marți, 28 octombrie 2014

Discursul IPS-lui Hilarion de Volokolamsk la Sinodul extraordinar al episcopilor catolici despre problemele pastorale ale familiei


IPS Hilarion de Volokolamsk a tinut pe 16 octombrie un discurs in fata participanților la Sinodul extraordinar al episcopilor catolici despre "Problemele pastorale ale familiei în contextul evanghelizarii". Discursul său nu a fost publicat de Sfantul Scaun - spre deosebire de alte intervenții ale delegaților ortodocși.
Va oferim mai jos traducerea  acestui text:

"Sanctitatea Voastră, Preafericirile Voastre, Eminente și Excelențele,

Permiteți-mi să vă salut în primul rând, în numele Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse, Preafericitul Patriarh al Moscovei și al Întregii Rusii, Kiril. Tema familiei este astazi una dintre cele mai acute și mai vitale. Este indicatorul starii morale a societății în care trăim. Observam cu ingrijorare cum, în ultimii ani, prin manipularea conceptelor de libertate și toleranță se demonteaza valorile de bază, cu rădăcini în tradițiile religioase. Ideea de relativism moral se răspândeste intr-un mod din ce in ce mai agresiv, și se extinde, de asemenea, la instituția familiei, care este sacră pentru toată omenirea. Într-o serie de țări europene și americane, în ciuda multe proteste, se aprobă și se recunoaște la nivel de Stat, uniunea între persoane de același sex. În unele țări, dreptul partenerilor de același sex de a adopta copii, băieți și fete, este aprobat prin legislație, și în special prin utilizarea tehnologiei "mamelor-surogat." 

În același timp, familiile tradiționale, care sunt atașate conceptului de căsătorie ca uniune intre bărbat și femeie, sunt din ce in ce mai putin solide. În loc de a se preocupa de întarirea lor, o propaganda este dusa in favoarea așa-numitelor relații libere. Conceptele de fidelitate, de respect mutual și de responsabilitate a  soților se înlocuiesc cu impunerea hedonismului, si chemarea de la a trăi pentru sine. Copiii nu mai sunt considerati ca fiind fructul dorit al iubirii reciproce dintre soți. Peste tot este răspândită, practic fară nici o limită, dreptul la avort, legalizând distrugerea a milioane de vieți

Problema existenței orfanilor ai căror părinți sunt în viață, prin care sunt copii abandonați și copii cu un handicap al singuratatii, este foarte acută. Mulți creștini, de asemenea, au fost expusi influenței ideii relativismului moral, mărturisind în cuvinte invatatura Bisericii despre familie, dar neurmând-o în practică. Afirmând principiul sfințeniei căsătoriei, bazata pe cuvintele lui Hristos Însuși (Matei 19,6; Marcu 10,9), Bisericile romano-catolica și Ortodoxa, plasează responsabilitatea omului fața de aproapele deasupra intereselor sale egoiste. Educația unei astfel de responsabilitati a creștinului - în fața familiei, a societății și a lumii care ne inconjoara - este sarcina cea mai importantă a Bisericii astăzi. Apărarea demnității umane și afirmarea semnificatiei înalte a iubirii realizate în familie, constituie o parte inseparabilă de mesajului Evangheliei, pe care trebuie să-l impartasim oamenilor. 

În noiembrie 2013, Departamentul pentru Relații Externe al Patriarhiei Moscovei si Consiliul Pontifical pentru Familie, sub conducerea Arhiepiscopului Vincenzo Paglia, au ținut la Roma conferința "Ortodocși și catolici impreuna pentru apărarea familiei". În declarația finală, am subliniat "convingerea noastră asupra responsabilității comune pentru căsătorie și viața de familie, ca fiind o cale de sfințenie pentru familiile creștine". Este timpul ca creștinii să-și unească eforturile și să acționeze pe un singur front, în scopul nobil al apărării familiei în fața provocărilor lumii secularizate, pentru a proteja viitorul civilizației. Este domeniul în care alianța noastră ar putea fi in mod real necesară. 

Trebuie să apărăm impreună pozițiile noastre, atât în dialogul cu legislativul și executivul din diferite țări, cat si pe platformele organizațiilor internaționale precum ar fi ONU și Consiliul Europei. Deja avem o anumită experiență în această colaborare - trebuie doar să amintesc bine-cunoscuta "Lautsi c/ Italia". Aceasta nu trebuie să se limiteze la o chemare nobila, ci sa încercam să obțineținem pe orice cale apararea legislativa a familiei. 

Este esențial să redam societatii noastre conceptul conform caruia libertatea este de neconceput fără responsabilitatea fata de propriile acțiuni. Biserica Ortodoxă predică consecvent idealul unirii conjugale la care s-a ajuns o dată pentru totdeauna. În același timp, arătând condescendență [compasiune n. n.] fata de slăbiciunile naturii umane, Biserica Ortodoxă, în cazuri excepționale, poate permite încheierea unei noi căsatorii, atunci când prima căsătorie s-a destramat. În acest sens, Biserica noastră urmează principiul iconomiei, condusă de iubirea pentru păcătos, pe care nu vrea să-l lipsească de mijloacele mântuirii. În lumea contemporană, cand respectarea strictă a celor prescrise este din ce în ce mai rara, practica iconomiei existentă în Ortodoxie de mai multe secole, poate fi o experiență valoroasă în rezolvarea problemelor de pastorație familială. Biserica Ortodoxă a acumulat o bogată experiență în îngrijirea pastorală fața de familie. 

În Biserica Ortodoxă s-a menținut întotdeauna instituția clerului căsătorit. Familiile preoților, de regulă, au mulți copii, și aceștia sunt crescuți în duhul evlaviei creștine și fidelității față de învățătura Bisericii. Preotul, avand el însuși experiența vieții de familie și a educarii copiilor, poate înțelege mai bine problemele relațiilor familiale și să ofere ajutorul pastoral necesar pentru fii săi duhovnicesti. Cred că ar fi util să se acorde o atenție specială aceastei experiențe care este, de asemenea, prezentă în Bisericile catolice de rit oriental. Amintind de acestea, aș dori să ma îndepărtez oarecum de la tema acestui forum și ridica o problemă care astăzi a devenit o piatră de poticnire în relațiile dintre Bisericile Ortodoxă și Catolică.  

