duminică, 5 octombrie 2014

Parintele Dumitru Staniloae: "Binele se cunoaste numai in dialogul iubitor cu celelalte persoane, in infranarea egoismului si mandriei"

 

Cunoasterea binelui prin practicarea lui in comuniune


Alegand, din mandrie, cunoasterea individualista rationala si obiectuala a realitatii, Adam a aplicat-o pe aceasta si in chestiunea binelui. Dar binele si chiar existenta in afara comuniunii cu subiectul divin si cu subiectele umane are un caracter dubios, si deci si cunoasterea lui e dubioasa. Aceasta afunda fiinta noastra intr-o tristete imensa. Cazut in mandria lui, Adam a vrut sa decida de la sine ce e bine si ce exista. Binele si existenta sunt reduse astfel la starea de obiecte ca sa poata incapea in limitele ratiunii ingustate si mandre a insului singuratic. Ele sunt adaptate intereselor si placerilor momentane si strict egoiste. Binele si existenta adevarata nu se cunosc insa si nu se experiaza deplin decat in relatiile iubitoare cu celalalt, ca sa descoperi alte puncte de vedere si sa cunosti noutatea lui necontenita. Trebuie sa-l asculti ca sa vezi ce asteapta si el de la tine, ca sa cunosti nu numai existenta lui deosebita de a lumii, ci si ce bine asteapta el de la tine. Propiu-zis in aceasta sta binele pe care-l asteapta de la tine si tu de la el: in a fi unul pentru altul izvor de noutate, de comuniune, de iubire. 

Raul nu mai e rau, cand altul comunica cu tine si tu cu el. E un bine sa fii cu altul "si la bine si la rau". Raul e coplesit in comuniune, caci aceasta e o implinire de fiinta. Dar binele nu mai e bine cand il impui altuia, dar nu-l iubesti pe acela, cand te tii departe de comuniunea cu el. Celalalt are lipsa propiu-zis de iubirea ta, si tu de iubirea lui. Prin aceasta ii dai totul si-ti da totul. In nevoia altuia de iubirea ta constati ca existi cu adevarat, iar in nevoia ta de iubirea lui, constati ca acela exista intr-un mod superior obiectelor; constati ca te implineste, si prin aceasta experiezi binele. Dar prin aceastea consati ca tu existi intarind pe altul in existenta, si altul exista intarindu-te pe tine in existenta. Iar iubirea inseamna ramanere in comuniune. 

Aceasta e si adevaratul bine pentru fiecare partener de comuniune. Un bine experiat in izolare individuala nu exista, sau nu e ceva de durata. Binele e raspunsul celuilalt la necesitatea ta de iubire si raspunsul tau la necesitatea aceluia. Binele e excercitiul continuu si in relatie concreta a responsabilitatii omului fata de semeni. Binele rezulta dintr-o adevarata cunoastere, iar aceasta e cunoasterea in comuniune. Ratiunea adevarata e totodata cuvant, e comunicare, e participare la realitate, din care cea mai inalta este cea personala. Ratiunea solipsista nu e decat o frantura de ratiune. Ea devine intstrumentul tuturor sofisticarilor in folosul pornirilor egoiste si mijlocul de justificare a oricarui rau. 

Dupa invatatura crestina, daca eu ma orientez numai dupa ratiunea mea in a decide ce e bine pentru celalat si pentru mine, fac un uz orgolios si egoist de ratiunea mea si ies din adevar si din bine. Eu nu intaresc existenta mea in acest caz din comuniunea cu celalalt. O astfel de decizie nu-mi poate aduce nicicand un bine pentru mine si pentru celalat, nu poate spori existenta mea din celalalt si pe a celuilalt din a mea. Numai iubirea sau comuniunea in libertate e izvorul binelui; numai ea intareste existenta celor doi in comun; sau numai decizia din si pentru iubire - sau luata in comun din iubire si pentru iubirea reciproca - slujeste binelui adevarat, nu decizia singulara, dupa o norma rationala stabilita individual. 

Potrivit doctrinei crestine, numai cel ce slujeste se mantuieste (Mt. 20 19). Daca vreau sa slujesc prin ratiune binelui meu si a altuia, n-o pot face in nici un caz prin ratiunea mea, ci trebuie sa consult si ratiunea lui, caci fiecare porneste de la alte imprejurari si trebuinte concrete, si in orice caz binele ultim se lamureste in dialog cu acela. Nu trebuie sa supun ratiunii individualiste binele, ci, dimpotriva, sa supun ratiunea individualista binelui, sau ratiunii superioare a comuniunii din iubire; sa supun iubirii ratiunea

Dar din Geneza rezulta ca prin gustarea pomului cunostintei binelui si raului omul a voit sa cunoasca numai un bine si un rau al sau in raport cu natura, cu o natura fata de care omul nu simte datorii, nu simte o responsabilitate. Numai fata de persoane simte omul o responsabilitate; si binele consta nu in a profita de natura ca obiect, ci in achitarea de aceasta responsabilitate sau de datoriile fata de oameni si in folosirea naturii in acest scop

Un bine conceput numai ca profit individual de la natura e un bine inferior, trupesc, egoist, nu e un adevarat bine nici chiar pentru cel ce-l concepe astfel, caci nu-l dezvolta pe ins spre omul personal.  

Binele se realizeaza numai din exercitiul unei responsabilitati, sau din implinirea unor datorii fata de alte persoane care au nevoie de ajutorul meu pentru a se dezvolta, cum am eu nevoie de ajutorul lor. Binele este ceea ce trebuie sa se faca, nu ceea ce este. Deci e ceva deosebit de rationalitatea naturii, socotita numai in ceea ce este, si nu in ceea ce ea cere  sa devina prin oameni, pentru a duce pe oameni mai presus de ea si de fiecare din ei. Binele consta in a iubi pe altul ca pe tine insuti. 

Binele se manifesta prin mijlocirea naturii in fapte ale unora pentru altii. Fructele naturii trebuie prelucrate si date si altora, nu folosite in mod egoist. De aceea Dumnezeu da oamenilor, dupa cadere, ca terapeutica, asceza muncii. La aceasta s-a adaugat crucea durerii, care spiritualizeaza si mai mult bucuria de cele sensibile. Femeia primeste darul pruncilor, in dureri (Sfantul Maxim Marturisitorul, Raspuns catre Talasie, 21).

Binele se cunoaste numai in dialogul iubitor cu celelalte persoane, in infranarea egoismului si mandriei. Un bine pe care l-as impune altora conform ratiunii mele n-ar avea nici o forta transformatoare. Desigur, binele se impune totusi, insa in alt fel: cand iradiaza ca o forta realizata din partea unui subiect care a devenit el insusi bun, cand se manifesta ca iubire a acelui subiect fata de celelalte persoane. Binele iradiaza in modul cel mai accentuat si fara intrerupere din partea persoanei supreme, care e supremul bine din eternitate. 

Numai din binele care iradiaza in persoanele umane din acea persoana suprema aceasta se simt sustinute in pornirea de a realiza binele intre ele prin comuniunea tot mai dezvoltata.

Binele este o necesitate a naturii umane, si forma lui concreta se traieste si se stabileste de persoanele umane in relatia lor de fiecare data, dar si in functie de relatia lor cu imperativul neconditional care se impune ca bine etern, existent si continuu comunicat, al unei persoane supreme. De aceea, porunca iubirii e data de Hristos, asociata cu iubirea de Dumnezeu. In modul acesta se realizeaza asemanarea oamenilor cu Dumnezeu. Imperativul binelui nu-l poate impune o natura, ci o persoana suprema, prin faptul insusi ca ea insasi se manifesta in relatiile cu noi ca buna in chip neincetat si fara scadere. Acest imperativ e acceptat de mine numai pentru ca e o chemare la iubire, ca raspuns la iubirea ei.

