vineri, 29 noiembrie 2013

Pr. Constantin Sturzu si Marius Iordachioaia in prima parte a conferintei: "Ai primit un mesaj pe cord. Il deschizi?"


Multumesc, mai intai, celor care au ramas fratii si prietenii mei, peste timp si peste distante, din Piatra Neamt, care mi-au trimis inregistrarea conferintei, dupa care am facut transcrierea. Ulterior a aparut si inregistrarea video la Doxologia, pe care o puteti gasi in linkul de mai jos. Fie ca fiecare dintre dumneavoastra sa guste cu inima din aceste cuvinte invesmantate in har, si sa raspunda la telefonul vietii lor.

*

Ai primit un mesaj pe cord. Il deschizi? 

Pr. Constantin Sturzu si poetul Marius Iordachioaia

 Pr. Constantin Sturzu:

Buna seara tuturor si Dumnezeu sa ne binecuvinteze aceasta intalnire!

[...]

Sa stiti ca la o conferinta conteaza ce vrea auditoriul. Poate sa fie un conferiential genial, care sa aibe ceva de spus, de la Dumnezeu, evident, dar, daca publicul nu este pregatit, daca publicul nu "stoarce" conferentiarul, daca publicul nu preia, lucrurile nu se intampla in cea mai fericita formula.

De multe ori comoditatea fizica, trupeasca nu ajuta o implicare la nivel duhovnicesc, real. Apare asa, o stare de moleseala si de aceea rugaciunea se face, pe cat posibil, nevoindu-te. Rugaciuena se face in genunchi, in picioare, si chiar cand rostesc rugaciunea, calugarii au o pozitie care presupune un efort. Insa, e cu atat mai provocator.

Referitor la mesaj, mesajul este unul singur, cu mai multe forme, cu mai multe variante. Chiar daca suntem la inceputul Postului Craciunului si la Utrenia de maine se canta: "Hristos se naste, slaviti-L", as indrazni sa aduc varianta aceasta de mesaj: "Hristos a inviat!". Si, de multe ori am surpriza ca un ucenic, sau o ucenica, chiar asa sa-mi dea mesaj, indiferent de perioada in care ne aflam: "Hristos a inviat, Parinte!". Si ma bucura, pentru ca arata asa, o stare de efervescenta pascala continua.

De altfel, cred ca stiti ca, poate, e ultimul lucru pe care au putut sa-l scoata si bolsevicii din poporul rus, atunci cand sunt siliti sa convinga ca nu exista Dumnezeu, promovand un ateism feroce, cu nuante razboinice. Si, la un moment dat, au adus un preot sa vorbeasca unei multimi, asa cum sunteti dumneavoastra, si, dupa ce multimea a fost indelung invatata in ateismul acesta, a zis: "Ia, acuma sa vedem cum ii convingeti ca exista Dumnezeu?" Ca ei erau formatati, creierul era spalat, sa spunem, si nu mai credeau in Dumnezeu. Si atunci preotul n-a spus decat un singur lucru: "Hristos a inviat!".  Raspunsul: "Adevarat a inviat!" a venit spontan, din gurile tuturor. Si asa a inchis gura activistului de partid.

Dar, as mai incepe cu o alta intamplare, de data aceasta din occident, care are in centrul atentiei cativa rusi credinciosi, care erau in exil, si care au vrut si ei sa se organizeze intr-o bisericuta. Stiti ca dupa revolutia bolsevica multi au trebuit sa plece in exil, dar acolo nu aveau biserica, si a trebuit sa improvizeze undeva un loc de rugaciune, intr-un apartament. Toate bune si frumoase, n-au deranjat pe nimeni de-a lungul anului liturgic, dar a venit Invierea si, atuncea au inceput cantarile in noaptea invierii. Vecinii, foarte revoltati, a doua zi au fost sa adune semnaturi, sa inchida aceasta biserica, si sa nu mai fie gazduita in acest imobil. Si ajungand la un rabin din acest imobil, au zis ca sigur el va semna mai ales ca el este un om influent si pe la primarie, si asa "scapam si de ortodocsii astia".  Si, cand au ajuns la el, rabinul a spus: "nu semnez". "Pai cum nu semnati? Dar nu ati auzit aseara cum strigau si cantau: "Hristos a inviat!"?". "Ba, da, i-am auzit!". "Si, nu v-au deranjat? De ce nu semnati?". "Daca si eu aveam aceeasi convingere ca l-am gasit pe Mesia, strigam mai tare ca ei".

Acuma asta este singura mea problema, daca eu si cu Marius o sa reusim sa strigam suficient de tare, incat sa se auda pana la dumneavoastra, fara sa tipam. Putem vorbi chiar foarte incet, dar sa vedem acuma, daca trece acolo, in inima voastra. Pentru ca despre inima este vorba. Ati vazut ca am folosit cuvantul "cord". Bine, e chestie si de muzicalitate, nu mergea: "mesaj pe inima", dar pe "cord" suna altfel. Este insa si o chestie de actulaitate, pentru ca noi suntem mai predispusi acuma spre partea aceasta mai materiala si despre inima avem mai mult aceasta viziune anatomica, a muschiului, a cordului.

Nu vreau sa va vorbesc prea mult, ci vreau sa-l provoc pe Marius sa va vorbeasca, pentru ca, pe de-o parte cu el ati interactionat mai putin, si, pe de alta parte, el are niste preocupari si niste experiente mult mai aproape de varsta voastra, prin lucrarea pe care o face in randul tinerilor din Piatra Neamt.

As spune doar atat - ca la fiecare conferinta ma gandesc si la ce trimiteri scripturistice putem folosi - si as incepe cu aceasta imagine, care o gasim  in Apocalipsa - o carte pe care o regasim in Biblie si mai rar, foarte rar, in talcuirile patristice, dar nu o sa o gasim in Cult. Nu o sa gasiti cantandu-se in prochimen sau in stihuri, lecturi din Apocalipsa, cum sunt din Vechiul Testament, Noul Testament, in general. Din Apocalipsa nu o sa gasiti, dar este totusi acolo o imagine, de la care as vrea sa pornim in seara aceasta, aceea din cap. 3, versetul 20, unde spune asa: "Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine".

Sunt doua aspecte aici: "a auzi" si "a deschide". Bataia, vedem ca nu se aude din afara desi, cei mai multi stim acea reprezentare iconografica cu Hristos batand din afara unei cladiri, la o usa exterioara. Nu! Este o usa in interiorul nostru, in adancul nostru, iar clanta este doar pe partea noastra. Dumnezeu acesta Atotputernic, Care pe toate le-a facut, Care pe toate le poate, pare a fi slab si neputincios intr-un singur lucru, atunci cand vine vorba de libertatea noastra. Aici nu forteaza cu nimic, cu absolut nimic, nici macar cu "un milimetru" - sa spun asa - lucrurile. Si El poate fi tinut la usa toata viata noastra, putem sa nu-i dam drumul. Avem aceasta libertate, avem acest drept. Ca sa-i dam drumul vedem ca avem nevoia de a auzi, de unde ideea de mesaj: "de va auzi cineva glasul Meu".

De ce nu auzim glasul lui Dumnezeu in launtrul nostru? De prea multa harmalae, e clar! Prea multa harmalae in afara noastra, prea multa harmalaie in mintea nostra, in sufletul nostru in general. Daca iti bate un vecin la usa, asa, discret, iar tu ai dat muzica la maxim, n-ai nicio sansa sa auzi. Ai nevoie mai intai sa faci liniste, sa opresti toata sursa de zgomot, si apoi vei auzi bataia aceasta, care este foarte, foarte fina. Parintii o asemuiesc cu bataile inimii. Cati dintre voi va auziti bataile inimii intr-o zi? Nu prea aveti cum, n-aveti cand, si trebuie sa fie atat de multa liniste, si voi sa fiti atat de atenti la voi insiva, la ce se intampla in trupul vostru, incat sa percepeti acea bataie a Celui care ne mentine pe noi in viata.   

Deci, asta este prima conditie, si asta invatam acuma in post, invatam sa potolim aceasta harmalaie prin postire de bucate, prin infranarea vazului, auzului, a simturilor in general, prin infranare de la ganduri rele, prin tot ceea ce Hristos ne spune ca nu este bun pentru noi. Dar, si dupa ce auzim bataia, e posibil inca, sa-L tinem pe Hristos la usa. Ca una din conditii este sa auzim glasul, cea de-a doua este sa deschidem usa.  

Din cate am sesizat eu, la neamul acesta cea mai mare problema nu e ca nu aude glasul. Cea mai mare problema e ca nu deschide usa. Din motive de frica, de comoditate, nu reusim sa deschidem usa. Pentru ca inima e inconjurata asa, de grasime, cum zice si Psaltirea: "cu grasime si-au incuiat inima lor", este invartosata - ca sa facem trimitere la un alt termen - este impietrita. Si impietrirea asta nu inseamna doar nesimtire - poate insemna si asta, si are aspectul acesta in conditiile in care noi nu mai cultivam o anumita sensibilitate, o anumita deschidere catre cele duhovnicesti, catre cele spirituale, catre cele artisitce, culturale.

Ajungem sa traim doar pentru a manca, a bea si a ne distra. Lucruri de genul acesta. Culmea este ca tot timpul disponibil este pentru a munci. Ca pentru a manca bine, a bea bine si a te distra bine, trebuie sa muncesti foarte mult, incat nu ai timp de absolut nimic. Si asta creaza o desensibilizare, o impietrire. Dar sunt multe alte lucruri care tin inima noastra impietrita, si poate vom reveni pe parcurs, insa acum vom aduce aminte unul, care este foarte prezent, acela ca nu avem incredere ca suntem facuti sa fim iubiti, nu avem incredere in iubirea Lui, nu credem ca putem fi iubiti, nu credem ca exista o asemenea iubire despre care se vorbeste in Evanghelie.

Si, Marius, o sa va zica cu sigurnata mai multe despre faptul ca noi, preotii in primul rand, Biserica, se face vinovata de faptul ca nu cultivam aceasta iubire. Incat, daca e sa ne uitam la ce se intampla in bisericile nostre, e in prea putina masura, daca e sa ne uitam la clinicile in care se fac avorturile, in discotecile in care se petrece noapte de noapte, s.a.m.d. Este clar ca sunt acolo suflete, care au nevoie de iubire, care vor sa fie iubiti, si care nu gasesc asta in Biserica. De ce? As vrea sa aflam asta impreuna intr-un dialog.

Din punctul acesta, Marius, poate ne spui si noua ce ai sesizat la tinerii cu care interactionezi.

Marius Iordachioaia:

Doamne, ajuta! Ma bucur ca ne vedem. Primul lucru pe care as vrea sa-l spun este despre "Hristos a inviat!". Eu, in fiecare dimineata cand ma duc la servici cu salutul asta si, desi fac treaba asta de ceva timp, exista acelasi suras ciudat de om bizar ca-i salut cu "Hristos a inviat!". Dar mie-mi place sa-i provoc. De fapt asta am facut tot timpul de cand am ajus in Biserica si, vreau sa spun ca sunt si rezultate. Si daca exista o anumita caposenie fata de Dumnezeu in noi - imi spunea intr-o zi o doamna sefa: "mai, ai grija cum vorbesti dimineata pe la servici ca am niste baieti care au devenit cam seriosi in ultima vreme". Si e de la "Hristos a inviat!", pentru ca bine-nteles e uimirea: "mai, dar nu e Pastele! Cum adica sa spun asta acuma?". Pai Pastele e tot timpul, Hristos e viu. D-aia spun "Hristos a inviat!", pentru ca El e mai viu ca noi si noi daca vrem sa fim si noi vii, trebuie sa intram in legatura cu El.  

Pr. Constantin Sturzu:

Iarta-ma ca te intrerup acuma. Cum a patit cineva la inceputul Postului mare, care a zis: "Hristos a inviat!", si i s-a raspuns: "nu inca..."   

Marius Iordachioaia:

Este un punct foarte bun de plecare intr-o discutie: "Hristos a inviat!". Spunea Kuraev ca, daca Hristos protestant atarna greu pe cruce, Hristos ortodox, din icoanele noastre, e deja ca o pasare care zboara pe cruce. Si e foarte important sa incepem dialogul in ortodoxie despre Hristos cel inviat, pentru ca noi, cu El suntem in comuniune.

Imi amintesc o intamplare din anii '70, cred, intr-o tara care acuma e o culme a emanciparii, Norvegia, unde exista un profesor de teologie, Hulsbeek, care avea emisiuni la radio. Si in fiecare seara incepea discursul cu aceste cuvinte: "Buna seara, vreau sa va spun ca in seara aceasta veti merge la culcare, in paturile dumneavoastra, iar maine dimineata va puteti trezi in iad". Presa norvegiana a iscat un scandal monstruos: nu se poate, suntem in secolul XX, e strigator la cer. Cum sa mai vorbim despre iad in secolul XX? Pai stiinta, etc... Si a inceput o campanie de presa care a ajuns si in Germania si a cuprns intreaga Europa, si pana la urma i-au cerut profesorului Hulsbeek sa dea explicatie. Si profesorul a venit din nou la radio si a spus: "ma vad nevoit sa dau niste explicatii. Deci, in aceasta seara va puteti culca in patul dumneavoastra, si maine dimineata sa va puteti trezi in iad". A fost chemat un mare evanghelist din Germania la un congres in Norvegia, si la aeroport a facut conferinta de presa, si s-a nimerit sa fie intre profesorul Hulesbeek si ziaristul care incepuse toata disputa. Si spune ziaristul: "domnule preot, noi, aicea in Norvegia avem o mare dilema, daca exista sau nu iad. Nu mai suntem in Evul Mediu - va suna cunoscut, nu? - si nu se mai poate asa ceva. Dumneavoastra ce parere aveti? Exista iad?" La care, preotul neamt spune: "bineinteles ca exista". "De unde stiti?". "Pentru ca o spune Domnul Iisus Hristos, iar El este mult mai destept decat toti desteptii din tara asta".

Si, am vrut in ciuda umorului, si dincolo de raspunsul rabinului, am vrut sa avem o discutie destul de serioasa in seara aceasta. Mie mi-a placut tare mult istorioara asta, si am zis: asa e, asa ar trebui sa fim noi, crestinii ortodocsi, si cand zicem Hristos a inviat! Ar trebui sa fie ca in Psalmi, sa sarim ca viteii in grajd de bucurie ca Hristos a inviat, si sa ne daruim viata pe invierea Lui.

Am spus ca trebuie sa fie o discutie sobra pentru ca miza auzirii mesajului de pe cord este cea mai mare cu putinta, este nelimitata. Nu e un joc, chiar daca punem discutia in termeni tineresti.

Cu adolescentii cu care am inceput sa discut prin parcuri in Piatra Neamt despre viata lor, incepand sa povestesc viata mea de adolescent, toti stiau asta, si vorba lui Kuraev "eu am inceput sa cunosc crestinismul incepand cu dracu". Si majoritatea adolescenitlor pe care i-am cunoscut, au inceput asa, pentru ca acela era coleg de camera pana sa vina Hristos. Hristos spune: daca Eu scot cu degetul lui Dumnezeu demonii, inseamna ca imparatia lui Dumnezeu a ajuns pana la voi. Problema bataii pe cord este daca ajunge si in noi. Daca-i deschidem intra si in noi si scoate multe lucruri de acolo. 

Vorba profesorului Hulesbeek era potrivita, era inceputul, poate, cel mai potrivit mai ales intr-o societate in care ocultismul si cel clasic si cel marketizat, transformat in ideologie de consum, nu mai sunt lucrui de gaget, nu mai sunt lucruri care sa tina de un alt timp, de Evul Mediu sau de alte societati.   

Blogul "oameni si demoni" se numeste asa tocmai pentru ca majoritatea tinerilor cu o anumita acuitate interioara la mesajul spiritual erau foarte atrasi de ocultism si de satanism, fenomene care sunt mult mai puternice decat va imaginati. Poate multi dintre dumneavoastra ati citit raportul SRI din anul 2000 despre fenomenul acesta. Satanismul a intrat intr-o forma de underground, dupa o perioada de manifestare exterioara puternica. Poate va aduceti aminte de crucile rasturnate din cimitire, crimele ritualice care s-au produs, s.a.m.d. Ele au intrat intr-un fenomen de underground in sensul ca s-a restrans intr-un cult foarte discret, dar foarte prezent pe internet. Adica informatiile se adunau de pe intrnet, si practic era foarte discret, dar el s-a extins, asa, in forma asta discreta.

Am cunoscut elevi de clasa a saptea, a opta, foarte interesati de ocultism si problema este ca intreaga cultura de consum impinge tineretul spre zone, fie care tind de visceral, fie care tin de ocultism. La un moment dat una din doua aceste mari directii conduc tinerii in drum spre implinirea cautarilor lor. La mijloc, ca intre talhari, este Hristos. Mesajul Lui este foarte discret. Este singurul care respecta libertatea tinerilor. Asta este un lucru foarte greu pentru ca tinerii nu sunt invatati cu asta, desi ei vor foarte multa libertate, desi ei vor sa experimenteze din plin libertatea, o cauta exact unde nu este. Se duc exact acolo unde libertatea este o fatarnicie, este un mod de a manipula si de a duce in temnita cea mai adanca. 

Ceea ce discutam noi aici nu este un subiect de jurnalism, sau un subiect de universitate, o tema oarecare,  este o chestiune de viata si moarte vesnica. Si, sa stam in fata acestei provocari, nu a unui subiect de cerc, discutia noastra din aceasta seara trebuie sa insemne ceva in acest sens. Pentru cei care n-au auzit, sa auda. Adica strangerea noastra aici, impreuna - ca nu suntem doua tabere, caci presupun ca suntem impreuna-, si in urma acestei adunari - care cred eu ca se face in numele lui Hristos, si cred ca pentru rugaciunea Bisericii este ocrotita, si este o lucrare a lui Dumnezeu - sa putem pleca de aici, ca cei care nu L-au auzit sa auda si cei care L-au auzit, sa-L auda si mai clar, sa li se limpezeasca si mai adanc, umblarea lor in credinta in Dumnezeu cel in treime slavit.

As vrea sa va citesc o poezie - aici este invitat poetul Marius Iordachioaia; eu v-am vorbit ca un coleg, ca un prieten si sper sa raman asa si in continuare - o poezie care se reclama de la o experienta personala. Toate poeziile au fost scrise cu intentia si rugaciunea ca oamenii care inca nu au auzit glasul Bunului Pastor, glasul Mantuitorului, glasul lui Hristos, sa-l auda. Am ales poezia pentru ca mi s-a parut forma cea mai apropiata de ortodoxie, cea mai fina, cea mai sensibila, si cea mai apropiata de felul in care ne cauta Hristos.

telefonul


De are cineva urechi de auzit sa auda. (Marcu 7, 16)

nici nu mai stiu cand l-am auzit prima oara...
cumva ascuns in rumoarea vietii a sunat mereu...
si-am pornit sa-l caut dar a fost de negasit...
orice as fi facut il auzeam sunand
fara incetare...
am inceput sa beau sa iau somnifere
sa-mi petrec noptile in localuri pline de zgomot
sa ascult muzica data la maxim
dar
desi e cel mai discret sunet posibil
nimic nu-l poate acoperi...
intr-o zi
cineva m-a sfatuit sa caut un duhovnic si
cu ultimile puteri sufletesti am pornit spre un schit
undeva departe in munti:
cu cat ma apropiam de locul acela
cu atat sunetul devenea mai strident
mai dureros...
am intrat in bisericuta de lemn
cu capul in pumni m-am prabusit
langa usa altarului...
un batran cu epitrahilul ponosit
a iesit in prag 
si blagoslovindu-ma 
cu maini subtiri tremuratoare 
mi-a scos din inima si mi-a intins
telefonul
soptindu-mi bland:
"e pentru tine..." 


Exista logo-urile pe telefonul mobil. Si mi-aduc aminte ca odata, cantam in cor la biserica. Si a venit o pereche de sefi de la mine si la servici, cand se intalneau cu mine, spuneau: "ati cantat minunat, minuant ati cantat!". "Dar -zic - ati fost la biserica sa va spovediti?". "Aaa, ati cantat minunat, minunat". "Bun am cantat minunat..." Ce vreau sa spun cu asta? Colindele si Hristos a invait! sunt ca un "logo" a lui Dumnezeu pe telefonul de aici, din piept. Ele nu sunt un scop in sine, ci o chemare. Troparul "Hristos a inviat..." este si o chemare a noastra la inviere. Colindele sunt o chemare a noastra la a auzi Dumnezeu din noi, din inima noastra, scrancetul Noului Nascut. Deci nu sunt scopuri in sine, ca sa spunem: "Vai, ce frumoase sunt colindele!". Nu! Ci: "vai ce frumoasa chemare!", "vai ce pret are chemarea asta!".

Pr. Constantin Sturzu:

Ma gandeam si eu la momentul acesta al Nasterii Domnului ca asa de putin intelegem faptul ca Dumnezeu ne iubeste, si ca nu vrea nici un chip sa fie altfel decat noi. Exista o idee, care vine mai pronuntat spus pe partea de filosofie, zona existentialista, care zice cam asa, ca "omul a vrut sa fie dumnezeu fara Dumnezeu, dar Dumnezeu n-a vrut sa fie Dumnezeu fara om".

Adica, omul a ales, incepand cu protoparintii, cu Adam si Eva, o cale prin care sa se faca dumnezeu, dar ignorand ceea ce-l invatase insusi Dumnezeu ca sa ajuga dumnezeu, deci ascultand sfatul vicleanului de sarpe, de fapt al satanei.

Dumnezeu, insa, n-a rabadat aceasta ruptura si a venit in lume. L-a trimsi pe Fiul Sau, care S-a facut om, ca sa fim din nou, in relatie cu El. Aicea este taina cea mare, prin asta este crestinismul mai mult decat o religie, pentru ca este insasi adevarul, este insasi viata, este insasi ceea ce se intampla cu noi, este insasi rostul nostru. Daca nu intelegem acest mod a lui Dumnezeu de a se raporta la noi, n-am inteles nimic.

Mai este la un moment dat, un lucru chair mai tare decat atat, in aceasta relatie a lui Dumnezeu cu omul - si, sigur s-au scandalizat multi teologi- dar are acolo ceva, in gandul acela pe care, tot intr-o anumita zona a filosofiei il gasim, si care spune ca Dumnezeu are nevoie de om, tot atat de mult pe cat are omul nevoie de Dumnezeu. Si, sigur ca este scandalos: de ce sa aibe Dumnezeu nevoie de om? Dumnezeu nu are nevoie de nimic, nu? El e Dumnezeu! Ce-i mai trebuie Lui? Mai ales ca noi vorbim de Dumnezeu intreit in Persoane, si e altceva fata de Dumnezeul acela monoteist pe care il vad, spre exemplu musulmanii. Deci acolo-i iubire, pentru ca sunt trei Persoane.

Sigur ca aici se forteaza la nivel formal ceva, dar in spate este realitatea faptului ca atat de mult ne iubieste, ca acest Iubitor care este Dumnezeu, nu vrea sa fie fara de cel care este iubit, adica fara fiecare dintre noi.

Si, vorbeam la un moment dat despre iad, si eu v-am mai zis ca la sfarsitul lumii creatia nu poate sa se imbogateasca cu aceasta mare noutate: iadul. Le-a facut Dumnezeu pe toate bune foarte si dupa aceasta perioada, dupa istoria omenirii, sa rezulte, tragand linie, un plus, si plusul ala e iadul. Si ca iadul nu are o consistenta d-asta ontologica, ca un loc in care te duci. Sigur ca ne ajuta foarte mult ca sa constientizam si sa ne trezim, si e pedagogic, aceste imagini pe care le intalnim, dar scrasnirea dintilor, iezerul de foc, intunericul cel mai dinafara, toate astea se refera la neputinta noastra de a relationa cu Dumnezeu, la impotrivirea noastra de a intra in relatie cu El, la refuzul acestei iubirii a Lui. Undeva, in zona aceasta stau lucruile si, din punctul acesta de vedere Dumnezeu nu renunta la noi nici dupa sfarsitul lumii. Si acolo unde se spune ca e iad, e tot iubirea Lui, ca nu poate sa fie loc - asa se spune, si asa este-, nu poate sa fie loc in care sa nu fie prezenta lui Dumnezeu. Dar aici, la nivel interpersonal, aici este problema, aici este alegerea noastra.

Marius Iordachioaia:

Cand se vorbeste despre iad [intr-un mod] teologic, nu-ti prea vine sa crezi. Asta este experienta mea, suna ca toaca, a lemn. Problema este, ca am vazut iadul, l-am trait si partial si l-am vazut si in tineri. Cand vine o fata si-ti spune: "traiesc de sapte ani cu un baiat in curvie si nu mai pot, imi moare sufletul", vezi si scrasnetul dintilor, vezi si bezna. Parintele poate sa va spuna mai multe ca si spovedeste. Deci, sunt foarte multi oameni in care urla deja iadul, dar noi nu-i vedem. Pentru ca problema auzirii lui Hristos este ca noi L-am auzi mult mai usor daca ne-ar pasa de celalalt. In momentul in care iti pasa cu adevarat de celalalt, te simti foarte neajutorat in a-l ajuta pe el. Fata despre care v-am vorbit avea prietene, si prietenele o tineau pe dupa umeri si ziceau: "ei, lasa ca o sa treaca si vezi tu, te descurci...". Ce sa faca? Ce sa facem fara Hristos? Adica ce ai de dat, cand spui celuilalt ca il iubesti, fie intr-o casnicie, fie intr-o relatie de prietenie? La un moment dat exista o criza interioara a fiecarui om onest, care mai are o constiinta, ca la drama celuilalt el nu are un raspuns pe masura, el nu are un ajutor pe masura. Nu v-ati simtit niciodata neputincios in a-l ajuta pe cel de alaturi? Si ca e nevoie de Altcineva care sa poata face acest lucru?

Am citit o poezie despre telefon, despre acel telefon interior. Am vorbit aicea despre duhovnic - pentru ca nu vreau sa pierd un fir. Am subliniat contextul, vorbind despre ocultism si satanism, e un context pe care oamenii, de obicei, nu-l baga in seama, dar asta este, a propos de bezna si de scrasnetul dintilor.

In acest context, acest sunet, foarte discret, este foarte greu de localizat in contextul contemoran, cand e atata harmalaie, cum zicea Parintele. E atata harmalaie politica, e atata harmalae sociala, e atata harmalaie culturala. Parca toata lumea lucreaza sa creeze zgomot si confuzie. Uitati-va la arta contemporana, uitati-va la politica contemporana. Toate formele de viata sunt pline de zgomot care sa camufleze neputinta si confuzia. In acest context, chemarea lui Hristos in Biserica, si in inima fiecaruia, in constiinta fiecaruia, este si mai greu de auzit, pe de-o parte, dar pe de alta parte e mai usor prin contrast, pentru ca oamenii sunt insetati de linistire.

Toti ne plangem de stress, de suferinta asta psihica care ne apasa pe toti, iar unde cineva deschide usa, aia cu clanta pe dinauntru, dintr-o data stressul isi pierde un client, un platitor de impozit sufletesc la stress dispare. Si, secretul e in vazul tuturor, solutia e inaintea tuturor, dar putini o vad, putini o aud.

Eu am ridicat acest telefon, adica am fost urmarit de sunetul acesta foarte discret. Poate ca am si ureche de poet, si asta m-a ajutat. Poate pentru ca am avut o copilarie minunata in care telefonul asta nu suna strident, suna dulce, ca al copilariei. Pentru ca el suna cu muzica fericirii noastre, el suna cu muzica nefericirii noastre, el suna cu muzica tristetilor noastre adanci. El e permanent acolo, cu tot felul de logo-uri, dar e aceasi si aceasi chemare. Si la suferinta, si la fericire, e aceeasi si aceeasi chemare.

Vine duminica aceasta Evanghelia cu Tanarul bogat. Stii legea? Multi, astazi, cand le zici de lege se crispeaza. Stii asta? De ce spun asa? La mine au durat ani intregi, cu tatonari, in stanga in drapta, du-te la biserica cutare... I-am spus unui preot ca "am avut un fel de trauma intrand la inceput in Biserica Ortodoxa". Si-mi zice: "Da' ce? Te-a batut vre-un preot?" Si am ramas prerplex. Trauma era daca ma batea? Trauma e cand raspunzi la chemarea asta si te intampina cineva care-ti zice:"ce vrei, ma?". Adica e un contrast intre chemare si felul in care esti primit de cel care trebuie sa slujeasca acestei chemari, duhovnicul din poezie, care sa-ti spuna delicat ca e pentru tine, nu e pentru Biserica sau pentru aia, e pentru patrie, sau asa... Nu! E o chemare pentru tine. Dumnezeu vrea sa-ti vorbeasca pe inteles.

De ce am zis: stii legea? Pentru ca chemarea aceasta a lui Dumnezeu devine constienta, sau incepe sa crape zidul dintre noi si Dumnezeu prin sa nu curvesti, sa nu minti, sa nu... Ajungi aici, asa cum scrie in Pateric, ca cine vrea sa tina Legea il are pe Facatorul Legii de partea lui. Zice Sfantul Apostol Pavel ca datorita Legii constientizam pacatul. Si asta deja este o apropiere, o constientizare. Am venit mai aproape si prin asta incepem sa dibuim ceva.

Prima mea spovedanie a fost dupa indreptar, trei sute si de... asa. A fost foarte buna spovedania aia, ca m-am dus cu papirusul si am citit de la inceput la sfarsit si cand am iesit din biserica pluteam, ziceam ca sunt Neil Armstrong, ca sunt in levitatie. Eram foarte fericit. N-am stiut ce sa fac cu fericirea aia, dar asta e un alt subiect. Si totul era dupa indreptar, dupa lege, chemare aia care m-a atras in Biserica, m-a atras spre duhovnic. Prin duhovnic constientizarea aia capata un limbaj. Merigi la Biserica si inveti sa raspunzi chemarii. Chemarea aceia prinde cuvant si prinzi si tu cuvant cand raspunzi, si intri in cult, intri in Liturghie, unde e dialogul asta complet. De la Scripturi si pana la Sfanta Impartasanie creste acest dialog intre tine si Dumnezeu pana la desavarsirea lui. Acesta este drumul acestei chemari. Dar eu vi l-am spus foarte pe scurt, parca ma si doare ca vi l-am spus asa repede, pentru ca el e delicat, e lucrarea harului.

Am avut nenumarate ezitari, nenumarate experiente, cand sa aproximez, pe unde ma mai duc in aceasta chemare fermecatoare.

Am o poezie care pleaca de la o imagine. Mama mea cand eram mic si pleca la servici, ca si mamele dumneavoastra cred, ma lua asa, in brate, ca toate doamenele, si imi ramanea parfumul acela, cand ma strangea asa de tare, ca-i era dor de mine, ca trebuia sa lipseasca asa, vre-o opt ore. Si intra parfumul ala in mine, si ma duceam afara si copiii ziceau: "ti-ai dat cu spray". "Nu - zic- e de la mama...". Si acolo, spun in poezia aia, ca am avut aceasta senzatie de dragoste, de tandrete, si de parfum, de mireasma a iubirii in Biserica, dupa ce m-am Impartasit. Si am scris poezia asta, ca e parfumul lui Hristos care pleaca la lucru in inima ta. Deci, Il strangi in brate,  mananci, si se duce in inima ta sa lucreze, ca acolo e lucrarea lui Dumnezeu, si de acolo infloreste in toata fiinta noastra.

Ortodoxia este chemarea si lucrarea desavarsita a lui Hristos in tine, incepand din inima noastra, in toata fiinta noastra. Este o cucerire tandra, asa cum cucereste dragostea. Obstacol dupa obstacol, launtric, zid dupa zid se surpa, cad, ca soaptele la mangaiere, la tandretea divina pe care niciun poet, oricat de mare ar fi, nu reuseste sa o descrie, ci doar sa o imprejmuiasca. Doar zice: e spatiu tainic, pasiti.

Pr. Constantin Sturzu:
Cred ca ar trebui sa dialogam, caci din experienta altor conferinte vin intrebari dupa aceea de nu mai este timp fizic de a raspunde la ele.

Marius Iordachioaia:

Am o rugaminte, insa: sa nu ne grabim, sa nu avem o stare de graba, pentru ca este un moment, o intalnire pe care ne-a daruit-o noua Dumnezeu. Este un moment - iertati-ma ca zic cuvantul acesta - de dragoste, caci  "Dragostea Lui ne strange", ne zice Scriptura. Daca ati incercat vre-o data sa strangeti niste oameni, aveti experienta asta, stiti si cat e de greu sa strangeti niste oameni cu adevarat, adica sa fuzioneze si launtric, pentru a lucra ceva impreuna. Deci sa nu ne grabim, ci sa luam fiecare secunda cu toata adancimea ei nesfrasita.

Pr. Constantin Sturzu:

As vrea sa va intreb eu asa, a propos de a asculta si a deschide usa. Care vi se pare mai greu? Hai sa facem un sondaj. Cine crede ca e cel mai greu sa asculti glasul? Foarte putini! Cine crede ca e greu sa deschizi usa? O padure de brate!

Intrt-un fel ati confirmat ceea ce spuneam. Deci, slava Domnului!  ca sutem intr-o tara ortodoxa, mai aveti religia in scoala, mai aveti o biserica de care va impiedicati vrand-nevrand. Ba chiar ii derenjeaza pe unii ca daca se aude vre-o slujba, zic ca e poluare fonica. Dar, chiar si daca nu v-ati intalni cu aceste mesaje, la modul propiu, chiar daca ati evitat ora de religie, n-ati asculta nicio slujba, nicio predica, nimic, faptul ca undeva in blocul in care stati sau in casa in care stati, sau in locul in care invatati, cineva se roaga, cineva vorbeste cu Dumnezeu, acel lucru va marcheaza. Si vezi lucrul acesta mergand in zone ale lumii, unde nu exista acest lucru. De exemplu in tarile in care ateismul a atins cote alarmante, sa vezi acolo starea aia de pustiu, sa vezi acolo diferenta fata de a fi aici, unde in jurul tau sunt multe insule de rugaciune, unde sunt oaze de rugaciune si dialog cu Dumnezeu.

- Parinte, sa zicem ca telefonul asta al meu are mai multe linii si vin mai multe apeluri dintr-o data si, uneori, vrand sa raspund la unul, uit sa raspund la zece, dar sunt momente cand nu poti sa te ocupi de mai multe lucruri, adica cum sa fac ca sa ma ocup de mai multe lucruri?[...]

Parintele Constantin Sturzu:

Marius e expert in telefoane.

Marius Iordachioaia:

S-a spus ca e mai greu sa deschizi usa. Pai nu trebuie sa o deschizi tu. Ca tot ti se spune, cand mergi la biserica: nevoieste-te, lucreaza, si planul cincinal... o sa iasa(Rasete) Nu, este adevarat! Este adevarat despre nevointa, dar exista un har care i se da celui care apasa pe clanta aia si nu reuseste sa traga si lasa clanta aia, si striga: vino Tu! Vino, impinge usa! Eu am apasat clanta. Daca aveti clanta se poate impinge. Se schimba vointa mea. Vreau sa deschid, si realizez ca nu pot.

Saptamana trecuta ieseam de la Doxologia, de la librarie si ma intalnesc in fata  la biserica de la spital cu doi tineri. Cantaretul de acolo imi zice: a, ce bine ca v-am intalnit, tocmai vorbeam cu acest tanar despre dumneavoastra. Vine tanarul, si imi zice: "mata ai scris cartea aia?". "Da". "Si ai scris numai poezii?". "Da, numai poezi". Zice: "eu am o problema". "Ce problema?". "Pai eu merg la biserica de nu stiu cati ani, fac toate metaniile, citesc zece acatiste..." munca, munca grea, condamnare grea. "De ce sunt eu atat de chinuit? De ce sufer eu atat?". Ca nu iese nimic, nu are profit din afacere. Si i-am zis: "mai, nu pot sa-ti dau un raspuns pe loc". Ca vorba lui Kuraev care a fost intrebat: "ce parere aveti despre tanarul ortodox?". Si el zice: "eu nu cunosc niciun tanar ortodox". Eu il cunosc pe Vasile, pe Cristina, pe George, dar "tanarul ortodox", ce e aia? E o marca? Adica semnalul, chemarea e personalizata. Adevarata nevointa duhovniceasca nu e numai la inceput, nu numai cand debuteaza. E o stare a atentiei, a intoarecerii cu mintea spre interior.

Si zicea prietenul: am multe linii, am multe semnale, trebuie sa aleg, sa...

In poezie era vorba de un sunet nedefinit, era vorba de un sunet, de un ton al constiintei, care nici poate ca nu-l percepeam sonor, ci ca pe un sunet al sufletului, ca un tiuit acolo. E un telefon acolo care tiuie si tot vrei sa-l inchizi acolo si nu nimeresti, ca sa dispara sunetul ala, al constiintei, care da alrma. Si, nevointa este de a te intoarce spre interior si la asta te ajuta duhovnicul. Mergi si cauta un duhovnic care sa te ajute sa raspunzi, sa intri in dialog.

Am vorbit despre lege si pacate: am curvit, am mintit, am inselat, am facut crima, am facut avort s.a.m.d. Astea sunt lucrui care stau intre noi si Hristos. Nu poti sa vorbesti cu Dumnezeu cand ai zidul asta nedaramat. Te duci si te spovedesit si zidul asta este dat la o parte. Vorbeam despre puterea de a deschide usa. Usa asta e bine intepenita acolo si trebuie multa putere, dumnezeiasca.

Avem Evanghelia din duminica aceasta, care asa se termina: si atunci cine poate sa se mantuiasca? Si cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu. Hristos tot incerca de la inceputul dialogului sa-i atraga atentia tanarului dregator bogat. Ii spune: de ce ma numesti bun? Bun este numai Dumnezeu. Si sfarseste cu Dumnezeu poate ceea ce intrebati voi. El tot incearca sa-i atraga atentia. Cine sunt Eu? Daca sunt numai un invatator, atunci usa aia ramane intepenita. Am sa-ti dau sfaturi precum carturarii si fariseii si o sa ramai acolo sa studiezi legea, si o sa faci copiute. Nu! Daca sunt Dumnezeu, atunci Eu pot sa deschid usa, sa intru, si pot sa te mantuiesc. Eu, nu tu.

Si eram cu tanarul cu care discutam si i-am zis: da-mi numarul de telefon si am sa te sun daca o sa am un mesaj pentrtu tine. Si un raspuns pentru tine inseamna rugaciune, nu a mea, a adevaratilor rugatori. Raspunsul este foarte personal si fiecare trebuie sa raspunda, dar toti avem nevoie de ajutor ca sa raspundem, de ajutorul duhovnicului. Si, duhovnicul te invata sa folosesti telefonul. Te ajuta unu: sa dai la o parte ceea ce impiedica dialogul prin marturisire, prin spovedanie si, apoi, curatindu-te si dorindu-ti din ce in ce mai mult -pentru ca el urmareste evolutia ta: vrei sa intri intr-un dialog viu cu Dumnezeu sau esti la o experienta oarecare? "Am trecut si pe aici", "am bifat si registrul duhovnicesc" -  si atunci daca iti doresti cu toata inima sa intri in acest dialog cu Dumnezeu, atunci el te va conduce spre impartasanie. Alt moment fundamental care poate sa zmulga usa aia din tatani, daca se deschide chiar atat de greu.

Numai prin harul Sfintelor Taine incepem un dialog real; ca poate fi si imaginar. Incepem un dialog real, in Biserica, si constientizezi cu timpul, cati sunt cu tine acolo, ce "galerie" ai la "meciul" acesta. Si nu e o galerie care doar aplauda sau urmareste, ci si te sustine. Pentru ca fiecare trebuie sa-si traiasca intalnirea cu Dumnezeu in Biserica, lamurirea, revelatia, luminarea. Si apoi harul Sfintelor Taine, duhovnicul, lucrarea, ca sa fie real dialogul, sa fie reala intalnirea, pentru ca se poate si pe langa, sa fie fantazma. Se joaca si la teatrul de vis-à-vis, in biserica, o piesa asemanatoare. Nu va duceti acolo. Mergeti prin Biserica, desi e greu, desi poate sa doara, pentru ca usa e bine intepenita, dar...

Pr. Constantin Sturzu:

Problema noastra este ca ne e frica sa murim, ne e frica de aceasta moarte care duce la viata. A propos de inima impietrita, de clipe, si de celalalte. Si traim asa, ca intr-un film, ca intr-un joc video, chestiuni care se tot reiau si daca ajung la un nivel o iau de la capat, s-a terminat filmul, incep alt film, s-a terminat melodia incepe alta melodie, telenovelele nu se mai termina si nu-i nici o problema, acolo incepe un alt episod. Aici e drama noastra, si stai si te uiti realmente cum Hristos nu face nimic, pentru ca noi nu vrem, nu vrem sa ne desprindem de aceasta viata, sa moara aceasta viata a noastra.

Mai ales facand trimitere la Evanghelia tanarului bogat, unde acesta i-a intors, realmente, spatele Mantuitorului, si a plecat pentru ca n-a putut renunta la viata lui. Nu a vrut sa renunte. El l-a respectat: esti liber sa pleci. Ai libertatea aceasta. Eu, Hristos, iti respect libertatea. Cu durere au comentat ucenicii cat de greu este unui bogat sa intre in Imparatie, pentru ca aici era problema lui: nu  putea sa se desprinda de stilul asta de viata, dar l-a respectat.

Si aici e important sa intelegem ca e o chestiune de alegere, si vedem acuma ca suntem foarte pasionati de moarte. Am scris la un moment dat un articol, "filmul bate moartea"'. Stiti expresia "viata bate filmul", dar acuma filmul bate moartea, pentru ca noi prin film intelegand orice forma de racordare a noastra la tipul de moate pe care-l vedem fie in jocurile video, fie, uitati-va la anumite filme artistice, unde sunt nu stiu cati morti pe minut, unde vezi carne, sange tot ce vrei. Dar daca moare bunica - fereasca Dumnezeu! - nu stau acolo nici o clipa, am zbughito, daca pot sa ma duc in excursie, ca nu cumva sa o vad in cosciug, si sa stau acolo langa trupul acela mort. Adica moartea, asta nu pot sa suport, asta nu vreau, dar in rest am vazut morti ce n-a vazut neam de neamul meu, si o mai fi fost si in al Doilea Razboi Mondial, o mai fi fost si pe timpul lui Stefan, dar n-au vazut atatia morti cati am vazut eu la televizor in atatea fileme. Nu? Numai daca le iei pe toate cu Stalone, Svartzeneger... Deci am vazut moarte, stim despre moarte, suntem pasionati de experiente teribile la limita mortii, dar nu vrem sa murim in cele de acum, pe care le avem, nu vrem sa omoram ceea ce ne omoara pe noi.

Este o brosurica cu transcrierea unei conferinte, pe care Parintele Galeriu a tinut-o la ASCOR si, la un moment dat, spune Parintele acolo, plecand de la Hristos cu moartea pe moarte calcand, si spune ca aici este sansa noastra, aici este cheia, aici este solutia pe care ne-a lasat-o Hristos, ca si noi sa inviem, sa omoram ceea ce ne omoara, cu moartea pe moarte calcand. Pentru ca tot ceea ce ni se pare ca este viata noastra, de fapt ne omoara. Uitati-va la efecte, la ce se intampla in inima noastra: de la depresie, deznadejde, relatii date peste cap, divorturi, alcoolism si ce mai vreti voi, toate, toate, toate asa, sunt semnul mortii, ca nu pot fi altceva. Si noi cu toate acestea inca mai traim asa, inca mai vrem sa traim in felul asta.

Marius Iordachioaia:

Am avut un prieten in liceu - era un baiat cu succes la fete si traia in pacat -, si imi spunea dupa zece ani, dupa ce am terminat liceul,  ca el nu are nico problema de constiinta, pur si simplu ii cerea organismul si a facut ce trebuia. M-am uitat la el, asa, suferea cu inima la treizeci de ani, era o paragina de om. "Mai omule, hai cu mine la oglinda. Pai daca ai facut ce trebuia, de ce arati in halul asta?". Ce vreau sa spun? Sa numim pacatul, pacat, sa nu-l numim "nevoie fiziologica", sau, asa cum se numeste fatul, "un ghem de tesuturi". Unul din ocultarile de viata de astazi, este acesta de limbaj. Transformam lucrurile verbal, un fel de metamorfoza d-asta, lingvistica. In Biserica gasesti limba care o vorbeste Dumnezeu, ca avem o intalnire despre comunicare si despre raspuns. In limba pe care o vorbeste Dumnezeu, numeste lucrul ala pacat. Si tu, daca intri in dialog cu El, il numesti la fel. Si daca nu intri in dialog cu El, nu primesti raspuns. Daca nu gandesti la fel, nu intri in dialog cu Dumnezeu.

Si, d-aia, Hristos, cand S-a intalnit cu tanarul bogat, lui nu i-a pus intrebarea, ca stia legea, dar noua,  astazi, ar trebui sa ne puna intrebarea: Stii legea? Poate ca multi dintre noi o stim asa, intelectual, stiu cele zece porunci. Nu! O sti aici? Te doare? Exista o atingere a constiintei?

 Pentru ca sunetul acelui telefon, am spus-o si o repet, de constiinta, asa cum am scris intr-un articol pe Doxologia, despre ratiune si constiinta, ca legatura cu Dumnezeu este prin constiinta si nu prin ratiune.  Chestia cu "poate sa faca Dumnezeu o piatra atat de mare incat sa nu poata sa o ridice?" s.a.m.d., tot felul de butade d-astea, si care e doar asa o chestie de abordare "apologetica", de abordare sinistra, asemenea celei cu nevoile fiziologice, adica o ocolire a problemei cu ajutorul mintii. Se definea in cerucul de la Sibiu, Stefan Augustin Doinas - Dumnezeu sa-l ierte! - spunea "intelectualul este acel om capabil sa gaseasca scuze pentru orice lucru". Da! Si, vedeti, ca toti vor sa ne faca intelectuali. Si ortodoxia ne cheama sa fim oamenii care suntem inaintea lui Dumnezeu. Aia suntem noi, cei adevarati, nu astia imbracati in diplome. Esti competitiv, esti..., esti...

Limbajul despre care vorbeam, si formele de comunicare pe care ni le impune societatea, e chestie de economie, de politica. Ultimul articol pe care l-am scris unora nu le-a placut: prea transant. Dom'le competitivitatea, d'astea nu umblati cu asa ceva aici. Ca umbla unii, asta e alta problema. Sa fim primii. Sfantul Apostol Pavel zice: alerg sa castig premiu. Da', care? Cununa de sus, nu Premiul Nobel sau nu stiu care altul.

Deci, ce vreau sa spun? Sa lasam limba mortala pe care o vorbeste societatea si pe care vrea sa ni-o impuna. Sa mergem la Biserica sa invatam adevaratele sensuri ale cuvintelor, ca sa fim capabili de dialog si nu numai cu Dumnezeu, ci si intre noi. Un dialog onest si viu.    

Pr. Constantin Sturzu:

A propos de ce spunea Marius, am auzit din mai multe surse, zilele trecute, despre ce presupune ritualul initierii in masonerie. Poate unii ati citit, poate unii nu. Intre altele, pe initiat, la un moment dat il leaga la ochi, si il duce, si ii spune: "acum vei fi pus sa te intalnesti cu cel mai mare dusman al tau". Dupa care il dezleaga la ochi. Si stiti cu cine se intalneste? Cu o oglinda in care se vede pe el insusi. Vedeti ca ei au acolo tot felul de lucruri, amestecuri multe. Au si din Evanghelie si sunt multe pe care le amesteca acolo, lucruri pe care le amesteca din diverse religii.  Si asta creaza o impresie puternica asupra omului aceluia, pe care il zgudie. Ei, daca pe aceia ii zguduie,  - nu discutam acuma despre aceasta asociatie si ce creaza ea, ce efecte oculte-, dar noi, cei care stim atatea, cei pe care ne-a invatat Hristos atatea, despre cat de mult rau ne face pacatul, cred ca nu ne zguduie nici cat pe un initiat in masonerie. Daca noi ne-am zgudui si am intelege cat de mult rau ne facem noi insine, am pasi pe calea sfinteiniei in secunda doi.

***

Marius Iordachioaia:

As vrea sa va citesc cateva poezioare. A venit un parinte si mi-a vorbit despre poezia serioasa, si a trebuit sa spun, din nou, ca n-am intentionat sa scriu poezie, ci am intenitionat sa dau un mesaj scurt, si cat mai sensibil. Copilarie implinita - ceva despre ce se intampla atunci cand usa aia incepe sa se deschida.

 

copilărie împlinită


şi eu am vrut să mă fac mare...
şi mari s-au făcut
doar greşelile mele...

aşa am aflat taina acestei lumi
a tristeţii din surâsul
părinţilor mei...

dar într-o zi
în Biserică am găsit
un Copil al cărui surâs nu avea
această umbră...

şi pe Care
urmându-L în lăuntrul meu

eu am început să mă fac
tot mai mic

iar viaţa mea

tot mai mare...

sfarsit


atarna nemiscat pe Crucea Golgotei...
deodata
a deschis ochii
si m-a privit...

i-au curs doua lacrimi
cat doua milenii...
apoi
El a-nchis ochii

si eu

m-am trezit

liturghie


am primit cuvintele lui Hristos
apoi Trupul si Sangele Lui...

am plecat
cu un cer nou
in inima
si un pamant nou
in trup...


Am citit cateva poezii despre intalnire, si o vaga fericire a intalnirii cu Hristos, si cum ne micsoram noi, noi cei facuti din pacat, si incepe sa creasca Viata in noi. Rezultatul acestei intalniri cu Hristos - si aceasta este important sa auda tinerii - este viata, multa viata. N-am intalnit nici un tanar care sa nege lucrul acesta, ca el vrea sa traiasca din plin. Nu ca prietenul meu cu necesitatile fiziologice implinite, care a ajuns o epava la treizeci de ani, si el a vrut sa traiasca din plin, sa-si implineasca anumite nevoi fiziologice. Nu suntem pentru asta aici, pe lume. Nimeni nu are, asemenea Bisericii, de daruit mai mult si mai important. Toata Biserica e un mare Potir din care esti chemat sa bei. Toata ortodoxia este o invitatie la masa. Ca sa raspunzi, trebuie sa incepi cu subiectul acestei intalniri. Ai primit un mesaj, o invitatie. L-ai deschis? Ai deschis Evanghelia? Ai deschis usa bisericii? Ai deschis usa duhovnicului? Ai inceput sa deschizi?

Am pe leptop o poezie doua, trei care inca nu sunt pe hartie. Este o poezie la care tin foarte mult. Am un prieten, profesor de romana. El e de fapt un adevarat misionar, el e de fapt in prima linie, acolo. El ia bataie si eu primesc aplauzele, ca asa sunt distribuite rolurile: eu sunt domnul poet Marius, si lui i se spune ca nu are voie sa dea un sens teologic textelor de literatura. Daca ati auzit asa ceva! Deci, s-a facut consiliu profesoral, sa fie discutat domnul profesor, ca da un sens teologic textelor din literatura romana sau universala.

Am fost cu afisele pentru conferinta Maicii Siluana [Dar ce-mi lipseste Doamne, de sufar atat?], la acest cel mai tare liceu, si mi s-a spus: a fost si inaintea dumneavoastra, domnul preot, parintele cutarescu si a fost dat afara, - cum spune expresia-, "dat in suturi". Vreau sa spun ca sa nu credeti ca contextul e moale si pufos. Exista prigoana, chiar si in societatea romaneasca, dar ea incepe cu noi insine. Noi ne prigonim cel mai tare - a propos de ritul de initiere. Ne prigonim ca nu raspundem lui Hristos. Asta e cea mai mare prigoana in Romania, unde sunt toate conditiile ca noi sa raspundem.

Fiecare biserica e ca un telefon public. Deschid, intru, pot vorbi cu Dumnezeu, pot invata sa vorbesc cu Dumnezeu. Am tot ajutorul ca sa intru in acest dialog din ce in ce mai constient si mai viu si mai transfigurator cu Dumnezeu. E ca si cum am fi intr-un oras plin de telefoane publice gratuite, deci nu trebuie sa ai fisa, care toate suna, prin toate te suna Aceeasi Persoana, si tu iti vezi de drumul tau ca un surd. Fiecare biserica e ca un telefon care suna, suna,.... Bate clopotul si suna a Liturghie, suna a rugaciune suna a post si spovedanie. E chemare.

Si acest profesor de romana despre care v-am vorbit, lui i-a placut foarte tare poezia asta:

în fiecare zi îl caut...

odată
un adolescent alergând pe stradă
s-a izbit de mine lovindu-mă-n piept:
fugea cât putea de tare
cu viaţa lui în mâini ca un hoţ ce smulsese
poşeta unei bătrâne...

au trecut ani
şi durerea nu s-a şters dimpotrivă a
crescut tot mai mult... semn că tânărul acela
tot mai epuizat şi disperat
aleargă încă...

în fiecare zi îl caut pe străzi
şi în rugăciune
ca să-l îmbrăţişez o clipă cât să-i şoptesc

că atâta vreme cât va strânge în pumni
viaţa smulsă
din mâinile lui Dumnezeu

va fugi fără oprire...

Poezia asta o consider un raspuns la intrebarea: cum se poate deschide usa? La mine usa s-a deschis cand am cazut in genunchi in bucataria mea si am zis: pana aici cu mine! Gata! Sunt satul de mine! Eu nu sunt Viata! La 24 de ani m-am lamurit ca eu nu sunt viata. Va dati seama ce grad de inteligenta, ce IQ? Sa-ti dai seama ca nu esti tu Viata! Dar am incercat din rasputeri sa fiu eu Viata si am reusit... sa ajung pe un pat de spital, la un milimetru de moarte. Cum povestea cineva ca l-a batut la Gherla securistul, si i-a pus bocancul pe gat si a inceput sa apese. Si spunea ca vedea asa cum vine moartea, asa, in salturi. Ei, si atata stiinta a torturii aveau, ca atuncea cand mi-a ajuns la nas a ridicat bocancul. Asa a ajuns si la mine, si am zis: hopa! Pe unde ies din treaba asta? Telefonul! Am auzit telefonul...

2 comentarii:

  1. Sarumana
    multumim tare mult de acest privilegiu de a ne aduce in inima si in case aceasta minunata conferinta
    va imbratisez urand sa aveti parte de bucurii
    Doamne ajuta!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc mult Cristian pentru aceste cuvinte calde, care se cuvin tuturor fratilor ce au contribuit pentru ca aceste seminte duhovnicesti sa fie raspandite in lume. Fiecare a facut partea lui, insa legatura dintre noi toti nadajduiesc sa se realizeze in mod iconic.

      Bucuria impartasita este bucurie primita si, asemenea, si tie, iti doresc sa gusti din cea care este cat se poate de autentica. Doamne, ajuta!

      Ștergere