Este vorba de problema uniaților, care a devenit in mod particular grava, din cauza evenimentelor recente din Ucraina. Din păcate, conflictul din această țară, care a cuprins mii de vieți are, înca de la început, o dimensiune religioasă. Biserica Greco-Catolică Ucraineană a jucat în geneza și dezvoltarea ei, un rol esențial. Din primele zile ale conflictului, greco-catolicii s-au identificat cu una dintre părțile confruntarii. Contrar respectarii normelor canonice în vigoare, între Bisericile Catolică și Ortodoxă, greco-catolici au intrat într-o colaborare reciprocă cu schismaticii. Comisia Mixta de Dialog intre ortodocsi si catolici, în 1993 a recunoscut deja la Balamand, că uniatismul nu constituie o cale spre unitate. Mulțumim fraților noștri catolici pentru recunoașterea deschisă a caracterului eronat al uniatismului. Și trebuie, cu regret, să constatăm din nou, că uniatismul nu reprezinta o apropiere intre ortodocși și catolici, ci, din contra, ii desparte. În numele Bisericii Ortodoxe Ruse, ma adresez reprezentanților Bisericii Greco-catolice Ucrainiene, prezenți în această sală, cerându-le să renunțe la toate declarațiile cu tematică politică și la toate formele evidente de sustinere a schismei, precum și chemarii la creerea "unei Biserici locale unice a Ucrainei". Caci, in spatele acestui apel se ascunde un adevăr fundamental: se vrea să se smulgă credincioșii ortodocși din Ucraina, Bisericii-Mame, Patriarhiei Moscovei, cu care ea este legata prin legături vechi de sânge. Misiunea fundamentală a Bisericii este de a servi lucrarii de mântuire a oamenilor. Mandatul care ne-a fost dat nouă de Dumnezeu, nu presupune interferențe în conflictele politice și civile. 

În lumea,  unde sunt atâtea divizari, în care se gasesc, în prezent, amenințate înseși fundamentele existenței civilizației umane, inclusiv instituția familiei, creștinii sunt chemați să fie "sarea pământului" și "lumina lumii" (Matei 5, 13-14), aducându-i pe toți la dragostea unora catre alții și la unitatea în Hristos

Putem spune multe împreuna, în special pentru apărarea creștinilor care, astăzi, au devenit victimele persecuțiilor. În Irak și Siria, precum și intr-o serie intreaga de alte tări din Orientul Mijlociu și Africa, creștinii sunt expusi genocidului. Trebuie să facem tot ce depinde de noi, pentru a opri uciderea creștinilor cat și exodul lor în masă din locurile unde au trăit de secole, și de a atrage atenția intregii comunități mondiale asupra situației lor dezastruoase. 

Vă doresc tuturor, dragi frați, binecuvântarea lui Dumnezeu și succes în activitatea dumneavoastră." 



vineri, 17 octombrie 2014

Un dialog cu Parintele Constantin Coman. "Oamenii își creează o imagine despre Dumnezeu, una falsă, și apoi toată viata se războiesc cu ea"


In cele ce urmeaza vor fi redate cateva extrase din emisiunea Despre limba de lemn din biserici, de la Radio Romania Actualitati, din 2011, avandu-l ca realizator pe Cristian Curte si invitat pe Pr. Prof. Constantin Coman.
[...]
- De ce Liturghia noastră de 1400-1500 de ani nu se schimba. De ce rămâne aceeași?
Pr. Constantin Coman: De ce nu se schimba? Din acelasi motiv pentru care nu se schimba declaratia de dragoste si dintotdeauna spunem te iubesc. De ce nu se schimba imbratisarea ca gest profund de dragoste dintre oamei, dintre mama si prunci, dintre parinti si copii, dintre prieteni?
S-a mai schimbat!
Nu cred ca s-a mai schimbat! Cand o anume stare sau atitudine ajunge la cea mai completa si mai reusita si mai convingatoare forma de exprimare, de comunicare, nimeni nu doreste sa o schimbe, ci toti tind sa o foloseasca. S-a schimbat cand starea lucrurilor a decazut. Decadenta aduce pervertirea formelor autentice, depline de exprimare a starilor vitale: iubirea, durerea, speranta, credinta etc. De ce de mii de ani oamenii plang in fata durerii, a suferintei? De ce plangem la fel? Exista in lume o dorinta de schimbare. Dar exista si o forta care conserva anumite lucruri in forma lor dobandita de veacuri!
Aceste forme nu golesc de sens lucrurile?
Golirea de sens vine dinlăuntru. Când gestul nu mai are acoperire, oricare ar fi el, fie ca este nou sau vechi de mii de ani, va fi lipsit de sens. Mai exista o situație în care se poate renunța la o forma exterioara de exprimare, anume atunci când omul descoperă o forma superioară, mai plina, mai consistenta, care-l urca, nu care-l coboară. Acestea de obicei marchează epoci sau momente de mare efervescenta duhovniceasca si creatoare. Când se ajunge la o forma autentica, plina, consistenta, omul nu renunță la ea! Forma arhitecturala a bisericilor noastre, odăjdiile preoților sunt relativ aceleași de multe veacuri. De ce? Pentru ca au ajuns la o forma care exprima foarte fidel realitatea care se întâmplă acolo, chiar dacă ea nu mai este înțeleasă uneori acum. Dacă nu mai înțelegem o anume expresie exterioara, de orice natura ar fi aceasta, nu înseamnă că trebuie sa ne lepădăm de ea. Dacă nu mai înțelegem rațiunea de a fi a vesmintelor preoțești, sau uneori chiar o răstălmăcim, nu înseamnă că ar trebui sa renunțăm la ele. Același lucru poate fi spus și despre Sfânta Liturghie și despre multe altele din instrumentarul extrem de complex și funcțional încă al spațiului și al vieții bisericești. Este mult mai ziditor ca oamenii sa facă efortul sa înțeleagă, sa urce la nivelul respectiv. Si, slava Domnului, acuma avem o literatura bogata care explica ce se întâmplă în biserici. Numai sa nu vrei sa afli. Apeși pe o tasta și afli ce funcție au toate lucrurile din biserică de ce sunt asa și nu sunt altfel, etc.

[...]
- Un alt ascultator spune ca daca cineva aude in fiecare zi cuvinte de preamarire la adresa functiei sale, cum poate sa le auda un preot, un episcop sau un patriarh, nu-l poate acest fapt conduce in cele din urma la mandrie?
Nu stiu unde aude dansul aceste cuvinte de preamarire, eu nu le aud. Poate rostite de catre consilieri, de catre secretari... Nu stiu, nu am fost in astfel de posturi. Se mai intampla, mai sunt oameni care mai lauda. Si noi ne mai laudam unii pe altii, ne mai mangaiem unii pe altii, ca prieteni. Exista acest risc, nu ma feresc sa-l recunosc, dar nu este definitoriu. Este o zona de decadenta. Sa aruce cu pietre cine nu are aceste defectiuni. Exista si va exista intotdeauna. Nu ne preocupam de formele decadente, ci ne ocupam de formele implinite ale lui. Pentru a defini medicina, numim medicina malpraxisurile? Pentru a defini educatia facem analiza esecurilor sistemului romanesc de educatie? Nici vorba! Asa si aici. Unde exista om exista foarte multa neputinta, se strecoara multe slabiciuni. Si in Biserica la fel. Tot oameni sunt acolo, oameni nascuti tot din pantecele mamelor noastre.
- Daca Biserica ar cobori limbajul ei la nivelul modernitatii si l-ar adapta, l-ar desacraliza.
Intocmai! Au fost traditii crestine care au facut aceasta experienta si acum regreta.
- Adica, exista confesiuni care au facut?
Exact! Biserica romano-catolica, nu este niciun secret, dupa Sinodul II Vatican, a facut o reforma foarte puternica liturgica si de limbaj arhitectural, toate in directia deschiderii si asumarii limbajului mai uman, mai lumesc. Reforma nu a condus, dupa estimarile dansilor, la obiectivele scontate. Aceasta, pentru ca atunci cand merg la biserica oamenii nu vor sa gaseasca acolo tot ceva exclusiv lumesc, ci vor ceva care sa depaseasca conditia lumeasca, vor ceva dumnezeiesc. Sigur ca acest ceva dumnezeiesc nu vine neaparat prin cuvinte sau prin gesturi, dar se asociaza acestora. Ca semn, ca icoana, ca si chip al lucrurilor se distanteaza un pic de celalalt limbaj, este daca vreti ceva asemanator cu faptul ca preotul poarta pe el o uniforma specifica sau barba, de exemplu. In vechime se purta o barba mai serioasa, acum se poarta o barba mai subtirica.
- De ce trebuie preotul sa aiba barba si reverenda?
Din aceste ratiuni, sa puncteze misiunea si slujirea lui foarte specifica in lume, ca oamenii sa-l diferentieze de sofer, de medic, nu in sens peiorativ, fereasca Dumnezeu, ci ca specific de lucrare. Se si intampla. Ne intalnim cu oameni pe strada, mai imbracati ca preoti, si oamenii fac gesturi diverse, deci il recunosc ca fiind ceva specific, unii de cinstire, altii de necinstire a preotului. Daci lucrurile acestea se verifca in practica.
- Ana spune ca nu limbajul este de lemn, ci mintea si inima omului.
Bineinteles, din care izvoraste acest limbaj de lemn, mintea si inima sunt impietrite, spunem noi.
- Parinte, exista la cei care sunt aproape de Dumnezeu, pentru ca ati cunoscut, ati citit din ei, oameni induhovniciti, multi monahi. Exista vreodata limbaj de lemn in scrierile lor?
Nu stiu daca exista un barometru cu care sa masuram limbajul de lemn.
- Dar ati simtit?
Lucru foarte sigur este ca oamenii induhovniciti prefera tacerea si limbajul tacerii care este mult mai eficient. Vorbesc foarte putin, nu dezvolta, nu speculeaza lucrurile, nu se agata de logica lumeasca de niciun fel, ci dau marturie unor lucruri. Frate, apropie-te de Dumnezeu cu cainta, plange-ti pacatele, acesta este limbajul dansilor.
- Lucruri extrem de simple.
Lucruri foarte simple. Fa metanii, ingenunchiaza, fa bataturi la genunchi, plange-ti ratacirea, plange-ti impietrirea, plange-ti nesimtirea. Acesta este limbajul parintilor duhovnicesti.
- Un alt ascultator spune ca uneori slaba pregatire a preotilor poate genera un hau de netrecut intre ei si asteptarile credinciosilor.
Credinciosii nu asteapta de la preot marea stiinta.
- Da?
Merg la biserica cu nadejdea la Dumnezeu, nu la preot. Necredinciosii, cei care ii judeca pe preoti, asteapta totul de la preoti. Si se dovedesc astfel a fi nestiutori. Credinciosii nu vin la biserica pentru preot, ci pentru Bunul Dumnezeu. Vin sa soarba cuvant dumnezeiesc, sa se impartaseasca de binecuvantare dumnezeiasca, sa se impartaseasca de sfintenie dumnezeiasca.
- Interesant ce spune Doru din Reșita: "Doamne ferește, să se introducă în limbajul bisericesc neologismele, jargonul, și de ce nu argoul pentru a fi pe placul noii generații! Limbajul bisericesc trebuie sa rămână cel arhaic. Încet, el va rămâne singura punte intre trecutul și prezentul nostru.
Si intre cer și pământ, as spune, pentru că oamenii de astăzi se fac pe ei, cu mintea lor, măsura lucrurilor și chiar măsura dumnezeirii. Ei neagă un dumnezeu făcut de propria lor minte, nu pe Dumnezeul cel adevărat. Oamenii își creează o imagine despre Dumnezeu, una falsă, si apoi toată viata se războiesc cu ea. O neagă de cele mai multe ori, și fug de ea. Dar ca să vorbești despre Dumnezeu în cunoștință de cauză, trebuie să fi făcut efortul, sa te fi zbătut suficient ca sa-L cunoști. Pentru ca, iată, din toate direcțiile se spune că pe Dumnezeu Il poți întâlni! Cine vrea să vorbească despre Dumnezeu cu oarecare responsabilitate, trebuie să facă acest efort. Nimeni nu vorbește despre un lucru, despre o realitate, despre o problemă științifică pană nu o experimenteaza, nu?

- Cum ar putea fi Biserica actuala și atenta la problemele vremii?

Rămânând credincioasa misiunii ei esențiale, anume aceea se a-L împărtăși pe Dumnezeu oamenilor de a răspunde obiectivului sau sensului ultim al vieții. Funcția esențială a Bisericii este de a-i deschide omului accesul la resursele dumnezeiești, la harul dumnezeiesc, la puterea dumnezeiasca, și prin aceasta, perspectiva veșniciei, a învierii.
- Adica nu numai intoarsa catre actualitate, ci intoarsa catre Dumnezeu.
Biserica asuma nu neaga actualitatea, dar asuma actualitatea si lumea si istoria spre a o deschide vesniciei, care vesnicie este gustata de aici, este o intrepatrundere intre lumea aceasta si lumea lui Dumnezeu. Noi percepem vesnicia ca fiind realitatea de dupa sfarsitul lumii si al istoriei sau ceea ce se intampla dupa moartea fiecaruia. Nu! Ceea ce numim vesnicie, si chiar literatura si poezia uneori, este realitatea de dincolo de granitele, de limitele acestei lumi. Viata noastra este perisabila, se degradeaza. Ei bine, marturia Bunului Dumnezeu este ca omul are acces la resurse de viata dumnezeiasca neperisabila. Aceasta este marea oferta a Bisericii. Nu este oferta culturala in primul rand, nici oferta sociala. Sigur, vin si acestea, dar ca o consecinta a primei oferte. Oferta primordiala este una teologica. Biserica Il ofera lumii pe Dumnezeu, pe Dumnezeu la modul cel mai propiu.
- Multi acuza Biserica Ortodoxa ca ar fi mai invechita fata de celelalte culte. De exemplu, Biserica Catolica este foarte atenta la problemele de etica, la problemele sociale, la implicarea in activitatea caritativa, etc.
Este o provocare a veacului, a timpului nostru, a epocii, a momentului daca vreti. Noi suntem sub presiunea unei tendinte majore, a unei culturi si a unei civilizatii. Biserica refuza sa se plieze in mod necesar pe toate aceste tendinte, care de cele mai multe ori nu sunt unele edificatoare, ziditoare si izbavitoare, ci, dimpotriva, sunt pierzatoare de suflet. Ce vreti, pentru ca Biserica sa fie actuala? Sa imbratiseze provocarea maxima din ultimul timp de a oficializa casatoriile intre homosexuali, de exemplu?
- Nu, nu cred ca merge nimeni atat de departe.
Bun, dar in logica pe care o invoca respectivii, aici se va ajunge! In aceeasi logica s-a spus: "Dar de ce sa nu se cante muzica care place tineretului in biserica?"
- Da, asta da.
Iata, vedeti?!
- De ce sa nu se cante?
Pentru ca am confunda discoteca cu Biserica. Biserica este altceva, nu este discoteca. Este foarte clar. Si tinerii inteleg lucrul acesta. Cand vor muzica de discoteca, se duc la discoteca, iar cand vor muzica bisericeasca, merg la biserica. Ce-ar fi sa gaseasca si la biserica tot muzica de discoteca?
- Cred ca unora le-ar placea!
Nu, nici vorba. Criticilor le-ar placea, atat.
- Si nu vin la biserica criticii?
Nu, aceia raman intotdeauna afara, dincolo de gard.

[...]
- Un alt ascultator spune ca nu mergi la biserica pentru preot, ca se tot vorbeste de slaba pregatire a preotilor, dar si preotii ar trebui sa atraga oamenii prin buna lor pregatire, prin explicare mai pe indelete a Sfintelor Taine, a icoanelor, a tot ceea ce tine de credinta.
O sa-mi dati voie sa raspund tot in tonul acesta, un pic mai suparat, pentru ca am o experienta foarte indelungata in biserica. Sunt de la 14 ani in biserica, in scolile bisericesti mai intai, apoi ca slujitor si profesor, si m-am confruntat cu toate aceste critici si acuze tot timpul. Toate se incadreaza, daca vreti, intr-o fuga a omului de Dumnezeu si in incercarea lui de a cauta justificarea acestei fugi in afara sa si de a o pune in carca celuilalt. Oamenii stau departe de Dumnezeu si de Biserica din motive mai mult sau mai putin constientizate, dar invoca pretexte, care muta responsabilitatea de pe umerii lor, pe umerii altora. Mi-aduc aminte de unul dintre fratii mei, pe cand era student, a venit la mine cu un coleg al dansului si mi-au spus: "Ce faci tu ca student teolog, ce faceti voi sa ne aduceti pe noi la Dumnezeu?". Iar eu i-am intrebat: "Dar voi ce faceti ca sa veniti la Dumnezeu? Noi ne facem datoria: batem clopotul si toaca duminica la biserica. Ele va cheama la Dumnezeu. De ce nu va ridicati din pat, sa veniti la Liturghie?".

Romanii, astazi, in marea lor majoritate, sunt primii in critica la adresa celorlalti. Drama este ca majoritatea chiar cred ca lucrurile nu merg bine din cauza celorlalti. Dar uita ca ceilalti suntem tot noi insine. Fiecare dintre noi arata cu degetul la toti ceilalti, prin urmare toti ne aratam cu degetul unii pe altii. Ceilalti sunt medici, ceilalti sunt preoti, ceilalti sunt ingineri, ceilalti sunt politicieni, ceilalti sunt parlamentul, ceilalti sunt taranii, ceilalti sunt muncitorii, ceilalti suntem, de fapt, noi toti. Bun, nimeni nu face nimic la masura deplinatatii, dar ne-am invatat sa aratam cu degetul al celalalt!
- Vorbind desrpre muzica, este un fapt dovedit ca multi au plecat din Biserica Ortodoxa si au mers la cultele neoprotestante, doar pentru ca le placea cum se canta acolo
Sa ma ierte fratii neoprotestanti, dar este o muzica de foarte proasta calitate muzicala. Nu o spun eu, o spun specialistii in muzica.
- Aici n-as vrea sa intram.
Nu intram deloc, dar pot sa spun si vreau sa spun ca acele cantece romantate care sunt la neoprotestanti nu cred ca sunt la asa inaltime muzicala, incat sa cucereasca pe tineri!
- Cu niste instrumente de rock poate..., cu o chitara electronica, da.
E posibil!
- Un alt ascultator spune: "totusi, cum s-ar putea adapta in Biserica limbajul arhaic, pentru a fi pe intelesul generatiei tinere, generatia Like and Share, pe Facebook"?
Imi vine in minte sa spun un lucru foarte interesant, de altfel, anume, ca Biserica romaneasca este cea care are Biblia, Evanghelia, slujba in limba poporului de 400 de ani. 
- Mie mi se pare uimitor ca ceilalti nu le au!
Este uimitor. Ceilalti nu o au. Slavii inca mai au slujba in limba slava, pe care nu o intelege mai nimeni, grecii au slujba in limba veche, pe care o inteleg 50-70%, si asa mai departe. Noi suntem cei mai deschisi si, iata, ne criticam limbajul bisericesc.
[...]
- O intrebare care ridica o problema interesanta. Se tot vorbeste despre preoti mai buni, preoti mai putin buni...! Un ascultator ne atrage atentia sa facem diferenta. Eu va intreb daca trebuie sa facem diferenta care exista in popor, intre ceea ce numesc preoti de rand si preoti cu har? Si da doua exemple: parintele Teofil Paraian si parintele Constantin Galeriu. Exista sau nu exista diferenta aceasta, dintre punctul de vedere al teologului?
Evident ca exista o diferenta!
- Nu au toti preotii har?
Bineinteles! Exista o diferenta daca vreti, a masurii in care isi implineste cieneva slujba lui. Ceea ce credem noi si marturisim este ca lucrarea tuturor preotilor, cu harul si cu mila lui Dumnezeu se savarseste, adica lucrarea bisericeasca prin preot se savarseste. Evident ca unii sunt la o masura, si altii sunt la alta masura. Nu toti sunt la masura parintelui Teofil, nici toti la masura parintelui Galeriu. Ce-am fi fost, sa fi fost toata Romania Brancusi, Enescu, Eminescu? Eram departe! Acest lucru se intampla, ca prestare umana daca vreti, si in biserica, doar criteriile sunt un pic diferite. S-ar putea ca sa exista oameni mult mai smeriti, foarte putin vizibili sau anonimi, care in fata lui Dumnezeu si in taina lucrurilor sa fie mai mari decat parintele Teofil si decat parintele Galeriu, cu mai mult har, daca vreti, iar lucrarea lor sa fie mai primita, mai consistenta si mai intensiva.
- Iar oamemnii sa nu-si dea seama, pentru ca nu au atatea daruri ca acei parinti.
Pentru ca judeca dupa anumite criterii exterioare, uneori superficiale sau chiar frivole.
- Un ascultator spune ca limbajul s-ar indulci in biserica daca preotii ar explica, dupa predica, in cateva cuvinte ceea ce au vrut sa spuna in cadrul ei. Adica sa vina cu o eriminie a predicii. Sfintia voastra ati spus ca exista si biserici in care nu se predica. Unde exista biserici in care nu se predica, in Romania?

In biserica Sfnatul Grigorie Palama, din Politehnica. Cand este parintele Maricel de rand, nu se predica.
- Ucenic al sfintiei voastre, l-ati indemnat la asta? 
Nu, el s-a indemnat. Eu l-am indemnat sa predice, dar ii apreciez din ce in ce mai mult gestul.
- De ce?
Pentru ca dansul este un preot foarte asezat, foarte discret, foarte smerit si a simtit ca poate sa taca. Si este ziditor. Fie citeste strana, in timpul respectiv, fie o predica a parintelui Cleopa sau a altui parinte.
- Deci un cuvant de invatatura se aude, totusi?
Da.
- O ultima intrebare. Exista o critica generala la adresa Bisercii si este cuprinsa in intrebarea aceasta, de aceea inchei cu ea: "cum explicati ca tarile ortodoxe sunt unde sunt, din punct de vedere economic, fata de celelalte care sunt foarte departe?".
Este foarte simplu, daca cel care pune intrebarea cunoaste miezul ortodoxiei, specificul ortodoxiei, ar intelege ca in spatiul rasaritean nu se mizeaza pe realitatea de aici suta la suta, ci suntem orientati spre lumea lui Dumnezeu. Si nu ne preocupa la modul ultim, absolut, eficienta acestei lumi, eficienta economica, eficienta politica. Cand stai cu ochii spre Dumnezeu si spre cer si nadajduiesti implinirea acolo, lucrurile acestea nu mai sunt in ton absolut, considerate si abordate, nici banul, nici economia, nici sistemul politic, etc. La noi, nici sistemul politic nu functioneaza cine stie ce.
- Grecia trece acum printr-o criza, dar ea nu este atat de departe de tarile din Europa, exista destula bogatie si prosperitate acolo. Asadar, cred ca exista foarte multa saracie in tarile ortodoxe care fac parte din fostul lagar comunist.
Este o diferenta a modului foarte aplicat, foarte angajat, foarte mobilizat, in care alte popoare isi asuma gestionarea lucrurilor lumesti. Acolo este mai serioasa, la noi este mai putin serioasa. Acest lucru, dupa estimarile mele care pot fi gresite bineinteles, se datoreaza orientarii eshatologice, spunem noi, care este mai accentuata la ortodocsi. Crestinul ortodox, cat ar fi el de neinstruit, cat ar fi el de needucat, are in suflet adanc inradacinat ca nu se epuizeaza totul la limita acestei lumi si la limita acestei vieti. Atunci nu este logic si corect sa investesti totul si exclusiv pentru aici.
- Parinte, eu va mumtumesc!
Si eu va multumesc.

Sursa: Intre iluzia implinirii si certitudinea esecului, Pr. Prof. Constantin Coman
 

joi, 9 octombrie 2014

O delegatie a Bisericii Ortodoxe la Sinodul episcopilor romano-catolici despre familie


(stirea se updateaza)

Pe 5 octombrie a început la Vatican lucrarile unui Sinod al episcopilor romano-catolici, cu tema: "Provocările pastorale ale familiei în contextul evanghelizării" Acest Sinod, care se desfășoară intre 5 si 19 octombrie, are loc sub inaltul patronaj al papei Francisc și intruneste 191 părinți sinodali, din care 60 de cardinali proveniti de pe cele 5 continente.

În plus, au fost invitați si alți participanți la aceasta adunare sinodala, în calitate de experți sau consultanți. Astfel sunt opt delegați din alte biserici creștine: Mitropolitul Athenagoras din Belgia din partea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu și Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk care va reprezenta Patriarhia Moscovei în cea de a doua săptămână de lucrari. Sunt, de asemenea, reprezentanți ai Bisericii Coptă, Bisericii Iacobite Siriene, Bisericii Anglicane, Alianței Mondiale Luterane, a Comuniunii Mondiale a Bisericii Reformată și Alianța Mondială a baptiștilor.

Episcopii Bisericii Catolice, care s-au adunat în acest Sinod, acordă o atenție deosebită practicii din Biserica Ortodoxa, in care - în unele cazuri - se poate accepta posibilitatea unei a doua și/sau chiar unei a treia căsătorii.

La inaugurare, delegatul al Patriarhiei Ecumenice a putut să vorbească personal cu Papa Francisc, care a spus că este foarte fericit să viziteze în curând Fanarul pentru sărbătoarea Sfântului Andrei (30 noiembrie) în acest an. 



PAGINI WEB:

Cuvantul Ortodox: PAPA FRANCISC prezideaza un CONCILIU “ISTORIC” al catolicilor unde vor fi abordate teme ca AVORTUL si HOMOSEXUALITATEA

marți, 7 octombrie 2014

Avva Sofian Boghiu, parintele duhovnicesc care te facea sa te simti iubit ca un copil de maica sa. Parintele Constantin Coman despre duhovnic si parinte duhovnicesc - o reconsiderare eclesiologica

 

Cred ca este relevant sa mentionam ca faptul ca Parintele Sofian a avut fii duhovnicesti si printre straini. Un francez, devenit preot ortodox, studiind o buna perioada de timp in Romania cu Parintele Dumitru Staniloae, se aseaza sub indrumarea duhovniceasca a Parintelui Sofian. Intors in tara sa, peste ani, scrie Parintelui asumandu-si postura de fiu duhovncesc al sau:
"Astept cu bucurie sa va vad. Binecuvantati si rugati-va pentru mine, nevrednicul fiu duhovnicesc al dvs. Va sarut mana si va imbratisez cu iubire si cu respect". 

In prim plan Parintele Marc Antoine
De la Parintele Marc Antoine avem si o cuprinzatoare descriere a paternitatii duhovnicesti cu referire la Parintele Sofian. O reproducem aici, desi a fost publicata si in monografia Parintele Sofian, pentru ca se incadreaza desavarsirt in demersul nostru de a prezenta aici chipul parintelui duhovnciesc asa cum a fost intrupat de Parintele Sofian. 

Limba romana numeste duhovnic, iar limba greaca pneumatikos pe batranul care ne calauzeste pe drumul mantuirii. Parintele Sofian urma sfintele canoane cu incredere, mai ales pe cele ale Sfantului Vasile. Nu se afla la el nicio slabire. Cunoastea primejdia de moarte in care se afla omul pacatos. Stia ca ne putem impartasi "spre osanda". Folosea traditia canonica a Sfintilor Parinti spre mantuirea celui pacatos, nu spre apararea ordinii morale sau bisericesti. Stia ca Legea a fost data pentru om. 

Dar asculta vreme indelungata pe fiecare credincios, fara ca vreodata sa para plictisit, ori sa se puna pe sine mai presus. Era plin de mila, chiar cand pedepsea. Langa el am aflat si intrezarit ce inseamna duhul ortodox in care dreptatea este masura milei, acea cumpana dumnezeiasca intre porunca si libertate, intre acrivie si pogoramant. Este o cumpana care nu se afla din carti; se invata numai traind in Biserica si fiind deschis suflarii Duhului. Parintele Sofian avea aceasta dreapta socotinta care e masura adevaratei paternitati duhovnicesti. Nu cauta totusi sa aiba fii duhovnicesti, lucru care a si nedumerit. Paternitatea sa era libera. Nu cauta sa aiba vreo putere. Era doar gata sa raspunda la intrebari, sa sfatuiasca, sa indrume, sa lege si sa dezlege. 

Invata mai mult prin pilda, scump la vorba si graitor prin felul de a fi. Noi mai mult priveam catre dansul decat puneam intrebari. Asa cum s-a spus despre Sfantul Antonie cel Mare, era destul sa-l vedem. Paternitatea lui statea mai mult in impartasirea duhovniceasc a intelesului si cuprinsului credintei si vietii crestine. Lega si dezlega, urmand porunca Domnului; dar mai de pret era persoana sa, chip viu al paternitatii dumnezeiesti. Este adevarat ca zidea temeinic prin cuvite. Dar aceste cuvinte erau mereu simple, scurte, smerite, ascunse in spatele celor ale Sfintilor Parinti. Nu vorbea niciodata de la sine. Vorbea in numele Bisericii si al Capului ei, Domnul.

Marturisim aici si ca paternitatea sa era o maternitate. Cred ca ne iubea. Ca o maica ne iubea. Ne trimitea scrisori pline de dragoste si de cinstire. Ne privea cu dragoste. Ne vorbea cu dragoste, chiar si cand era sever si grav. Parinte duhovnicesc este acela care te face sa te simti iubit ca un copil de maica sa. Nu stiu daca sunt oameni care pot cuteza a spune ca se socotesc fii duhovnicesti ai Parintelui Sofian: pentru aceasta ar trebui sa-i semene, sa aiba dulceata si smerenia, delicatetea sa... Dar aceste daruri dumnezeiesti se revarsau din el, ca o chemare, aceasta era poate paternitatea sa: te facea sa doresti trairea sfanta in Hrisots Iisus. Prin el, Duhul sadea in noi dorul de a merge catre Tatal prin adevarata "viata in Hristos" - dorul si chemarea de a fi fiii si ficele Tatalui nostru "care este in ceruri". Poate aceasta inseamna a indrazni sa-l socotim pe Parintele Sofian parintele nostru "duhovnicesc", parintele nostru "intru Duhul": era cel care ne facea sa-L cautam pe Tatal... " (ed. a II-a, P. 237-238)

Am gasit insa la Parintele Sofian insusi cateva consideratii foarte consistente privitoare la calugarul imbunatatit si, indirect, la rolul lui de parinte duhovnicesc.

El (calugarul imbunatatit) este nadejdea noastra, sensul putintei noastre concrete de a ne mantui, indreptatirea neamului omenesc inaintea lui Dumnezeu, biruinta asupra celui viclean. De aceea, cautam cu aprindere si avem nevoie sa gasim in viata noastra un chip de calugar imbunatatit; ca sa simtim prin el ca viata omului nu este totusi o desertaciune si ca Dumnezeu nu ne paraseste. Calugarul imbunatatit este o prezenta in mijlocul absentei duhovnicesti a lumii acesteia...

Este mare rusine pentru povatuitor sa se roage lui Dumnezeu sa-i daruiasca celui de sub ascultarea sa cele pe care inca nu le-a agonisit el singur.

Principiul de baza al calugarului imbunatatit este sa ajunga sa se lepede de cele lumesti, fara insa a tagadui lumea. Calugarul imbunatatit este o temelie tare a unei comunitati crestine, omul nadejdii, inima tuturor inimilor, calea spre desavarsirea morala si religioasa a tuturor sufletelor din jurul lui. In locul unei invataturi prin exemple din trecut, el aplica o invatatura mereu proaspata. Este un factor de pace si de intelepciune. Cata nevoie de intelepciune avem, cu toata stiinta noastra! El cuprinde tot programul de implinire calugareasca, nu un program abstract, ci unul de intrupat in carnea si sangele nostru. De aceea, in seninatatea chipului imbunatatit se ascunde drama cea mai adanca, aceea a mortii si invierii lucide, a refacerii substantei noastre. Este o mare biruinta, o inalta si calma biruinta un asemenea chip de calugar; de aceea noi il cautam ca pe un liman al linistii si al adevarului. El dovedeste viu ca cuvantul lui Dumnezeu este nemincinos; el este martorul lui Dumnezeu printre noi. Este cel ce a ajuns la normalitatea de-a doua, la firea cea suprafireasca.

Din cartea Parintele Sofian Duhovnicul, "batranul cel frumos", Ed. Bizantina, Buc. 2012

Participând la simpozionul dedicat părintelui Cleopa, iar acum, prin bunăvoinţa ostenitorilor „Ziarului Lumina“, participând la pomenirea părintelui Sofian, mi-am adunat câteva gânduri pe care le propun sub genericul: reconsiderare eclesiologică a părintelui duhovnicesc. Aş porni de la următoarea dilemă: cum se face că, în ciuda rolului covârşitor pe care îl au duhovnicii, şi mai ales marii duhovnici în viaţa Bisericii, ei nu sunt prezenţi ca atare în eclesiologia teologiei noastre. Răspunsul că duhovnicii se regăsesc în preoţi şi că duhovnicia este o lucrare care ţine de preoţie nu mi se pare suficient. Tocmai distincţia între lucrarea părintelui duhovnicesc şi lucrarea preoţească sacramentală este provocarea pe care aş adresa-o teologiei contemporane.

Duhovnic şi părinte duhovnicesc


Personal, aş face diferenţa clară între spovedania propriu-zisă şi paternitatea duhovnicească, deşi ambele se întâlnesc în aceeaşi persoană a preotului. Mărturisirea păcatelor şi dezlegarea lor ţin de lucrarea preoţiei sacramentale. Paternitatea duhovnicească, deşi asociată preotului duhovnic, se poate desfăşura şi în afara lucrării preoţeşti. De altfel, istoria Bisericii ne oferă argumente solide în direcţia acestei disocieri. Marii părinţi ai patericelor nu erau în mod necesar şi preoţi. Avva, părintele duhovnicesc, în jurul căruia se dezvolta o obşte de fraţi, îşi întemeia autoritatea sa duhovnicească pe faptul îndrumării duhovniceşti a fraţilor. În istoria recentă a Sfântului Munte întâlnim aceeaşi imagine. Gheron Iosif, mare isihast atonit al secolului al XX-lea, a fost un simplu monah şi prin cei şase ucenici ai săi a populat multe din marile mănăstiri atonite. Unul dintre ucenicii săi, tot Iosif, Vatopedinul, simplu monah şi el, a fost părintele duhovnicesc al obştii vatopedine până la trecerea la cele veşnice, deşi nu era nici preot şi nici stareţ al mănăstirii. Preoţii din obşte erau ei înşişi în ascultarea părintelui.

Apelativele avva şi gheron sunt sinonime, indicând nu pe preot, ci pe părintele duhovnicesc şi se traduc în româneşte cu bătrân. Tot în tradiţia patericelor şi a monahismului aflăm şi disocierea între mărturisirea păcatelor la Spovedanie şi mărturisirea totală a fiului duhovnicesc către părintele duhovnicesc în vederea îndrumării duhovniceşti. Astăzi, în mănăstirile atonite şi în alte mănăstiri se practică mărturisirea zilnică a păcatelor şi a gândurilor către părintele duhovnicesc, fără ca aceasta să fie însoţită de dezlegarea preoţească. Scopul acestei mărturisiri este deplina încredinţare către părintele duhovnicesc a fiului duhovnicesc.

Filiaţia şi paternitatea duhovnicească presupun în primul rând lepădarea de voia proprie a fiului duhovnicesc şi deplina ascultare de voia părintelui duhovnicesc. Lepădarea de voia proprie şi aşezarea sub voia altcuiva reprezintă un exerciţiu de recuperare a ascultării, care trimite la reaşezarea omului în ascultare faţă de Dumnezeu. Modelul de urmat este Fiul, care se face pe Sine ascultător desăvârşit de Tatăl, „ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce“.

Este adevarat ca în afara monahismului, lucrurile au evoluat diferit. În lume nu poate exista o relaţie atât de strânsă între părintele duhovnicesc şi fiii duhovniceşti, de aceea accentul cade pe spovedania propriu-zisă. Preotul preia şi sarcina îndrumării duhovniceşti atât cât este. Acesta este motivul care a condus la o diminuare a rolului părintelui duhovnicesc, înţeles în termenii asumării îndrumării deplin responsabile a fiilor duhovniceşti, care se leapădă de voia proprie. Părintele duhovnicesc nu a dispărut, dar se identifică aproape complet cu preotul hirotonit. Dar să recunoaştem că, deşi toţi preoţii sunt chemaţi să fie părinţi duhovniceşti şi toţi sunt numiţi cu apelativul părinte, nu toţi ajung în postura reală de părinte duhovnicesc. În acelaşi timp, să consemnăm faptul că nici un preot nu-şi este sieşi părinte duhovnicesc, ci se raportează, fie şi numai prin Taina Spovedaniei, la un părinte duhovnicesc.

Aş puncta încă o diferenţă între preotul-duhovnic şi părintele duhovnicesc. Primul ţine de o instituţie bisericească formală, convenţională, controlabilă exhaustiv la nivel instituţional, în timp ce al doilea constituie o instituţie bisericească neconvenţională, nepredictibilă instituţional, dar foarte importantă în iconomia eclesială. Preotul-duhovnic îşi împlineşte lucrarea sa în temeiul instituţional al harului primit prin Taina preoţiei, în timp ce părintele duhovnicesc ajunge la această condiţie pe căi necontrolate instituţional. Ucenicii recunosc pur şi simplu în el autoritatea duhovnicească necesară şi intră liber în ascultare de el. Autoritatea duhovnicească este dată nu de un reper instituţional, ci de statura duhovnicească personală.


Lucrarea lui Dumnezeu Tatăl - insuficient expusă în teologia dogmatică


Un argument puternic în dezvoltarea acestei înţelegeri este paralela dintre părintele duhovnicesc şi Dumnezeu Tatăl, pe de o parte, şi preotul-slujitor şi Dumnezeu Fiul, pe de altă parte. În lucrarea părintelui duhovnicesc se poate identifica chipul sau reflexul lucrării lui Dumnezeu Tatăl, în timp ce, după cum bine ştim, lucrarea preoţiei sacramentale este după chipul sau reflexul lucrării lui Dumnezeu Fiul. Arhiereul Hristos este prototipul preoţiei sacramentale a Bisericii. Dar preoţia lui Hristos se desfăşoară nu în temeiul propriei voinţe, ci în ascultare deplină de Dumnezeu Tatăl.

Sintezele de teologie dogmatică dezvoltă suficient de mult, dacă nu chiar exclusiv, baza hristologică a preoţiei, dar nu fac acelaşi lucru cu posibila relaţie dintre paternitatea duhovnicească şi lucrarea lui Dumnezeu Tatăl. De altfel, cele mai reprezentative sinteze de teologie dogmatică din vremea noastră nu acordă un spaţiu special în structura lor lucrării lui Dumnezeu Tatăl. Capitolul eclesiologiei este unul în care absenţa lui Dumnezeu Tatăl este vizibilă. În timp ce Noul Testament, în mod special Evanghelia după Ioan şi Sfântul Pavel, acordă un loc important prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu Tatăl în iconomia mântuirii. În primul capitol al Epistolei către Efeseni avem o recapitulare a întregii iconomii dumnezeieşti, în care este scos în evidenţă faptul că totul s-a desfăşurat în urma hotărârii Tatălui şi totul se săvârşeşte prin voia Lui, El fiind Cel care „toate le-a supus sub picioarele Lui (Hristos) şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii“ (Efeseni 1, 22).

Dacă Mântuitorul Hristos, Dumnezeu Fiul, reprezintă preoţia sacramentală prin excelenţă, iar preoţia Bisericii este prelungire a preoţiei Lui, atunci, nu este greu să deducem că, după cum Dumnezeu Fiul îşi lucrează preoţia prin raportare nu la voia Sa, ci la voia Tatălui, şi preoţii Bisericii ar trebui să-şi lucreze preoţia nu în temeiul voinţei proprii, ci prin raportarea la voia părintelui duhovnicesc, care ar exprima voia lui Dumnezeu Tatăl.

Lucrul acesta este confirmat de practica Bisericii Ortodoxe, unde toţi preoţii, fără excepţie, inclusiv arhiereii, au duhovnic şi se spovedesc. Numai că, de cele mai multe ori, noi, preoţii, mergem la duhovnic nu pentru a ne întemeia lucrarea preoţească pe voia lui, lepădându-ne de voia proprie, aşa cum face Dumnezeu Fiul Arhiereul cu Dumnezeu Tatăl, ci pentru mărturisirea păcatelor şi primirea dezlegării.

Teologia noastră pare să promoveze, fără voie, o preoţie autonomă, o perspectivă exclusivistă asupra autorităţii preoţeşti, din moment ce nu invocă raportarea ei la voia părintelui duhovnicesc. O preoţie suficientă sieşi poate conduce la clericalizarea Bisericii şi mai grav la absolutizarea puterii preoţeşti, cu consecinţe serioase în plan bisericesc. Poate conduce, de asemenea, la supralicitarea dimensiunii instituţionale în detrimentul dimensiunii dinamice, harice, a Bisericii.

Doresc să mai spun un lucru, ca biblist. Consider că instituţia neconvenţională a profeţilor vechi-testamentari, prin care Dumnezeu îşi păstra dreptul intervenţiilor ad-hoc, dincolo de cadrul instituţional al funcţionării vieţii religioase, inclusiv cel al preoţiei, îşi poate găsi un corespondent în epoca nou-testamentară a Bisericii, în marii părinţi duhovniceşti. Ca şi profeţii, marii duhovnici pot fi desigur şi preoţi, dar nu în mod necesar. Ei ar reprezenta instituţia neconvenţională prin care Dumnezeu îşi poate exercita suveranitatea şi în contextul bisericesc actual. Respingerea unei astfel de ipoteze ar conduce la un sistem eclesial închis, autonom, în care preoţia nu ar mai fi în locul unde este Hristos, ci ar fi înlocuitoarea lui Hristos. Dumnezeu nu ar mai avea şansa intervenţiei libere şi suverane, ci ar fi condiţionat de o preoţie care acoperă la modul absolut câmpul lucrării în Biserică. Problema există nu la nivelul vieţii Bisericii, ci mai curând la nivelul teologiei, care, desigur, mai devreme sau mai târziu, a influenţat sau va influenţa şi viaţa Bisericii.

Sursa: Ziarul Lumina/ Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Părintele duhovnicesc - reconsiderare eclesiologică
   


Un cutremurator si minunat "Cîntec de pace" de Savatie Bastovoi


Cîntec de pace

de Savatie Bastovoi

Sîntem născuţi din dragoste şi nu din ură.
Sîntem copiii păcii şi nu dorim război
Nu ne loviţi cu bîta peste gură
Şi nu călcaţi cu cizmele pe noi!

Aţi rupt din carnea trupurilor noastre,
Dar sufletul nu ni-l puteţi lua!
Venim spre voi din zările albastre
Şi nu puteţi a ne mai controla!

Sîntem cu toţii fraţi şi nu avem ce pierde!
Nu punem preţ pe viaţa trecătoare!
Avem în ceruri îngeri şi Dumnezeu ne vede,
Şi ne sculăm mai mulţi cînd unul moare!

Sîntem adevăraţi şi nu slujim minciuna,
Şi de la masa voastră gunoiul nu-l mîncăm!
Vă-ntoarcem faţa una cîte una
Şi-n loc de răzbunare vă cîntăm:

Sîntem născuţi din dragoste şi nu din ură.
Sîntem copiii păcii şi nu dorim război
Nu ne loviţi cu bîta peste gură
Şi nu călcaţi cu cizmele pe noi!

duminică, 5 octombrie 2014

Parintele Dumitru Staniloae: "Binele se cunoaste numai in dialogul iubitor cu celelalte persoane, in infranarea egoismului si mandriei"


Binele nu mai e bine cand il impui altuia, dar nu-l iubesti pe acela, cand te tii departe de comuniunea cu el.

In nevoia altuia de iubirea ta constati ca existi cu adevarat, iar in nevoia ta de iubirea lui, constati ca acela exista intr-un mod superior obiectelor; constati ca te implineste, si prin aceasta experiezi binele.

miercuri, 1 octombrie 2014

Comisia Interortodoxă Specială pentru pregătirea Sinodului Pan-Ortodox si-a inceput lucrarile. BORu considera ca sunt necesare modificari serioase in documentele deja eleborate.


Pe 30 septembrie 2014 la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice din Chambésy, în apropiere de Geneva, Comisia Interortodoxă Specială  pentru pregătirea Sinodului Pan-Ortodox și-a început activitatea. Scopul întâlnirii este revizuirea editorială a proiectului de documente ale Sfântului și Marelui Sinod a adoptate mai înainte. 

Decizia de a convoca Comisia Interortodoxă Specială pentru pregătirea Sinodului Pan-Ortodox a fost luată de catre întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale în cadrul ședinței care a avut loc la Istanbul între 6 și 9 martie 2014

Cu binecuvântarea Patriarhului Moscovei și al Întregii Rusii, Chiril, Biserica Ortodoxă Rusă este reprezentată în această întâlnire  de o delegație condusă de Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, presedintele Departamentului de relații externe bisericești. De asemenea, fac parte din delegație protopopului Nicolae Balashov, vice-presedinte al Departamentului, și diaconul Anatole Tchouriakov (ca traducator), asistent în cadrul aceluiași departament. 

Adresându-se membrilor comisiei, care s-au reunit sub președinția Mitropolitului Ioan de Pergam (Patriarhia Ecumenică), Mitropolitul Ilarion a transmis salutul și cele mai bune urări ale Patriarhului Moscovei și al Întregii Rusii, Chiril, afirmând că Preafericirea Sa "a participat personal de mai mulți ani, în calitate de președinte al Departamentului pentru Relații externe al Patriarhiei Moscovei,  la procesul Sinodului Pan-ortodox. Acum, ca Patriarh al Moscovei și al Întregii Rusii, el continuă să acorde o atenție personală la această problemă inter-ortodoxă de cea mai mare importanță". Subliniind că "viitorul Sinod nu poate fi numit ecumenic, că nu poate fi plasat la același nivel ca cele șapte Sinoade Ecumenice, pe care se bazează sfânta noastră credință ortodoxă," reprezentantul Bisericii Ortodoxe Ruse și-a exprimat, totuși, dorinta ca Sinodul Pan-ortodox, a cărui pregătire dureaza de peste cincizeci de ani, să devină "un eveniment care unește Bisericile noastre, care poate sa lumineze pozițiile comune cu privire la anumite probleme contemporane aduse pe ordinea de zi a viitoarului Sinod." De asemenea, Biserica Ortodoxă Rusă "acordă o mare importanță în procesul de pregătire" și consideră ca un act important lucrarile Comisiei Speciale, care va revizui documentele elaborate anterior, considerând că "nu numai editarea ci, de asemenea, aportul unor modificari serioase" este necesar și "care vor prezenta cu adevărat textele în cauză".

În particular, atunci când se lucrează pe documente cu privire la problemele legate de relațiile inter-creștine, este esențial să se ia în considerare pe deplin "schimbările majore", care au avut loc în ultimele decenii "într-o serie întreagă de comunități protestante care sunt membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor; numeroase dintre ele fiind, care s-au angajat pe calea liberalizarii doctrinei și învățături morale; cu multe dintre ele, noi oprind acum, practic, dialogul". 

Documentele Sinodului trebuie să marturiseasca în mod clar că participarea creștinilor ortodocși în lucrarile de organizare inter-creștine "se bazează pe convingerea noastră fermă că numai Biserica Ortodoxă este cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească", a declarat președintele Departamentului de Relații externe eclesiale. 

Mitropolitul Hilarion și-a exprimat, de asemenea, regretul profund față de faptul că reprezentanții Bisericii Ortodoxe a Cehiei și Slovaciei nu au fost invitați la ședința Sinodului. El a sperat revizuirea acestei decizii de către partea care a facut invitatiile, altfel fiind imposibilă buna executare a hotărârii adunării întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale de la Istanbul, cu privire la luarea tuturor deciziilor, în cadrul pregătirii Sinodului Pan-Ortodox, pe baza consensului tuturor delegațiilor Bisericilor locale autocefale, egale în drepturi. 

Activitatea Comisiei speciale se va încheia pe 3 octombrie.


Traducere dupa: Ortodoxie.com,  La commission spéciale inter-orthodoxe pour la préparation du Concile panorthodoxe a commencé ses travaux