Fara simtirea acuta a acestui imperativ al binelui, cresterea noastra in bine nu are putere sa se realizeze. Nimenea nu reuseste sa impuna binele in relatia cu altii decat prin stapanirea pornirilor inferioare din sine, care au un caracter violent egoist. Refuzand pozitia de subiect ascultator si raspunzator in dialogul cu Dumnezeu, cel ce face bine tuturor si-i cere implinit de toti intre ei, creatura constienta si-a slabit pozitia de fiinta raspunzatoare si fata de semenii sai, afirmandu-si pornirile inferioare si nedialogice ale egoismului.

Creatura constienta a refuzat inca din rai realitatea adevarata a binelui, ca raspuns pozitiv la cererea Celui ce face tot binele, sau ca raspuns pur si simplu la cererea acelor ce au lipsa de iubirea ei, alegand falsul bine al placerii egoiste, stoarsa naturii, si a respins de la inceput dialogul sau comuniunea ca bine adevarat pentru falsul bine, care e rod al exploatarii obiectului in interese pur egoiste. Criteriul de apreciere a binelui nu i-a mai fost cererea de iubire a celuilalt si, mai presus de toate, a Celui ce face el insusi tot binele, ci pofta egoista, dand un temei rational unei porniri nerationale, si care foloseste in mod egoist ratiunea pentru a justifica poftele egoiste. Creatura constienta a pervertit prin aceata ratiunea; a devenit sofista. Punand fiecare ins, ratiunea si munca sa, in slujba egoismului, in loc ca ratiunea sa mai serveasca armoniei, a servit luptei si dezbinarii. Fiecare a voit sa porunceasca celorlalti pentru a si-i aservi. 

Fiecare s-a saracit spiritual, nemaivrand sa asculte de vederile celorlalti, sa-i cunoasca cu adevarat, sa se deschida lor, sa se imbogateasca de la ei spiritual, pentru ca a voit sa se imbogateasca numai din expluatarea lor turpeasca prin silnicie, nu din darnicia benevola a iubirii lor. De la vointa de a se folosi de natura sensibila fara munca, a inaintat la vointa de a avea aceste roduri prin munca altora.

Sarcia spiritului a adus slabirea si moartea lui, ceea ce a avut ca urmare coruperea naturii si moartea fizica. Dezobisnuindu-se sa mai vada pe ceilalti ca subiecte libere si iubitoare, devenindu-i acelea opace pentru dezinvolturile spirituale ale existentei, nemaintelegand valoarea infinit superioara a subiectului uman fata de obiect, si nerespectandu-l, omul n-a mai inteles nici calitatea de subiect al fundamentului intregii realitati, reducand-o si pe aceea la nivelul coborat al unei substante, al unei legi, al unui obiect disponibil cunoasterii sale egoist-agresive. Redus la sine insusi ca realitate centrala, in mijlocul unei lumi mute si surde, nelibere si inconstiente, creatura constienta nu s-a mai inteles nici pe sine, fara o pornire oarba spre satisfactii biologice, privind ca la o ciudatenie si ca la un factor deranjator al vietii la spiritul din sine, ca la ceva contrar naturii, ca la o excrescenta nenaturala, de care nu trebuie sa tina prea mult seama. 

Iesind intr-o anumita masura din dialogul clar cu Dumnezeu, creatura constienta a pierdut ocazia de a cunoaste sensul de cuvant al lui Dumnezeu pe care il are lumea si cuvintele Lui nesfarsite si indumnezeitoare in legatura cu cuvantul de baza al creatiunii si inflorirea de sensuri tot mai inalte pe urzeala de sensuri a lumii.

Sursa: Trairea lui Dumnezeu in Ortodoxie, de Dumitru Staniloae, Ed. Dacia XXI, 2010


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu