.

Si aici e important sa intelegem ca e o chestiune de alegere, si vedem acuma ca suntem foarte pasionati de moarte. Am scris la un moment dat un articol, "filmul bate moartea"'. Stiti expresia "viata bate filmul", dar acuma filmul bate moartea, pentru ca noi prin film intelegand orice forma de racordare a noastra la tipul de moate pe care-l vedem fie in jocurile video, fie, uitati-va la anumite filme artistice, unde sunt nu stiu cati morti pe minut, unde vezi carne, sange tot ce vrei. Dar daca moare bunica - fereasca Dumnezeu! - nu stau acolo nici o clipa, am zbughito, daca pot sa ma duc in excursie, ca nu cumva sa o vad in cosciug, si sa stau acolo langa trupul acela mort. Adica moartea, asta nu pot sa suport, asta nu vreau, dar in rest am vazut morti ce n-a vazut neam de neamul meu, si o mai fi fost si in al Doilea Razboi Mondial, o mai fi fost si pe timpul lui Stefan, dar n-au vazut atatia morti cati am vazut eu la televizor in atatea fileme. Nu? Numai daca le iei pe toate cu Stalone, Svartzeneger... Deci am vazut moarte, stim despre moarte, suntem pasionati de experiente teribile la limita mortii, dar nu vrem sa murim in cele de acum, pe care le avem, nu vrem sa omoram ceea ce ne omoara pe noi.

Este o brosurica cu transcrierea unei conferinte, pe care Parintele Galeriu a tinut-o la ASCOR si, la un moment dat, spune Parintele acolo, plecand de la Hristos cu moartea pe moarte calcand, si spune ca aici este sansa noastra, aici este cheia, aici este solutia pe care ne-a lasat-o Hristos, ca si noi sa inviem, sa omoram ceea ce ne omoara, cu moartea pe moarte calcand. Pentru ca tot ceea ce ni se pare ca este viata noastra, de fapt ne omoara. Uitati-va la efecte, la ce se intampla in inima noastra: de la depresie, deznadejde, relatii date peste cap, divorturi, alcoolism si ce mai vreti voi, toate, toate, toate asa, sunt semnul mortii, ca nu pot fi altceva. Si noi cu toate acestea inca mai traim asa, inca mai vrem sa traim in felul asta.

Marius Iordachioaia:

Am avut un prieten in liceu - era un baiat cu succes la fete si traia in pacat -, si imi spunea dupa zece ani, dupa ce am terminat liceul,  ca el nu are nico problema de constiinta, pur si simplu ii cerea organismul si a facut ce trebuia. M-am uitat la el, asa, suferea cu inima la treizeci de ani, era o paragina de om. "Mai omule, hai cu mine la oglinda. Pai daca ai facut ce trebuia, de ce arati in halul asta?". Ce vreau sa spun? Sa numim pacatul, pacat, sa nu-l numim "nevoie fiziologica", sau, asa cum se numeste fatul, "un ghem de tesuturi". Unul din ocultarile de viata de astazi, este acesta de limbaj. Transformam lucrurile verbal, un fel de metamorfoza d-asta, lingvistica. In Biserica gasesti limba care o vorbeste Dumnezeu, ca avem o intalnire despre comunicare si despre raspuns. In limba pe care o vorbeste Dumnezeu, numeste lucrul ala pacat. Si tu, daca intri in dialog cu El, il numesti la fel. Si daca nu intri in dialog cu El, nu primesti raspuns. Daca nu gandesti la fel, nu intri in dialog cu Dumnezeu.

Si, d-aia, Hristos, cand S-a intalnit cu tanarul bogat, lui nu i-a pus intrebarea, ca stia legea, dar noua,  astazi, ar trebui sa ne puna intrebarea: Stii legea? Poate ca multi dintre noi o stim asa, intelectual, stiu cele zece porunci. Nu! O sti aici? Te doare? Exista o atingere a constiintei?

 Pentru ca sunetul acelui telefon, am spus-o si o repet, de constiinta, asa cum am scris intr-un articol pe Doxologia, despre ratiune si constiinta, ca legatura cu Dumnezeu este prin constiinta si nu prin ratiune.  Chestia cu "poate sa faca Dumnezeu o piatra atat de mare incat sa nu poata sa o ridice?" s.a.m.d., tot felul de butade d-astea, si care e doar asa o chestie de abordare "apologetica", de abordare sinistra, asemenea celei cu nevoile fiziologice, adica o ocolire a problemei cu ajutorul mintii. Se definea in cerucul de la Sibiu, Stefan Augustin Doinas - Dumnezeu sa-l ierte! - spunea "intelectualul este acel om capabil sa gaseasca scuze pentru orice lucru". Da! Si, vedeti, ca toti vor sa ne faca intelectuali. Si ortodoxia ne cheama sa fim oamenii care suntem inaintea lui Dumnezeu. Aia suntem noi, cei adevarati, nu astia imbracati in diplome. Esti competitiv, esti..., esti...

Limbajul despre care vorbeam, si formele de comunicare pe care ni le impune societatea, e chestie de economie, de politica. Ultimul articol pe care l-am scris unora nu le-a placut: prea transant. Dom'le competitivitatea, d'astea nu umblati cu asa ceva aici. Ca umbla unii, asta e alta problema. Sa fim primii. Sfantul Apostol Pavel zice: alerg sa castig premiu. Da', care? Cununa de sus, nu Premiul Nobel sau nu stiu care altul.

Deci, ce vreau sa spun? Sa lasam limba mortala pe care o vorbeste societatea si pe care vrea sa ni-o impuna. Sa mergem la Biserica sa invatam adevaratele sensuri ale cuvintelor, ca sa fim capabili de dialog si nu numai cu Dumnezeu, ci si intre noi. Un dialog onest si viu.    

Pr. Constantin Sturzu:

A propos de ce spunea Marius, am auzit din mai multe surse, zilele trecute, despre ce presupune ritualul initierii in masonerie. Poate unii ati citit, poate unii nu. Intre altele, pe initiat, la un moment dat il leaga la ochi, si il duce, si ii spune: "acum vei fi pus sa te intalnesti cu cel mai mare dusman al tau". Dupa care il dezleaga la ochi. Si stiti cu cine se intalneste? Cu o oglinda in care se vede pe el insusi. Vedeti ca ei au acolo tot felul de lucruri, amestecuri multe. Au si din Evanghelie si sunt multe pe care le amesteca acolo, lucruri pe care le amesteca din diverse religii.  Si asta creaza o impresie puternica asupra omului aceluia, pe care il zgudie. Ei, daca pe aceia ii zguduie,  - nu discutam acuma despre aceasta asociatie si ce creaza ea, ce efecte oculte-, dar noi, cei care stim atatea, cei pe care ne-a invatat Hristos atatea, despre cat de mult rau ne face pacatul, cred ca nu ne zguduie nici cat pe un initiat in masonerie. Daca noi ne-am zgudui si am intelege cat de mult rau ne facem noi insine, am pasi pe calea sfinteiniei in secunda doi.

***

Marius Iordachioaia:

As vrea sa va citesc cateva poezioare. A venit un parinte si mi-a vorbit despre poezia serioasa, si a trebuit sa spun, din nou, ca n-am intentionat sa scriu poezie, ci am intenitionat sa dau un mesaj scurt, si cat mai sensibil. Copilarie implinita - ceva despre ce se intampla atunci cand usa aia incepe sa se deschida.

 

copilărie împlinită


şi eu am vrut să mă fac mare...
şi mari s-au făcut
doar greşelile mele...

aşa am aflat taina acestei lumi
a tristeţii din surâsul
părinţilor mei...

dar într-o zi
în Biserică am găsit
un Copil al cărui surâs nu avea
această umbră...

şi pe Care
urmându-L în lăuntrul meu

eu am început să mă fac
tot mai mic

iar viaţa mea

tot mai mare...

sfarsit


atarna nemiscat pe Crucea Golgotei...
deodata
a deschis ochii
si m-a privit...

i-au curs doua lacrimi
cat doua milenii...
apoi
El a-nchis ochii

si eu

m-am trezit

liturghie


am primit cuvintele lui Hristos
apoi Trupul si Sangele Lui...

am plecat
cu un cer nou
in inima
si un pamant nou
in trup...


Am citit cateva poezii despre intalnire, si o vaga fericire a intalnirii cu Hristos, si cum ne micsoram noi, noi cei facuti din pacat, si incepe sa creasca Viata in noi. Rezultatul acestei intalniri cu Hristos - si aceasta este important sa auda tinerii - este viata, multa viata. N-am intalnit nici un tanar care sa nege lucrul acesta, ca el vrea sa traiasca din plin. Nu ca prietenul meu cu necesitatile fiziologice implinite, care a ajuns o epava la treizeci de ani, si el a vrut sa traiasca din plin, sa-si implineasca anumite nevoi fiziologice. Nu suntem pentru asta aici, pe lume. Nimeni nu are, asemenea Bisericii, de daruit mai mult si mai important. Toata Biserica e un mare Potir din care esti chemat sa bei. Toata ortodoxia este o invitatie la masa. Ca sa raspunzi, trebuie sa incepi cu subiectul acestei intalniri. Ai primit un mesaj, o invitatie. L-ai deschis? Ai deschis Evanghelia? Ai deschis usa bisericii? Ai deschis usa duhovnicului? Ai inceput sa deschizi?

Am pe leptop o poezie doua, trei care inca nu sunt pe hartie. Este o poezie la care tin foarte mult. Am un prieten, profesor de romana. El e de fapt un adevarat misionar, el e de fapt in prima linie, acolo. El ia bataie si eu primesc aplauzele, ca asa sunt distribuite rolurile: eu sunt domnul poet Marius, si lui i se spune ca nu are voie sa dea un sens teologic textelor de literatura. Daca ati auzit asa ceva! Deci, s-a facut consiliu profesoral, sa fie discutat domnul profesor, ca da un sens teologic textelor din literatura romana sau universala.

Am fost cu afisele pentru conferinta Maicii Siluana [Dar ce-mi lipseste Doamne, de sufar atat?], la acest cel mai tare liceu, si mi s-a spus: a fost si inaintea dumneavoastra, domnul preot, parintele cutarescu si a fost dat afara, - cum spune expresia-, "dat in suturi". Vreau sa spun ca sa nu credeti ca contextul e moale si pufos. Exista prigoana, chiar si in societatea romaneasca, dar ea incepe cu noi insine. Noi ne prigonim cel mai tare - a propos de ritul de initiere. Ne prigonim ca nu raspundem lui Hristos. Asta e cea mai mare prigoana in Romania, unde sunt toate conditiile ca noi sa raspundem.

Fiecare biserica e ca un telefon public. Deschid, intru, pot vorbi cu Dumnezeu, pot invata sa vorbesc cu Dumnezeu. Am tot ajutorul ca sa intru in acest dialog din ce in ce mai constient si mai viu si mai transfigurator cu Dumnezeu. E ca si cum am fi intr-un oras plin de telefoane publice gratuite, deci nu trebuie sa ai fisa, care toate suna, prin toate te suna Aceeasi Persoana, si tu iti vezi de drumul tau ca un surd. Fiecare biserica e ca un telefon care suna, suna,.... Bate clopotul si suna a Liturghie, suna a rugaciune suna a post si spovedanie. E chemare.

Si acest profesor de romana despre care v-am vorbit, lui i-a placut foarte tare poezia asta:

în fiecare zi îl caut...

odată
un adolescent alergând pe stradă
s-a izbit de mine lovindu-mă-n piept:
fugea cât putea de tare
cu viaţa lui în mâini ca un hoţ ce smulsese
poşeta unei bătrâne...

au trecut ani
şi durerea nu s-a şters dimpotrivă a
crescut tot mai mult... semn că tânărul acela
tot mai epuizat şi disperat
aleargă încă...

în fiecare zi îl caut pe străzi
şi în rugăciune
ca să-l îmbrăţişez o clipă cât să-i şoptesc

că atâta vreme cât va strânge în pumni
viaţa smulsă
din mâinile lui Dumnezeu

va fugi fără oprire...

Poezia asta o consider un raspuns la intrebarea: cum se poate deschide usa? La mine usa s-a deschis cand am cazut in genunchi in bucataria mea si am zis: pana aici cu mine! Gata! Sunt satul de mine! Eu nu sunt Viata! La 24 de ani m-am lamurit ca eu nu sunt viata. Va dati seama ce grad de inteligenta, ce IQ? Sa-ti dai seama ca nu esti tu Viata! Dar am incercat din rasputeri sa fiu eu Viata si am reusit... sa ajung pe un pat de spital, la un milimetru de moarte. Cum povestea cineva ca l-a batut la Gherla securistul, si i-a pus bocancul pe gat si a inceput sa apese. Si spunea ca vedea asa cum vine moartea, asa, in salturi. Ei, si atata stiinta a torturii aveau, ca atuncea cand mi-a ajuns la nas a ridicat bocancul. Asa a ajuns si la mine, si am zis: hopa! Pe unde ies din treaba asta? Telefonul! Am auzit telefonul...