sâmbătă, 13 septembrie 2014

Parintele Arsenie de la Malvialle despre Taina Crucii, care se situează tocmai între moarte şi înviere, ca leac împotriva morţii duhovniceşti

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie (Marcu 8,34).

 Părintele Arsenie de la Manastirea "Inaltarea Sfintei Cruci" de la Malvialle, Franta, a poposit in timpul Postului Mare din anul 2012 la Parohia "Toti Sfintii" din Vedrin, Namur, Belgia, unde le-a vorbit celor prezenti despre luarea crucii.

Parintele a pornit de la o apoftegmă rostită în Athos: „Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei mai muri când vei muri”, de la care a arătat existenţa a două morţi: moartea trupească, sfârşitul vieţii noastre pământeşti şi moartea duhovnicească. O exemplifică pe cea de-a doua cu căderea lui Adam şi a Evei din Rai: „în ziua în care vei mânca, vei muri” – o moarte care a culminat cu scoaterea din Rai, cu pierderea ambianţei comuniunii cu Dumnezeu. Însă, dacă există două morţi, există şi două învieri: o înviere trupească şi o înviere sufletească.  

Importanţa acestei înţelegeri este dată de Taina Crucii, care se situează tocmai între moarte şi înviere, ca leac împotriva morţii duhovniceşti.

Ce înseamnă ca omul să se lepede de sine?

Sinele este înţeles ca egoismul, trufia, tot ceea ce ţine de moartea în care omul a intrat în ziua în care n-a ascultat, prăpastia morţii în care s-a prăvălit. Crucea aici intervine: ne opreşte din moartea duhovnicească, este lucrul de care ne agăţăm căzând în prăpastie. A se lepăda de sine înseamnă a se agăţa de cruce, a se lepăda de ideea de a putea avea o viaţă în sine fără Dumnezeu, a renunţa la sinele care îmi spune că pot trăi prin mine însumi. Este momentul realismului, al înţelegerii faptului că nu putem trăi prin noi înşine. Lepădarea de sine echivalează cu unirea cu Hristos.

Ce înseamnă ca omul să-şi ia crucea sa?

A dori ca Dumnezeu să te scoată din prăpastie înseamnă a-ţi lua crucea ta. Crucea este leac, iar leacul este arătat drept cruce. Îmi doresc să sufăr (în trup şi în duh) pentru că înţeleg că altfel merg spre moarte. Unirea cu Hristos, realizată prin lepădarea de sine, trezeşte trupul şi duhul, le face să fie altfel.

Cum înţelegem atunci suferinţa?

 Ea poate fi văzută ca prăpastie care duce spre moarte (trupească şi duhovnicească), însă sensul ei adevărat este acela de leac prin care Hristos te ajută să treci de la moarte (duhovnicească) la înviere. Suferinţa devine leac când te bucuri de tot ceea ce îţi trimite Dumnezeu, căci El ştie mai bine de ce ai nevoie, şi atunci când ieşi din „de ce?-uri”... Adesea necazul e trăit ca bucurie, căci Dumnezeu e acolo; în suferinţă luăm putere de la Hristos. Moartea se va termina şi se va vedea învierea.

Ce înseamnă să urmezi lui Hristos?

Hristos Şi-a luat crucea, a murit şi a înviat. Cuvintele „să urmeze Mie” sunt o făgăduinţă: acela care îşi va lua crucea sa, va ajunge la nişte morţi, dar cu certitudine va şi învia.

[...] 
Prin „de ce?-uri” se alungă harul. Cum să ne înţelegem crucea? Cum să o acceptăm?

Dacă întrebăm „de ce?” înseamnă că n-am înţeles în ce constă taina unirii lui Dumnezu cu omul. Ce înseamnă a te atinge de Dumnezeu? Înainte de Înălţarea Sa, El Însuşi spune: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu m-am suit la Tatăl Meu”. Le-a cerut apostolilor stăruirea în rugăciune, însă, după Înălţare şi trimiterea Sfântului Duh, Hristos Se atinge de noi într-un alt mod: prin Sfânta Împărtăşanie, prin care primim o Persoană. E o Persoană care intră în noi, ne unim cu Hristos. Întâlnirea este serioasă, Hristos devine manifestat în mine, îmi dă puterea să fac ce a făcut El. Sfinţii se supun pe ei înşişi la nevoinţe tocmai pentru a-L lăsa pe Hristos să lucreze mai mult în ei. Cu cât suferinţele sunt din nevoinţă (liber asumate), cele de nevoie sunt mai puţine. Însă pentru asumarea de nevoinţe, când vrem să facem ceva, când avem o dorinţă de nevoinţă trebuie să ne sfătuim cu duhovnicul.

Cum să ne iubim vrăjmaşii?

Să ne dam seama că răul nu omul îl face, ci că în spatele lui se află un duh rău, necurat; nu omul e de vină în primul rând, ci cel rău. Să ne hrănim conştiinţa cu aceasta.

Cum combatem răul?

Nu îl combatem, ne ferim de el – Hristos a plecat în pustie. Să ne concentrăm pe bine. De oprit, îl putem opri numai prin rugăciune.

Cum cunoaştem voia lui Dumnezeu?

Voia lui Dumnezeu vine întotdeauna cu pace, cu o împlinire dinăuntru. Când întrebi întotdeauna, chiar dacă ţi se pare că e bine. Risipirea duce la pierderea stării de întrebare.

Cum să ne smerim?

Oglinda este Hristos. Când te uiţi în oglindă ştii cum eşti. Pentru ferirea de mândrie, te uiţi în oglindă. E normal ca virtuţile să se dezvolte, să ne dorim asta. Cu Hristos sporim multilateral, trebuie să se vadă în toate laturile şi dimensiunile. Cu cât devii mai bun, cu atât îl vezi mai bine pe Hristos şi esti smerit deoarece Hristos este cu atât mai mult (încă de neajuns la măsura Lui). Prima virtute a celui ce se apropie de Dumnezeu (aici stă raportarea!) e că nu ştie „măsura” la care este.  

Un cuvânt pentru sporirea obştii?

A-şi vedea lipsurile. A fi realist. Nu există obşte desăvârşită aici pe pământ.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu