luni, 30 decembrie 2013

Atunci cand s-a rugat...

Atunci cand s-a rugat pentru mine

un individ,

m-a abandonat 
in mainile lui Hristos,
si 
el a plecat
lasand capul jos,
ca un smerit,
vazandu-si mai departe
de tarina, de boii, si de femeia lui.

Atunci cand s-a rugat 
pentru mine o persoana,
m-a luat de mana,
si m-a lipit de pieptul lui Hristos
pana ce am inceput sa-I aud 
bataile in usa inimii mele
si, 
cand i-am deschis,
am cinat toti trei copios.


Socant: "singurul lucru nou sub soare" deja a venit pe pamant!


A şoca a devenit o caracteristică a epocii noastre. Ceea ce înainte era o raritate, un defect în croşetul cotidian, astăzi se impune ca modă, ca mijloc de a atinge succesul. Dacă vrei să fii cool, apreciat de colegii de clasă, te îmbraci şi te comporţi şocant, asculţi muzică ciudată şi chinui vocabularul până găseşti cele mai neaşteptate combinaţii între cuvinte. Dacă vrei să ai audienţă în presă, şochezi publicul prin maniera în care prezinţi subiecte... evident, senzaţionale! Vrei să vinzi mai repede cartea pe care ai comis-o? Alege un titlul şi o copertă trăsnite şi va fi repede remarcată pe tejghea. Iar dacă mai vrei şi să stârneşti valuri de cerneală în presa de specialitate, alege un subiect care atacă dogme sau tradiţii şi vei ţine prima pagină mult timp. Ba, s-ar putea chiar să te trezeşti cu o ofertă de la un Hollywood în criză de idei şi care abia mai stoarce din aceleaşi reţete răsuflate pungoiul de dolari râvnit.

Teribilismul e prezent, nu rareori, şi în politică. Cum să te faci remarcat între atâţia candidaţi? Mai ales când imaginea unui om dedicat comunităţii, cinstit, familist, bun profesionist în domeniul în care activează, nu prea are consistenţă, nefiind susţinută de realitate... Atunci e limpede: ai nevoie să vii cu altceva care să atragă atenţia asupra ta. Ori ataci pe adversarii cei mai redutabili cu lovituri sub centură, ori vii cu propuneri populiste pe care ştii bine că nu le vei putea pune niciodată în practică, ori vii cu un discurs nonconformist, dar care "pică" bine la un electorat amorţit şi greu de urnit din casă în ziua votului. Am avut perioade electorale în care am putut auzi afirmaţii de genul: "Mă duc să îl votez pe nebunul ăla, măcar va face show acolo, le va spune pe toate verde în faţă!". Că "nebunul" respectiv, o dată ajuns "acolo", în afară de circ nu a mai făcut nimic în folosul comunităţii, nici nu mai contează. Omul nostru n-are timp să mai facă şi o evaluare a celor pe care i-a votat, măcar spre luare aminte la viitoarele alegeri.

Cel mai dureros mi se pare faptul că artiştii (mai ales cei din zona artelor plastice şi cei din industria muzicală) sunt din ce în ce mai tentaţi să apeleze la mijloace-şoc de exprimare pentru a atrage atenţia asupra lor. Evitând cu bună ştiinţă zonele gri, aş face o maniheistă împărţire a motivelor care îi împing pe aceştia în braţele unei muze parcă evadată din ospiciu. Cei mai jalnici sunt cei care nu au nici talent, nici idei şi care vor doar să intre într-un top ten al încasărilor, prin producţii care înlocuiesc fiorul artistic cu ieftina publicitate obţinută prin scandal. Unii parodiază scene biblice, alţii "demitizează" simboluri naţionale (cum sunt marii voievozi), iar cei mai lipsiţi de imaginaţie introduc elemente de natură erotică, doar cu scopul de a zgâlţâi retina privitorului. Mai sunt însă şi artişti (mă refer aici la pictori, dar e valabil şi pentru alte categorii) care, deşi foarte talentaţi, nu sunt luaţi în seamă nici de critici, nici de public şi care utilizează şocul doar ca pe o "momeală", un cârlig de agăţat "consumatorul" de artă derutat de supraabundenţa de opere de pe "piaţă". În acest din urmă caz, şocul este doar un pretext pentru a atrage atenţia asupra unui mesaj care chiar are consistenţă.

O împăcare gen "pupat toţi piaţa endependeţi"?


Dincolo (sau dincoace) de toate acestea, există însă un spaţiu - numit spiritualitatea creştină - în care şocul este o dimensiune ce nu poate lipsi, fiind intrinsecă. "Sminteală pentru iudei şi nebunie pentru elini", creştinismul a schimbat percepţia a ceea ce părea a purta eticheta certitudinii absolute. Dumnezeu este Unul, dar întreit ca Persoane. Iisus Hristos este Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Sfânta Maria este Maică şi Fecioară. Cine caută să-şi câştige viaţa sa, o va pierde, iar cine o va pierde pentru Hristos, acela o va câştiga! Iar lista unor astfel de adevăruri de credinţă poate continua pe pagini întregi. Iată locul în care şocul îşi dezvăluie valenţele sale ziditoare. Şocul duhovnicesc (hai să-i zicem totuşi aşa, pentru a-l deosebi de celelalte "şocuri") este născut din tensiunea spiritual-material sau lumesc-dumnezeiesc. El vine să lege cele două lumi, să croiască pentru om o punte pe care se poate aburca dincolo. Să iasă din timp, în timp fiind!, spre a intra deja în veşnicie (într-o rugăciune rostită în timpul Sfintei Liturghii, preotul Îi spune lui Dumnezeu că "ne-ai dăruit Împărăţia Ta ce va să fie"!). Şocul este aici un salt de credinţă, aparent în gol, împotriva logicii, dar care se dovedeşte a fi supralogic, fiindcă străpunge acest cerc vicios (şi la propriu şi la figurat) în care omul se învârte vâslind doar cu paleta minţii sale mărginite de logica lui "A este identic cu A".

Primul lucru cu adevărat şocant în istoria umanităţii a fost această intrare a lui Dumnezeu în istorie, această asumare de către Fiul lui Dumnezeu a firii omeneşti. Până şi pe evreii cu reale nădejdi mesianice i-a şocat ideea că Mântuitorul lumii poate veni aşa, născut în ieslea sărăcăcioasă a unor păstori din marginea Betleemului, dintr-o Fecioară ce nu a cunoscut bărbat, fiind fragil şi lipsit de apărare ca orice alt prunc venit pe lume. A trebuit să fugă în Egipt la puţină vreme după naşterea Sa, pentru a scăpa de furia lui Irod. La maturitate fiind, a trebuit să plece chiar din calea concetăţenilor Săi din Nazaretul în care a crescut, aceştia fiind şocaţi de faptul că "fiul tâmplarului Iosif" avea curajul să spună despre Sine că este Mesia şi că a venit vremea proorocită de Isaia.

În momentul în care te decizi să-L primeşti în viaţa ta şi să-I urmezi întru toate lui Hristos Domnul, nu poţi decât să şochezi pe cei din jur prin întreg comportamentul tău. Deşi erau oameni evlavioşi şi cu statornică credinţă, părinţii Paraschevei (ale cărei sfintei moaşte le adăposteşte, acum, Catedrala mitropolitană din Iaşi) o certau pe copila ce împărţea hainele cele bune de pe dânsa copiilor săraci. Le erau greu să accepte acest comportament al ei, în care Evanghelia era trăită până la ultimele sale consecinţe. La fel găsim în viaţa tuturor sfinţilor (mai ales în aceea a celor caracterizaţi ca "nebuni întru Hristos") suficiente elemente de ordin biografic care constituiau adevărate "pietre de poticneală" pentru cei din jurul lor. Desigur, a avea un comportament scandalos, în sine nu certifică împroprierea unei vieţuiri creştine autentice. Se găsesc destui calpulzani şi aici, care nu pot trăi duhovniceşte, dar care vor să pozeze ca atare. Testul smereniei este cel care-i cerne cel mai repede pe unii ca aceştia. Însă atunci când singura ta ţintă este Hristos şi nimic altceva, în mod firesc te vei confrunta cu cele ale lumii şi vei ajunge până acolo încât să fii "sminteală" pentru unii şi "nebunie" pentru alţii.

Naşterea Domnului, venirea Sa printre noi, cu noi, nu aduce cu sine, aşadar, o împăcare între oameni gen "pupat toţi piaţa endependeţi", nici nu se constituie în sursă a atâtor manifestări siropoase ce se revendică de la înlumita şi tot mai golita de substanţă sintagmă "spiritul Crăciunului", ci este o şansă de a renaşte la adevărata viaţă, de a alege calea acelei iubiri care este dispusă să se jertfească pentru celălalt, dar care nu va accepta şi păcatul acestuia, de dragul unei aşa-zise "armonii universale". Nu poate să fie, cu adevărat, "pe pământ pace, între oameni bunăvoire", dacă nu dăm, mai întâi, "slavă întru cei de Sus, lui Dumnezeu".

Sursa: Doxologia/Pr. Constantin Sturzu, Şocant: Hristos a venit pe pământ!


duminică, 29 decembrie 2013

Sfantul Porfirie: "Ei, unde s-au dus acele zile minunate?". Amintirea iubirii e drum spre mantuire. Sa devii nemuritor de pe acum.


Parintele era o privighetoare singuratica ce, prin viata sa, dadea slava lui Dumnezeu pentru lumea pe care a plasmuit-o. Imi amintea ceea ce citisem la strana in mica bisericuta a Sfantului Nicolae, cand l-am vizitat in Kallisia prima oara: "Fericita le este viata celor singuri, ce sunt inaripati de iubirea dumnezeiasca". Cand l-am vizitat altadata in casa unde era gazduit, fiind bolnav, l-am gasit in pat, avandu-l la capatai pe unul dintre fiii sai duhovnicesti, care ii vorbea in acel moment despre amintirea mortii. Atunci Parintele ne-a spus:
 "Aceasta nu e singurul drum spre mantuire. Un om ar putea voi sa se apropie de Dumnezeu, nu prin amintirea mortii, ci prin amintirea iubirii. Isi intoarce sufletul spre inalturi si Il roaga pe Dumnezeu (si isi ridica mainile si privirea) sa ii daruiasca iubirea Sa, ca sa poata si el sa iubeasca. Si astfel, isi gaseste drumul mantuirii". 
Parintele le arata o cale de mantuire extraordinara, pe care se vedea ca o urma el insusi. Prin luptele sale ascetice, depasise teama de moarte si de iad, depasise chiar si asteptarea rasplatii Raiului, fiindca pregusta Raiul inca de pe pamant, "inaripat fiind cu iubirea dumnezeiasca". 


Sa devii nemuritor de pe acum


Altadata cand l-am vizitat eram foarte suparat, fiindca intr-un rastimp foarte scurt intampinasem multe incercari, ce amenitau sa imi biruiasca putinta de a indura. In acel intuneric, ma mangaia si ma incuraja un gand pe care i l-am spus si Parintelui Porfirie, indata ce am intrat in chilia sa. I-am spus:
 "Sfintia voastra stiti, inainte de a v-o spune, ca iar trec prin incercari. Daca ati sti insa cat ma mangaie gandul ca in aceasta lume de lut in care traim, toate sunt zadarnice si trecatoare. Ne trebuie ceva mai multa rabdare, de vreme ce si bucuriile si supararile vor trece repede si va veni ceasul cel mare, cand moartea ne va duce spre nemurire, pe care fie ca, prin rugaciunile voastre, sa ma invredniceasc si eu nevrednicul, sa o traiesc alaturi de Hristos". 
Ma asteptam sa-mi incuviinteze aceaste "cugetari", insa am fost surprins auzindu-l ca protesteaza cu tarie spunandu-mi:
"Mai, nu trebuie sa mai gandesti asemenea lucruri, ca vei muri si ca apoi vei ajunge la nemurirea cereasca.
Lupta-te sa devii nemuritor de pe acum, murind aici pe pamant, pentru tine cel rau. Astfel, nu te vei mai necaji, ci te vei bucura foarte, traind impreuna cu Hristos. Astfel nu te vei teme, nici de incercari, nici de satan si nici de moarte, fiindca le vei invinge pe toate de aici, de pe pamant, astfel incat sa fii pregatit pentru nemurirea din ceruri". 
L-am privit cu vesela uimire si i-am spus:
"Parinte, este foarte frumos ce-mi spuneti si ma linisteste si mai mult decat gandurile mele pe care vi le-am marturisit inainte, imi ridica moralul si ma bucura. Chiar imi aduc aminte o pisanie le intrarea intr-o manastire de la Muntele Athos: "De vei muri inainte de a muri, nu vei mai muri, cand vei muri".

Parintele, indata ce a auzit aceasta s-a entuziasmat foarte si mi-a spus vesel: "Ia scrie-mi asta repede, in agenda de telefon, pe o pagina alba". I-am scris-o si i-am mai spus doua ganduri scurte, despre acelasi subiect, din Sfantul Ioan Scararul. I-au placut mult si acelea si mi-a spus: "Scrie-le imediat si pe acelea in agenda de telefon". I le-am scris. Atunci mi-a poruncit: "Sa iei un caiet si toate lucrurile frumoase pe care le intalnesti in Sfanta Scriptura si in Scrierile Sfintilor Parinti pe care ii studiezi, sa le scrii si sa mi le aduci, sa mi le citesti, sa ma bucur si eu. Si eu, tot ce spun, e scris in Evanghelii". Imi amintesc ca acea intalnire s-a transformat intr-un praznic duhovnicesc. Parintele se entuziasmase ca un copil. Semana sfintilor nebuni pentru Hristos care, din pricina prea marii bucurii a iubirii dumnezeiesti, se imbatau de o "betie treaza" traind un "extaz lucid" si de aceea ochilor miopi ai ratiunii li se pareau ciudati si stranii. In acel ceas incercam si eu sarmanul, sprijinit in toiagul ratiunii, sa-l ajung din urma pe Parintele care zbura cu aripile iubirii dumnezeiesti. Intelegeam din cuvintele sale doar ca ma indeamna sa ma inalt, de la indurarea pasiva a incercarilor si de la asteptarea mortii ca eventuala mantuire, la omorarea prin lupta a vechiului meu eu, si a pacatului si la invierea unui nou eu, al iubirii in Hristos, care va birui si incercarile si diavolul si moartea, conducandu-ma la nemurirea dobandita "de pe acum, de pe acest pamant".

La urmatoarea noastra intalnire Parintele mi-a vorbit din nou despre nemurirea omului. Incerca chiar sa gaseasca fragmentul din Evanghelie, spunandu-mi: "Stiu ca o scrie Sfantul Evanghelist Ioan, in Capitolul al optulea, insa nu-mi aduc aminte exact cuvintele lui. Ia, ajuta-ma si tu, poate reusim sa le gasim". Am incercat sa-mi amintesc si bineinteles ca nu mi-am amintit nimic. Atunci Parintele mi-a spus vesel: "A, am gasit, asta e! Hristos zice: "Adevarat, adevarat zic voua: Daca cineva va pazi cuvantul Meu, nu va vedea moartea in veac" (Ioan 8, 51). Si a inceput a face in continuare o anliza teologica foarte profunda privitor la omul renascut, transfigurat, mort pacatului si inviat intru Hristos, care incepe a trai nemurirea inca de pe acum, din aceasta viata.

Sa te rogi pentru mine


Cu cateva luni inainte sa ple ce la Sfantul Munte, l-am vizitat la chilie. Desi era foarte bolnav, m-a tinut destul de mult timp si mi-a dat, cu glas scazut, multe sfaturi. Printre altele mi-a spus in chip tainic: "Sa te rogi lui Dumnezeu si pentru mine. Nu ca sa-mi vindece bolile, ci ca sa Se milostiveasca de mine. Doar atat". Parea presimtirea unei despartiri. Eu insa nu voiam sa-i interpretez astfel cuvintele. Mai degraba le-am legat de restul invataturii sale privitor la "canonul" duhovnicesc in neputintele trupesti. Se pare ca Parintele se gandea totusi la altceva. Cand a terminat de vorbit, i-am sarutat mainile si picioarele, el m-a binecuvantat si, indreptandu-ma spre usa, ca si cum as fi avut un presentiment, m-am intors putin si l-am mai privit o data. Era intins pe pat, istovit, cu ochii inchisi si cu gura pe jumatate deschisa, respirand cu greu. M-am infiorat. Am alungat insa repede aceasta imagine si mi-am lasat gandul sa zboare spre intalnirile noastre de neuitat in Kallisia, pe cand era tanar si putea sa paseasca singur si sa vorbeasca tare, intrerupandu-ma adesea, cu rasul sau sfant si fermecator. Incepusem sa plang si, pe cand ma intorceam sa plec, m-am intrebat in gand: 
"Ei, Parinte, unde s-au dus acele zile minunate?". 
In clipa aceea Parintele si-a ridicat putin mana si mi-a facut semn sa ma apropii. Am ingenunchiat si, cand mi-am apropiat urechia de gura sa, mi-a spus:
 "Ei, unde sunt zilele de altadata? Iti amintesti cand eram bine si ne plimbam impreuna prin padure, iar tu imi spuneai problemele tale si eu te mangaiam duhovniceste?". 
I-am raspuns incet: "Imi amintesc, Parinte". Si m-a inecat plansul. Parintele nu a mai vorbit. Doar si-a ridicat incet mana, mi-a cuprins capul si m-a mangaiat pe crestet. Indata ce-am putut rosti doua vorbe, i-am spus: "Parinte, vreau mult sa raman langa Sfintia voastra, dar sunteti foarte bolnav si nu vreau sa va obosesc si mai mult. Binecuvantati, Parinte!" I-am sarutat din nou mana si am plecat in graba, cu capul plecat, ca sa nu-mi vada vizitatorii lacrimile. A fost ultima noastra intalnire. 

Despartirea


La sfarsitul lui noiembrie 1991 am vizitat manastirea cu doi prieteni. Ne-au spus ca Parintele se afla la Muntele Athos si ca il asteptau sa se intoarca, indata ce s-ar fi simtit mai bine. Ne-am pregatit de plecare, insa in acea clipa am simtit o dorinta puternica sa intru in chilia Parintelui. Am luat binecuvantare de la maica Stareta si am deschis usa. Am simtit ca intru in altarul unei biserici.
Sursa foto
M-am inchinat la icoana cea mare a Maicii Domnului, apoi m-am apropiat de patul Parintelui, m-am aplecat, i-am imbratisat perna, mijlocul patului si celalalt capat, unde isi punea picioarele. Deodata m-a cuprins o emotie puternica, nemaiincercata.  

Cutremurat, am iesit din chilie si abia am apucat sa le spun doua vorbe prietenilor mei, despre netarmurita mea iubire pentru Parintele Porfirie. Le-am spus ca nimeni in lumea aceasta, nici macar parintii mei si nimeni altcineva nu m-a iubit atat de adevarat, atat de curat si de sfant, precum Parintele. Am incercat sa le spun mai departe toate simtamintele ce-mi coplesisera sufletul ca o avalansa, insa nu am putut. Mi-au dat lacrimile. Pentru prima data plangeam cu suspine, inaintea chiliei sale goale, ca un copil mic, ramas orfan. De mute ori, cand lipsea, ma inchinasem in chilia sa, insa intotdeauna linisiti si vesel. Insa, in acea clipa speciala, am simtit ca primeam in taina raspunsul iubirii sfantului Parinte ce se pregatea de marea calatorie, ca primeam ultima "mangaiere duhovniceasca" pe care o dadea unui fiu duhovnicesc ce cuteza sa se apropie de el. Ca ne luam ramas bun unul de la celalalt. Nu puteam explica rational acest lucru, insa inima isi are propia ratiune, fiindca are propii ochi si propiile urechi pentru a auzi cele neauzite. L-a vazut si l-a auzit pe Parintele, ca si cum mi-ar fi stat alaturi, ca atunci cand imi spunea: "Ce minune! Trupurile departe, iar sufletele impreuna". Sufletul meu ii imbratisa cu drag sufletul, intr-un ultim si tainic ramas bun.


Am mai trait aceasta emotie si urmatoarele doua zile. A treia zi un prieten m-a sunat: "Ai aflat de Parintele?". Am intrebat: "Ce s-a intamplat?". Si imediat am ghicit raspunsul: "A plecat, a adormit ieri noapte si a fost inmormantat azi in zori". Am pus jos receptorul si mi-am ascuns fata inlacrimata in palme. Nu am inceput sa il jelesc, ci doar continuam priveghiul tacut, ce incepuse cu trei zile inainte acolo, in chilia sa goala.

In loc de epilog

Preacuvioase si iubitoare Parinte


[...]

Cand traiai pe pamant, mereu aveam probleme gandindu-ne cand sa ne intalnim. Acum aceasta problema s-a rezolvat. Ne spuneai: "Hristos si sfintii cei adormiti ne primesc cu drag la cele mai nepotrivite ore". Acum nu mai avem probleme in a ne intalni, ci in a dobandi auz duhovnicesc pentru a te putea auzi, atunci cand ne vorbesti.

[...]

PAGINI WEB:

joi, 26 decembrie 2013

Talcuire la Praznicul Nasterii Domnului, a IPS Hierotheos Vlachos


Sarbatoarea Nasterii Domnului dupa trup este maica tuturor sarbatorilor, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Nasterea este urmata de toate celelalte sarbatori imparatesti, adica de Boboteaza, de Schimbarea la Fata a Mantuitorului, de Patimi, de Cruce, de Invierea si Inaltarea Domnului. Fara Nastere, nu ar fi fost Invierea, iar fara Inviere nu s-ar mai fi implinit scopul sfintei intrupari. Asadar, toate praznicele imparatesti sunt unite intre ele, insa noi le despartim pentru a le putea sarbatori si pentru a aprofunda semnificatia lor. La fiecare Sfanta Liturghie, traim toate aceste evenimente ale sfintei intrupari. De aceea, dupa cum spun Sfintii Parinti, mereu este Craciunul, mereu este Pastele, si mereu este Cincizecimea.

Odata cu Nasterea lui Hristos, au inceput sa se dezvaluie faptele petrecute in timpul Buneivestiri. Atunci cand spunem sa se dezvaluie, intelegem ca exista cateva persoane, precum Maica Domnului, Iosif etc., carora li s-a descoperit ca Hristos, pe Care Il asteptau toate veacurile, a venit in lume. Desigur, Hristos Se ascunde dezvaluindu-Se si Se dezvaluie ascunzandu-Se. Lucrul acesta se observa pe tot parcursul vietii Sale dar si atunci cand El Se descopera sfintilor.

1 Nasterea lui Hristos eveniment istoric si taina


Nasterea lui Hristos este un eveniment istoric, pentru ca se petrece intr-o anumita epoca, pe vremea cand in Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar in Iudeea guverna Irod. Sfintii Evanghelisti insista in accentuarea caracterului istoric al evenimentului, pentru ca vor sa arate ca Hristos a fost o personalitate istorica, ceea ce inseamna ca a luat cu adevarat trup omenesc si ca intruparea nu a fost o presupunere sau o inchipuire.

In ciuda caracterului sau istoric, acest eveniment este o taina. Stim ca exista Dumnezeu-Om, Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, dar felul in care firea dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca in ipostasul Cuvantului ramane o taina. De altfel, ceea ce s-a petrecut in persoana lui Hristos, adica unirea ipostatica a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, este un eveniment unic. De aceea, Sfantul Ioan Damaschin avea sa spuna ca Hristos este “singurul lucru nou sub soare“, adica singurul lucru nou dupa zidirea lumii. Aceasta inseamna ca, dupa facerea lumii si a omului, nimic nu mai este nou in univers, toate se repeta. Nasterea unui om este rezultatul cuvantului lui Dumnezeu “sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” sau “cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si il supuneti” (Facerea 1, 26-28). Nou este numai Dumnezeu-Om Hristos.

Asadar, caracterul istoric al evenimentului nu exclude taina, dar nici taina nu desfiinteaza caracterul istoric. De Craciun, sarbatorim Nasterea lui Hristos, dar in acelasi timp, traim faptele legate de Nastere si in chip tainic, in inima noastra, pentru ca atunci cand vietuim in Biserica, traim si suntem partasi la toate stadiile sfintei intrupari.
 

2 Intruparea Fiului lui Dumnezeu a fost proorocita in Vechiul Testament


Diferenta dintre Vechiul si Noul Testament se regaseste, in faptul ca toate revelatiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelatii ale Cuvantului neintrupat, in vreme ce, in Noul Testament, revelatiile erau ale Cuvantului intrupat. Cel ce S-a descoperit pe Sine lui Moise si tuturor profetilor era Cuvantul lui Dumnezeu, adica cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, insa fara a avea trup.

Prorocii si dreptii Vechiului Testament au fost in comuniune cu Dumnezeu-Cuvantul si au vazut de dinainte intruparea Sa. Tocmai de aceea L-au vazut ca om. Dupa cum este scris in Vechiul Testament, Adam a auzit din Rai pasii lui Dumnezeu, Iacov s-a luptat cu El, Moise a vazut spatele lui Dumnezeu, Isaia L-a vazut ca om sezand pe tron, iar Daniil L-a vazut cu asemanare omeneasca si ca Fiu al Omului venind la Cel Vechi de zile.

Toate aceste revelatii arata ca prorocii Vechiului Testament au vazut intruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adica L-au vazut pe Acela Care avea sa Se intrupeze pentru mantuirea neamului omenesc. Faptul ca Moise a vazut spatele lui Dumnezeu inseamna ca el a vazut ceea ce urma sa se petreaca in viitor, adica intruparea Cuvantului. Profetii nu au vazut firea lui Dumnezeu, ci numai forma si imaginea a ceea ce avea sa fie, deoarece, mai intai, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu sa Se faca om adevarat, pentru a Se uni cu firea noastra si pentru a Se arata intrupat pe pamant (Sfantul Ioan Damaschin).

In afara de aceste cazuri, in Vechiul Testament mai exista si alte fragmente revelatoare care proorocesc fara putinta de tagada intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, dar si alte fapte concrete, precum Acela ca nu se va strica fecioria Nascatoarei de Dumnezeu, ca Hristos va aduce pace in lume etc.

3. Inchinarea pastorilor


In aceste analize incercam sa observam reperele hristologice ale praznicelor
imparatesti. Cu toate acestea, putem sa distingem si alte fapte care nu au caracter hristologic, dar sunt legate de adevarul ca Hristos este Mantuitorul lumii. Aceasta vestire nu a fost doar o intamplare, pentru ca respectivii pastori nu s-au invrednicit de o asemenea descoperire numai pentru faptul de a se fi aflat cel mai aproape de Pestera.

Dupa spusele Sfintilor Parinti, revelarea lui Hristos catre pastori s-a facut din mai multe motive: in primul rand pentru curatia pastorilor, datorata linistii si departarii lor de lume; in al doilea rand, pentru ca pastorii erau pastratori si urmatorii ai randuielii si ai virtutilor patriarhilor Vechiului Testament; in al treilea rand, pentru a se arata ca Hristos va fi adevaratul Pastor al neamului lui Israel si in al patrulea rand, pentru a se vedea limpede ca Hristos nu i-a ales pe carturarii si pe fariseii vicleni spre a fi primitori ai revelatiei, ci pe oamenii simpli si saraci cu duhul. Asadar, pastorii nu au fost niste personaje intamplatoare. Toate acestea arata felul in care omul poate sa traiasca taina revelatiei si sa se foloseasca de ea.

4. Imnul ingerilor

 

De o mare insemnatate a fost si imnul ingerilor: “Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire!” (Luca 2, 14). Pacea pe care o cantau ingerii nu era o pace sociala, adica lipsa razboiului, ci intruparea si prezenta lui Hristos. Asadar, ingerii nu au cantat o pace care avea sa vina in viitor, ci pacea care a venit in lume o data cu Nasterea lui Hristos, fiindca, prin intruparea Sa, Hristos l-a impacat pe om cu Dumnezeu, cu aproapele sau si cu sine insusi, tocmai pentru ca in Persoana lui Dumnezeu Cuvantul firea dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca. Dupa cadere, omul a pierdut pacea pe care o avea cu Creatorul sau, pentru ca nu se mai inchina la adevaratul Dumnezeu, ci la idoli fara suflet si fara simtire. Acum insa, prin intruparea lui Hristos, omului, ii este oferita posibilitatea de a-L iubi din nou pe Dumnezeu si de a Se inchina Lui. In plus, omul a dobandit pacea cu ingerii si cu semenii sai si pacea energiilor sale sufletesti, pentru ca Hristos a facut ceea ce nu reusise sa faca Adam. Adam trebuia ca, prin harul lui Dumnezeu si prin stradania sa personala, sa ajunga la comuniune deplina cu Dumnezeu, adica energiile sale sufletesti trebuiau sa ajunga sa lucreze firesc si suprafiresc. Acest lucru a fost infaptuit de Hristos.

Expresia “intru oameni bunavoire” arata faptul ca intruparea este voirea anterioara a lui Dumnezeu. Potrivit Sfintilor Parinti, voia lui Dumnezeu se imparte in anterioara si posterioara. Cea anterioara este dupa bunavointa, iar cea posterioara este dupa ingaduinta. Atunci cand se spune ca intruparea este voirea anterioara a lui Dumnezeu, se intelege ca ea nu a fost consecinta caderii lui Adam, pentru ca s-a aflat in planurile lui Dumnezeu inca dinainte de cadere, adica unirea omului cu Dumnezeu nu s-ar fi putut face daca nu ar fi existat o anumita persoana in Care firea dumnezeiasca sa se uneasca ipostatic cu cea omeneasca. De aceea, intruparea este voia anterioara a lui Dumnezeu, ceea ce inseamna ca ea a fost randuita fara a depinde de caderea lui Adam, pe cand Patimile si Rastignirea au fost urmarea caderii lui Adam. Intruparea lui Hristos a fost incununarea creatiei. Omul si toata zidirea au fost facute pentru Dumnezeu-Om. Asadar, omul nu ar fi putut ajunge la indumnezeire daca nu exista Dumnezeul-Om.

5. Inchinarea Magilor


Alaturi de pastori, si Magii de la Rasarit s-au invrednicit sa-L vada pe Hristos nou-nascut si sa I se inchine. Important nu este cand s-a petrecut acest lucru, ci faptul ca Magii L-au gasit pe Hristos. Dumnezeu S-a descoperit acestora cu adevarat, ceea ce nu s-a petrecut si in cazul carturarilor sau fariseilor, care formau oranduirea sociala a acelei epoci. Magii nu erau astologi, asa cum ii stim noi astazi, ci astronomi care observau stele cerului si miscarile acestora. In acea epoca, astrologia era considerata stiinta. Astazi, stiinta astronomiei s-a indepartat de astrologie, pentru ca aceasta din urma are legaturi cu metafizica si cu satanicismul si este respinsa de credinta ortodoxa.

Magii L-au recunoscut pe Hristos prin “lumina cunostintei” si I s-au inchinat Lui. Cu ochii trupului vedeau un prunc, dar cu cei ai sufletului Il vedeau pe Dumnezeu intrupat. Asadar, Magii se aflau pe o treapta duhovniceasca suficient de inalta pentru a-L vedea pe Dumnezeu si pentru a I se inchina. Prin urmare, nu a fost vorba despre o chestiune stiintifica, ci despre curatia sufletului.

Dovada celor spuse aici este faptul ca steaua pe care Magii au vazut-o la Rasarit si care i-a condus pana la Betleem nu era o stea obisnuita, ci, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, era un inger al lui Dumnezeu care le indrepta calea. Faptul ca nu a fost vorba despre un fenomen natural, ci despre unul supranatural, rezulta din insusirile acelei stele. Mai intai, ea nu se misca continuu, pentru ca uneori se oprea. Atunci cand Magii inaintau, ea se misca, iar cand Magii se opreau, se oprea si ea. In al doilea rand, steaua se misca la un nivel mult mai putin inalt decat celelalte stele, iar atunci cand Magii au ajuns la locul unde Se afla Hristos, steaua s-a oprit si a coborat deasupra salasului. In al treilea rand, steaua era atat de luminoasa incat le intrecea pe celelalte (Sfantul Nicodim Aghioritul).

Dincolo de acestea, steaua Magilor avea o miscare paradoxala, adica dinspre Rasarit spre Apus, iar intr-un final, s-a miscat de la Ierusalim spre Betleem, adica spre Sud. Mai mult, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, ea se vedea si ziua, in vreme ce toate celelalte stele sunt invizibile la lumina soarelui.

Prin urmare, steaua aceasta luminoasa a fost inger al lui Dumnezeu, iar dupa cum spune Cuviosul Iosif Vrienios, ea era Arhanghelul Gavriil, care a fost cel care a slujit in permanenta marea taina a intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.

Asadar, Magii erau teologi [adica graitori de Dumnezeu] in sensul ortodox al cuvantului, de vreme ce ajunsesera la iluminare si dobandisera cunostinta lui Dumnezeu.

6. Reinnoirea zidirii


La nasterea lui Hristos a participat si zidirea, care a luat har de la Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu intrupat. In termenul zidire sunt cuprinse animalele, pestera, ieslea, muntii cerul etc. Icoana Nasterii Domnului arata ca intreaga creatie a primit harul lui Hristos. In centrul imaginii Se afla Hristos, Care este izvorul harului necreat, adica al energiei sfintitoare si indumnezeitoare a lui Dumnezeu.

Atunci cand S-a nascut Hristos, intreaga zidire a inaltat imnuri Dumnezeului si Creatorului sau. Astfel s-a dovedit faptul ca Hristos este Creatorul a toate cate sunt si ca zidirea este creatia Lui, pentru ca El este Dumnezeu.

Spuneam mai inainte ca, la nasterea lui Hristos, intreaga zidire a primit har de la Dumnezeu. Aici trebuie sa facem o distinctie clara. Desi energia lui Dumnezeu este una, in functie de roadele sale, ea are diferite insusiri. Astfel, putem vorbi despre energie sfintitoare, proniatoare [adica care misca si poarta de grija] datatoare de viata, inteleptitoare si indumnezeitoare. Acest context, trebuie sa spunem ca, din punct de vedere ontologic, zidirea se impartaseste din energia proniatoare si facatoare de viata a lui Dumnezeu, in vreme ce din punctul de vedere al mantuirii, ea se impartaseste din energia sfintitoare. Doar cei indumnezeiti si sfintii se impartasesc si din energia indumnezeitoare.

Prin urmare, ingerii si oamenii care erau de fata la Nasterea lui Hristos au primit energie sfintitoare a lui Dumnezeu. Aceste precizari trebuiau facute pentru a nu se crea nici o confuzie in privinta impartasirii cu harul lui Dumnezeu.

7. Numirile Fiul lui Dumnezeu si Hristos


Vorbind despre intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, trebuie neaparat sa analizam numirile pe care le atribuim Acestuia, pentru ca ele exprima diferite adevaruri teologice.

Inainte de inomenire, a Doua Persoana a Sfintei Treimi este numita Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu. Numele Fiul arata, face cunoscut ca S-a nascut din Tatal, iar “nascut” este insusirea sa ipostatica. Numele Dumnezeu Cuvantul se foloseste nu numai pentru a arata felul nasterii lui Hristos, ci si relatia Sa cu Tatal si statutul Sau fata de Acesta, dupa cum afirma Sfantul Grigorie Teologul. I se spune Cuvant, pentru ca relatia Sa cu Tatal este aceeasi care exista in cazul oamenilor intre cuvant si gand, caci prin cuvant se exprima sensurile si continutul gandului. Asadar, numele Cuvantul Il desemneaza si pe Tatal, pentru ca cel care Il intelege si Il vede pe Cuvantul, Il intelege si Il vede in Cuvant si pe Tatal.

Dupa intrupare sau, mai bine zis, din clipa zamislirii Cuvantului in pantecele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, atunci cand a avut loc unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, in ipostasul Cuvantului, El este numit Hristos. Numele Hristos [in limba greaca: uns, sfintit; cel care unge, cel care sfinteste] este nume al ipostasului, care nu are legatura numai cu o fire a Lui, fiind semnul celor doua firi ale Dumnezeului intrupat. Cuvantul a luat numele de Hristos (uns, sfintit), deoarece firea omeneasca a fost sfintita de Dumnezeu; dar prin Cel Care sfinteste intelegem si pe Tatal, Care unge, si pe Fiul, Care este uns, si pe Duhul Sfant, prin care se infaptuieste ungerea. Pentru ca firea omeneasca a fost unsa de intreaga Sfanta Treime, la aceasta ungere a participat si Cuvantul. Dumnezeu Cuvantul S-a uns pe Sine, sfintind trupul, ca un Dumnezeu, prin Dumnezeirea Sa, dar in acelasi timp, ca om, El a fost sfintit (Sfantul Ioan Damaschin).

Prin urmare, numele Hristos desemneaza cele doua firi, adica firea dumnezeiasca si cea omeneasca, ce alcatuiesc impreuna Dumnezeul-Om. Doar in mod exceptional acest nume s-ar putea folosi fie doar pentru a desemna firea omeneasca a lui Hristos, fie pe cea dumnezeiasca, acest lucru justificandu-se prin faptul ca, dupa unirea in ipostas a celor doua firi, Cuvantul Se numeste Hristos. Astfel, Acela Care, inainte de intrupare, era Fiul lui Dumnezeu, desi dupa intrupare, ramane tot Fiul lui Dumnezeu, El Se numeste acum Hristos, nume prin care se desemneaza unirea celor doua firi.

Cuvantul Dumnezeire se referera la fire, in vreme ce cuvintele Tatal, Fiul si Sfantul Duh se refera la ipostasuri. A sustine ca Dumnezeirea S-a intrupat si ca S-a facut om este o erezie. Invatatura dreapta este ca Dumnezeirea S-a unit cu firea omeneasca in unul din ipostasurile Sale; Asadar, nu S-a intrupat Tatal, ci a doua Persoana a Sfintei Treimi, adica Fiul lui Dumnezeu, Care a fost si este Dumnezeu adevarat (Sfantul Ioan Damaschin).

8. Cele doua nasteri ale lui Hristos


In cazul lui Hristos, au avut loc doua nasteri: una a fost o nastere necauzata, dincolo de cuvant, de timp si de fire, care a fost din Tatal, mai inainte de toti vecii, iar cealalta s-a facut pentru noi, din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, prin “purtare in pantece“, dar “deasupra legii firii purtarii in pantece“, deoarece Hristos a fost zamislit de la Duh Sfant, nu prin samanta.

Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu, S-a nascut mai inainte de timp din Tatal Preacurat, fara de mama, si in timp, din Mama Fecioara Preacurata, fara tata trupesc. Amandoua aceste nasteri s-au facut fara schimbare si fara patimire, fiindca prin ele, nici Dumnezeu Tatal nu a suferit vreo modificare, si nici Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu si-a pierdut fecioria.

Amandoua nasterile sunt de nepatruns pentru ratiunea omeneasca. Noi primim adevarul revelat, potrivit caruia Hristos S-a nascut fara schimbare din Tatal si fara de samanta din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, fara sa cercetam in minte aceste fapte, pentru ca, dupa spusele Sfantului Grigorie Teologul, incercarea de a intelege tainele suprationale poate sa duca omul la nebunie. Adevarul este, insa ca cele doua nasteri ofera suficienta certitudine asupra faptului ca omul poate sa se mantuiasca numai prin Hristos, pentru ca Hristos a indreptat greseala lui Adam si l-a indrumat pe om catre tinta pe care ar fi atins-o Adam daca nu pacatuia.

Sfantul Ioan Damaschin face cateva observatii etimologice subtile referitoare, pe de o parte, la cuvintele aghenitos (nefacut, nedevenit) si ghenitos (facut, devenit), care provin de la cuvantul ghignome (a deveni), iar pe de alta parte, la cuvintele aghennitos (nenascut) si ghennitos (nascut), scrise cu dublu n si care provin de la verbul ghennome (a se naste). Aceste observatii etimologice exprima miezul cel mai adanc al teologiei ortodoxe.

Cuvintele aghenitos si ghenitos (cu un singur n) inseamna nefacut, nedevenit, respectiv facut, devenit. In vreme ce nefacutul nu a fost creat, facutul a fost creat candva. Cu acest inteles, Dumnezeu este nefacut si necreat, in vreme ce facut se refera la creatie. Prin cuvintele aghenitos (nefacut) si ghenitos (facut), ne referim la fire.

Cuvintele aghennitos (nenascut) si ghennitos (nascut) scrise cu dublu n, nu desemneaza firea, ci ipostasul. Acestea se refera la Dumnezeu si la om. Tatal este nenascut, pentru ca nu S-a nascut din nimeni, iar Fiul, dupa firea Sa dumnezeiasca, este nascut, pentru ca S-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii. Acelasi lucru este observat si in cazul oamenilor, de vreme ce si omul se naste, cu diferenta ca el este zidit.

Pornind de la aceste premise, Tatal este aghenitos (cu un singur n), pentru ca este nefacut, nedevenit si nu are un moment de inceput, dar in acelasi timp, este si aghennitos (cu dublu n), pentru ca nu S-a nascut ci El L-a nascut pe Fiul si din El izvoraste Duhul Sfant.

Fiul lui Dumnezeu este aghenitos (cu un singur n), pentru ca, fiind Dumnezeu, este nezidit, dar ghennitos (cu dublu n), pentru ca S-a nascut din Tatal mai inainte de veacuri. De asemenea, si dupa firea Sa omeneasca, El este ghennitos (cu dublu n), pentru ca S-a nascut din Fecioara Maria in timpul istoric.

Pentru hristologie, aceste lucruri au o mare importanta, deoarece arata Dumnezeirea Cuvantului, dar si faptul ca dupa nastere Cuvantul Isi pastreaza ipostasul, deoarece ghennitos (cu dublu n) este trasatura caracteristica a ipostasului si, prin urmare, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a nascut un ipostas alcatuit din doua firi.

9. De ce S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu si nu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi


Intrebarea principala care se naste in legatura cu intruparea lui Dumnezeu Cuvantul este: de ce S-a intrupat a doua Persoana a Sfintei Treimi, si nu prima (Tatal) sau a treia (Duhul Sfant)? Desigur, intreaga Sfanta Treime a participat la intrupare, de vreme ce Cuvantul a luat fire omeneasca, Tatal a binevoit intruparea Fiului Sau, iar Duhul Sfant a fost impreuna-lucrator al intruparii, avand in vedere faptul ca Hristos a fost zamislit de la Sfantul Duh. Cert este, insa ca firea omeneasca a fost luata de cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi. Exista trei motive principale ale acestui fapt.

Primul a fost acela ca Dumnezeu Cuvantul este prototipul zidirii omului. Fiul lui Dumnezeu este chipul lui Dumnezeu celui nevazut (Col. 1, 15), iar omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu, adica dupa chipul Cuvantului. Potrivit Sfantului Ioan Damaschin, omul a fost zidit dupa chipul Cuvantului, adica i s-a dat ratiune si libertate, si dupa asemanare, adica a primit desavarsirea in virtuti, atat cat i-a fost cu putinta firii omenesti. Insa, prin incalcarea poruncilor, asemanarea s-a intunecat si omul s-a golit de comuniunea cu Dumnezeu, consecinta fireasca fiind patrunderea in om a stricaciunii si a mortii. Drept urmare, Cuvantul S-a intrupat pentru ca sa il rezideasca pe om si sa il indrume spre ceea ce ar fi putut sa infaptuiasca el insusi, prin harul lui Dumnezeu si prin propria lui nevointa.

Atunci cand ne-a creat, Dumnezeu ne-a dat cele mai de sus, adica chipul si asemanarea, dar noi nu le-am pastrat, ci le-am pierdut. Acum insa, prototipul creatiei noastre, adica Dumnezeu Cuvantul, vine si ia asupra Sa cele mai de jos, adica firea noastra, ca sa ne elibereze de stricaciune, sa reinnoiasca vasul care se murdarise si se zdrobise si de asemenea, ca sa ne izbaveasca de robia diavolului si sa ne invete drumul spre noua viata.

Dar pentru ca in urma pacatului in om intrasera moartea si stricaciunea, intoarcerea omului la Dumnezeu nu mai era doar o chestiune de pocainta, asa cum ne invata Atanasie cel Mare. Prin urmare, era necesar ca moartea sa fie biruita. Astfel, prin intruparea Sa, Cuvantul lui Dumnezeu a luat din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu trup preacurat, dar supus mortii si patimii, pentru ca sa biruiasca moartea si pe Diavol si sa Se faca prototipul noii creatii.

Al doilea motiv pentru care S-a intrupat cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi a fost pastrarea neschimbata a insusirii, avand in vedere faptul ca fiecare Persoana din Treime are o insusire neschimbata: Tatal este Tata, si nu Fiu, Fiul este Fiu al lui Dumnezeu, si nu Tata, iar Sfantul Duh este Sfantul Duh, si nu Tata sau Fiu. Aceste insusiri nu se pot schimba, misca sau transforma. Tatal nu putea sa devina Fiu, si nici Sfantul Duh nu putea sa Se nasca, de vreme ce purcedea din Tatal; in schimb, cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Care S-a nascut din Tatal mai inainte de timp, putea sa Se nasca si in timp, dupa trup, din Preasfanta Fecioara. Asadar, Fiul lui Dumnezeu devine fiul omului si astfel, insusirea Sa ramane neschimbata.

Al treilea motiv al intruparii celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a fost acela ca Fiul este Cuvantul lui Dumnezeu, Care ne dezvaluie voia Tatalui. De altfel, El Se arata adesea si in Vechiul Testament, facand cunoscuta voia lui Dumnezeu Tatal.

Asadar, noi dobandim mantuire de la Cuvantul intrupat, prin Care suntem dusi la Parintele Sau, pentru ca El este poarta prin care intram in casa Tatalui. Daca Hristos este poarta oilor Sale, cheia este Duhul Sfant (Sfantul Simeon Noul Teolog).

10. Scopul intruparii, indumnezeirii omului


Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul a avut ca scop indreptarea lui Adam si a Evei, dar mai ales indumnezeirea omului. Sfantul Atanasie cel Mare afirma ca Dumnezeu S-a facut om pentru ca sa il faca pe om dumnezeu. Acelasi lucru este spus si de troparele Bisericii: “Dumnezeu Se face om ca sa-l faca pe Adam dumnezeu“.

Desi caderea lui Adam a avut si consecinte morale, in realitate, ea nu a fost o cadere morala, ci una ontologica, pentru ca a dus la stricarea intregii existente a omului. Prin pacat, omul s-a golit de harul sfant, a pierdut indrazneala in fata lui Dumnezeu, s-a acoperit de asprimea vietii pline de truda (simbolizata de frunzele de smochin - Facerea 3,7), a pierdut vesnicia, adica s-a infasurat in moarte si in grasimea carnii (simbolizata prin imbracarea cu haine de piele -Facerea 3, 21), a fost exilat din Rai, s-a osandit la moarte si a cazut sub stapanirea stricaciunii. Din mila si din iubirea Sa de oameni, Dumnezeu l-a povatuit pe om in multe feluri, iar in cele din urma, pentru ca moartea sa fie biruita si omul sa fie indreptat spre indumnezeire, Dumnezeu a ajuns Sa Se intrupeze. De altfel, intruparea trebuia sa se petreaca oricum, de vreme ce, dupa cum am aratat si mai inainte, nu exista o alta modalitate ca omul sa ajunga la indumnezeire.

Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul arata bunatatea, intelepciunea, dreptatea si puterea lui Dumnezeu: bunatatea, pentru ca nu a trecut cu vederea slabiciunea fiintei omenesti, ci i-a intins o mana de ajutor; intelepciunea, pentru ca a gasit cea mai buna rezolvare pentru ceea ce parea imposibil; dreptatea, pentru ca dupa cadere, nu a plamadit un alt om care sa lupte cu diavolul si nici nu l-a desprins pe om cu forta de moarte, ci l-a facut biruitor prin faptul ca Dumnezeu Insusi a luat trupul omului muritor si supus patimii; puterea, pentru ca I-a fost cu putinta sa faca toate acestea, adica sa Se faca om, chiar daca a ramas fara incetare Dumnezeu adevarat, de o fiinta cu Tatal si cu Duhul Sfant (Sfantul Ioan Damaschin).

Prin urmare, indumnezeirea nu este un lux al vietii duhovnicesti, ci este scopul si incununarea vietii omului. Prin Dumnezeu-Om Hristos, de la chip omul poate sa ajunga la asemanare, adica la indumnezeire. Firea omeneasca a fost rascumparata si indumnezeita de Hristos si de aceea, prin unirea cu El, omul poate sa indumnezeiasca si propiul sau ipostas. De vreme ce s-a descoperit medicamentul mantuirii, fiecare om bolnav poate sa il ia si astfel, sa dobandeasca vindecare.

Indumnezeirea omului se mai numeste si tamaduire sau vindecare, pentru ca omul care merge pe aceasta cale se vindeca de stricaciune si de moarte si se izbaveste de asuprirea diavolului. In vechea Biserica existau eretici care invatau ca Hristos a luat sufletul si trupul omului, dar nu si mintea sa. Raspunzand la aceasta, Sfantul Grigorie Teologul spune ca Hristos a luat intreaga fire omeneasca adica trupul, sufletul, mintea si toate celelealte elemente componente ale naturii umane, pentru ca altfel, nu ar putea sa le vindece. Cu alte cuvinte, daca nu ar fi luat si mintea, acesta ar fi ramas netamaduit. “Ce nu este luat [asupra sa de Hristos], ramane nevindecat; ce se uneste cu Dumnezeu, se mantuieste“.

Dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, la crearea lumii si a omului au fost lasate cinci impartiri, si anume: intre creat si necreat, intre ingeri si oameni, intre cer si pamant, intre Rai (Edenul fizic) si lume si intre barbat si femeie. Primul Adam trebuia ca, prin stradania sa personala si prin harul lui Dumnezeu, sa surmonteze divizarile lasate de Dumnezeu. Ceea ce nu a reusit sa faca primul Adam, a reusit Hristos, Care este noul Adam. Astfel, s-a dat posibilitatea ca fiecare om sa depaseasca toate aceste impartiri prin unirea cu Hristos.

11. Intruparea si chenoza


Intruparea se mai numeste si desertare sau chenoza. In acest sens, cuvintele Sfantului Apostol Pavel sunt uimitoare:
“Care Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-se ca un om, S-a smerit pe Sine ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte de cruce” (Filip. 2, 6-8).
Desertarea Cuvantului trebuie interpretata ca bunavointa a lui Dumnezeu: “arata bunavointa spre robii Lui printr-o pogorare de nespus si de neinteles” (Sfantul Ioan Damaschin). Cuvantul binevoieste fata de neamul omenesc luand chip de rob, adica trup, dar pentru ca sa fie incaput, Isi micsoreaza, Isi scade intr-un anumit fel Dumnezeirea, fara insa a inceta sa fie Dumnezeu (Sfantul Grigorie Teologul). In legatura cu aceasta, Sfantul Grigorie Teologul spune:
Plinul se goleste, de slava sa si se face mic, ca prin el, eu sa ma impartasesc din plinire”.
Fiul lui Dumnezeu este fara incetare de o fiinta cu Tatal. Acest lucru este firesc, deoarece egalitatea nu Si-a dobandit-o prin forta. Pentru ca sa mantuiasca neamul omenesc, El S-a intrupat, luand firea omeneasca si ascunzandu-Si Dumnezeirea. Hristos isi arata ingaduinta fata de robii Sai, iar “slava Sa nesmerita se smereste fara sa se smereasca” (Sfantul Ioan Damaschin). Marea taina a desertarii se poate reda numai prin exprimari negative [apofatice, n.n.].

Golirea lui Hristos nu a constat in faptul ca S-a nascut sarac, ca a trait intr-o familie modesta, ca a gustat de mic prigoana, persecutia si chinurile, ca S-a confruntat cu ura oamenilor etc., ci in aceea ca a luat firea omeneasca supusa mortii si patimirii. Faptul ca neplamaduitul Dumnezeu a luat plamaduirea firii omenesti, ca ziditul s-a unit cu neziditul, se numeste golire si saracire a lui Hristos.

Deplina indumnezeire a omului nu se putea face fara chenoza. In plus, sfanta desertare a aratat ca iubirea adevarata inseamna saracie, jertfa, daruire si luarea asupra ta a celuilalt. De aceea, cu cat omul inainteaza spre iluminare si spre indumnezeire, cu atat mai mult se goleste, si invers.

12. Patimile firesti si nepacatoase la Hristos


Consecinta chenozei a fost faptul ca, imbracand firea omeneasca, Hristos a luat si asa-numitele patimi firesti si nepacatoase. De vreme ce Dumnezeu Cuvantul a luat firea omului, El Si-a asumat toate cate apartin omului, afara de pacat.

Atunci cand ne referim la patimile nepacatoase, prin ele nu intelegem patimile care depind de noi, in sensul ca fac obiectul alegerii sau preferintei noastre, ci patimile care au intrat ca urmare a pacatului. Ele sunt foamea, setea, truda, durerea, lacrima, ranirea trupului, fuga de moarte, frica, zbuciumul sau nevoia de ajutor din partea ingerilor din cauza slabiciunii firii. Acestea nu sunt pacate, dar sunt consecinte ale pacatului.

Pentru ca a vrut sa biruiasca moartea si pe Diavol, Hristos a luat trup muritor si supus patimii si S-a facut om adevarat, nu o inchipuire. Tocmai de aceea, a luat asupra sa si asa-zisele patimi nepacatoase si firesti. Astfel, vedem ca Ii era foame si sete, ca obosea, ca lacrima, ca cerea izbavire de moarte etc.

Insa Hristos nu a luat pofta trupeasca. Acest lucru are legatura cu faptul ca nu a fost zamislit prin samanta, ci de la Duhul Sfant. Firea omeneasca care este in relatie cu instinctul de reproducere este legata de ganduri, de dorinte, de starniri ale carnii etc., insa Hristos nu a avut niciodata asemenea probleme, pentru ca “n-a savarsit nici un pacat, nici s-a aflat viclesug in gura Lui” (I Petru 2, 22). De altfel, asa cum am spus si anterior, Hristos a luat asupra Sa patimile firesti si nepacatoase, dar nu si pacatul. Atunci cand Hristos era ispitit de Diavol, ispita nu venea dinauntru, prin ganduri, ci dinafara. “Cel viclean il ispitea de afara, nu din ganduri...

Hristos a fost noul Adam, adica Dumnezeu-Om si “singurul lucru nou sub soare“, fapt pentru care patimile nepacatoase luate de El se miscau si firesc si deasupra firii. Patimile se miscau dupa fire, adica, de exemplu, ii era foame si sete, ca tuturor oamenilor, dar numai atunci cand El Insusi voia ca trupul Sau sa sufere cele firesti pentru om. “Cand se supunea trupului, suferea cele ale trupului“. Patimile nepacatoase se miscau in Hristos si deasupra firii, pentru ca era imposibil ca El sa sufere ceva impotriva voii Sale. In cazul lui Hristos, nu a existat nimic care sa fie impus. De aceea, Ii era foame, sete, sau teama numai atunci cand El consimtea, si de asemenea, a murit atunci cand a voit. Cu alte cuvinte, patimile nu aveau putere asupra lui Hristos, pentru ca Hristos era Cel care avea putere asupra patimilor (Sfantul Ioan Damaschin).

Daca toate energiile trupesti ale omului care atinge pragul indumnezeirii ajung sa se suspende, cu precadere in timpul vederii de Dumnezeu, cu atat mai mult acest lucru se petrecea in cazul lui Hristos. Hristos a murit pentru om, dar a murit numai atunci cand a voit. De aceea, strigand cu glas mare Si-a dat duhul“ (Matei 27, 50). Omul epuizat nu poate sa strige cu putere. Hristos Si-a dat sufletul prin voia Lui, strigand cu glas mare, ceea ce inseamna ca nu S-a stins putin cate putin, dupa cum se intampla cu muribunzii in agonie, ci a murit prin puterea pe care a avut-o ca Dumnezeu. 

13. Cele doua firi ale lui Hristos lucreaza fara schimbare, fara amestecare si fara despartire


In decursul acestor analize am spus in mod repetat ca, prin intrupare, firea dumnezeiasca s-a unit ipostatic cu cea omeneasca. In acest moment, este nevoie sa aruncam o privire cat mai amanuntita asupra temei intruparii, pornind de la invatatura Sfintilor Parinti. Desigur, intruparea este o taina si, nefiindu-ne permis demersul filosofic asupra ei, ne sprijinim pe invatatura sfintilor nostri purtatori de Dumnezeu care au primit revelatia pentru ca au ajuns la indumnezeire. Daca Profetul Moise, ajungand la vederea de Dumnezeu, a fost initiat in multe taine ale Dumnezeirii, cu atat mai mult acest lucru s-a petrecut in cazul sfintilor indumnezeiti ai Noului Testament.

In vechea Biserica existau diferiti eretici care, prin gandire filosofica, incercau sa inteleaga cum lucrau cele doua firi ale lui Hristos, adica firea dumnezeiaca si cea omeneasca. In acest sens, putem sa distingem doua puncte de vedere principale: cel nestorian si cel monofizit. Potrivit adeptilor lui Nestorie, avand in vedere faptul ca cele doua firi si trasaturile lor caracterisitice sunt total diferite, adica nu sunt de acelasi tip, nu era posibil ca firea dumnezeiasca sa fie unita cu cea omeneasca. Prin urmare, asa cum sustineau ei, firea omeneasca a fost numai o anexa a celei dumnezeiesti, iar unirea a fost intr-un fel ca lipirea a doua bucati de lemn. Dimpotriva, dupa invatatura monofizita, firea dumnezeiasca a absorbit-o pe cea omeneasca si, de aceea, firea omeneasca si-a pierdut trasaturile ei caracteristice.

Combatand aceste puncte de vedere eretice, Biserica a dogmatizat ca Hristos este Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, adica Dumnezeu-Om, ca firea omeneasca s-a unit cu cea dumnezeiasca in ipostasul cuvantului si, prin urmare, Hristos are “doua firi fara amestecare, fara schimbare, fara despartire, fara impartire”. Aceasta invatatura se pastreaza intr-un tropar inchinat Maicii Domnului din octoih, scris de Sfantul Ioan Damaschin: “nicicum n-a rabdat osebirea amandurora firilor”. Cu alte cuvinte, fiecare fire a pastat propriile sale trasaturi si, astfel, cele doua firi nici nu s-au schimbat, nici nu s-au amestecat, dar nici nu s-au despartit.

In continuare, va trebui sa ne oprim asupra cuvintelor “fara schimbare, fara amestecare si fara despartire“, in conformitate cu invatatura Sfantului Ioan Damaschin, pentru ca in acestea se ascunde taina legaturii dintre cele doua firi ale lui Hristos.

Fara schimbare” arata ca fiecare fire si-a pastrat propriile sale trasaturi. Atunci cand s-au petrecut moartea si invierea lui Lazar, firea omeneasca a lui Hristos a varsat lacrimi, care sunt caracteristice firii omenesti, in vreme ce firea dumnezeiasca l-a inviat pe Lazar, lucru propriu firii dumnezeiesti. Asadar, in Hristos, ziditul ramane zidit, muritor, descriptibil si vazut, in vreme ce neziditul ramne nezidit, nemuritor, nedescriptibil si nevazut.

Fara amestecare” desemneaza faptul ca nu exista nici o confuzie intre lucrarile celor doua firi. In cazul lui Lazar, viata nu ii este redata de firea omeneasca, iar lacrimile nu sunt varsate de firea dumnezeiasca. Toate minunile au fost facute de dumnezeiesc, dar nu fara trup, si toate cele smerite au fost facute de omenesc, dar nu fara dumnezeiesc. Asadar, adevarul este ca, in Hristos, nu exista amestecare intre lucrarile celor doua firi. Firea dumnezeiasca impartaseste slava, dar ramane pasiva atunci cand trupul patimeste.

Cuvintele “fara schimbare” si “fara amestecare” trebuie sa fie neaparat analizate impreuna cu cel de-al treilea cuvant, care este “fara despartire”.

Fara despartire” inseamna ca cele doua firi sunt nedespartite si inseparabile, adica nu se despart niciodata. Fiecare lucrare lucreaza in Hristos “in comuniune cu cealalta”. In exemplul invierii lui Lazar, spunem ca a lacrimat firea omeneasca si ca a dat viata firea dumnezeiasca, dar cele doua firi erau unite in permanenta, datorita ipostasului. Prin urmare, Lazar, a fost inviat de intreaga fiinta a lui Hristos. Atunci cand patimea trupul, Dumnezeirea era unita cu trupul, dar ramanea pasiva, iar cand actiona Dumnezeirea Cuvantului, sfantul cuget al lui Hristos era legat de Dumnezeire, cunoscand cele care se savarseau.

Datorita unirii ipostatice, Hristos nu le savarsea pe cele omenesti ca un om, pentru ca, in acelasi timp, El era si Dumnezeu, dar nici pe cele dumnezeiesti nu le savarsea ca un Dumnezeu, pentru ca era si om. Aceasta este consecinta adevarului ca cele doua firi s-au unit ipostatic, adica s-au unit fara schimbare, fara amestecare, fara despartire, astfel incat fiecare dintre ele se misca in comuniune cu cealalta, in ipostasul Cuvantului.

Dupa unirea ipostatica a celor doua firi, a exsitat o singura Persoana intr-un singur ipostas. Prin gandire filosofica, Nestorie a ajuns sa sustina categoric ca fiecare fire isi are persoana sa. El spunea ca, prin unirea celor doua firi, Hristos a luat doua persoane, adica Persoana dumnezeirii si cea a omenescului, si ca astfel, a rezultat o a treia persoana, pe care el a numit-o “persoana iconomiei” sau “persoana legii“. Dupa gandirea lui Nestorie, persoana lui Hristos nu se identifica nici cu persoana lui Dumnezeu, si nici cu persoana omului; de aceea, atunci cand cele doua firi se separa, aceasta persoana inceteaza sa mai existe.

Si aceste puncte de vedere eretice au fost respinse de Biserica. Unirea celor doua firi a avut loc in Persoana Cuvantului. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, Insusi Dumnezeu Cuvantul a devenit ipostas in trup.Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas al trupului“. Hristos este unul, Dumnezeu desavarsit si om desavrarsit, si Se smereste intru totul, in alcatuirea Sa din fire dumnezeiasca si omeneasca. Prin urmare, si trupul primeste inchinare tocmai pentru ca Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas in el. Aceasta inseamna ca Hristos nu este alcatuit din doua persoane si mai inseamna ca, prin unire, nu s-a format o persoana a legii, pentru ca Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas al trupului, iar firea dumnezeiasca si cea omeneasca s-au unit fara schimbare, fara amestecare, fara despartire in ipostasul Cuvantului.

Mai mult decat atat, cele doua firi ale lui Hristos se intrepatrund fara sa isi piarda caracateristicile. Trebuie insa precizat faptul ca intrepatrunderea se face numai de catre firea dumnezeiasca, pentru ca fiind nezidita, aceasta trece prin toate si nimic nu poate sa treaca prin ea. Asadar, intruparea a insemnat unirea si infasurarea celor doua firi, dar numai de catre firea dumnezeiasca, in acelasi fel in care soarele transmite energiile sale catre noi, dar ramane in afara energiilor noastre.

Desigur, avand doua firi, Hristos a avut doua lucrari si doua voiri. Lucrarile nu sunt ale persoanei, ci ale firilor. Aceste energii vin totusi de la Persoana comuna, de la ipostasul Cuvantului. Asadar, firile nu lucreaza fara a depinde de ipostasul Cuvantului. La fel se petrece cu lucrarile. 

14. Termenii fire compusa si ipostas compus


Dogma hristologica are o mare importanta, ca este strans legata de eclesiologie, de antropologie si de soteriologie [adica invatatura despre mantuire]. Sfintii Parinti acorda invataturii hristologice o atentie deosebita, deoarece, daca aceasta este denaturata, in mod automat, este denaturata si invatatura eclesiologica, antropologica si soteriologica. Printr-o asemenea denaturare, Biserica s-ar transforma intr-o asociatie omeneasca sau intr-o organizatie religioasa, adica intr-o adunare, iar omul nu si-ar mai afla scopul vietii, de vreme ce ar devia de la drumul si de la mijloacele care duc spre mantuire.

Dezvoltand cateva dintre aspectele subtile ale dogmei hristologice, trebuie sa ne referim si la discutia iscata pe marginea sintagmelor “fire compusa” si “ipostas compus“, deoarece, la fel ca in trecut, si in prezent are loc o mare dezbatere in legatura cu diferenta dintre acestea.

Monofizitii spuneau ca, prin unirea celor doua firi ale lui Hristos, s-a format o singura fire, pe care ei au numit-o “fire compusa“. Astfel judecand lucrurile, ei sustineau ideea ca firea omeneasca a fost absorbita de cea dumnezeiasca. Punctul de vedere monofizit denatureaza insa caracterul “neschimbat” al unirii celor doua firi. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, de vreme ce firea compusa este ceva diferit de cele initiale, ea nu este de o fiinta nici cu firea dumnezeiasca, nici cu cea omeneasca. Pentru a exemplifica acest lucru, el se refera la alcaturea trupului omenesc din patru elemente: focul, aerul, apa, si pamantul. Dupa formare, trupul este ceva diferit, pentru ca nu mai este nici foc, nici aer, nici apa si nici pamant. Prin urmare, daca pentru Hristos am folosi sintagma “fire compusa”, atunci Hristos nu ar mai fi de o fiinta nici cu Tatal, dupa firea dumnezeiasca, si nici cu Maica Sa si cu noi, dupa firea omeneasca. Prin urmare, Hristos nu ar mai putea fi numit nici Dumnezeu, si nici om.

Sfantul Ioan Damaschin, care este integrat organic in Traditia ortodoxa, respinge sintagma “fire compusa” si introduce formularea ipostas “compus“. Desigur, si aceasta formulare trebuie sa fie interpretata in spirit ortodox, pentru ca si este ea susceptibila de a fi denaturata. Sa vedem putin cum putem vorbi despre “ipostas compus” in duhul dreptei credinte.

Inainte de intrupare, ipostasul Fiului lui Dumnezeu Cuvantul era simplu, necompus, netrupesc, nezidit, nevazut neatins, de nedescris, avand tot ceea ce avea si Tatal si diferind numai in modul de existenta, de vreme ce Tatal este nenascut, iar Fiul este nascut. Dupa intrupare, insa, ipostasul lui Dumnezeu Cuvantul a devenit compus, in sensul alcatuiri din dumnezeiesc si omenesc. Asadar, dupa ce Hristos a luat trup, ipostasul Sau unic, alcatuit din doua firi, este nezidit, dupa firea dumnezeiasca, si vazut, dupa cea omeneasca.

Daca nu primim sintagma “ipostas compus“, cadem fie in nestorianism, pentru ca acceptam doua ipostasuri in Hristos, fie in monofizism, pentru ca suntem de acord cu modificarea si confuzia celor doua firi.

Asadar, cele doua firi ale lui Hristos s-au unit intr-un singur ipostas compus. Vorbind despre ipostas compus, ne referim neaparat la alcatuirea “din doua firi desavarsite, cea dumnezeiasca si cea omeneasca“.

Desigur, este posibila intelegerea eretica a acestei sintagme, fie prin credinta ca s-ar fi format un ipostas din alte doua ipostasuri, adica cel dumnezeiesc si cel omenesc, fie prin acceptarea existentei unui alt ipostas din doua firi [Adica firea omeneasca s-a unit cu cea dumnezeiasca in ipostasul Cuvantului, dar prin unire, s-a format un nou ipostas, care nu mai este ipostasul Cuvantului]. Sintagma ipostas compus combate asemenea interpretari eretice, pentru ca ea desemneaza un ipostas alcatuit din doua firi si care are doua firi. Cu alte cuvinte, in Traditia ortodoxa, atunci cand vorbim despre “ipostas compus”, nu intelegem numai ca ipostasul a fost alcatuit din “doua firi desavarsite”, ci si ca ipostasul lucreaza si este cunoscut in amandoua firile. In acest fel, se evita atat nestorianismul, cat si monofizismul.

15. Participarea fiecaruia dintre noi la praznicul Nasterii lui Hristos


In Slava de la laude a praznicului Craciunului se canta:
“Pentru aceasta si noi aducem tie, in loc de dar de bani, bogatia teologhisirii celei drept-credincioase“.
Sfanta intrupare nu este oferita oamenilor pentru a le stimula acestora gandirea evlavioasa sau pentru ca ei sa alacatuiasca analize psihologice si sentimentale. Asemenea analize, daca sunt facute la o varsta trupeasca si duhovniceasca corespunzatoare, pot duce la anumite rezultate, dar in cele din urma, taina intruparii trebuie sa fie analizata tot in cadrul atmosferei teologiei ortodoxe. Cum s-ar putea altfel, de vreme ce avem de-a face cu unirea dintre firea dumnezeiasca si cea omeneasca in ipostasul Cuvantului, care este un lucru nou, peste fire si de neconceput pentru mintea omeneasca?

Dincolo de ceea ce am spus pana acum, este necesar sa mai analizam patru aspecte ce infatiseaza o abordare personala a acestei mari sarbatori, care este maica tuturor praznicelor imparatesti.

In primul rand, pestera in care S-a nascut Hristos este intruchiparea Bisericii. Sfantul Vasile cel Mare este sugestiv in aceasta privinta. El spune ca salasul unde a nascut Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a primit chipul Bisericii, pentru ca ieslea este jertfelnicul, Iosif sunt ierarhii, Domnul Hristos este Arhiereul, Preasfanta Fecioara este tronul, vasele in care se amesteca vinul cu apa sunt sanii, intruparea, mantia, Heruvimii, ripidele, Sfantul Duh este discul, iar Tatal, Care invalui totul prin puterea Sa, este acoperamantul discului.

Biserica este Trupul teantropic [divino-uman] al lui Hristos, Care a fost zamislit in pantecele Nascatoarei de Dumnezeu si care S-a nascut, S-a schimbat la fata, a patimit, a fost rastignit, a inviat si S-a inaltat la ceruri. In timpul Sfintei Liturghii, este savarsita toata aceasta mare taina si ni se da posibilitatea de a ne impartasi din harul lui Dumnezeu. Asa cum Biserica nu este o organizatie omeneasca, nici Sfanta Liturghie nu este o ceremonie de rememorare sau de satisfacere a simturilor noastre.

In al doilea rand, firea dumnezeiasca este pentru totdeauna unita cu firea omeneasca, fara schimbare, fara amestecare, fara despartire, si fara impartire in ipostasul Cuvantului. Aceasta inseamna ca cele doua firi nu s-au despartit si nu se despart niciodata. In prezent, ne putem impartasi din Trupul indumnezeit al Cuvantului, tocmai pentru ca firea omeneasca ramane nedespartita de cea dumnezeiasca, adica Dumnezeu-Om exista pentru totdeauna. Impartasindu-ne din Trupul si din Sangele indumnezeit al lui Hristos, ne facem de un trup si de un sange cu El.

In al treilea rand, pentru ca ne inchinam marii taine a intruparii, dar mai ales pentru ca ne impartasim din Trupul si din Sangele lui Hristos, trebuie sa il ocolim pe Irod, asa cum au facut si Magii. Sfantul Evanghelist Matei spune ca Magii “luand instiintare in vis sa nu se mai intoarca la Irod, pe alta cale s-au dus in tara lor” (Matei 2, 12).

Cuvantul Irod inseamna in limba ebraica piele si, de aceea, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca este nevoie sa ocolim placerile si pornirea carnii. De asemenea, trebuie sa il ocolim si pe diavolul semanator de ganduri, care ne impiedica sa pasim pe drumul mantuirii, pentru a ne intoarce in tara noastra, adica in Rai, pe un alt drum, si anume pe acela al virtutilor.

Aceasta inseamna ca trebuie sa ducem o viata ascetica, in impartasire din sfintele Taine. Cei care traiesc ascetic se invrednicesc ca, prin sfintele Taine, sa se uneasca cu Hristos.

In al patrulea rand, atunci cand omul traieste ascetic si in impartasire din sfintele Taine, adica in duhul Traditiei ortodoxe, el ajunge sa simta in inima si in toata existenta sa faptele sfintei intrupari. Asadar, el nu mai traieste aceste fapte din afara, ci dinlauntrul lor. Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca, atunci cand omul isi curata inima si este iluminat, Il primeste in interiorul sau pe Hristos si Ii simte miscarile de prunc. Hristos Se zamisleste in om ca un prunc, dupa care Se naste prin virtuti. In acest fel, omul traieste in existenta sa toate evenimentele intruparii. Desigur, numai in Hristos, firea dumnezeiasca s-a unit ipostatic cu cea omeneasca, dar si cel care se indumnezeieste primeste in firea sa harul lui Dumnezeu si se face madular al Trupului lui Hristos. Drept urmare, omul intelege miscarile harului din el, dar si sensul chenozei si al indumnezeirii firii omenesti.

Intruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a avut ca scop indumnezeirea firii omenesti. Insa este necesar ca ipostasul fiecaruia dintre noi sa fie indumnezeit, caci daca nu ne aflam pe drumul indumnezeirii, este ca si cum, pentru noi, Hristos nu S-ar fi intrupat.

Septembrie 1994



marți, 24 decembrie 2013

Avort... de frate

Fara sa stiu,
il purtam in mine pe celalalt
inca de cand am fost plamadit.

Mai apoi,
cand am crescut si el in mine,
prin rugaciune 
i-am vazut 
chipul in lumina.

Am fost o vreme 
impreuna
buni frati.

El avea in mana o sabie 
a cuvantului 
dar

Intr-o zi 
imbatat de victorii,
s-a intors la pieptu-mi
si cu taisul cuvantului m-a sfartecat
iar cu ascutisul tacerii m-a facut bucatele 

si,  asa,

m-a avortat

din

 inima sa.

Hristos m-a recuperat
de la marginea drumului unde zaceam
si,
delicat,
a lipit bucatica cu bucatica
cu Sangele Sau.

Dar eu, vas de lut,
 faptura noua dainuiesc
atata timp
doar
cat iert si iubesc.


sâmbătă, 21 decembrie 2013

Ce iarna! Când închidem uşa spre celălat, ni s-a închis uşa în cer...


Emoții de artist. Arunc fluturi în păr. Așez zâmbetul pe buze. Doamne, spune-mi povestea de noapte bună! Sunt o sărbătoare cu suflet de copil. Mărgăritare. Nu mă lăsa să mă pierd când visez cu ochii deschiși! Răul este amestecat cu bine. Cred că totul e posibil! Iubirea este cheia cu care deschid orice dimineață a vieții mele și tot iubirea este zăvorul care îl pun pe ușa nopții… Iubirea A Fost, Este și Va Fi nemuritoare!… Ce mohorâtă ar fi viața fără iubire!… Oamenii reacționează frumos, oamenii sunt sensibili, oamenii vibrează la poezii. Căutare nesfârșită. Iubirea nu se explică, iubirea se trăiește și atât, cu bucuriile și lacrimile ei… O iubire teoretizată nu mai este iubire, ci o ideologie… Adunare de cuvinte. Cuvinte grele, cuvinte ușoare. Pansament sau ciocan. Iubesc iubirea. Magnet. Iubirea nu are margini, nici spațiu, nici timp. Este atât de puternică încât străbate cerul, străpunge iadul, mângâie mormântul și topește orice inimă înghețată… Iubiți mult, Hristos vă poruncește!

Sunt tuturor toate. Nu sunt un moft. Viața mea este un poem, o carte, un film și mai mult de atât. Îmi doresc să ajung la contemplație, acolo, la începutul cuvintelor. Carte de despărțire. Mărturisire. Și cuvintele cele mai alese ne varsă în simplitate. Am învățat că în viață este de folos să nu găsești toate răspunsurile la o întrebare… Adâncimea lucrurilor e o taină; dincolo de om, de cuvânt, de trăire. Atât înseamnă atât… Clipă de taină. Este nedrept să cred că toți înțeleg totul. Scurtimea nu se condamnă și nici nu trebuie confundată cu virtutea. Dumnezeu ne cheamă să cuprindem abisul prin experienţă cu celălalt. Privesc dincolo, din spatele tabloului… Mai fac pași în urmă ca să pătrund prezentul rostuit. Mă bucur!

La început cei doi îndrăgostiți vor să se impresioneze unul pe celălalt. El îi scrie ei o poezie, ea îl mângâie într-un fel anume. El îi spune cuvinte dulci și moi, ea îi dăruiește desene cu el. El îi aduce trandafiri în care și-a înțepat inima, ea îi cântă balade de dor. Pasiune, romantism, dragoste, afecțiune, neîndoială, vis, magie. Iubirea crește… Apoi ajung la acea măsură când stau unul lângă celălalt și se privesc în ochi sau își reazemă capul unul pe pieptul celuilalt. Și nu mai au nevoie de cuvinte, de gesturi, de dovezi, de… pentru că ei ştiu totul. Doar simplul fapt că sunt împreună, în comuniune, e tot ce contează. Sunt în Sine. Se bucură într-o stare de prezenţă continuă unul în celălalt şi invers. Simţiri. Întrepătrundere reciprocă într-o împreună petrecere. Perihoreză. După ce trecem de rugăciunea buzelor, de rugăciunea minții și a inimii, ajungem şi noi în relaţia cu Doamne la starea de prezenţă continuă şi mai mult de atât. Ne bucurăm Unul de celălalt şi nu mai avem nevoie de cuvinte că ştim Totul. Ne împărtăşim din dragoste şi dulceața netrăcătoare într-o pace lăuntrică și bucurie sfântă. Și asta rămâne peste timp şi spaţiu. Uneori timpul se dilată, alteori ne fuge de sub picioare. Întotdeauna vor exista cuvinte nespuse aduse până la marginea inimii și uitate acolo ca niște semințe nesemănate. Ziua despărțirii…

Hoinăresc prin viață, dar știu căutarea. Mă mut de pe un deal pe altul al inimii și privesc tot mai departe. Toate sunt la îndemână la momentul potrivit. Scrisul este un gest al dragostei… Nu pot să nu scriu. Dacă scrisul nu ar fi existat ce dureri am fi suferit. Suflet nobil. Uneori chinui texte în prisosul inimii. Revin. În inimă și în minte se duce un ultim ceas al concluziilor, al dăruirilor, al vederii. Sufletul se deschide și notez. Binele trăit bine. Uit. Nu mă mai tem! Cât de bogată poate fi clipa! Cât de multe se pot întâmpla în inima unui om!… Doamne nu mai calculez eu, ci Te las să lucrezi în viața mea. A înțelege totul înseamnă a ierta totul! Iubirea nu se comentează, ea nu iubește comentariul. Felul în care „citim” iubirea îi dă valoare și putere. Când iubim dăruim. Taina Treimii este Taina Iubirii. Când nu ne mai bucurăm că ne vedem, unul pe celălalt, în ceasul acela am murit… Când închidem uşa spre celălat, ni s-a închis uşa în cer…

Dacă timpul ar avea fulgi de zăpadă, ce iarnă…


Sursa: Doxologia/ierom. Hrisostom Filipescu, A înțelege totul înseamnă a ierta totul!