marți, 28 ianuarie 2014

Vino Doamne! - Cantece catre Cer si Cerul din noi, izvorate din inimi cuprinse in razboi


Vino Doamne! - Valeriu Sterian


REFREN:
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni. (x2)

Sunt nopţi lungi şi triste.
Acasă mă gândesc
Şi pe voi acolo vă zăresc.

Sunt nopţi pline de groază
Pentru mine în război.
Sunt nopţi de basm acolo la voi.
Şi Doamne pentru ce?
O viaţă de coşmar.
Şi pentru cine
Se moare în zadar?
Sunt nopţi pline de groază
Cand teama mi-e sa fiu.
Sunt nopţi de basm
De care nu mai ştiu.

REFREN:
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni. (x2)

De ce nu încetaţi
Acest cumplit război?
De ce vă gandiţi
Numai la voi?
Şi nici nu vă pasă
De mama care-şi plânge
Copilul său ucis
Ce zace în bălţi de sânge.
Şi nici nu vă pasă
De cei ce nu mai sunt.
De cei ce vă acuză
De acolo din mormânt.

REFREN:
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni. (x2)

***

Cantec pentru baietii ucisi la Chisinau - Savatie Bastovoi



Aş vrea să-ţi spun ce nu se poate spune
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da.
Este o stare-a inimii anume
Ce-aş vrea s-o-mpărtăşesc cu dumneata
.

Aş vrea să-ţi scriu cu mîna mea aceasta
Pe care a zidit-o Ziditorul
Cuvinte pentru veşnicia noastră
Pe care le-nţelege numai dorul.

Aş vrea să te ating cum te-ar atinge
Pe patul cel de moarte cineva
Cînd nu mai poţi nici spune şi nici plînge
Să simţi inima mea ca pe a ta…

***

Ecleziastul: “E vreme s-arunci pietre…” Savatie Bastovoi





E vreme s-arunci pietre şi vreme să le strîngi,
E vreme ca să urli şi vreme e să plîngi.
E vreme să iubeşti, dar şi să te desparţi.
E vreme pentru pace şi vreme să te baţi.

E vreme să vorbeşti şi vreme să asculţi.
E vreme să fii jertfă şi vreme e să lupţi.
E vreme pentru toate şi nu te întrista:
Tu hotărăşti ce vrei să faci cu viaţa ta!

PAGINI WEB:

Un cutremurator si minunat "Cîntec de pace" de Savatie Bastovoi



luni, 27 ianuarie 2014

Marius Iordachioaia despre viata traita ca un fel de "proces tehnologic de mantuire" si nu in comuniune personala



Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Şi mulţimile îl întrebau, zicând: Ce să facem deci? (LUCA 3, 9)

            Orice om e un lepros care stă departe de Împărăţia Cerurilor, de poporul de acolo şi de Calea ei, aşa cum leproşii din vremea acţiunii Evangheliei din acestă duminică stăteau departe de sat, de populaţia sănătoasă şi de drumurile publice. Şi numai Iisus ne poate vindeca şi integra în lumea cea firească, veşnică, nimeni altcineva. Căci numai Iisus iartă păcatele şi vindecă patimile, lepra sufletului, boala care te trimite pe veci „afară”….

            Iisus ne cheamă şi azi, prin Duhul Sfânt, Duhul adevărului, al adevărului că ne sunt sufletele putrede de singurătate lăuntrică, să ne spovedim, să ne curăţim sufletele în Taina Pocăinţei. Şi mulţi mergem, mai ales în posturi. Dar câţi o facem ca cei 9 şi câţi ca samarineanul?

            Câţi mergem din chemarea lui Iisus şi câţi din obicei? Câţi venind la Spovedanie, ajungem şi la Iisus? Câţi venind prin Pocăinţă la Iisus, rămânem cu El? Câţi, spovedindu-ne, ne aflăm pe noi înşine şi viaţa noastră optimă, „ideală”, şi câţi pe Iisus şi viaţa Lui de jertfă? Şi câţi din noi mulţumesc cu adevărat dăruindu-se lui Iisus? Căci a mulţumi pentru viaţa veşnică, înseamnă a mulţumi veşnic.

            Pe unii ortodocşi îi supără faptul că folosesc Numele „IISUS” şi nu pe cel de Hristos. Pe mine mă supără faptul că L-am transformat pe „HRISTOS” într-un fel de instituţie. Iar persoana Iisus a rămas, în practică, în afara creştinismului, a Tainelor şi a cultului. Toate acestea au devenit un fel de proces tehnologic de mântuire, nu comuniune personală. Nu cunosc o dramă mai mare a ortodoxiei contemporane ca depersonalizarea trăirii ei. Discutăm lejer despre Dumnezeu, cu oarecare tremurături în glas despre Hristos şi facem alergie totală la IISUS. Oare să ne fi speriat atât de tare campaniile neoprotestante? Să fi devenit IISUS şi „relaţie personală” termeni compromişi din cauza abuzului sonor sectar, pentru că la ei sună cel mai adesea ca nişte tigăi de aramă cu accent şi inflexiuni de agent de Bursă?

            De cele mai multe ori, nu. E vorba doar de teama de angajament. HRISTOS e un fel de firmă în care te poţi pierde printre miile de funcţionari. IISUS e o Persoană care impune o relaţie directă, intimă, neechivocă: faţă în faţă! HRISTOS defineşte „funcţia” Persoanei cu numele Iisus! [1] Dacă eu sunt Nicolae Pictorul, şi cineva mă strigă „Pictorule!” înseamnă că îl interesează pictura, pe când dacă mă strigă „Nicolae!” înseamnă că îl interesează persoana mea. Nu e o diferenţă aici identică celei dintre interes şi dragoste?

            După două mii de ani de creştinism, deşi suntem botezaţi, mirunşi şi împărtăşiţi, Duhul lui Hristos rămâne, ca şi pentru Nicodim, un Vânt care nu ştim de unde şi încotro bate, pentru că în loc să ne mişte către Împărăţie, ne răcoreşte evlavia şi ne flutură plăcut, romantic, părul.  Fără cunoaşterea lui Iisus Cel istoric, al Evangheliilor, fără urmarea Lui prin credinţa în cuvântul Lui, vom merge în continuare la preoţi şi ne vom curăţi, bineînţeles, pentru că e o faptă după cuvântul lui Hristos, după care ne vom întoarce la viaţa noastră, nu la El. Iar viaţa noastră, viaţa trăită „în numele nostru”, inevitabil, ne va umple iarăşi de lepră, căci, tocmai ea e sursa de infecţie.

            Pe mulţi teologia conceptuală, de manual şi catehism, i-a amorțit la inimă şi nu se mai pot uni sufleteşte cu Persoana istorică a lui Iisus. Pentru aceştia Evanghelia e o epitimie, un „canon”, o pedeapsă. Mai degrabă bat o sută de metanii, decât să citească un capitol din Evanghelie. Pentru că fără dorinţa întâlnirii cu Iisus, fără setea şi foamea de a-L descoperi şi înţelege, fără a-I dori iubirea, Evanghelia nu are gust şi e greu de digerat…

            Suntem foarte adesea mai pietişti decît pietiştii, pentru că toate sentimentele lor sunt totuşi orientate spre persoana lui Iisus, pe când majoritatea trăirilor noastre harice, „ortodoxe”, sunt forme perverse de egoism duhovnicesc. Căci deşi plini de experienţe harice, suntem paralitici morali…

            Ca răspuns la securea înfiptă la rădăcina vieţii noastre, am înfipt şi noi una la rădăcina credinţei. Ca să nu fim noi tăiaţi şi altoiţi, în inimă, cu Hristos, L-am tăiat pe El din credinţa noastră. Cine are ochi de citit, să înţeleagă.

            Deci, cititorule dragă, astăzi noi şi încă vreo câteva zeci de leproşi am fost la Liturghie... Oare care dintre noi, întorcându-se acasă, se duce să cadă la picioarele lui Iisus?

Sursa: Doxologia/Marius Iordachioaia, O predica ...din topor

[1]


Iisus Hristos - nume stabilit in Noul Testament, inclus in cea dintai marturisire de credinta crestina (Fil. 2, 5) pentru a recunoaste pe Iisus din Nazaret ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Domnul si Mantuitorul: "Si orice limba sa marturiseasca, spre slava lui Dumnezeu Tatal, ca Iisus Hristos este Domnul." (Fil. 2, 11).

Iisus, numele Lui propriu (Mt. 1, 21, 25; Lc. 1, 31) - care este forma greaca a lui Ioshua (Lc. 2, 21) ce inseamna in ebraica "Domnul este mantuirea" sau "mantuitorul" (Is. 61, 11) si in greceste, "cel care vindeca" - I se da la prezentarea la templu de catre mama Sa, Fecioara Maria, potrivit unei fagaduinte divine: "Ea va naste Fiu si-I vei pune numele Iisus, pentru ca El va mantui pe poporul Sau de pacate" (Mt. 1, 21).

Pentru a-L distinge de altii cu acelasi nume, se recurge la o indicatie geografica: Iisus din Nazaretul Galileii (Mt. 21, 11; Mc. 1, 9), Iisus din Nazaret (In 1, 45; 18, 5, 7; Fapte 2, 22, 32, 36), sau Iisus Nazarineanul (Mc. 1, 24; 10, 47; Lc. 24,19). Prin "acest Iisus", apostolii indica pur si simplu persoana istorica a Celui ce le-a fost invatator, in calitatea lor de contemporani, discipoli si martori autentici de la inceput (I In 1,1; Fapte 8, 35; 13, 23, 33; 19, 4).

Echivalentul cuvantului ebraic Messiah care inseamna "unsul lui Dumnezeu" - Mesia, nu e un nume propriu, ci un titlu care se refera la originea si misiunea divina a lui Iisus, in special la slujirea Sa de preot (Hristos apare in Noul Testament de 529 ori dintre care, de 379 ori in epistolele pauline).

In Vechiul Testament, regii lui Izrael si arhiereii erau supusi ritualului ungerii cu untdelemn sfintit atunci cind primeau functiile respective, si de aceea se numeau "unsii Domnului" (Zah. 4, 14).

Intr-un sens mai general, "Mesia-Unsul" este cel Caruia Dumnezeu I-a incredintat misiunea de a elibera pe poporul ales, si pe Care evreii il asteptau la sfirsitul timpului (Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca, in multe privinte, Iosua al lui Navi a fost tipul lui Iisus Hristos - (Cateheza X, 11).

In marturisirea sa din Cezareea, Simon Petru a recunoscut pe Mesia-Hristos in Iosua-Iisus din Nazaret: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu" (Mt. 16, 16). Iisus insusi Se identifica cu "Unsul Domnului" Mesia, pe Care Duhul Domnului L-a uns sa propovaduiasca mantuirea (Lc. 4, 18; Fapte 4, 26-27), a fost trimis de sinedriu la Pilat cu acuzatia ca El Se pretinde Mesia si a fost rastignit ca Mesia, "Hristos, regele lui Izrael" (Mc. 15, 32).

Comunitatea crestina inca din primele zile ale existentei ei a atribuit aceste nume lui Iisus din Nazaret, iar marturisirea lor a constituit una din conditiile primirii Tainei botezului si apartenentei la Biserica: "Pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre voi in numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre si veti primi darul Duhului Sfint" (Fapte, 2, 38).

Pentru acea comunitate nu exista separarea intre Iisus istoric, pamantesc, fiul Mariei, si Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Desigur, ea a cautat mereu sa traduca, pentru ea si pentru cei din afara de ea, sensul lui Hristos, al lui Mesia, de aceea o multime de nume au fost date lui Iisus Hristos. Cea mai frecventa si autentica interpretare este aceea de "Domn" si "Mantuitor". De fapt, "Iisus este Domnul - Kyrios" constituie cel mai vechi crez crestin (Rom. 10, 9; I Cor. 12, 3, II Cor. 4, 5, 14; Col. 2, 6; I Pt. 1,3; Lc 23, 42).

Persoana, numele si actele lui Iisus Hristos sint fundamentale pentru Biserica crestina, deoarece in centrul istoriei mantuirii despre care ea ne da marturie sta Iisus Hristos, cu istoricitatea si mesianitatea Sa incontestabila.

In acest sens, crestinismul nu este o religie anistorica, deoarece istoria lui Iisus Hristos sta la baza credintei crestine (Evr. 2, 9, 3, 1; 6, 20; 7, 22; 10, 19). Doua probleme majore ridica istoria lui Iisus Hristos redata in Noul Testament: istoricitatea lui Iisus din Nazaret (Fapte 2, 22), a omului Hristos Iisus (I Tim. 2, 5) si mesianitatea Sa, adica identitatea dintre Iisus din Nazaret si Fiul lui Dumnezeu.
[...]

Pr. Prof. Dr. Ion Bria

Sursa si continuarea la: Crestin Ortodox, Persoana si numele lui Iisus Hristos

duminică, 19 ianuarie 2014

De singuratate...



De singuratate
oamenii s-au imprietenit cu o sticla,
unii cu un praf, si altii cu un fum.

De singuratate
oamenii inlemnesc inaintea ecranelor,
unii apasand felurite butoane,
si altora, din urechi, fire curgand...

De singuratate,
oamenii au plecat la shopping center,
unii sa-si umple hambare,
si altii, semenii lor consumandu-i, pe rand.

De singuratate
oamenii au fugit la secte,
unii au plecat pur si simplu in afara,
si altii, in felul lor, ratacesc pe drum.

De singuratate
putini indraznesc, si mai pot, sa ramana cu ei,
ca-n taina-ncet, sa se cufunde pana acolo unde
Hristos, prinzandu-ne de mana,
ne trage afara 
din iadul din noi.


joi, 16 ianuarie 2014

Comemorarea lui Eminescu la Manastirea Putna. Glasuri pure de copii rasuna in memoria marelui poet


Mihai Eminescu, cel care are un rol important în deslușirea identității naționale a românilor, a fost cinstit pe 14 ianuarie la Mănăstirea Putna, cu ocazia prezenței aici a participanților la Festivalul Literar „Mihai Eminescu”, organizat de Consiliul Județean Suceava prin Centrul Cultural Bucovina și Societatea Scriitorilor Bucovineni, în colaborare cu Colegiul Național „Petru Mușat”, Biblioteca Bucovinei, Primăria Șerbăuți, Primăria Putna și Mănăstirea Putna, și coordonat de către Carmen Veronica Steiciuc.

Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Pimen al Sucevei și Rădăuților, la ora 14, a fost săvârșită slujba Parastasului de către un sobor de clerici ai mănăstirii. Părintele Stareț, arhimandritul Melchisedec Velnic, a pus la sufletul celor de față câteva gânduri despre prezența lui Eminescu la Putna și despre rosturile înalte spre care ne cheamă omagierea sa:
La 164 de ani de la nașterea poetului, îl cinstim și ne rugăm pentru odihna sufletului său, a celui care s-a identificat cu interesul acestui popor, cu dorințele lui; cred că nu este un altul care să fi iubit neamul, cultura, limba, asemenea lui. Cred că și sfârșitul vieții pământești a lui Eminescu a venit din cauza durerii pe care el a simțit-o văzând că cei care au în mâini destinele unui neam, cei care au datoria de a promova binele, adevărul, frumosul, nu o fac.

Prezența lui Mihai Eminescu aici este legată de Serbarea de la Putna din 1871, la hramul mănăstirii. Aceasta a fost cea dintâi Serbare a Românilor de Pretutindeni, cu ocazia căreia a avut loc și primul Congres al Studenților Români de Pretutindeni. După încheierea ei, Eminescu scrie: 
«Să deie Ceriul ca să ajungem asemenea momente mai adeseori, să ne întâlnim la mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legăm de suveranitatea lor cu credința și aspirațiile vieții noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor».

Din păcate, însă, după întoarcerea la Viena, eforturile de redeșteptare națională nu au putut fi continuate unitar, deși participanții la Serbare au rodit, fiecare în direcția lui, pregătind drumul către Unirea din 1918. Pe Eminescu l-a afectat însă această lipsă. Maica Benedicta, acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, scrie în cartea Viața lui Eminescu
«Tot zbuciumul lui pentru a da viață sărbătorii atât de dorite și mai ales congresului studențesc, marile lui nădejdi în continuarea operei de la Putna în sensul constituirii unei direcții sigure, unitare, a spiritului românesc, s-au văzut amar dezamăgite. […] Atât de mare a fost șocul suferit de Eminescu, atât de adânc resimțite aceste fapte de gravă inechitate inconștientă cu care se răsplătea o inițiativă de semnificația celei de la Putna, încât se pare că de atunci, cum spunea Slavici, el n-a mai fost niciodată același om de mai înainte, senin, voios, încrezător».

Pentru că atunci când a publicat prima dată Viața lui Eminescu nu a putut vorbi despre credința lui Eminescu, mai târziu, după anii 1990, academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga a scris un cuvânt dedicat în întregime acestui aspect: Eminescu între credință și cunoaștere. Și dacă, în încheierea cărții, se spune că, pe drumul Golgotei lui, nimeni nu l-a însoțit, la finalul cuvântului despre credința sa, ea mărturisește: 
«Avem adânca încredinţare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârşită faţă de durerea şi umilinţa lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei româneşti pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o şi a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualităţii neamului, întrupată în Biserica naţională. Şi ca încheiere, vreau să citez fraza de început a unui articol intitulat Paştele: „Să mânecăm dis de-dimineaţă şi în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, viaţa tuturor, răsărind”

Știți însemnarea de pe un Ceaslov de la Mănăstirea Neamț, în care se arată cum, de sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, în 1886, Eminescu s-a spovedit și s-a împărtășit la această mănăstire.

Maica Benedicta spunea că: 
«Eminescu s-a desfășurat pe cele mai înalte registre ale cunoașterii […] cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme.» 
Prin acest drum anevoios, prin iubirea pentru adevăr și frumos și jertfa pentru ele, Eminescu este un martir al limbii, culturii și spiritualității românești, un martir al credinței în valorile acestui popor.

Facă bunul Dumnezeu ca ziua de pomenire a lui Eminescu să fie o zi de trezire a conștiinței neamului nostru, de întoarcere către valorile noastre naționale și, dacă vrem să ne iubim patria, neamul, biserica, să-l citim pe Eminescu!

Apoi, în fața bustului lui Eminescu din incinta mănăstirii, ridicat la inițiativa Societății Arboroasa în 1926, a avut loc festivitatea de acordare a premiilor festivalului, oferite de către Centrul Bucovina.

[...]

A urmat un recital de poezie și cânt, pe versuri de Eminescu și despre Eminescu, al elevilor de la Școala Generală din Putna, sub îndrumarea directorului acesteia, Mircea Aanei, după care toți invitații au mers cu o lumânare la mormântul Maicii Benedicta, aflat în cimitirul mănăstirii.

La manifestările de la Putna au participat și oficialități județene, subprefectul Constantin Harasim și consilierii județeni Mihai Grozavu și Virginel Iordache, precum și primari din zona Rădăuți.

A consemnat protos. Dosoftei Dijmărescu
Foto: monah Timotei Tiron


***

 Inca mai putem auzi glasuri pure de copii, cantand si recitand in memoria marelui poet national:



miercuri, 15 ianuarie 2014

Revedere ... cu Mihai Eminescu. Viziunea poetului despre ortodoxie.


REVEDERE


Codrule, codrutule,
Ce mai faci, dragutule,
Ca de când nu ne-am vazut
Multa vreme a trecut
Si de când m-am departat,
Multa lume am îmblat.

Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cararile
Si gonind cântarile;
Si mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cararea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Implându-si cofeile,
Mi-o cânta femeile.

Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânar precum esti
Tot mereu întineresti.

Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Ca de-i vremea rea sau buna,
Vântu-mi bate, frunza-mi suna;
Si de-i vremea buna, rea,
Mie-mi curge Dunarea.
Numai omu-i schimbator,
Pe pamânt ratacitor,
Iar noi locului ne tinem,
Cum am fost asa ramânem:
Marea si cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna si cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

(1879, 1 octombrie)



  Din straintate


Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,
Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.


Şi inima aceea, ce geme de durere,
Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.


Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;

Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice şoptiri.

Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică,
În valea mea natală, ce undula în flori,
Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,
Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

Melodica şoptire a râului, ce geme,
Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,
Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme,
Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.

Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată
În patria-mi iubită, în locul meu natal,
Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată
Visările juniei, visări de-un ideal.


Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,
Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,
Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,
În visuri fericite m-ar duce către nori.


(1866, 17/29 iulie )


GLOSSA


Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.


Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?...
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.


Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,

Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,

Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,

Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.


Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.


Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;

Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.


Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.


De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;

Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.


Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.


(1883, decembrie)

***

Mihai Eminescu in viziunea Bisericii


Despre poetul, prozatorul si publicistul Mihai Eminescu in viziunea Bisericii, despre raportarea sa la invatatura crestina, precum si abordarea vietii si operei sale din perspectiva credintei crestine…

Studiul operei eminesciene, si cand spunem asta nu ne gandim numai la poezie, ci la intreaga productie literara pe care o gasim consemnata in manuscrisele sale, in articolele aparute in presa timpului, ne descopera o personalitate cu o neostoita sete de cunoastere, dornica de a-si insusi tot ceea ce oferea gandirea omeneasca in cele mai variate domenii de manifestare a spiritului. "Nu e ramura de stiinta, afirma Ioan Slavici despre Mihai Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o "particulara slabiciune", si cand se infigea odata in vreo chestiune, citea un intreg sir de carti privitoare la ea…" Ar fi interesant un scurt voiaj prin gandirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra crestinismului si pe perspectiva din care evalua omul.

Ion Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Mihai Eminescu la Viena si Berlin sunt dovada unei preocupari pentru dobandirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politica, stiinte financiare, filologie, istorie moderna si geografie, fizica, medicina si filozofie sunt domeniile care pentru Mihai Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Constantin Noica il prezenta pe cel nascut la Ipotesti ca "omul deplin al culturii romanesti".

Nu avem stiinta ca Mihai Eminescu sa fi urmat vreun curs de teologie in anii studiilor in strainatate. Avem marturie insa ca in primul rand acasa, si mai apoi la Cernauti, a facut cunostinta cu biserica si cartile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, cartile de invatatura n-au rezistat curiozitatii tanarului din Ipotesti si au fost cercetate cu atentie. Chipul lui Iisus Hristos apare evocat in cateva poezii si in articolele publicate in "Timpul". Intuitiile lui Mihai Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu intrupat nu sunt foarte numeroase, dar compenseaza prin profunzimea lor. Cel mai reprezentativ text cu privire la crestinism este un articol intitulat  "Si iarasi bat la poarta…", publicat in ziarul "Timpul", datat 12 aprilie anul 1881. Se pare ca este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sambata din Saptamana Mare a acelui an, pentru ca autorul scrie:
"Astazi inca Iisus Hristos este in mormant, maine se va inalta din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicandu-si fruntea sa radioasa la ceruri".

Despre cea mai inalta forma a existentei umane


Vorbind despre Evanghelie si mesajul ei adus lumii, Mihai Eminescu asaza crestinismul pe prima treapta in istoria evenimentelor care au schimbat lumea. In comparatie cu celelalte invataturi religioase aparute, mai apropiate sau mai departate de venirea lui Iisus Hristos, credinta crestina propune iubirea drept cea mai inalta forma a existentei umane:
 "Sunt doua mii de ani aproape de cand ea (Evanghelia) a ridicat popoare din intuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, doua mii de ani de cand biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea dupa care se creste omenirea. Invataturile lui Buddha, viata lui Socrate si principiile stoicilor, cararea spre virtute a chinezului La-o-tse, desi asemanatoare cu invatamintele crestinismului, n-au avut atata influenta, n-au ridicat atata pe om ca Evanghelia, aceasta simpla si populara biografie a blandului nazarinean a carui inima a fost strapunsa de cele mai mari dureri morale si fizice, si nu pentru el, pentru binele si mantuirea altora. Si un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mandrie si dispret de semenii lui; si Socrate a baut paharul de venin, dar l-a baut cu nepasarea caracteristica virtutii civice a Antichitatii. Nu nepasare, nu dispret: suferinta si amaraciunea intreaga a mortii au patruns inima mielului simtitor si, in momentele supreme, au incoltit iubirea in inima lui si si-au incheiat viata pamanteasca cerand de la Tata-sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii sai, nu din mandrie, nu din sentiment de datorie civica, ci din iubire, a ramas de atunci cea mai inalta forma a existentei umane".

Maretia Persoanei lui Iisus Hristos nu consta doar in sublimul invataturii predicate de El celorlalti, ci in implinirea cuvintelor rostite de Iisus in propria Sa viata. Mihai Eminescu subliniaza ideea ca o doctrina, niste principii abstracte nu vor fi niciodata de-ajuns pentru a misca popoarele sa le urmeze. Doar exemplul unei persoane reale, care face vie invatatura pe care o propune, aduce cu sine convingerea ca Iisus Hristos este Adevarul absolut:
"E usoara credinta ca prin precepte teoretice de morala, prin stiinta oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie sa aiba inaintea lui un om ca tip de perfectiune, dupa care sa-si modeleze caracterul si faptele. Precum arta moderna isi datoreste renasterea modelelor antice, astfel cresterea lumii noua se datoreste prototipului omului moral, Iisus Hristos. Dupa El incearca crestinul a-si modela propria sa viata".
Intrebarii retorice de ce Iisus Hristos este asa de mare, Mihai Eminescu ii da un raspuns simplu:
"Pentru ca prin iubire El a facut cearta intre vointe imposibila. Cand iubirea este, si ea este numai cand e reciproca, si reciproca absolut, va sa zica universala; cand iubirea e, cearta e cu neputinta" (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981).

"De aproape doua mii de ani ni se predica sa ne iubim, iar noi ne sfasiem…"


Intr-un articol intitulat "Pastele", aparut in ziarul "Timpul" din 16 aprilie anul 1878, Eminescu comenteaza rugaciunea patriarhului Calist al Constantinopolului, rostita pentru incetarea secetei si pune in evidenta bunatatea lui Dumnezeu care nu rasplateste raul cu rau, ci se milostiveste de faptura sa. Textul publicat da la iveala familiaritatea autorului cu cartile de cult si cu slujba pascala pentru ca articolul debuteaza cu o stihire din canonul Pastilor: 
"Sa manecam dis-de-dimineata si in loc de mir cantare sa aducem Stapanului",
incheind cu Slava Laudelor de la Inviere:
 "Sa ne primim unul pe altul si sa zicem frati si celor ce ne urasc pe noi"

Dar sa revenim la fondul afirmatiei. Autorul deplange faptul ca, desi
 "aproape de doua mii de ani ni se predica sa ne iubim, noi ne sfasiem
 si ca
"in loc de a urma prescriptiunile unei morale aproape tot atat de vechi ca si omenirea, in loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabila nu-I urmeaza deloc; ci intemeiata pe bunatatea Lui, s-asterne la pamant in nevoi mari si cerseste scapare" (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1989, p. 78).
 "Cum suntem vrednici a lua facerile Tale de bine? Ca Tu esti dirept, noi nedirepti; Tu iubesti, noi vrajmasuim; Tu esti indurat, noi neindurati; Tu facator de bine, noi rapitori! (…)

Lesne este maniei Tale celei atotputernice ca intr-o clipeala sa ne piarza pe noi si, cat este despre gandul si viata noastra, cu direptul este noua sa ne dam pierzarii, prea direpte judecatoriule! Dar… indurarii cei nebiruite si bunatatii cei negraite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stapane!"
Redactorul ziarului recunoaste la finalul citarii sale:
"Rar ni s-a intamplat sa vedem siruri scrise cu atata cunostinta de caracterul omenesc: Tu esti bun, recunoastem ca noi suntem raii-railor, dar baga de seama ca nu-i vrednic de Tine sa-ti rasplatesti asupra noastra pentru ca ai sta in contrazicere cu calitatile Tale de atotbun, indelung rabdator, lesne iertator".

 

Daca moartea are ultimul cuvant, viata este lipsita de sens


"Menirea vietii tale e sa te cauti pe tine insusi. Adevarul este stapanul nostru, nu noi stapanii adevarului. Sucul invietor al gandirii este patima. Este vorba numai ca aceasta patima sa aiba un obiect nobil si desigur ca cel mai nobil este adevarul. Adevarul este in inima, creierul nu este decat lacheul inimii", 
exprima crezul unui neobosit calator prin scurta viata in aflarea sensului existentei:

"Au e sens in lume?
Tu chip zambitor
Trait-ai anume ca
astfel sa mori?
De e sens intr-asta,
e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte
nu-i scris Dumnezeu"
(Mortua est, 1871, 1 martie).

Ce vrea sa spuna de fapt poetul in aceste versuri? Zoe Busulenga observa intr-un comentariu al sau ca conditionalul daca, in poezie prezent prin de e, precede definirea sensului de intors si ateu. Asadar, doar daca moartea ar fi telul singur al vietii, atunci viata ar primi aceste atribute. Ultimul vers exprima constiinta ca omului nu-i sunt proprii atributele divine. De altfel, tot Mihai Eminescu nota:
"Ideea dumnezeirii s-a nascut din negatie, din ceea ce nu este spiritul nostru - atotstiutor; din ceea ce nu este bratul nostru - atotputernic; din ceea ce nu este viata noastra - infinita; din aceea ce nu este sufletul nostru - ubiguu". 
Avem aici trasata in linii fine diferenta intre cele doua conditii, cea divina, absoluta si cea umana, marginita. Dar pasajul de mai sus poate fi interpretat si in cheie apofatica, a cunoasterii lui Dumnezeu prin negatia tuturor limitarilor omenesti.

"Omul este oarecum nasterea eterna"


Cu toate acestea, Mihai Eminescu are convingerea ca intre om si Dumnezeu exista afinitati care fac posibila comunicarea intre cei doi.

"Dumnezeu. El are predicabiliile cator trele categorii ale gandirii noastre. El este pretutindeni - are spatiul; El e etern - are timpul; El este atotputernic - dispune de intreaga energie a Universului. Omul este dupa asemanarea Lui: Omul reflecta in mintea lui - in ortum - catesitrele calitatile Lui".

In studiul sau antropologic, Mihai Eminescu considera ca omul nu ramane niciodata la acelasi nivel, ci in firea lui exista dorinta unui progres, a unei lupte spre desavarsire, prin care se incearca autodepasirea:
 "Omul contine in el o contradictiune adanca. Fiecare om are in sine ceea ce numim noi o destinatiune interna. Facultatea, puterea, vointa chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine insusi o viata noua. Nu e nici un om multamit de-a ramanea etern pe acelasi punct - omul e oarecum nasterea eterna. Aceasta devenire eterna afla in om o putere numai marginita. Din aceasta contradictiune a puterii marginite si-a destinatiunii nemarginite rezulta ceea ce numim viata omeneasca. Viata este lupta prin care omul traduce destinatiunea sa, intentiunile sale in lumea naturei. Aceasta viata intrucat are de obiect realizarea scopurilor personalitatii in obiectele naturii se numeste lucru. Intreaga viata omeneasca este o viata a lucrului" (Fragmentarium, p. 153). 
Impotriva celor ce se declarau liber-cugetatori, Mihai Eminescu a dat o replica in "Timpul" din 2 februarie anul 1879:
"...a vorbi despre o religie a liberei-cugetari este ceea ce se numeste in logica o contradictio in adjecto, este ca si cand ai zice "otel de lemn"".

Mihai Eminescu a fost in genialitatea sa un om de o modestie greu de intalnit in lumea contemporana. Constient de darurile cu care fusese inzestrat, atragea totusi atentia tuturor ca
"nimanui sa nu-i abata prin minte c-ar fi un geniu. Pamantul nostru este mai sarac in genii decat Universul in stele fixe. Homer si Shakespeare, Rafael, geniile in arte se nasc o data la 3, 4 mii de ani, Newton si Galilei, Kant si geniile in stiinta, o data la o mie de ani, incat nu stiu zau daca de la Adam pana la Papa Leo IX au existat de toti o duzina. Incolo, suntem cu toti niste bieti mizerabili carora acesti regi ai cugetarii ne dau de lucru pentru generatii inainte" (Fragmentarium, p. 178).

Cateva cuvinte despre „nationalismul" lui Mihai Eminescu

Multa lume si-a creat impresia falsa ca Mihai Eminescu ar fi un nationalist disperat, care detesta existenta celorlalte popoare, dar ceea ce apara el in fapt sunt traditia neamului, limba curata, romaneasca si credinta crestina:
"nationalismul este un semn rau la un popor. Nimeni nu tine la esistenta sa decat acela ce are sa o piarda in curand si aceasta se simte instinctiv. Nicaieri nu se manifesta vointa de viata mai tare decat acolo unde viata este periclitata sau prin boala interna sau prin pericol estern" (Fragmentarium, p. 129). 

Cosmopolitismului, la moda spre sfarsitul secolului al XIX-lea, veacul constituirii natiunilor moderne, cosmopolitism pe care Mihai Eminescu il invinuia ca ar fi introdus in estul Europei "formele costisitoare de cultura ale Apusului", ii opunea cultura nationala in adevaratul inteles al cuvantului.

Intr-un articol, publicat in ziarul "Timpul" la 22 ianuarie anul 1880, autorul marturisea cu nedisimulata amaraciune:
"In loc de-a merge la biserica, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntalnim cu omenirea din toate unghiurile pamantului, scursa la noi ca prin minune. Ba pentru ca limba noastra cam veche, cu sintaxa ei frumoasa, dar grea, cu multele ei locutiuni, ii cam jena pe prietenii nostri, am dat-o de o parte si am primit o ciripitura de limba pasareasca cu sintaxa cosmopolita pe care cineva, daca stie nitica frantuzeasca, o invata intr-o saptamana de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei si al Sucevei, care in intelegere cu Domnii de atunci si c-un sinod general al bisericei noastre au intemeiat acea admirabila unitate care-a facut ca limba noastra sa fie aceeasi in palat, in coliba si-n toata romanimea, si-ar face cruce crestinul auzind o pasareasca pe care poporul, vorbitorul de capetenie si pastrul limbei, n-o mai intelege".

Legatura dintre Biserica Ortodoxa si neamul romanesc Mihai Eminescu o considera a fi fundamentala pentru dainuirea in istorie a poporului din care si el facea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut in dezvoltarea culturii si identitatii nationale este incontestabil si aceasta pentru ca
"Biserica rasariteana e de optsprezece sute de ani pastratoarea elementului latin de langa Dunare. Ea a stabilit si unificat limba noastra intr-un mod atat de admirabil, incat suntem singurul popor fara dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de inghitirea prin poloni, unguri, tatari si turci, ea este inca astazi singura arma de aparare si singurul sprijin al milioanelor de romani cari traiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea si ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal si orice i-o veni in minte, dar numai roman nu e" (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1989, p. 187).

"Moralitatea este pentru suflete identica cu sanatatea pentru trup!"


Pasiunea nationala si sociala a scriitorului venea din dorinta de a vedea pe romani iesiti din starea nenorocita in care se aflau: 
"Populatia rurala in marea ei majoritate, mai ales cea departata de targuri, n-are drept hrana zilnica decat mamaliga cu otet si cu zarzavaturi, drept bautura spirt amestecat cu apa, traind sub un regim alimentar asa de mizerabil, taranul a ajuns la un grad de anemie si slabiciune morala destul de intristatoare. Chipul unui taran roman, om de tara, trait in aer liber, seamana cu al uvrierului stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de camp si de balta, a putut constata ca de-abia din trei in trei case se gaseste cate o familie care sa aiba un copil, mult doi, si aceia slabi, galbeni, lihniti si chinuiti de friguri permanente".

Educatia poporului constituia in gandirea eminesciana un pilon de sprijin pentru societatea romaneasca. Instructia publica are in vedere si integritatea morala a cetatenilor pentru ca
 "moralitatea e pentru suflete identica cu sanatatea pentru trup. Un popor imoral este fizic nesanatos sau degenerat". 
Fata de calamitatile fizice cu care se confrunta adeseori tara intreaga, dar care se rasfrang mai cu seama asupra celor saraci, pericolele pe care le reprezinta oamenii corupti, vicleni, superficiali sunt mult mai mari si descurajatoare pentru contribuabilul roman:
"Intre caracter si inteligenta n-ar trebui sa existe alegere. Inteligente se gasesc foarte adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce trebuie incurajat intr-o societate omeneasca sunt oamenii de caracter. Energia centrului lor de gravitate si dreapta ascensiune a liniei lor de miscare trebuie descarcata de greutati prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix, pentru a ridica cu parghia lumea din tatani, astfel caracterele tari si determinate sunt (ilizibil) imprejurul careia se-nvart lucrurile lumii. Este drept ca ele adeseori sunt rezultatul miscarii sociale".
[...]S-ar cadea sa ne amintim de Mihai Eminescu, nu doar intr-un mod si intr-un cadru festivist, de ziua lui, ci recitindu-i o poezie pentru a ne da seama de ce este un geniu. Iar daca, de bine, de rau, opera sa poetica inca este cunoscuta, in schimb, articolele de ziar ii sunt stiute mai mult de specialisti, de criticii literari si de o mana de oameni pasionati. Interesant ar fi sa mai facem un salt: de la cunoasterea doar a "Luceafarului" si a "Scrisorii III" la articolele lui de presa. Poate ne va fi mai greu sa facem acest lucru, publicistica sa fiind stransa in volume uriase pe care nu le are oricine in casa, dar cu siguranta le-am gasi in orice biblioteca, iar efortul ne-ar fi rasplatit de insasi lectura textului.
Prezentandu-si ideile polemic, ca expresie a unui spirit dinamic, Mihai Eminescu arata o cuprinzatoare privire de ansamblu asupra lumii, fiind mereu preocupat de evolutia societatii moderne romanesti. Printre tezele fundamentale ale gandirii eminesciene cu privire la natiunea romana, exprimate in articole de ziar, se afla chestiunea unirii, situatia paturilor sociale in procesul de trecere la o societate moderna, dar si evolutia noastra istorica privita in raport cu asezarea strainilor in teritoriile romanesti. Mihai Eminescu a iubit Romania si, ca orice romantic, totdeauna trecutul i-a parut mai frumos, mai plin de oameni mari, de figuri aureolate de vitejie si eroism. De aceea, vorbind despre poporul roman se vede in textele lui totdeauna o unda de durere cand se raporteaza la prezent si o inflacarare cand isi aminteste de marii barbati ai istoriei noastre: Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul.

Uimit de vastitatea unei minti atat de sclipitoare, Nicolae Iorga scria in anul 1934:
 "Mihai Eminescu stapanea cu desavarsire cunostinta trecutului romanesc si era perfect initiat in istoria universala, nimeni din generatia lui n-a avut in acest grad instinctul adevaratului inteles al istoriei, la nimeni pana la el nu s-a prefacut intr-un element permanent si determinant al intregii lui judecati".

Trecand acum, intr-un alt registru al dezbaterii noastre, vom sustine si remarca ca „in cultura lumii, locuim eminescian", spunea profesorul de limba romana Costel Zagan, iar poetul Mihai Robea ne atentioneaza ca "vom exista atata timp cat il vom apara pe Mihai Eminescu", subliniind esential necesitatea raportarii noastre identitare si la dimensiunea Eminescu. In aceasta dimensiune este cuprinsa si relatia marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestandu-i-se nejust sau, dimpotriva, exagerandu-i-se deseori legatura, preocuparea pentru religie, pentru credinta ortodoxa. Dincolo de toate aceste opinii, pana la urma firesti cand discutam de un geniu, straluceste imperial adevarul: Mihai Eminescu si familia lui au trait credinta ortodoxa.

Numai zelul sincer si iscoditor al unor cercetatori responsabili au scos la lumina, dupa lungi si multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevaruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din constiinta multor generatii de romani. Lor trebuie sa le multumim pentru faptul ca astazi putem afirma, cu probe, ca familia Eminescu a avut dintotdeauna o profunda credinta ortodoxa si o stransa legatura cu Biserica neamului, poetul insusi reflectandu-le cu scanteierea geniului in multe din creatiile sale.

Despre unchii si matusile din manastire ale lui Mihai Eminescu


Aflam asadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca sa-i pomenim acum doar pe cei din ale caror cercetari am extras informatiile ce urmeaza, ca, de pilda, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai multi membri. Astfel, doi frati si trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat in calugarie. Este vorba despre Calinic si Jachift, ultimul fiind chiar staret, si de Fevronia, Olimpiada si Sofia, toate calugarite la Manastirea Agafton, iar o alta sora a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiica, Xenia, care s-a calugarit si ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, in copilarie, cum arata profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Manastirea Agafton, unde ramanea cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece si intamplari povestite de calugarite, iar matusa Fevronia l-a ajutat chiar sa descifreze alfabetul chirilic si i-a inlesnit accesul la cartile si manuscrisele din manastire. La randu-i, maica Olimpiada Jurascu, stareta de mai tarziu a manastirii, l-a urmarit aproape toata viata pe poet, interesandu-se la un moment dat de cumpararea unei case in Botosani pentru Mihai si sora sa Harietta, care ii ingrijea sanatatea.

Despre spovedirea si impartasirea de la Manastirea Neamt


Tot cercetatorul Nae Georgescu vorbeste intr-unul din studiile sale despre un episod mai putin cunoscut de lume din viata lui Eminescu, care la randul lui atesta trairea in comuniune crestina a poetului si primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, cand Eminescu se afla la Manastirea Neamt de Sfintii Mihail si Gavriil, unde a cerut sa fie spovedit si impartasit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost facuta cunoscuta de catre profesorul Paul Miron si citata de Nae Georgescu. Iata ce scria la vremea respectiva preotul:
"Pe ziua de Sfintii Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, si l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. Si au fost acolo Ion Gheorghita, din Cracaoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si mi-au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…
Aici textul se intrerupe pentru ca pagina urmatoare a cartii de rugaciuni pe care isi facuse insemnarea preotul s-a pierdut. Au ramas vii in schimb ecourile vibrante ale trairilor din manastire ale poetului in sonetul "Rasai asupra mea", de pe la anul 1879, din zona manuscris a cunoscutei "Rugaciuni", cum spune Nae Georgescu:
"Rasai asupra mea, lumina lina,/ Caan visul meu ceresc daodinioara…"

Poetul a gandit serios si sincer sa se calugareasca



Un alt aspect mai putin cunoscut de catre publicul larg se refera la faptul ca la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer sa se calugareasca. Despre acest lucru a vorbit cercetatorul Theodor Codreanu in volumul "Eminescu si mistica nebuniei". Aceasta alternativa a marturisit-o poetul in perioada epuizanta de la "Timpul", in luna iunie anul 1883, cand era "stricat cu toata lumea", iar Titu Maiorescu si Simion cloceau o viitoare internare "salvatoare" a lui Mihai Eminescu. Iata ce nota criticul referitor la intentia poetului:
 "Foarte excitat, sentiment al personalitatii exagerat (sa invete albaneza!), vrea sa se calugareasca, dar sa ramana la Bucuresti". 
De ce dorea el o calugarire la Bucuresti? Ne explica profesorul Codreanu: pentru ca dorea avantajul "pastrarii contactului cu marele centru cultural al tarii".

De altfel, gandul calugaririi l-a marturisit si lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la "Romanul", in anul 1882, cand Titu Maiorescu nu-i descoperise inca semne de "alienat".
"Stii ce, dragul meu, hai sa demisionam, tu de la "Romanul", eu de la "Timpul", si hai sa ne calugarim, caci nu suntem facuti sa traim intre lupi. La manastire, in chiliile solitare, sa scriem letopisete in cari sa insiram tot ce indura nenorocitul neam romanesc, pentru ca sa se stie cat amar a suferit romanul, cat a trait pe acest pamant", ii spunea poetul. 

In anul 1884, repeta gandul salvarii prin calugarire, ecoul lui razbatand intr-o scrisoare a lui Petre Missir catre Titu Maiorescu, pus insa pe seama nebuniei si luat drept gluma. Ca nu putea fi vorba doar de o simpla gluma sau de un semn al alienarii, o dovedesc eroii sai din "Sarmanul Dionis", "Cezara", "Povestea magului calator in stele", aflati in ipostaza cea mai graitoare, aceea a calugarului, cum sustine profesorul Codreanu. Tatal poetului, fiu de dascal, cu biserica langa casa.

Incheiem aceasta succinta prezentare si abordare, citandu-l si pe Corneliu Botez, cel care a avut initiativa omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima data de la moartea sa, la Galati. Iata ce scria acesta despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, "Omagiu lui Eminescu", scrisa la 20 de ani de la moartea ganditorului, in anul 1909:
 "…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum este la Pasti ori la Sfantul Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict". 
Iar Nae Georgescu aminteste si el ca "tatal poetului avea bisericuta langa casa" si chiar
"ca era fiu de dascal de biserica. Iar tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin anul 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Mihai Eminescu a locuit un timp". 
Iata asadar adevarul despre modul in care familia Eminescu, poetul insusi, a trait relatia cu Ortodoxia, sincer si evlavios, cu speranta si respect, intocmai unor buni crestini. Si ca sa nu mai fie nici un dubiu, acest lucru il marturiseste insusi Mihai Eminescu, atunci cand spune:
 "Istoria omenirii este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu. Nu se misca un fir de par din capul nostru fara stirea lui Dumnezeu"…


Sursa si integral la Crestin Ortodox: Mihai Eminescu in viziunea Bisercii



PAGINI WEB:



***

Cateva repere pentru a recunoaste o poezie ortodoxa


Poezia ortodoxa este o fereastra deschisa, din cer, care se adreseaza celui care este in fata, si il invita la comuniune cu ea.  Tragandu-si seva din radacinile Cuvantului, ea impartaseste o hrana tare dar pe care, din pacate, nu toti pot sa o digere. Asa se face ca uneori putem auzii afirmatii de genul: "nu-mi place", din partea celora care, mai intai, se asteapta sa guste emotii de natura sentimentala. Da, in poezia ortodoxa se poate sa nu intalnim nici zurgalai, nici vata pe bat si nici alti aburi. Ea, insa, aduce painea cuvantului pe masa de altar a sufletului si ne hraneste, dandu-ne viata.

Poezia ortodoxa, pe de alta parte, poate sa faca persoanele, care traiesc intr-un soi de comoditate sau care nu se intalnesc adeseori cu pocainta, sa se simta ofensate, caci cuvintele pot fi sabii cu doua taisuri. Insa niciodata scopul ei nu este de a rani, ci mai degraba de a vindeca rani. Tot asa cum, urmarindu-se vindecarea, poate fi dureros cand se pune o rana sub lupa, iar razele de lumina focalizate o fac sa sfarîie. Cu toate acestea, daca stam si ne uitam mai bine, nu se poate sa nu gasim dragoste, singura de altfel care ne poate vindeca in adevar. Fara iubire, adevarul n-ar fi decat o sabie care taie in stanga si-n dreapta. Fara adevar, iubirea n-ar fi decat luciul sabiei care nu are nicio putere si consistenta. Asadar iubirea si adevarul le vom gasi impreuna, caci nu sunt decat Unul.

 O poezie ortodoxa este o icoana, zugravita nu cu peneluri si culori, ci cu cuvinte. Si toate cate se potrivesc icoanei sunt valabile si pentru poezia ortodoxa. 

 Iconograful sau poetul nu poate fi oricine, care cunoaste felurite tehnici, ci doar acela care are si o vietuire crestina, cel care conlucreaza cu harul. Rugaciunea lui si asceza transpare in opera pe care o infatiseaza lumii, compozitia aparand astfel purificata, curatata si eliberata de tensiuni care scindeaza, care nu au un aport transfigurator.

 Cuvintele sunt inspirate in masura in care sunt rezultatul sinergiei dintre Duhul lui Dumnezeu si duhul omului. Ele nu reprezinta doar o transmitere de informatii teoretice sau o comunicare morala, ori de sentimente. Ele se adreseaza adancului din fiecare, punandu-ne in relatie cu Chipul adevarului.

De aceea cel care gaseste ca are de modificat, intr-o poezie ortodoxa, anumite cuvinte dupa cum ii suna lui mai bine, sau dupa cum o toarna in forma sufletului sau, poate sa si greseasca, tot astfel cum, daca se modifica o icoana in partea ei esentiala, se poate sa i se deturneze sensul teologic si sa se ajunga chiar la o creatie eretica.

Cu siguranta ca se pot gasi si alte similitudini intre poezia ortodoxa si icoana precum si alte lucruri minunate care pot fi spuse despre aceste lucrari prin care transcede Duhul Sfant. In cele ce urmeaza insa, voi aduce doar cateva exemple, dintre ultimile poezii publicate de Marius Iordachioaia, lasandu-va pe dumneavoastra sa va asezati la masa Cuvantului.


Cine este Iisus?


Cel care vrea să învingă
minciuna
şi cu buzele mele...

Cel care vrea să învingă
întunericul
şi cu ochii mei...

Cel care vrea să învingă
frica
şi cu inima mea...

Cel care vrea să învingă
ura
şi cu dragostea mea...

Cel ce vrea să învingă
foamea 
şi cu pâinea mea...

Cel care vrea să învingă
singurătatea
şi cu îmbrăţişarea mea...

Cel ce vrea să învingă
frigul 
şi cu haina mea...

Cel ce vrea să învingă
răul
şi cu sufletul meu....

Cel ce vrea să învingă
moartea 
şi cu viaţa mea...

Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. (IOAN 16, 33)

***



primăvară

stau în biserică şi ascult
cum trosnesc banchizele inimii
în cel care a crezut
cum se întind rădăcinile Cuvântului
prin sufletul mort şi
prin trupul lui mut

până
un crin de dincolo
înmugureşte în ochi
şi înfloreşte
pe faţă:

s-a mai ivit o rază
din veşnica
dimineaţă....

***

cel mai mare păcat al creştinilor

cel mai mare păcat al nostru e că
ne numim credincioşi
noi
cei ce-L trădăm
zi de zi....

da
viaţa noastră e o minciună
şi niciodată
altceva nu va fi...

până

luându-L pe Tata
la Cruce
de mână

din noi înşine
vom ieşi....

***


pacea

gura Adevărului a tăcut...
dar
rănile Lui strigă
din ce în ce
mai tare!

pe tine
prietene
strigătul lor
nu te doare?

gura Adevărului a tăcut...
şi tăcerea Lui
e tot
mai
înfricoşătoare!...

dar
El iarăşi ne va vorbi
şi durerea şi spaima se vor sfârşi
când
ne vom cere
iertare...

PAGINI WEB:

Articole - Marius Iordachioaia

vineri, 10 ianuarie 2014

Sfantul Profirie despre "hotii prinsi" si cei "neprinsi", despre simtirea miasmelor pretoriului pagan dar nu si a rastignirii ucigatoare de Dumnezeu


Desfranatele si vamesii au luat-o inainte


Zicea Parintele ca omul trebuie sa tinteasca a-si cunoaste starea lui decazuta si pacatoasa, pentru a se smeri si a avea intelegere fata de alti pacatosi. De aceea spunea Hristos ca desfranatele si vamesii, prin pocainta si smerenia lor, o vor lua inainte in Imparatia Cerurilor. Parintele nu osandea nicodata pe desfranate ori pe vamesi, caci acestia sunt, pentru Dumnezeu "hoti prinsi", in timp ce noi, ceilalti, suntem "hoti neprinsi"; hotul prins si umilit, desfranata vadita si rusinata, umilita si pocaita, se afla mult mai sus decat noi, cei cu nume bune, dar cu o nestiuta viata indoielnica. 


Parintele se simtea una cu pacatosii


Indiferent ce se intampla, Batranul ramanea acelasi Parinte pasnic, dulce, ingaduitor cu caderile oamenilor, caci cunoastea pe deplin tainele luptei duhovnicesti. Nu se lasa prins in capcanele diavolului, care aplica, fara incetare, in variante "modernizate", metoda "Dezbina si imparateste". Nu se despartea niciodata pe sine de pacatosi, simtindu-se in chip firesc, una cu toti crestinii, in trupul intreg al Biserici. Viata lui era o traire a apostolescului "Cine este slab si eu sa nu fiu slab? Cine se sminteste si eu sa nu ard?" Pe cat de tare respingea pacatul, pe atat de mult ii iubea pe pacatosi, fara partinire, pe toti pacatosii. Unii dintre ei i se impotriveau, la indemnul diavolului, insa el cauta sa le fie alaturi in lupta comuna a crestinilor impotriva celui viclean, urmand, astfel, sfatul Sfantului Ioan Gura de Aur: "Nu va alaturati diavolului in lupta impotriva celorlalti, ci impreuna cu ceilalti luptati impotriva lui!"

Sursa: Konstantinos Karakolis, Parintele Porfirie. Antologie de sfaturi si indrumari

***

Respect pentru tipic dar nu exagerat


Parintele nu absolutiza tipicul exterior. Il respecta, insa prin intermediul acestuia, tintea intotdeauna sacrificiul. Urma cuvantul Domnului, potrivit caruia "Sambata a fost facuta pentru om, iar nu omul pentru sambata" (Marcu 2, 27). Pentru crestini, Tipicul, care constituie un mijloc, trebuie sa slujeasca scopului esential al iubirii lui Hristos. Iar cand se separa de scopul sau si devine scop in sine, se transforma dintr-un element pozitiv intr-unul negativ. S-a scris ca "atunci cand omul isi pierde esenta se ataseaza deznadajduit de Tipic". Devine un adorator fanatic si scrupulos al tipicului, amagindu-se - cu mandire omeneasca plina de multumire de sine - ca prin aceasta activitate a sa, lipsita de substanta, ii slujeste lui Dumnezeu. Atasamentul sau pentru tipicuri, ca substitut al ritualului substantial, devine indreptatire fatarnica, care ii ascunde propiul gol sufletesc. Astfel, cu timpul, acesta devine un mod de a se tortura pe sine, aspru, silit si "de ochii lumii", urmandu-i pe fariseii ce nu erau slavitori lui Hristos, ci rastignitorii Sai.

Observarea unei contradictii intre cuvintele de simpatie si sentimentele adevarate


Intr-o dupa-amiaza l-am vizitat [pe Parintele Porfirie] impreuna cu un cunoscut de-al meu. Ne-a primit in chilia sa pe amandoi deodata. In discutia ce a urmat, cunoscutul meu i-a vorbit printre altele si despre marea apreciere pe care o avea fata de mine. Parintele l-a privit, a plecat capul si nu a spus nimic. Dupa putin timp am plecat. Cand l-am vizitat data viitoare, eram singur. Parintele mi-a spus: "Ma gandesc la cunoscutul tau pe care l-ai adus cu tine si care mi-a spus cu bucurie, cat de mult te apreciaza. Insa in moemntul in care spunea aceste, stii ce-am vazut in adancul sufletului sau? Ca te dezaproba si te respinge". Am ramas uluit de cele dezvaluite de el, caci erau lucruri pe care nu mi le-as fi imaginat. Parintele a continuat: "Fii atent insa ca, ceea ce am vazut se afla in subconstinetul sau. Ai inteles? Ce este subconstientul?". I-am spus ce stiam. Iar el a adaugat: "El nu e constient de acest lucru, tocmai fiindca se afla in subconstient. Sa fii foarte atent la ce-ti spun acum". Cand m-am intors acasa, eram foarte trist si enervat de comportamentul fatarnic al acelui om. Daca ma respingea in profunzime, cine il obliga sa vina la mine si apoi sa spuna, de fata cu Parintele, ca ma apreciaza? Nu era mai firesc sa se indeparteze de mine? Ca sa fie cel putin in armonie cu sentimentele sale profunde? Am petrecut cateva ore in aceasta stare si doar la un moment dat am inceput sa inteleg sensul vorbelor Parintelui: "Fii atent, caci acestea se afla in subconstientul sau si, de aceea, nu le cunoaste". Intr-adevar, acest om, constient, ma aprecia mult, imi arata acest lucru si considera ca e corect fata de mine. Problema respingerii era ascunsa in subconstient si de aceea o ignora. Constatand acest lucru, ce indreptatea avertismentul Parintelui, m-am mai linisitit. L-am luat asa cum era si nu mi-am schimbat atitudinea binevoitoare fata de el, ca inainte. Mai apoi, cand l-am revazut pe Parinte mi-a spus despre acest subiect: "Ceea ce am vazut in subconstientul sau este ceva mai vechi, este o trauma, este ceva demonic". Iar cand l-am intrebat daca printr-un efort de sfintire, s-ar fi putut schimba, Parintele mi-a raspuns: "Prin sfintenie omul se schimba si traumele psihice se tamaduiesc. Astazi psihiatrii numesc aceasta psihastenie, dar in realitate este o lucrare diavoleasca, ce se datoreaza pacatelor". Am preferat sa nu-i spun nimic despre cle dezvaluite de Parintele, fiindca ma temeam ca nu cumva, in loc sa-l ajut, sa-i fac rau. De altminteri, ce as fi putut sa-i spun? Radacinile erau atat de adanci, incat cuvintele mele nu puteau ajunge pana acolo. M-am multumit doar sa ma rog in taina pentru el. Doar Parintele, cand va fi considerat ca a venit momentul, va putea sa-i vorbeasca si sa-l trezeasca, astfel incat sa-si constientizeze subconstinentul. M-am gandit ca nu trebuia sa localizez problema doar la acel om, fiindca noi toti, cu exceptia sfintilor, avem probleme de acest fel, fara sa le cunoastem. Necunoscandu-ne multimea pacatelor de voie si cu stiinta, adunam in "depozitul inchis" al subconstientului nostru o multime la fel de mare de pacate fara de voie facute din nestiinta, care actioneaza de acolo asupra noastra apasandu-ne. Si nimeni nu stie, pana in ce punct omul, pacatuind fara sa se pocaiasca, joaca teatru in adancul constiintei sale, si din ce punct, constiinta, intemnitata in subconstientul patimas, joaca teatru in dauna omului. Cuvantul lui Hristos Rastignit: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac" (Luca 23, 24), poate ne sugereaza si acest adevar. Autorii fizici si morali ai rastignirii nu stiau ce faceau, asa cum un om beat, cat timp e beat, nu stie ce face. El stie insa, in timp ce e treaz ca, daca cedeaza cu stiinta si de bunavoie ispitei bauturii, va fi tarat, fara stiinta si fara voie, in pacate mult mai grele. Si va fi responsabil de aceste caderi ale sale. Caci aceste caderi, daca nu li se pune capat, pot duce mult mai departe, de la betia alcoolului, la betia pacatului si de acolo la intoxicarea patimasa a subconstientului, astfel incat constiinta nu mai discerne raul pe care il faptuieste. Fariseii rastignitori, stateau sub crurce "inconstienti, linistit si multumiti" de fapta lor. De altminteri, cu cateva ore mai inainte, se ingrijisera sa se pastreze "curati" si de aceea "n-au intrat in pretoriu, ca sa nu se spurce, ci sa manace pastile" (Ioan 18, 28). Ii deranjau miasmele pretoriului pagan, insa nu-i deranja miasma rastignirii ucigatoare de Dumnezeu. Simteau prima miasma, insa nu si pe cea de-a doua. Si nu numai ca nu o simteau, ci mai si credeau ca, rastignindu-L pe Hristos, "adusesera lauda lui Dumnezeu".

Sursa: Langa Parintele Porfirie (unul dintre fii sai duhovnicesti isi aminteste) de Konstantinos Yannitsiotis



PAGINI WEB:

Sfantul Porfirie: "Ei, unde s-au dus acele zile minunate?". Amintirea iubirii e drum spre mantuire. Sa devii nemuritor de pe acum.