duminică, 30 noiembrie 2014

Declaratia comuna integrala, a Papei Francisc si a Patriarhului Bartolomeu, semnata la Istambul (text si video)



Papa Francisc:

Vreau să asigur pe fiecare dintre voi că, pentru a atinge obiectivul dorit al unitătii depline, Biserica Catolică nu intenționează să impună vreo cerință, decat cea a marturisirii de credință comună, și că suntem pregătiți să cautam împreună, în lumina învățăturii Scripturii și a experienței primului mileniu, modalitătile prin care să garantam unitatea necesară a Bisericii în condițiile actuale: singurul lucru pe care il vrea Biserica Catolică, și pe care il caut, ca Episcop al Romei,  "Biserica, care are întâietate în caritate", este comuniunea cu Bisericile Ortodoxe.


 Declaratia comuna integrala, a Papei Francisc si a Patriarhului Bartolomeu

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Impresionanta marturie a doamnei preotese Emilia Şpan, mama PS-lui Siluan, despre Parintele Arsenie Boca si despre nasterea de prunci

În grija lui Dumnezeu

Mărturia doamnei preotese Emilia Şpan


Ce bucurie să întâlneşti un om ca doamna preoteasă Emilia Şpan! Fiică de preot, soţie de preot, mamă a şase copii, trăieşte azi la Sibiu, pe strada Xenopol, aproape de Catedrala Mitro­politană, fericită când e înconjurată de cei 13 nepoţi. L-a cunoscut şi l-a ascultat pe marele înduhovnicit dăruit de Dumnezeu popo­rului nostru în veacul XX: Părintele Arsenie Boca.

Preotul din vis


M-am născut în Munţii Apuseni, în comuna Bu­cium-Cerbu, în 1938. Du­pă absolvirea Şcolii Peda­gogice din Abrud, în 1956, am ajuns educatoare la o gră­diniţă din Lupşa, pe valea Arieşului. Acolo l-am cu­noscut pe Gheorghe Şpan, care era student la "Teologia” din Sibiu. Abia terminase anul I. Fa­milia lui era din Hădărău, un sat al comunei Lupşa. Ne-am sim­patizat, ne-am împrie­tenit şi, după ce Gheorghe a absolvit facul­tatea, în 1959, ne-am că­să­torit, deşi un membru de partid, şeful secţiei de în­văţă­mânt, mă avertizase că fac o mare greşeală şi-mi "pro­feţise” că peste zece ani nu vor mai fi nici preoţi, nici biserici. A fost hirotonit de Preasfinţitul Teofil Herineanu, Epis­copul Vadului, Feleacului şi Clujului. L-a trimis să slujească la Ciuruleasa şi So­haru, două localităţi de lângă Abrud, fără să fie recu­noscut de stat, fără salariu. Am locuit la tatăl meu, care era şi el preot, la Bucium-Cerbu. Acolo a venit pe lume şi prima noastră fetiţă: Mirela. În 1961, soţul meu a fost recunoscut ca preot şi oficial şi trimis la Scări­şoara, în mijlocul Apusenilor. Un sat risipit, cu oameni săraci, dar buni la suflet. Bucuroşi că au preot, ne aju­tau. Nu cu bani, că n-aveau, ci cu de-ale gurii: lapte, smântână, ouă, grâu... Am stat acolo şapte ani, timp în care s-au născut alţi doi copii: Georgeta şi Mirel. Ţi­neam pe-atunci legătura cu un ieromonah, Gherman Baciu, călugăr care fusese dat afară de la mânăstirea din Alba-Iulia în 1959, în urma decretului 410. El ne încuraja, ne sfătuia.
 
La Scărişoara, de la femeile care treceau muntele şi mergeau la Mânăstirea Râmeţ, am auzit prima oară despre un Părinte Arsenie.
 
În 1968, Mirela s-a îmbolnăvit şi avea nevoie de un tratament la spital. La Cluj, unde am stat cu ea şase săptămâni, doctorii ne-au sfătuit să plecăm de pe Valea Arieşului, unde se exploata uraniu, care putea să-i facă rău. Soţul meu i-a scris Înalt Preasfinţitului Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, care l-a sfătuit să ceară imediat transferul la Gura Râului, lângă Sibiu, unde era vacantă o parohie. Aşa am ajuns în această localitate din Mărginimea Sibiului, cu oameni înstă­riţi, unde în 1970 s-a născut al patrulea copil: Ci­prian.

 Mama Înalt Preasfinţitului Nicolae, Letiţia Mla­din, care era la fel ca mine din părţile Abrudului, de la Roşia Montană, mi-a zis: "Tu trebuie să-l cunoşti pe Părintele Arsenie!... La Catedrala din Sibiu am întâlnit mai multe femei care îl cunoşteau şi care mă îndemnau şi ele: "Roagă-te, că te ajută Părintele să ajungi la el!”. Voiam să-mi clarific unele nelămu­riri. Aveam patru copii şi erau contradicţii între mine şi ru­dele mele. Mă certau: cum îndrăznesc eu să nasc atâţia copii?! Chiar mama îmi spunea: "Voi nu vedeţi cât îi de greu?! Voi nu vă puteţi descurca acuma, că-s copiii mici! Ce veţi face când vor fi mari?!”...

Doream din suflet să ajung la Părintele Arsenie. M-am tot rugat. În 1973, pe 8 mai, când Biserica îi săr­bătoreşte pe Sfântul Ioan Evan­ghelistul şi pe Sfântul Arsenie cel Mare, soţul meu urma să facă Sfânta Liturghie şi n-avea cântă­reţi la strană, la Gura Râu­lui. Mi-a zis: "Hai, vino tu!”. I-am po­vestit că noap­tea am visat cum am ajuns la Părintele Arsenie Boca şi i-am spus toate durerile mele sufle­teşti. El mi-a zis să citesc Sinaxa­rul, în loc de pri­ceas­nă. Am citit şi m-a sur­prins cum era descris Sfân­tul Arsenie cel Mare, care a trăit acum 1600 de ani: înalt, cu trupul mlădios, dar uscăţiv, cu părul alb, cu înfăţişare de înger... Aşa vă­zusem în vis un preot despre care eram convinsă că e Părintele Arsenie Bo­ca: înalt, zvelt, îmbrăcat într-o reverendă deschisă la culoare. Avea ochi fru­moşi, albaştri-verzui. Şi din ochi săi ieşeau raze. Aşa l-am văzut în vis.

În Orlat, localitate ve­cină cu Gura Râu­lui, era o călugăriţă, maica Macrina, care trebuia să tri­mită foiţă de aur pentru icoane Părintelui Arsenie. Era dintre mo­nahiile scoase abuziv din mânăstiri, în anii '50 ai veacului trecut. Fusese la Mâ­năstirea Vladi­mireşti. Ea nu putea să meargă la Părintele Arsenie pentru că era urmărită şi a trimis-o pe femeia la care locuia. Am aflat şi i-am zis: "Mama Oană, întrebaţi vă rog pe Părin­tele, nu mă primeşte şi pe mine?”.

S-a dus la Drăgănescu, aproape de Bu­cu­reşti, unde se afla atunci părintele, şi i-a spus că preoteasa de la Gura-Râului vrea să-l cu­noască:
- Care, mă? - a zis Părintele Arsenie. La Gura Râu­lui sunt doi preoţi. 
- Soţia Părintelui Şpan. 
- Spune-i, măi, să vină! Da' să-mi aducă un bilet de la soţu-său, să ştie şi el unde vine.

O întâlnire binecuvântată


Într-o zi de joi, cum propusese Părintele Arsenie, cu un tren care pleca de la Sibiu la miezul nopţii, am pornit spre Bucureşti. Soţul meu, Gheorghe, m-a înso­ţit. Toate drumurile ne-au fost deschise. Întâlneam per­soane care ne indicau ce tramvai şi ce autobuz să luăm, până unde să mer­gem. Am ajuns dimineaţa în satul Drăgănescu şi am intrat în biserică. Era în şantier, se lucra la pictură. Şi dacă am văzut că nu-i nimeni, ne-am pus în genunchi la o icoană a Maicii Domnului, în stânga, şi am început să ne rugăm amândoi, fiecare în felul său. Eu am zis în sinea mea: "Doamne, de ce-oi fi venit eu aici, să vadă şi Părintele ce netrebnică şi păcătoasă sunt!?”. Şi plângeam. Dintr-o dată, auzim o voce: "Care-i, măi, acolo, care plânge şi nu vrea să vină?...”. Am rămas surprinsă. Vocea s-a auzit din altar. Ne-am ridicat. Soţul meu s-a dus şi a schimbat câteva cuvinte cu cel care vorbise şi care era urcat pe schelă. Am auzit vocea aceea spunându-i: "Hai, măi, că eşti pe cal!”. Adică putem comunica. Apoi, adre­sându-mi-se: "Hai şi tu, să-ţi văd faţa!”. M-am dus către altar şi am dat la o parte perdeaua de la uşa dia­conească din stânga. Atunci l-am văzut pe Părintele Arsenie, sus pe schelă, unde picta. Şedea pe un scaun, îmbrăcat cu un halat alb. Era preotul pe care-l văzusem în vis. L-am salutat şi Părintele mi-a zis: "Ai faţă lu­minoasă!”. Apoi m-am retras.

 Între timp a început să vină lume, până când aproa­pe s-a umplut biserica. Părintele Arsenie a coborât de pe schelă. Avea atunci 63 de ani. Era cărunt, cu barba albă, scurtă, înalt, suplu şi drept. M-a impresionat ţinu­ta sa. Îmi amintesc că a zis: "Să faceţi copii, că altfel femeile fac cancer. Cel puţin trei-patru copii, ca femeia să fie sănătoasă, să nu aibă probleme!”. Eu am gândit: "Apăi eu îs bine, am patru copii”. I-am arătat o foto­grafie ca să-i demonstrez că am patru copii, o poză în care eram cu soţul, mama mea şi copiii. S-a uitat şi a zis: "Tu!... Tu să mai naşti un copil!”. Am zis: "Dac-o vrea şi Dumnezeu...”. I-am spus că am avut o sarcină care s-a întrerupt, fără vreo intervenţie dinafară, fără să vreau: "Tu! Să trăieşti viaţă normală, fie să mori la dato­rie! Adică: nici abuz, nici refuz”.

Am înţeles că nu e bine să mă feresc a avea copii, ci să am o viaţă conjugală normală. Şi uitându-se la fotografie a adăugat: "Tu! Ai grijă, n-asculta sfaturile soacrei, dar cinsteşte-o ca pe o mamă! Ştii de cine zic?... De maică-ta!”. Pentru că mama se gândea să ne fie mai uşor, să nu avem atâţia copii. Am luat aminte la sfatul Părintelui Arsenie. Tot atunci ne-a zis, vorbind natural: "Tatăl meu o plecat în America. Mama n-o mai vrut să se culce cu tata, când era însărcinată cu mine. Şi el o plecat. Bine o făcut, că s-o întors şi ne-o adus bani”. Adică, în timpul sarcinii, viaţă curată! Copilul să nu fie deranjat când e în pântece. "Măi, şi animalele respectă perioada aceea, dar omul...”.

Ne-a mai povestit că mamei sale îi plăcea mult o icoană pe care o punea pe masă şi zicea: "Vai, ce mi-ar plăcea să am un copil care să ştie să picteze icoane!”. Aşadar, trăirea pe care mama o are în timpul sarcinii e moştenită de copil.

Ca să trăiţi!


După un timp, am rămas însărcinată şi ne-am dus din nou la Părintele Arsenie. Soţul meu i-a spus că toţi cei din familie se opun: "Nu vedeţi cât îi de greu! Să mai faceţi un copil?!”... S-a supărat Părintele şi-a zis cu hotărâre: "Măi, ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi!”.

 N-am înţeles atunci ce voia să spună. După mulţi ani, o femeie care a fost la Drăgănescu mi-a povestit că Părintele i-a zis: "Mai aveţi trei-patru ani”. Încă trei-patru ani în care ea putea naşte copii. "Să mai naşteţi un copil, că dacă nu...”. Şi le făcea semn cu degetul cum le faci copiilor. Asta însemna: că dacă nu, o să moară! Era împreună cu soţul ei, care n-a fost de acord: "Să ne facem de minune!? Noi, acum, la vârsta noas­tră, să mai facem copii?!”... Nu l-au ascultat. Şi exact pe la vârsta de 43-44 de ani, până când ar mai fi putut face copii, soţul ei a murit. Părintele ştia dinainte. Ne spunea: "La mine nu trebuie să veniţi de multe ori. O dată, şi să ascultaţi!”.

În anul 2001, soţul meu a făcut un infarct. Era ca şi condamnat la moarte. Aici, la Sibiu, doctorii îi spuneau fiicei mele, Georgeta, care e medic: "Pregăteşte fami­lia!”... Şi ea era cu chibrituri şi lumânare în buzunar. Şi am zis: "Nu! Îl ducem la Târgu-Mureş!”. Şi s-au des­chis toate uşile: elicopterul SMURD - liber, masa pentru intervenţia chirurgicală, pregătită. Şi mi-am dat seama abia după ce soţul meu şi-a revenit că a fost minunea lui Dumnezeu şi ajutorul Părintelui Arsenie. Pentru că l-am ascultat. Abia după mai bine de 20 de ani, am înţeles ce a vrut să spună prin cuvintele: "Măi, ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi!. Născând copii, lăsân­du-i să vină fără planificări şi avorturi, Dumnezeu te ţine cât să-i poţi creşte şi să te mântuieşti.

Era pe la mijlocul anilor '70, când se petreceau toate astea, şi la două luni şi jumătate, sarcina aceea s-a întrerupt. Eu n-am ştiut. Pe la 5 luni, m-am dus la Cluj, la un doctor în vârstă. Mi-a zis că sarcina s-a oprit din evoluţie. I-am spus că n-aş vrea să mor, pentru că am patru copii. Mi-a zis: "Doamnă, dacă n-ai murit până acuma, nu mai mori. Într-o zi, elimini ceva”. Aşa a fost, am pierdut sarcina aceea. M-am dus la Părintele Ar­senie şi i-am povestit. Mi-a zis: "Ăsta-i unul la o mie de cazuri, să scapi fără să faci septicemie!”.

Decât să omori, mai bine mori!


După un timp, cercetându-l din nou, Părintele Ar­senie mi-a spus: "Decât să omori, mai bine mori!”. Pă­rin­tele vorbea hotărât. Nu mai lăsa loc de comen­tarii. Au mai trecut un an jumătate-doi şi am rămas iar însărcinată, cu o fetiţă care a murit cu trei zile înainte de a se naşte. Totuşi, am scăpat fără să fac septicemie, fără să fac temperatură. Şi iar m-am dus la Părintele, plângând. La Drăgănescu era lume multă şi un bărbat a spus: "Părinte, soţia mea a rămas de multe ori însăr­cinată şi abia la a noua sarcină a trăit copilul”. Am auzit, dar nu mă gândeam la mine. A venit Părintele şi a pus mâna pe mine, zicând: "Auzi, tu!? Mă, dacă fa­ceţi ceva - adică avorturi - suferă copiii! Trece păcatul şi asupra lor şi vor trebui să-l ispăşească. Mă, salvaţi ce se poate salva, ca la incendiu!”.
După un timp, am rămas din nou însărcinată. La noi, la Gura-Râului, a venit un călugăr de pe la Bucu­reşti, care avea diabet. L-am invitat la masă. Trebuia să fac mâncare, să ajung şi la biserică, şi apoi repede să-l servesc. Fiind tot pe fugă, m-am încălzit, a venit o ploaie şi vremea s-a răcit. Seara am făcut temperatură. După o săptămână, am ajuns la spital. Am pierdut sar­cina iar. M-am dus încă o dată la Dră­gănescu. Părintele Arsenie lu­cra pe schelă şi nu vorbea cu ni­meni. Părin­tele Savian Bunescu citea un paraclis. Eu, stând acolo în biserică, plângeam în surdină şi mă rugam: "Părinte Arsenie, aju­tă-mă! Dacă poţi, ajută-mă, că nu mai pot!”. Mă rugam ca unui sfânt. Şi plângeam. Şi s-a oprit Părintele din lucru şi s-a uitat la mine.

Când s-a dat jos, soţul meu s-a dus la el şi au schimbat două-trei cuvinte. Era cu noi şi fiica noastră cea mare. "Hai să-i sărutăm mâna!” - i-am zis. Ne-am dus re­pede şi i-am sărutat mâna. Mi-a zis: "Tu! Tu să nu ţii posturile după călindar”. Să nu ţin posturile după calendar, pentru că eram mai slăbuţă. Probabil ştia că urmează o nouă sarcină şi mă sfătuia să mănânc mai bine. S-a urcat din nou pe schelă şi înainte să plecăm, ne-a făcut un semn cu mâna: "Înainte, înainte!”. Asta însemna: Mergi drept, cum ţi-am zis. Cu Dumnezeu, înainte!

Am venit acasă. Eram în Postul Paştilor şi mi-am zis: "Şi dacă mor, eu ţin post”. A trecut Postul cel mare şi după un timp aud o voce, pe 8 mai: "Eşti însărci­nată!”. După câteva zile s-a confirmat. Şi a venit cine­va care ne-a spus un cuvânt de la Părintele: "Acolo-i pus să se nască!”. Şi, într-ade­văr, această sarcină, a noua, am dus-o la bun sfârşit şi s-a născut, în 1979, Emilia, al cincilea copil. E cea mai înaltă şi mai voinică dintre toţi copiii. Pe urmă, în 1981, a venit pe lume Maria.

Cunoscătorul gândurilor


Mergeam cu trenul şi ziceam în sinea mea: "A­cum am ce să-i spun Părin­telui, că am şase copii!”. Până la 43 de ani, am tot născut. Când am ajuns la biserica din Drăgănescu, Părintele ne-a spus pilda cu Vameşul şi fariseul. Şi mi-am dat seama: eu îs fari­seul. Că mă duceam cu lau­dă. Ştia ce gândim. Atunci mi-a zis doar două vorbe despre fetele cele mari, uitându-se la o fotografie: "As­tea-s de mărit!”. Adică de măritat.

Am venit acasă şi am plâns: "Părinte! Dacă mă auzi, Părinte, trimite-mi şi mie un cuvânt, să ştiu că-i pen­tru mine”. A fost soţu-meu la Sibiu, la Catedrală, s-a închi­nat acolo şi o doam­nă aştepta să dea cui­va în dar Cărarea Îm­părăţiei, lucrarea Părintelui Arsenie, în manuscris. Şi i-a dat-o lui. Când mi-a adus-o acasă, atât de mult m-am bucurat! Când am citit că Dum­nezeu iubeşte pe păcătos mai tare de­cât sfântul pe Dum­ne­zeu, nu mă puteam opri din plâns!... Ci­team pe nerăsuflate. Citeam şi reciteam! Pe urmă, am primit un alt manu­scris, cu predici. La Gura Râu­lui, în fiecare dumi­nică, Gheorghe le spunea credincioşilor ceva din Cărarea Îm­­părăţiei. Scrieri ex­traordinare!

La Drăgănescu, am fost de faţă când un bărbat din­tr-o fa­milie care-l cunoştea pe Părintele din tine­reţe a pomenit de Izvorul Părin­telui Arsenie de la Sâmbăta, despre care lumea spunea că are apă cu pro­prietăţi tămăduitoare: "Părinte, mă durea stomacul şi am băut apă de la izvor şi mi-a trecut. Sora mea a băut şi ea şi i-a făcut bine. Fratele meu o băut, da' nu s-o vinde­cat”. "Măi, ăla nu mă iubeşte”, a zis Părintele Arsenie.

Am avut şi eu nişte dureri la rinichi şi când am fost la Dră­gănescu, am băut apă dintr-o gă­leată care era în biserică. Poate era apă sfinţită, şi mai târziu mi-am dat seama că de atunci am scăpat de dureri. Altădată, a zis unui bărbat care era foarte bolnav: "Tu să te pregăteşti să predai”. Adică să-şi încheie so­cotelile cu viaţa asta pământeas­că. Maica Macrina a povestit că unei călu­găriţe i-a zis tot aşa, metaforic: "Toamna florile se ofilesc şi mor. Auzi, tu?!”. I-a dat să înţeleagă că nu mai are mult de trăit. Şi, într-adevăr, în toamna acelui an, a murit acea maică.

 Am fost de faţă când, în curtea parohială de la Dră­gănescu, au venit doi tineri, soră şi frate, care l-au întrebat:
- Părinte, avem în jur de 30 de ani. Ce să facem? Să ne căsătorim sau nu?
- Cine poate să nu se mai căsătorească. Timpul s-a scurtat.
Apoi, privind către el, îl întreabă:
- Da' tu câţi copii ai?
- Părinte, eu nu-s căsătorit.
- Eu nu te-am întrebat dacă eşti căsătorit sau nu. Câţi copii ai în sat?
- Doi.
- Da' tu le porţi grijă?... Mă, să ai grijă de ei, să aibă ce mânca şi ce îmbrăca!
În faţa Părintelui Arse­nie nu te puteai ascunde, că citea în tine ca-ntr-o carte. Ne-a zis odată, la plecarea de la Drăgănescu: "Mă, lăsaţi-vă, mă, în gri­ja lui Dumnezeu!”.

Lucrarea dumnezeiască


Am fost odată la Părin­tele Arsenie, doar ca să-l vedem. Era destul dacă-l vedeam şi eram liniştiţi un an. Aşa o putere ne dădea! Ştiind că nu-i uşor să creşti şase copii, ne-a zis: "Lasă, copiii îşi câştigă ei!”. Adi­că îşi câştigă ei cele ne­ce­sare traiului. Şi aşa a fost. Noi n-am avut nici casă, nici maşină, n-am avut nimic, dar din momentul în care am rămas însărcinată cu Emilia, ne-au venit şi din Piatra-Neamţ cunoş­tinţe de-ale Părintelui şi ne ajutau. Oameni care ştiau de Părintele Arsenie din anii '50, de la Mânăstirea Vladimireşti. Veneau s-o vadă pe Maica Macrina şi ne aduceau metri de mate­rial pentru cearşafuri, pentru scutece, pentru haine. Fiecărui copil, când a intrat la facultate, i-au trimis o sumă de bani. Ce oameni cumsecade! Doamna Griza încă trăieşte.

Cu adevărat, am văzut ajutorul lui Dumnezeu! Toţi copiii au avut bursă, au terminat cu bine studiile universitare, şi-au completat studiile în străinătate, unii au şi doctorat. Mirel a ajuns în locul tatălui său, preot la biserica din cartierul Ştrand din Sibiu. Ciprian, băiatul nostru mai mic, a fost şi el cu noi, la Părintele Arsenie. În primii ani după 1989, când era student la Teologie, mă tot rugam: "Părinte, ai grijă şi de copilul acesta, că-i la «Teologie»! Aşa cum te-a trimis pe tine la Athos, fă ceva şi ai milă de el!”. Şi aşa a aranjat Dum­nezeu lucrurile, încât a fost trimis la Institutul de Teologie Ortodoxă "Saint Serge” din Paris. L-a cunos­cut şi pe Părintele Rafail Noica şi a fost tuns în mona­hism cu numele Siluan, căci are mare evlavie la Sfân­tul Siluan Athonitul. Astăzi Ciprian, fiul nostru, este Preasfinţitul Siluan, Episcop al Episcopiei Orto­doxe Române din Italia.

Parohia Părintelui Arsenie


Pe Părintele Arsenie l-am văzut ultima oară în 1988, la Drăgănescu, în curtea casei Părintelui Bu­nescu. Atunci i-a făcut cineva o fotografie. Am aflat apoi că Părintele s-a retras la Sinaia.

 Dacă am face o socoteală, oare cine a mai avut atâţia fii duhovniceşti, cum a avut Părintele Arsenie? Ierarhi, stareţi şi stareţe de mânăstiri, atâţia preoţi, monahi şi monahii şi o mulţime de credincioşi, sunt toţi sub înrâurirea sa. Apăi, parohie ca Părintele Arse­nie n-a avut nimeni: toată ţara!


***

Preoteasa Emilia Şpan este mama Preasfinţitului Siluan, Episcopul românilor ortodocşi din Italia. Fiică de preot din Apuseni, preoteasă, mamă a şase copii, toţi cu studii superioare, între care şi un preot, doamna Emilia Şpan este un model pentru alte preotese, dar mai ales pentru credincioşii care o cunosc. De fapt, întreaga familie este una model, călăuzită de o puternică credinţă în Dumnezeu. [...]
Cum v-aţi cunoscut soţul?
Sunt fiică de preot, născută în Apuseni. A fost o bucurie pentru mine când am întâlnit un teolog, mai cu seamă că în zona noastră nu erau decât preoţi bătrâni. Eram şi eu curioasă să văd cum arată un tânăr teolog. În '56 am terminat Şcoala Pedagogică, iar întâmplarea a făcut să fiu numită în comuna Lupşa. Când am aflat că este un teolog acolo, am dorit să îl văd, să îl cunosc, fără un gând deosebit. Terminase abia atunci anul I. Ne-am simpatizat reciproc, fără promisiuni, ne-am împrietenit, iar prin anul III s-a propus căsătoria şi ne-am logodit. În '59 ne-am căsătorit, dar hirotonia a urmat mai mult în secret, întrucât nu avea stagiul militar. Înaltul Teofil Herineanu, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului la acea dată, a avut curaj şi l-a hirotonit pentru o parohie din Apuseni. A urmat o perioadă grea, întrucât nefiind recunoscut de stat, soţul meu nu primea salariu. Am locuit la părinţii mei, în apropiere de parohia respectivă. Înaltul Teofil ne mai trimitea câte un ajutor. A venit pe lume şi prima noastră fetiţă. Nu a fost uşor. Toată lumea reproşa părinţilor mei: "De ce aţi lăsat-o, în zilele astea, să se căsătorească cu un preot, nu vedeţi cât e de greu?" Cei de la inspectoratul şcolar m-au ameninţat că mă dau afară din învăţământ, ziceau că în zece ani nu vor mai fi nici preoţi şi nici biserici. Eu mi-am dat demisia din învăţământ şi mi-am urmat soţul, pentru că eram mereu ameninţată că o să mă dea afară. După 1961, a trecut perioada aceea grea, iar soţul a fost recunoscut de stat ca preot. La 1 martie a fost dat un decret şi am fost repartizaţi în comuna Scărişoara, judeţul Alba. Un început greu pentru că nu aveam şi noi acolo o cameră, o bucătărie de început, locuiam cu soţia preotului de acolo, care decedase. Pe-atunci ţineam legătura cu un părinte călugăr, Gherman Baciu, care a fost dat afară din mănăstire, de la Alba Iulia, dar el ne încuraja, ne sfătuia, era un sprijin.

"Era o bucurie să merg cu copiii duminica la biserică"

Cum v-au primit oamenii acolo?
Moţii sunt deosebiţi, ne-au aşteptat cu lemne tăiate, chiar şi cu aşchii ca să putem face focul repede. Am simţit o căldură deosebită din partea lor; nu veneau pe la biserică fără să intre pe la noi; majoritatea ne aduceau câte ceva: un litru de lapte sau smântână, sau ouă, erau foarte buni şi darnici. Aşa, ne-am acomodat repede. Nu a trecut un an şi am avut al doilea copil. Femeile mă încurajau văzându-mă ocupată mereu, la aproape un an-doi a venit şi al treilea copil. Pentru noi, copiii au fost o bucurie mare. Nu purtam grija zilei de mâine, ne rugam mereu la Dumnezeu, căci de fiecare dată era o bucurie pentru mine să merg duminica la biserică cu copiii. Erau acolo obiceiuri deosebite, dacă intrai în biserică trebuia să duci o prescure şi o lumânare pe care să le îmânezi preotului la uşa altarului. De Paşte se dăruia un miel viu care, pentru copii, dar şi pentru noi, era o bucurie. Viaţa în parohie era destul de grea, cine cunoaşte Apusenii ştie că sunt case destul de răspândite, împrăştiate pe dealuri. Era câte un cătun aşa de departe că, dacă pleca părintele dimineaţa, abia seara târziu se întorcea. I se aducea un cal şi aşa putea să meargă. Dar căldura cu care ne înconjurau şi tinereţea noastră făceau să nu socotim toate acestea ca pe nişte inconveniente.
Cum aţi ajuns la Gura Râului, lângă Sibiu?
Fiica cea mare s-a îmbolnăvit foarte grav, iar Clujul ne-a recomandat să plecăm de pe Valea Arieşului. Fiind o regiune minieră unde se exploata uraniul, putea să-i facă mult mai rău. Dar nu cred că a fost cauza asta. A fost o anemie hemolitică microsferocitară. După ce am stat la Cluj vreo şase săptămâni, medicii şi-au dat seama - în vremurile acelea nu era aşa cunoscută această boală - şi au recomandat să-i facem o splenectomie, adică să i se scoată splina. Am fost la Bucureşti şi tot aşa ni s-a spus, astfel că am cerut mitropolitului Nicolae Mladin să ne ajute. Chiar aşa i s-a şi adresat soţul meu: "Încotro să ne îndreptăm Înalt Preasfinţite?", fiind şi profesorul, şi duhovnicul lui de altădată. Se vacantase chiar atunci o parohie lângă Sibiu, la Gura Râului; fără să ştim unde este, a făcut o cerere imediat şi a urmat transferul. Aici am stat 22 de ani. La fel ca şi în parohia unde am fost, prin grija părintelui s-au pictat bisericile. La Gura Râului s-a dezvelit şi pictura veche de la o biserică greco-catolică care, iniţial, a fost ortodoxă.

A fost deosebit de frumos aici, ni s-au adăugat alţi copii, al patrulea, apoi al cincilea, al şaselea şi eram foarte fericiţi. Copiii au fost bucuria vieţii mele, chiar dacă trebuia să stau acasă şi să-i îngrijesc. La un moment dat erau patru la Sibiu, nu era uşor să facă naveta, dar când veneau acasă se întâlneau cu atâta drag cu surorile mai mici. Noi ne bucuram de succesele lor, învăţau foarte bine. Cea mare a început şi a terminat ca premiantă la Colegiul "Gheorghe Lazăr" din Sibiu. Toţi au învăţat bine. Fiica cea mare este profesoară, a făcut Facultatea de Fizică, apoi a făcut Facultatea de Educaţie Tehnologică, a făcut şi specializarea în calculatoare, iar acum este profesoară. A doua a făcut Medicină, este medic epidemiolog, al treilea a făcut Teologie şi este preot în Sibiu, al patrulea este Preasfinţitul Siluan al românilor orodocşi din Italia, a cincea fată este asistentă, are doctorat în limbi moderne, iar a şasea, tot aşa, a studiat limbi moderne aplicate, a făcut un masterat şi un doctorat în Franţa, la Paris, legat de antropologia costumului popular românesc din Gura Râului.

Am avut copii buni, nu au fost pretenţioşi, nu ştiau să răspundă, erau respectuoşi. Poate că am fost puţin cam severi cu ei în perioada când erau mici. Am ajuns la concluzia că trebuie educaţi cel puţin până la vârsta de 3 ani, pe urmă se fac corecturi. Nu aveam probleme cu nici unul, erau foarte cuminţi. Au intrat cu toţii la facultate, cu bursă.
Oamenii erau apropiaţi de familia preotului în perioada aceea?
Odată a venit o vecină, voia să facă un avort. Ştiam de la părintele Arsenie că, decât să omori, mai bine mori. Am convins-o şi s-a întors de la autobuz, s-a întors acasă, a născut o fetiţă care, sigur, a fost bucuria ei. Noi mai trimiteam la mănăstiri pomelnice pentru Sfinta Liturghie, ne rugam la Dumnezeu amândoi, toată nădejdea era în mila lui Dumnezeu. La Gura Râului şi la Scărişoara lumea nu ţinea seama de vremurile care erau, îşi ţinea tradiţia creştină şi fiecare mergea înainte, chiar dacă pe ici, pe colo trebuia să fim atenţi la ce vorbim.

"Fie trăiesc o viaţă normală, fie mor la datorie"

Vă puteţi imagina viaţa fără copii?
Nu! Pentru mine au fost cea mai mare bucurie! Întâlnirea cu părintele Arsenie Boca a fost hotărâtoare. Mi-a spus fie să trăiesc viaţă normală, fie să mor la datorie şi mi-a dat şi un curaj, o putere poate nebănuită. Am fost de mai multe ori la el cu nişte probleme, am avut încercări destul de mari, dar rugam pe părintele, rugam pe Dumnezeu, pe Maica Domnului să mă ajute, şi aşa Dumnezeu m-a ajutat.
Câţi membri are familia lărgită?

Două dintre fiice ni s-au căsătorit cu preoţi. Avem în total 13 nepoţi. E o plăcere să se întâlnească, de acum sunt destul de mari şi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a rânduit. Mergeam cu soţul la părintele Arsenie şi adeseori el repeta: "Văduvele şi orfanii sunt ai lui Dumnezeu". Credeam că soţul meu este cel care trăieşte şi eu sunt cea care pleacă prima, dar a fost altfel... Am crezut în puterea lui Dumnezeu în toată vremea. Din punct de vedere material nu mă pot mândri cu nimic, dar nu ştiu de ce, nu am avut niciodată grija zilei de mâine. Am avut încredere deplină în Dumnezeu. Am fost uimită să văd că Dumnezeu ne poartă de grijă şi nouă. Mulţumesc şi Înalt Preasfinţitului Laurenţiu, care ne-a îngăduit să mai stăm în clădirea asta a mitropoliei, pentru că nu am avut casă, dar Dumnezeu ne-a rânduit de toate. Supravieţuim mulţumitor, mai mult nu putem să cerem de la Dumnezeu.
Cum au ales o parte din copii calea preoţiei?
La noi în familie se ştia că duminica se merge la biserică, nu rămâneau copiii acasă sau pe stradă. Acasă erau conversaţii în domeniu, vedeau şi ei care sunt preocupările noastre. Dacă erau prezenţi la Sfânta Liturghie, Dumnezeu a purtat grijă de ei. Noi nu le-am impus "du-te acolo" sau "nu te duce". Fiecare şi-a ales partea pe care o simţea că o poate face. Fiind totdeauna cu noi la biserică, şi lor le-a plăcut. Noi eram severi, se ştia că ce e drept e drept, ştiau regulile, ne-au ascultat mereu, dar fiecare şi-a ales să facă după cum a crezut el. Toată nădejdea ne-am pus-o în Dumnezeu, apoi, cu toţii au avut bursă, au fost şi burse de merit, burse republicane. Copiii noştri nu erau pretenţioşi, erau mulţumiţi cu ceea ce aveau, şi au învăţat bine.

"Toată biruinţa este bazată pe naşterea de copii"

Cum aţi trecut peste greutăţi?
Chiar dacă am avut momente mai dificile, eu obişnuiam să mă rog, să postesc şi între posturi, mă rugam, toată nădejdea mea era în Dumnezeu, în Maica Domnului, în sfinţi. La început ne era foarte greu, nu era material bibliografic ca acum. A fost o minune că l-am întâlnit pe părintele Arsenie şi am primit "Cărarea Împărăţiei" în manuscris. Mergeam des la părintele şi ne sfătuia. Am căutat sprijin la Dumnezeu şi prin mijlocirea preotului. Noi aşa am făcut şi nu ne-am înşelat. Fiecare copil a primit de la Dumnezeu - aşa şi spunea părintele Arsenie, "lasă, îşi câştigă ei" - şi într-adevăr Dumnezeu le-a rânduit la toţi, le poartă grijă la toţi. Niciodată nu m-am îndoit! Dacă era ceva de răbdat, răbdam. Ne rugam şi Dumnezeu le rezolva. Niciodată nu am cerut ca un copil să aibă nu ştiu ce carieră. Adevărul e că am zis: "Doamne, ce n-aş da să am şi eu un fiu călugăr! Doamne, primeşte şi un fiu de preot". Şi, la un moment dat, mi-a spus fiul că se călugăreşte. La început parcă am tresărit, dar deşi m-am bucurat foarte mult, când a plecat la mănăstire, ne-am despărţit mai mult lăcrimând. M-am bucurat foarte mult şi pentru că se întâlnise şi cu părintele Rafail Noica. Am fost fericită de fiecare dată când termina facultatea unul dintre copii, toată viaţa m-am bucurat de ei. Dumnezeu ne-a rânduit aşa, fără să cerem în mod deosebit.
Cum aţi îndruma o tânără preoteasă?
Nu e chiar uşor nici în zilele noastre. Dar şi pe vremea tinereţii mele a fost greu, cum v-am spus. Acum nu mai e la modă să se nască mulţi copii. Cred că tot succesul şi toată biruinţa sunt bazate pe naşterea de copii. Zicea părintele Arsenie: "Măi, dacă nu îi naşteţi la rând, dacă faceţi ceva cu copiii, se varsă păcatul pe cei care sunt în viaţă". Mie mi-a fost teamă, ştiam că nu avem ce să le dăm copiilor din punct de vedere material, atunci nu mi-a rămas decât să lupt, să mă rog, cât mi-a stat în putinţă, la Dumnezeu, să ne ajute cum ştie. După ce soţul meu a murit, a fost foarte greu, e o sfâşiere pe viu. În momentul în care simţeam durerea aceea mare citeam un paraclis, un acatist, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Siluan, Sfântul Ioan din Kronstandt, nu mai ştiu ce nu am citit, cuvinte de îmbărbătare şi, împărtăşindu-mă des, Dumnezeu mi-a dat o putere pe care nu o pot descrie, să depăşesc acele momente, toate cu folos. Ceva mai frumos nu poate să fie decât să fii aproape de Dumnezeu, iar Dumnezeu le rânduieşte toate.

Nu vă spun după cărţi, vă spun din ce am trăit. Aş fi fericită să fie mereu preoţi şi preotese cu credinţă. Însă Dumnezeu pe toţi ne apropie, poate nici noi nu am fost de la început aşa trăitori, dar a avut grijă Dumnezeu să ne dea şi câte o încercare, şi câte un semnal de alarmă, cum e drept, cum e bine, şi noi am biruit.

Dumnezeu este aşa de bun, chiar dacă nu începem aşa de sinceri, are mijloacele Lui de a ne întoarce, de a ne atrage, pedagogia lui. Rugăciunea să nu lipsească.

Nici eu nu ştiu cum am avut curajul să spun atunci că nu pot să slujesc la doi stăpâni. Dar Dumnezeu, chiar în naivitatea aceea a mea, nu m-a lăsat. Trimitea ajutoare Dumnezeu, că m-am cutremurat. Uneori mi-a trimis câte o mătuşă care nu avea copii şi care mă mai ajuta. Mai ajungea câte un pachet, câte un cadou. Eu atât vă spun, ca rugăciunea să nu lipsească preoteselor, dacă s-ar putea. Să aibă curaj să nască copii. Copiii sunt cheia succesului. Eu sunt o preoteasă demodată. Am trăit în anii aceia când se ştia mai mult de Dumnezeu, dar şi acum sunt impresionată de trăirea preoţilor. În zilele astea, soţiile de preoţi trebuie să se încadreze şi cu serviciul şi cu toate. Dar eu am îndrăznit şi mi-a ajutat Dumnezeu.

marți, 25 noiembrie 2014

Un articol din revista britanica "The Economist" evoca separarea Bisericii de Stat in Grecia, in cazul eventualei victorii a partidului de stânga radicală "SYRIZA"


Sub titlul "Biserica și Statul în Grecia spre un nou acord?" revista britanică "The Economist" analizează consecințele unei eventuale victorii în Grecia a partidului de stânga radicală "SYRIZA", condus de Alexis Tsipras: 
"... Sunt tensiuni în aerul rece de toamnă. În afara dificultăților personale cu care se confruntă mulți dintre credincioșii practicanți, din cauza unei crize economice persistente, aceștia fac față unei noi incertitudini în lunile ce vor sa vină, și anume apariția potențială a unui guvern de stânga care este atașat separarii Bisericii de Stat în, ceea ce a fost până acum, una dintre țările cele mai "teocratice" din Europa. După cum este foarte posibil, puterea legislativă prezentă nu va reuși să adune voturile necesare pentru a alege un nou președinte la începutul anului viitor, si vor avea loc alegeri parlamentare anticipate, partidul de stânga SYRIZA, condus de un veteran al mișcarii Tineretului Comunist, Alexis Tsipras, ar putea sa ajunga în capul listei de votare

În cazul bolșevist, încetarea relației dintre Biserică și Stat ar însemna probabil: 
1) a șterge Bisericii Ortodoxe rolul constituțional garantat de "religie predominantă" în Grecia
2) să rezilieze dispozițiile prin care preoții și alte persoane care lucrează pentru Biserică să fie plătite de către Stat, 
3) a pune în ordine și, în unele cazuri, confiscarea vastului portofoliu imobiliar al Bisericii, de multe ori slab definit 
4) oprirea rugăciunilor și a educatiei religioase, ce face parte din programul cotidian al majoritatii elevilor din școlile publice
5) oprirea tuturor scutirilor de taxe pentru instituțiile religioase. 

Cu siguranță exista un număr mare de laici de stânga din Grecia care ar face toate aceste lucruri. 

Într-un moment în care vechile fisuri stânga-dreapta se adanesc din nou, există multe sentimente anticlericale printre socialiștii, ce suspectează conducerea Bisericii de coluziune cu drepta politica si chiar extrema dreaptă. Dar, în realitate, spun oamenii apropiati de lumea relațiilor Biserică-Stat, vechile legături deja se pierd și acest proces ar putea să nu se acceleze atat de mult sub un guvern de stânga radicală. Chiar și acum, sub un guvern condus de conservatori, frecvența cu care preoții sunt hirotoniti și, în consecință numiti pe ștatul de plată al Statului a încetinit considerabil, nu din motive ideologice, ci din cauza reducerilor bugetare impuse la nivel internațional.
În plus, vechia practică de a oferi elevilor doctrina creștină ortodoxă lasă locul la ceva ce seamana mai mult cu "studiul religiilor", dat fiindcă clasele se umplă de emigranții veniti din țări mergand din Albania pană în "China.
 Mai mult decât atât, din diverse motive, un guvern condus de SYRIZA probabil se va abține de la o coliziune frontală cu Biserica. Unul dintre aceste motive este faptul că Biserica a jucat un rol important în furnizarea de produse alimentare, medicamente și alte provizii de bază pentru victimele crizei economice, care ar fi fost altfel într-o stare de disperare. SYRIZA poate sa nu agreeze această stare de lucruri, dar nu poate nici sa o schimbe peste noapte. Un alt motiv este că schimbarea oricarei parti din Constituția elenă este un proces greoi - aceasta nu se poate face în cursul unei singure legislaturi - rezilierea dispozițiilor ce favorizează Biserica și diverse manastiri ar cere o cantitate mare de energie politica și timp. Un alt motiv este faptul că Grecia are o mica, dar înfloritoare, tradiție de "stângism religios", oameni care alătură credința religioasă cu ideile politice radicale, și asta este ceea ce urmărește SYRIZA să exploateze... ".


PAGES WEB: 

Le président de SYRIZA Alexis Tsipras en visite au mont Athos pour rassurer l’Église sur ses privilèges fonciers et fiscaux! 

 

duminică, 23 noiembrie 2014

Parintele Zaharia Zaharou despre "relațiile între oameni în lumina relației noastre personale cu Hristos"



(Video)
Parintele Zaharia Zaharou: Aş dori mai întâi să mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să fiu aici, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan şi să spun cât de recunoscător sunt proniei lui Dumnezeu care m-a adus aici, în seara aceasta. Din păcate nu cunosc frumosul limbaj ortodox al dumneavoastră, limba română şi nu vă pot vorbi în limba dumneavoastră, dar sper ca maica Mariam să mă ajute și să-mi citească lucrarea. 
Am fost sfătuit de prietenii mei români din Anglia să nu întocmesc o lucrare foarte mare, ci să întocmesc ceva îndeajuns de cuprinzător pentru a vă provoca pe dumneavoastră la un dialog. Am ales ca tema conferinţei din seara aceasta să fie „Relațiile între oameni în lumina relației noastre personale cu Hristos", deoarece cred că viaţa veşnică nu este altceva decât relaţia noastră directă cu Domnul nostru Iisus Hristos în această viaţă şi care continuă şi în cea viitoare.

Şi acum o voi ruga pe Maica Mariam să citească cele pregătite, şi îmi cer iertare încă odată pentru neputinţa de a mă adresa dumneavoastră în limba română.
***

„Legăturile personale dintre oameni în lumina legăturii noastre cu Dumnezeu”.


Singurul lucru pentru care omul merită să trăiască şi care dă sens vieţii lui este iubirea.  Desigur, iubirea omenească obişnuită se deosebeşte întru totul de iubirea dumnezeiască şi nu are aceleaşi însuşiri. Ea nu este decât o umbră palidă a iubirii dumnezeieşti. Atunci când iubirea se exprimă la nivel trupesc ea nu este deloc iubire, ci doar mişcare a patimii din noi spre o altă persoană. Câtă vreme iubirea aceasta este stârnită de patima desfătării trupeşti şi a egoismului, ea ucide sufletul şi îl face pe om neputincios în relaţia sa cu Dumnezeu şi prin urmare şi cu semenii săi.

Şi iarăşi, când în mintea şi în sufletul nostru ne formăm o imagine idealistă a iubirii, deoarece ea continua să aibă ca temelie omul cel slab şi pătimaş, cădem într-o şi mai mare înşelare care ne pustieşte duhul şi ne răneşte sufletul, încât cu greu aflăm vindecare. În jurul nostru nu vedem decât tragedii şi legături dezastruoase. Însă gândim că noi o vom scoate la capăt mai bine. Din păcate, nu ne dăm seama de dimensiunile căderii şi neputinţei noastre. Aşteptăm de la semenii noştri, luptaţi de aceleaşi patimi ca şi noi, o iubire desăvârşită şi puternică, lucru pe care noi înşine nu suntem în stare să-l oferim celorlalţi, căci toţi suntem prinşi în strâmtoarea păcatului şi apăsaţi de povara lui. Înşelarea noastră constă în aceea că așteptăm de la cei din jurul nostru, care sunt şi ei făpturi neputincioase şi căzute, să împlinească nevoia noastră înnăscută de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate să o împlinească cu adevărat.
               
Este o înşelare să aşteptăm de la oameni ceea ce numai Dumnezeu poate să ne dea. El este Cel Ce a sădit înlăuntrul nostru setea de iubire şi numai El poate să o potolească. Prin iubire Îl vom cunoaşte şi prin iubire ne vom asemăna Lui. Când suflă vânturile ispitelor lumii acesteia, chiar şi relaţiile ideale, care par neînchipuit de frumoase şi de trainice, se destramă şi în urmă nu rămân decât ruine, care nemângâiat se tânguie, neînţelegând cum de s-a întâmplat aceasta. Însă chiar şi iubirea omenească aşa slabă cum este ea, păstrează ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeieşti. Ea se dăruieşte pe sine până la capăt, trăieşte înlăuntrul fiinţei iubite, în jurul căreia îşi clădeşte întreaga fericire şi întreaga viaţă. Însă când omul o trădează, atunci iubirea aceasta omenească se năruie şi se pustieşte. Nimic nu mai rămâne din simțămintele frumoase şi puternice de mai înainte, iar rana este atât de adâncă încât întreaga fiinţă a omului se zguduie din temelii şi se sfărâmă în bucăţi. Viaţa nu mai are sens. Şi de câte ori oamenii, deznădăjduind de viaţa lor şi încercând să scape de durere, nu caută, oare, refugiul în sinucidere.

 Când dragostea noastră omenească s-a prefăcut în ruină şi suntem cu totul zdrobiţi, atunci se deschid înaintea noastră două căi posibile: fie să ne întoarcem cu această durere către Dumnezeu, ca El să intre în viaţa noastră şi să lucreze înnoirea noastră; fie să rămânem în înşelarea născocirilor noastre omeneşti, trecând de la o tragedie şi o pustiire a sufletului la alta, nădăjduind că la un moment dat vom afla perechea ideală. Drama aceasta va continua până în clipa în care vom înţelege că singuri nu putem răzbi. În relaţiile dintre noi avem nevoie de a treia persoană. Aşa cum preoţii în timpul Sfintei Liturghii, atunci când îşi dau sărutarea păcii spun Hristos în mijlocul nostru, la fel trebuie să fie şi în viaţa noastră. În legătura noastră de iubire Dumnezeu nu este intrusul, ci Acela Care o curăţeşte şi o desăvârşeşte. El este Acela Care o apără şi în marea şi veşnica Lui iubire o întăreşte şi o insuflă. Tocmai de aceea căutăm adăpost în Biserică, unde harul lui Dumnezeu, în Taina Sfintei Cununii, va sfinţi legătura cuplului, aşa încât bărbatul şi femeia să se completeze unul pe celălalt cu darurile lor şi să lucreze împreună la desăvârşirea lor, care se va arăta nu numai în legătura lor de iubire, din această viaţă, ci şi în Împărăţia ce va să vie.

Domnul a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Dacă vom fi încredinţaţi că a căuta o legătură ideală şi desăvârşită cu un om este o mare amăgire, atunci vom înţelege că dorul nostru cel adânc şi tainic după o iubire poate să-şi afle împlinirea numai în Dumnezeu, Făcătorul, Proniatorul şi Mântuitorul nostru. Va începe atunci între noi şi Dumnezeu o lucrare nesfârşit de creatoare şi dătătoare de viaţă. Cu cât se va întări mai mult legătura dragostei noastre cu Dumnezeu, cu atât va deveni mai curată şi mai puternică, la fel şi cu oricare dintre legăturile noastre cu semenii de lângă noi. Dragostea noastră va fi atunci una sănătoasă şi ancorată în perspectiva singurei iubiri adevărate, care este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Numai atunci va avea ea valoare, pentru că va fi liberă, adică fără de păcat. Prezenţa patimii trupeşti tulbură mintea şi împiedică sporirea duhovnicească a omului şi dobândirea iubirii dumnezeieşti. Toată iubirea trăită în afara lui Dumnezeu, este ontologic autodistrugătoare. Dacă legătura noastră verticală cu Dumnezeu este adevărată şi puternică, atunci orice altă legătură orizontală va fi autentică şi puternică.
  
Trebuie să fim gata de luptă şi de jertfă pentru reuşita legăturii noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dacă înţelegem că în starea noastră de acum nu putem să ne împlinim dorinţa de iubire, atunci cel puţin să avem mai multă smerenie şi discernământ în aşteptările noastre legate de iubirea omenească. Cunoscând sărăcia şi nimicnicia omului, dar şi măreţia iubirii celei pline de milostivire a lui Dumnezeu, vom dobândi un duh de compătimire şi de iertare. Ne vom curăţi de iubirea de sine şi ne vom apropia de ceilalţi cinstindu-i şi respectându-le libertatea. Îi vom primi pe ceilalţi aşa cum sunt ei, fără a încerca să-i facem noi desăvârşiţi, potrivit închipuirilor noastre şi nu le vom impune cerinţele noastre, nici nu vom căuta să-i dominăm. Când izbutim să ne apropiem de Dumnezeu atunci aflăm tămăduire vieţii noastre zdrobite. Inima se uşurează de povara trecutului şi îndrăzneşte iarăşi să Îl iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele. Nu ne mai este teamă să ne expunem şi nu mai ridicăm în jurul nostru ziduri de apărare, căci nu ne mai punem nădejdea în oameni, ci în Cel Care învie şi pe cei morţi. Însă dacă din viaţa noastră lipseşte adevărata iubire, care este insuflată de legătura noastră cu Dumnezeu, atunci vom cădea într-una din cele două ispite binecunoscute.

Dacă sufleteşte suntem mai puternici, atunci vom căuta să ne dominăm partenerul şi să ne folosim de el. Iar dacă suntem mai slabi din fire vom deveni victimele ambiţiei celorlalţi. În aceste condiţii, relaţia noastră este una nefericită şi lipsită de har, o adevărată robie. Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi în legătura noastră cu El pătrundem în taina persoanei, a ipostasului omenesc zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci vom fi în stare să ne apropiem de fiecare persoană cu sfială, respect şi dragoste smerită, înţelegând că fiecare suflet omenesc este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Încetul cu încetul învăţăm de asemenea, să-l iubim dezinteresat pe celălalt, cu credincioşie şi necondiţionat. În felul acesta ne păstrăm libertatea de a rămâne ucenici ai Crucii lui Hristos, care este cel mai minunat şi cel mai de folos lucru. În această legătură, punându-L pe Hristos pe primul loc, ca Celălalt prin excelenţă, ne vom afla adevărata identitate, pentru că împreună cu El putem să ne pierdem viaţa şi să o aflăm iarăşi în desăvârşită siguranţă. De adevărul celor spuse mai devreme suntem încredinţaţi prin descoperirea dumnezeiască.

În capitolul XXXII al Cărţii Facerea este descrisă nemaipomenita şi minunata luptă a lui Iacov cu Dumnezeu. Ni se spune că Iacov la îndemnul mamei sale a furat de la tatăl său Isaac binecuvântarea celui dintâi născut, care i se cuvenea lui Isav. Deşi în clipa aceea Rebeca nu făcea decât să împlinească voia lui Dumnezeu, precum este scris „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât”, totuşi Iacov a fost silit să ia calea surghiunului, ca să scape de mânia ucigătoare de frate a lui Isav. Iacov a fugit în pustie şi a suferit acolo timp de mulţi ani, trudind din greu în casa socrului său Laban. Dar Dumnezeu era cu el şi îl binecuvânta în toate câte făcea. Însă cu trecerea anilor a ajuns la capătul puterilor. Atunci Dumnezeu i-a poruncit să se întoarcă la casa tatălui său. Iacov s-a aflat atunci într-un mare impas: să rămână în pustie, s-ar fi istovit cu totul; să se întoarcă acasă îi era teamă de fratele său Isav, care voia să-l ucidă. Atunci Iacov însingurându-se, a stat înaintea Domnului toată noaptea. La revărsatul zorilor a simţit că se luptă cu cineva puternic şi şi-a înteţit rugăciunea zicând: Nu te voi lăsa să pleci până când nu mă vei binecuvânta. Şi Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov şi i-a zis: „Pentru că ai fost tare cu Dumnezeu şi cu oamenii puternic vei fi”. În ziua următoare, Iacov, purtând pecetea binecuvântării lui Dumnezeu, a plecat să-l întâlnească pe Isav. Acesta, în loc să-l ucidă, l-a îmbrăţişat căzând pe grumazul lui, l-a sărutat şi au plâns şi au fost iarăşi ca fraţii. Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov a fost atât de puternică, încât atunci când a văzut chipul sălbatic al fratelui său Isav, a fost de parcă ar fi văzut chipul lui Dumnezeu.

Prin urmare ne dăm seama că în momentul în care în legătura noastră cu Dumnezeu, vom afla o apropiere de El mai presus de fire, atunci toate legăturile noastre cu oamenii vor fi umbrite de binecuvântarea dumnezeiască. Atunci când urmăm lui Hristos, singura noastră grijă este să-I fim bineplăcuţi şi în toate cele ce facem să-I aducem mulţumire. Însă mai întâi să stabilim o legătură autentică cu El, cultivând în noi smerenia vameşului şi pocăinţa nestrămutată a fiului risipitor. Dumnezeu astfel l-a zidit pe om încât în legătura sa unică şi personală cu Ziditorul lui, omul să-şi afle împlinirea şi desăvârşirea. Astfel, scopul şi menirea cea mai înaltă a vieţii noastre constau în a întemeia o relaţie puternică cu Hristos şi a avea un neîncetat dialog cu El. Atunci toate legăturile cu semenii noştri, îşi vor trage puterea din legătura noastră cu Dumnezeu şi vom începe să le vedem pe toate, fiecare element al lumii zidite, în lumina acestei legături. Iar dacă singura noastră grijă va fi să îmbunătăţim legătura noastră cu El, atunci în interiorul nostru se va naşte o adâncă pocăinţă. Şi cu cât creştem mai mult în Hristos, cu atât mai limpede se va vădi sărăcia noastră duhovnicească, iar insuflarea noastră nu va înceta să se reînnoiască.


Nu ne vom teme de nimic, pentru că nimic nu ne mai poate despărţi de dragostea Lui. Fireşte, viaţa veşnică nu este altceva decât legătura pe care am stabilit-o cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos încă din această viaţă, legătură care va continua şi în veacul ce va să vie. Vom fi judecaţi potrivit dragostei noastre, potrivit fiecărui cuvânt rostit de Hristos şi cuprins în Sfânta Evanghelie. Întocmai cum Mântuitorul Iisus Hristos l-a întrebat pe Petru după Înviere „Mă iubeşti tu pe Mine?”, la fel ne va întreba şi pe noi în veacul viitor: „Iar tu Mă iubeşti pe Mine?” şi noi vom răspunde la rândul nostru: „Da Doamne. Tu ştii că Te iubesc”. Dar hotărârea şi îndrăzneala cu care vom răspunde, vor depinde întru totul de profunzimea legăturii noastre cu Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Atitudinea pe care o adoptăm în viaţa aceasta va continua şi dincolo de mormânt, fapt care se vădeşte în Sfânta Evanghelie, în pericopa despre judecata drepţilor: „Doamne, când am făcut vreun bine pe acest pământ? Ţie se cuvine slava, nouă se cuvine ruşinea feţei”. Acesta este gândul smerit pe care îl rostesc drepţii înaintea lui Dumnezeu, gând hrănit de pocăinţă.

Şi nouă ne va fi de folos să învăţăm încă de pe acum această atitudine smerită, pentru a ne învrednici de viaţa veşnică cu Domnul. Trufia şi îndreptăţirea de sine nu îşi au locul în Domnul. Însă, din păcate, ele ne pot însoţi în veşnicie, osândindu-ne la veşnica despărţire de Dumnezeu. Pentru noi, Raiul este Hristos. Sfântul Siluan adevereşte: „Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, Atunci Raiul ar fi pe pământ, căci Împărăţia lui Dumnezeu este în interiorul nostru. Împărăţia lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt şi în cer şi pe pământ acelaşi este. Raiul începe aici pe pământ prin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. În aceasta se cuprinde toată bogăţia vieţii veşnice, căci omul a fost zidit ca să îl mărească pe Dumnezeu, dându-I pururea slavă. Iar Domnul se bucură să întoarcă această slavă chipului Său, omului, care la rândul lui aduce şi mai multă laudă Ziditorului său. Astfel, pătrundem în nesfârşita mişcare circulară a dragostei şi a slavosloviei. Creşterea în Dumnezeu este adevărata împlinire a omului, care a fost chemat la asemănarea cu El Însuşi. (transcriere și prelucrare: diac. Marian Pătrașcu)

luni, 17 noiembrie 2014

Adevaratul personaj principal al alegerilor prezidentiale



tâlcuire patriarhală

de Marius Iordachioaia
 părintele patriarh a tâlcuit pilda Bunului Samarinean
ca pentru un popor de crestini surdo-muţi:

L-a dat jos pe Bunul Samarinean
de pe măgar şi l-a urcat
pe Victor Ponta...

apoi
l-a dat jos pe Victor Ponta
şi l-a urcat pe Klaus Iohannis...

tot ce am înţeles din această tâlcuire
este că adevăratul personaj principal al pildei
ar fi

măgarul...


scrisoare către Bunul Samarinean

de Marius Iordachioaia
Bunule Samarinean,
când mai vii pe la noi?
ne-ai lăsat în han
şi am ajuns în şanţ...
hangiul
renovează clădirea şi spune
că banii trimişi de tine
nu mai sunt de ajuns...
aşa că s-a înţeles cu tâlharii
să mă scoată iar la marginea
Europei
şi să mă închirieze oricărui cetăţean civilizat
care vrea să bată şi să dezbrace legal
un copil amărât...

Bunule Samarinean
mi-e frig şi mă doare totul...
Tu când mai vii pe la noi?

vineri, 14 noiembrie 2014

Parintele Zaharia Zaharou: In Sfanta Liturghie transfiguram viata noastra trecatoare, primind viata vesnica de la Dumnezeu. Conferinta sustinuta la Lyon.

Parintele Zaharia Zaharou a sustinut pe 27 septembrie 2014 o conferinta la Lyon cu titlul: "L'échange de notre vie terrestre pour la vie éternelle de Dieu dans la Divine Liturghie" si pe care am tradus-o in cele ce urmeaza.
Aceasta conferinta a avut loc in cadrul celei de-a 21-a intalniri a Asociatiei Sfantul Siluan Atonitul, care editeaza in fiecare an publicatia "Buisson Ardent"/Rugul Aprins, in care apar texte pretioase ale Sfantului Siluan Atonitul, ale Parintelui Sofronie, dar si ale tuturor celor care se reunesc in jurul acestor stalpi ai ortodoxiei, in cautarea lui Dumnezeu. In anul 2015, cel de-al 21-lea numar al publicatiei Buisson Ardent va cuprinde in limba franceza si textul Parintelui Zaharia Zaharou sustinut la aceasta conferinta, si pe care vi-l redam, in limba romana, in cele ce urmeaza.
Traducerea s-a facut din dorinta de a aduce folos duhovnicesc fratilor nostri ortodocsi, cerandu-le iertare de nu ne vom fi putut ridica la inaltimea duhului exprimat de cuvantul Parintelui Zaharia Zaharou, dat fiindca si limba fraceza nu poate reda intelesuri duhovnicesti, asa cum este insa posibil in limba noastra, vorbita, exprimand trairi, si  fiind modelata de-a lungul istoriei de un popor ortodox. Atat cat s-a putut ne-am straduit, si pentru toate cate s-au facut prin bunavointa Duhului Sfant, dam slava lui Dumnezeu!

 In Sfanta Liturghie schimbam viata noastra trecatoare cu viata cea vesnica de la Dumnezeu


Mai presus de toate Dumnezeu, prin Sfanta Liturghie, face sa dainuie viata omului pe pamant. Sfanta Liturghie ne reveleaza desavarsirea vietii divine in Mielul nevinovat si neprihanit, înjunghiat pentru mantuirea noastra de la întemeierea lumii [1] si aceasta naste in noi dorinta de a armoniza viata noastra cu jertfa divina a iubirii Sale.

Sfanta Liturghie este o creatie minunata. Ea face omul capabil de a trai fara deznadejde in ciuda distantei care-l separa de Dumnezeu, caci a fost placut Domnului de a-l umbri de fiecare data cand se gaseste in prezenta Sa. Astfel, deci, Sfanta Liturghie este "locul" unde crestinii invata sa ramana in prezenta lui Dumnezeu. Si, este adevarat ca, de fiecare data cand aducem la Sfanta Liturghie ceea ce avem mai bun de oferit Domnului - chiar si fidelitatea noastra in momentele de retragere a harului - primim viata, Viata Sa. Altfel spus, El ne da forta de a sta in fata Lui, chiar si atunci cand ne simtim infasurati de moarte. Oricare ar fi etapa vietii duhovnicesti pe care o traversam in existenta noastra pamanteasca, Sfanta Liturghie ne reinvie punandu-ne in contact cu realitatea de Sus. Primim pregustarea Imparatiei vesnice in existenta noastra stricacioasa si trecatoare pe masura ce crestem in asteptarea deplinei veniri a Domnului, in ziua celei de-a Doua Veniri a Sa in slava.

Principiul insusi al fiecarui act liturgic este revelat in ce-a de-a doua Epistola a Sfantului Apostol Pavel catre Timotei: "Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; Căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune." [2] Este principiul pe care il aplicam in Sfanta Liturghie, amintindu-ne de cuvantul Domnului, de poruncile Sale. La inceputul creatiei, Dumnezeu a spus omului: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi"[3]. A spus cuvantul acesta o singura data, dar el isi pastreaza intreaga sa putere pana la sfarsitul timpurilor. Asemenea, a spus "Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.[...]Beţi dintru acesta toţi,  acesta este Sângele Meu [...]" Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea [4]. Si, dupa ce repetam aceste cuvinte ale Domnului in Sfanta Liturghie, continuam cu rugaciunea: "trimite Duhul Tau cel Sfânt peste noi si peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte". Astfel totul se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune. Acelasi principiu se reflecta in tot ceea ce facem in viata noastra. Ar trebui mereu sa ne sprijinim pe evenimentul vesnic al cuvantului lui Dumnezeu si, prin invocarea Numelui Sau, Sa ii cerem sa redea acest eveniment din nou real si activ in acel moment al vietii noastre. Cele doua actiuni sunt indispensabile - divina, cat si umana - caci Liturghia este prin excelenta locul intalnirii lui Dumnezeu cu omul.

In Cina cea de Taina este o ordine inversata de evenimente care marcheaza intemeierea acestei taine. Si gasim aici caracterul profetic al Sfintei Liturghii: Domnul stabileste mai intai taina, si doar dupa aceia El o pecetluieste prin jertfa efectiva a Sangelui Sau pretios. Deci Domnul ofera Sangele Sau spre a fi baut de catre ucenicii sai, inainte de a fi rastignit pe Golgota. Le reveleaza astfel semnificatia si puterea vesnica a ceea ce urma se sa peteraca in mod istoric in ziua urmatoare. Cina cea de Taina a fost un eveniment profetic, un eveniment care va reflecta pentru totdeauna adevarul vesnic. Aici este sensul si scopul profetiei in Noul Testament: de a enunta realitati care sunt in mod vesnic adevarate si, deci, in mod vesnic semnificative. Venirea lui Hristos a fost profetita: El a venit si iarasi va sa vina, asa cum marturiseste Sfanta Scriptura. Apostolul Petru Il descrie pe Domnul ca "Hristos... un miel nevinovat si neprihanit, cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă"[5]. Jertfa lui Hristos a fost prevazuta in Sfatul cel de taina, mai inainte de veci, al Sfintei Treimi. El este "Mielului cel înjunghiat, de la întemeierea lumii" [6]. Fiecare eveniment de Dumnezeu gandit, cuvantat, sau patruns in istoria umana este, de asemeni, un eveniment in afara timpului al carui efect incepe "din veci si pentru veci".

Este important sa intelegem ca savarsirea Euharistiei este o porunca. In Cina cea de Taina, cand Hristos a dat sfintele taine ale Trupului si Sangelui Sau ucenicilor Sai, le-a poruncit sa continue sa "faca aceasta" spre pomenirea Lui, si pentru a face cunoscuta Legea cea Noua [7]. Aceasta porunca anunta moartea Sa, care este pecetea Legii celei Noi, Invierea Sa, si a Doua Sa iarasi venire, cand va plati fiecaruia dupa fapta sa, dupa cum a promis. Trebuie deci sa facem aceasta "spre pomenirea Lui", "până când va veni"[8].

Sfanta Liturghie este in acelasi timp o lucrare divina si umana. Ca pomenire a unui eveniment este un fapt uman, in timp ce evenimentul pomenit, el, este divin si vesnic. Si, cum Crucea a fost porunca data Fiului pentru mantuirea lumii, cand implinim porunca pe care Dumnezeu ne-a dat-o de a "face aceasta", noi suntem insusiti tainii Crucii si Invierii Fiului Sau. De fiecare data cand, si in fiecare loc unde se slujeste Sfanta Liturghie, porunca Domnului este indeplinita in, si prin Biserica intreaga. Aceasta actualizeaza taina vesnica a Crucii si a Invierii lui Hristos, si harul nesfarsit al lui Dumnezeu, este astfel dat celor ce se impartasesc cu El. Cand implinim porunca Lui, harul datator de viata care purcede din Crucea si Invierea Sa ne conduce la viata Sa vesnica, si cand ne impartasim din realitatea Sa vesnica devenim, noi, de asemenea, "contemporani" evenimentelor eterne: intram literalmente in vesnicie. Nici trecut, nici viitor nu mai exista, ci toate lucrurile sunt vesnic prezente in Sfanta Liturghie. Chiar si Judecata de Apoi este prezenta; caci asa cum este scris, la noi "au ajuns sfârşiturile veacurilor"[10].

Nu vom insista prea mult asupra faptului ca pomenirea care se face in Sfanta Liturghie nu este nici intelectuala, nici psihologica. Ca raspuns la porunca mantuitoare a Domnului, ea este mai inainte de toate incepatura duhovniceasca in taina vietii lui Hristos, care este Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit. Ea este participarea noastra la vesnicia lui Dumnezeu triipostatic, si la viata Sfintei Treimi.

Sfanta Liturghie este o recapitulare a intregii istorii de relatii ale lui Dumnezeu cu omul. Intruparea lui Hristos Mantuitorul lumii, viata si jertfa Sa mantuitoare, se gasesc in inima Liturghiei. Este o reiterare a dublei manifestari a lui Hristos - in fata lui Dumnezeu si in fata omului, prin care El justifica pe de-o parte pe Dumnezeu Tatal in ochii omului, si omul cazut in fata lui Dumnezeu. 

Care este sensul justificarii Sale, a lui Dumnezeu-Tatal in ochii omului? Omul cazut are tendinta de a acuza pe Dumnezeu de a fi responsabil de suferintele sale. Noi, oamenii, cerem egalitate si dreptate. Auzim atat de des strigatul: "De ce eu? De ce mi se intampla asta mie, Dumnezeul meu?". Pentru a ne ajuta sa gasim un raspuns la aceasta intrebare nelinistitoare, Parintele Sofronie utilizeaza cateodata imaginea unei piramide[11]. In varful acestei piramide se gasesc ocârmuitorii neamurilor, care, dupa cuvantul Domnului, domnesc si stapânesc [12]. La baza piramidei se gasesc masele, saracii si asupritii. Cu toate ca puternicii lumii sunt numiti "binefacatori", puterea lor se sprijina pe nedreptate si inegalitate. Aceasta nu este placut lui Dumnezeu si nu corespunde sensului dreptatii, egalitatii si libertatii firesti a omului. De fapt, Domnul reveleaza in Persoana Sa o ierarhie de o alta natura, in care cel ce serveste este mai mare decat cel ce domina, cel care sta la masa. Astfel Domnul, nu numai ca a intors piramida puterii lumii, dar s-a nimicnicit El insusi, plasandu-Se in cele mai de jos, in varful acestei piramide intoarse, si purtand toata greutatea acestei nedreptati, luand asupra Lui pacatul si blestemul intrigii umanitati.

In Sfanta Liturghie, ca in jertfa chenotica a lui Hristos, Dumnezeu este justificat in ochii omului: dragostea Lui absoluta pentru om fiind revelata in Persoana Fiului Sau. "Iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit"[13]. Pentru om, Dumnezeu il da pe Unicul Sau Fiul la moarte. "Cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?"[14]. Oricat i s-ar parea de grea crucea vointei divine, omul nu mai poate sa-L acuze niciodata pe Dumnezeu, caci darul Unicului Sau Fiu este infinit mult mai mare. Cum putem sa-L acuzam pe Dumnezeu de necazul suferintelor noastre, cand El insusi a suferit si a suportat moartea, care stapaneste lumea, din cauza pacatelor noastre?

Tocmai de aceea talharul de pe cruce indreapta sagetile reprosurilor impotriva propriei lui nedreptati si nerecunostinte, si el nu-L acuza pe Dumnezeu, Care ramane pentru el drept si binecuvantat in veci. In plus el insusi a fost justificat prin propria-i osandire de sine, caci acest sens al dreptatii il face sa spuna: "noi primim cele cuvenite după faptele noastre" (Luca 23, 41). Si, doar dupa ce a spus aceste cuvinte, a adaugat "Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta" (Luca 23, 42) devenind astfel, chiar in aceeasi zi, primul cetatean al Raiului [15]. Mantuirea talharului sta in dreptatea pe care o atribuie lui Dumnezeu, si in osandirea de sine. Profetul Daniel urmeaza acelasi principiu cand spune: "A Ta este, Doamne, dreptatea, iar a noastră ruşinarea feţelor noastre" (Daniel 9, 7)[16]. Vedem deci, ca talharul se dovedeste profetic in cuvantul sau, in atitudinea sa fata de Dumnezeu. El se adreseaza lui Dumnezeu in deplin adevar, admitand adevarul starii in care se afla. Este un desavarsit exemplu al osandirii de sine, un adevarat invatator al caii smerite de micsorare de sine.

Si cum, pe de alta parte, Hristos justifica omul in fata lui Dumnezeu-Tatal? Ca om, Hristos a dus o viata fara de pacat si in desavarsita ascultare. Dumnezeu Ii manifesta binecuvantarea Sa, caci El reveleaza chipul omului asa cum Dumnezeu l-a conceput dinaintea veacurilor [17]. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului este cel care are toata binevoirea Tatalui. Si, in Persoana Fiului Sau, Dumnezeu primeste orice om care urmeaza calea Sa si merge pe urmele Lui. In acest fel omul este justificat de Hristos, Care ne-a dat dovada desavarsirii umane, si ne-a aratat calea mantuirii. Nimeni altcineva n-ar fi putut sa spuna: "Fiti desavarsiti"[18].

Sfanta Liturghie pomeneste dragostea chenotica a lui Hristos. Ea este deci o descriere fidela a vietii lui Hristos, viata care este oferita lui Dumnezeu si omului, pentru manturiea lumii. Duhul (τό ηθος) jertfei Sale este continut in intregime in cuviantul Profetului Isaia cu care preotul incepe Proscomidia (slujba de pregatire pentru Sfinta Liturghie): "ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune?"(Isaia 53, 7-8)[19].

Dragostea desavarsita si smerita a lui Hristos L-a facut sa coboare pana in cele mai adanci ale pamantului, pentru ca noi sa putem sa ne impartasim din Viata Sa. Sfanta Liturghie ne invata dragostea Sa smerita, setea Sa pentru mantuirea oamenilor, micsorarea de Sine pana intr-acolo unde devine slujitorul tuturor. Pe masura ce devenim constienti de smerenia dragostei lui Hristos, inima noastra se schimba si incepe sa se intoarca spre cainta si recunostinta. Ne simtim umpluti de un simtamant de cinstire (Φιλοτιμο), cum spune Sfantul Pavel "dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim" (Romani 14, 8) Si, ca sa fim ai Domnului trebuie sa Ii fim placuti [20].

Si atunci, cand focul cel mai mare al dragostei lui Hristos, care este in inima Sfintei Liturghii, atinge inima noastra, ne va insufla o stare a duhului prin care nu ne mai ingrijim de noi insine. Dorim sa-L urmam pe Hristos pe calea smereniei, sa coboram in cele mai de jos ale piramidei intoarse pentru a-L intalni pe Hristos, a ne uni cu El, caci stim ca doar in El singur vom gasi viata. Astfel, prin pocainta si recunostinta pe care o insufla, Sfanta Liturghie ne uneste cu Hristos, cu "Cel care se daruieste si Care este daruit", cu Izvorul vietii si  al Dragostei, cu Piatra din capul unghiului a noii creatii.

"Eu am venit ca [oamenii] viaţă să aibă, şi din belşug să aibă"(Ioan 10, 10)[21]. Sfanta Liturghie ne initiaza in gandul cel mai inainte de veci al lui Dumnezeu pentru om. Sfantul Duh imprima in inima noastra chipul lui Hristos, Omul mai inainte de veci. In starea noastra pacatoasa, supusa mortii, chipul Domnului nostru ne zdrobeste si ne insufla in acelasi timp. Constatam distanta care ne separa de El, dar aceasta constientizare trezeste in noi dorinta ca toti oamenii sa cunoasca adevarul lui Hristos si sa aibe si ei, de asemenea, nadejdea vietii vesnice. Tot ceea ce primim in Sfanta Liturghie vom sfarsi prin a dori tuturor semenilor nostri: Liturghia inglobeaza mijlocirea pentru lumea intreaga. Ne umple de cainta, care ne transmite starea lui Hristos, si primim astfel darul rugaciunii pentru intregul Adam. De asemenea, ea umple inima omului de mangaierea harului, de mangaierea Duhului Sfant - caci cainta merge intotdeauna impreuna cu mangaierea harului. "Fericiti cei ce plang, ca aceia vor fi mangaiati" [22]. Viata noastra va deveni in mod progresiv conform cu contemplatia duhovniceasca pe care Sfanta Liturghie o insufla in noi, cu modelul de viata revelat in Sfanta Liturghie.

Acest model de viata este calea Domnului nostru, care a spus ucenicilor Sai la Cina cea de Taina: "v-am dat vouă pildă" [23]. Domnul este totul in toate. In "cea mai mare dragoste" a Sa, El a luat asupra-Si pacatul si blestemul lumii intregi. Gustand moartea in trupul Sau, El Si-a dat viata pentru prietenii si pentru vrasmasii Sai, pentru cei care sunt aproape si pentru cei care sunt departe. Si ne cheama sa Ii fim asemenea.

Staretul Sofronie spune ca rugaciunea lui Hristos din Gradina Ghetsimani, pecetluita in sudoarea sangelui Sau, este modelul oricarei rugaciuni liturgice. Domnul a acceptat cupa trimisa prin voia Tatalui [25], purtand in sufletului Sau o tristete "pana la moarte" [26] in dorinta Sa ca lumea sa fie mantuita. Este o fraza in rugaciunea sacerdotala a Domnului, care tradeaza dorinta sufletului Sau: "Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut" [27] (Ioan 17, 25). Cat de cuprins este de dorinta arzatoare ca toti oamenii sa-L cunoasca pe Dumnezeu si sa fie mantuiti! In suferinta Sa pentru intregul Adam, Domnul a imbratisat intindera tuturor veacurilor vietii umane, prin puterea Duhului vesnic, si rugaciunea Sa universala era chiar continutul inimii Sale. Aceasta rugaciune il insoteste pe Cruce, in coborarea Sa in mormant, cat si in cele mai din adancul pamantului. In orice moment continutul inimii Sale ramane acelasi: ca toti sa fie impacati cu Tatal. Fiind fara de pacat, drept si sfant, El n-a vazut stricaciunea [28]. El a invait si s-a inaltat la ceruri cu firea umana in intregime, ca si cu acelasi continut al inimii Sale. Hristos a inviat si nu mai este in mormant, adica, El a murit cu lumea intreaga in inima Sa, S-a pogorat la iad, si a inviat din morti cu inima plina de dorinta ca intregul Adam sa poata primi viata Sa vesnica.

In Sfanta Liturghie, Sfantul Duh acopera in harul Sau tot ceea ce imbratisam in rugaciune in cursul slujirii liturgice si raspandeste binecuvantarea Sa asupra tuturor oamenilor. Dupa modelul lui Hristos rastignit, preotul trebuie deci sa dobandeasca o constiinta profunda plina de mila atunci cand imbratiseaza umanitatea intreaga si mantuirea sa.

Si de fapt, dupa pilda Invatatorului nostru, Hristos, fiecare credincios este chemat la aceasta rugaciune universala. Sfanta Liturghie este pentru noi o ocazie de a oferi totul lui Dumnezeu pentru a fi sfintit. Cand Preotul slujitor spune: "Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate", el spune de fapt in numele poporului: "Tot ceea ce ne-ai dat iti apartine. Tie Ti le oferim din nou, caci pentru noi Tu le-ai facut noi pe toate". Oferim viata noastra temporala cu toate grijile si, in schimb, Dumnezeu ne da viata Sa care este vesnica. Aducem toata viata noastra si toata nadejdea noastra, recunostinta noastra si pocainta noastra - tot continutul inimii noastre si al rugaciunii - in darurile painii si vinului care sunt aduse ca ofranda lui Dumnezeu. Astfel deci, nu oferim lui Dumnezeu doar o bucata de paine si putin vin, care, in sine, sunt nesemnificative. Ceea ce conteaza mai inainte de toate, este credinta noastra si dragostea noastra, asteptarea pe care o avem de la El. Ne oferim pe noi insine, sarmani ce suntem si, in schimb, El ne da dragostea Sa, viata Sa, pe El insusi. Aducem jertfa noastra din "toate si pentru toate" cu constiinta a tot ceea ce a facut Hristos pentru noi, si dupa porunca Lui. Si Dumnezeu, Care nu-Si incalca cuvantul, "căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine însuşi"[29], ii este placuta jertfa credinciosilor care formeaza Trupul Sau si al Bisericii Sale, si El raspunde punandu-si propia viata in Sfintele Daruri; si Preotul anunta atunci: "Sfintele sfintilor!". Este placut Domnului ca noi sa mancam si sa bem viata Sa, si aceste cuvinte marcheaza unul din momentele cele mai sfinte si mai miscatoare ale Sfintei Liturghi.

In Persoana fara de pacat a lui Hristos, jertfa chenotica a lui Dumnezeu este un prinos desavarsit. El "a dobândit o veşnică răscumpărare" pentru noi toti, aducandu-Se pe Sine "prin Duhul cel veşnic", si aceasta o data pentru totdeauna. Cat, in ceea ce priveste pe om, prinosul sau aduce roada atata timp cat jertfa sa este facuta in duhul unicei Jertfe a lui Hristos. Cu cat pregatirea sa este mai buna, cu atat transfigurarea vietii in Liturghie va fi mai completa. Bineinteles, aceasta nu este decat o regula generala; insa Dumnezeu este deasupra oricarei reguli. Cateodata in ciuda unei pregatiri precare, El ne copleseste totusi de viata Sa. Sau, ni se poate intampla ca sa ne ostenim intreaga noapte fara sa "prindem" nimic. Ceea ce este cel mai important este smerenia noastra si constiinta nevredniciei noastre. Cu cat ne simtimi mai nevrednci cand ne apropiem de Domnul, cu atat atragem harul Sau. Dam slava celui Care ne-a daruit toate împreună cu El [31]. Si mantuirea, nu trebuie sa uitam, este darul gratuit al lui Dumnezeu, Care binecuvinteaza pe toti si pe toate, cele pe care crestinul le imbratiseaza cu multumire si in rugaciune. Daca ne rugam pentru lumea intreaga in Sfanta Liturghie, lumea intreaga va fi binecuvantata. Daca Domnul a murit si a inviat cu toti oamenii in inima Lui, noi, care Ii apartinem, trebuie sa facem la fel, caci in noi, de asemenea, este aceeasi taina care se lucreaza. Tot ceea ce noi oferim lui Dumnezeu cand venim in fata Lui cu o inima aprinsa, va invia in noi in momentul in care ne impartasim cu preacurat Trupul Sau si scump Sangele Sau.

"Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc..." - este imnul de biruinta al credinciosilor care au participat la transfigurarea vietii, care este adevaratul scop al Sfintei Liturghi. Dreptii din toate veacurile, din Vechiul Testament si din Noul Testament, s-au ridicat deasupra lumii create si au gasit o fereastra catre cer. Ei au transfigurat viata lor limitata, primind viata cea fara de inceput si fara de sfarsit a lui Dumnezeu si, dupa fiecare astfel de schimbare, au cantat un imn de biruinta. Moise, plin de Duhul lui Dumnezeu, canta: "Ia aminte, cerule, şi voi grăi! Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele!" [32].

Cand ne schimbam viata noastra, primind Viata lui Dumnezeu, schimbam timpul pentru eternitate. Intreaga noastra fiinta intra in sfera Duhului; stara noastra psihologica este transformata intr-o stare duhovniceasca. Cand dam "psihismul" lui Dumnezeu, in cursul Sfintei Liturghi, El il sfinteste si in acopera cu vesnicia Sa, si devenim duhovnicesti. Trebuie deci, sa invatam sa ne daruim noi insine lui Dumnezeu, pentru ca El sa poata sa trasforme starile noastre psihologice in stari duhovnicesti. In momentul Epiclezei, cand preotul se roaga lui Dumnezeu de a trimite Duhul Sau cel Sfant "peste noi si peste aceste Daruri ce sunt puse inainte", binecuvantarea Sa este raspandita asupra tuturor celor pentru care ne-am rugat, si asupra cererilor pe care le-am facut in rugaciune la noi, in timpul pregatirii pentru Sfanta Liturghie. De fapt, Liturghia incepe cand framantam aluatul pentru prinosul nostru de paine (prescure). Cand framantam aluatul, il umplem de toate dorintele si mahnirile inimii noastre, atat  pentru noi cat si pentru ceilalti. Si, cu siguranta aceste rugaciuni, de asemenea, primesc binecuvantarea lui Dumnezeu in momentul sfintirii. 

Schimbul care se face in timpul Sfintei Liturghii este, bineinteles, inegal. Intr-un sens, nu atinge niciodata deplinul sau potential, caci daruirea noastra insene este limitata, ceea ce face ca noi sa fim incapabili de a primi in noi deplinatatea vietii divine. Inegalitatea consta in faptul ca viata noastra temporala ne-a fost imprumutata; si totusi, cand o oferim lui Dumnezeu, primim, in schimb, viata Sa nestricacioasa. Ce Dumnezeu minunat avem! Este vorba deci de "un schimb partial", o pregustare "a  vietii lumii ce o sa vina" care intareste pe credincios in constiinta ca viata sa este "ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu", si ca in Cer, aceasta viata va fi revelata in deplinatatea ei "când Hristos Se va arăta, El care este viata noastra" [33].

In plus, Sfanta Liturghie ne invata sa traim in asteptarea neincetata a celei de-a Doua veniri a lui Hristos, si in "fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus"[34], cand Dumnezeu va fi "toate în toţi" [35]. Sfanta Liturghie ne incurajeaza, deci, de a cultiva o constiinta eshatologica: "Da, Doamne, tu sti ca nu ma daruiesc Tie decat in parte, si ca dorinta inimii mele este ca sa iti apartin pe de-a-ntregul. Astfel, Te rog, pomeneste-ma pe mine, robul Tau, in ziua cea mare si slavita a celei de-a Doua Veniri a Ta intru slava, pentru ca viata mea transfigurata cu a Ta sa fie desavarsita si vesnica". Daca invatam sa traim intr-o perspectiva eshatologica, nu vom deveni niciodata familiari si indiferenti cu Sfanta Liturghie. Vom trai Sfanta Liturghie mereu ca un eveniment nou, o creatie mereu noua, imposibil de luat cu usurinta, si care ne va da de fiecare data o noua vedere.

Deplinatatea vietii noastre in Hristos va fi revelata in ziua de apoi a venirii Domnului. Dumnezeu cheama credinciosii la unirea cu El Insusi, si constiinta noastra eshatologica, a Judecatii de Apoi, dimpreuna cu insuflarea nascuta de pocainta, ne pastreaza in mod neclintit pe calea smereniei lui Hristos. 

Cand credinciosul intelege maretia teribila a acestui eveniment final, isi concentreaza intregul duh si inima in semnificatia Actului liturgic. El Il asteapta pe Domnul cu toata fiinta sa si, pentru ca este atat de bineplacuta Domnului jertfa de lauda, gaseste duhul cel bun al slavei, asa cum l-au gasit jertfele tuturor dreptilor din totdeauna. Dispozitia sufletului sau este in deplina armonie cu indemnul din Cantarea Heruvimica, ca "toata grijea cea lumeasca sa o lepadam". Este cu totul constient de faptul ca "Hristos este in mijlocul nostru", si ca El este "Cel ce aduce si Cel ce Se aduce". De fapt, nu putem intra in inima sfintei Ofrande (Anaforaua-αναφερω) daca nu ne lepadam de toata grija cea lumeasca, toate gandurile, "ca pe Împaratul tuturor, sa primim pe Cel înconjurat în chip nevazut de cetele îngeresti", caci "prezenta Imparatului aduce cu sine prezenta cetelor ingeresti". Sfanta Liturghie uneste pamantul cu cerul, caci Hristos, Dumneze-Om care cuprinde in Sine cerul si pamantul, este deplin prezent in Persoana cu toti ingerii si sfintii Sai. Cu adevarat Sfanta Liturghie este Imparatia lui Dumnezeu pe pamant; cu adevarat Hristos este in mijlocul nostru.

In adunarea liturgica, noi alcatuim Trupul Bisericii, Trupul lui Hristos al carui Cap este Hristos Insusi. Ca membrii ai Trupului Sau, noi suntem in mod egal madulare unii altora. Pentru ca membrii sa formeze o adunare armonioasa, fiecare trebuie sa aibe o dispozitie dreapta fata de Cap si celelalte membre. Este vorba, mai inainte de toate, de o dispozitie smerita si de dragoste, dupa pilda Domnului insusi si a sfintilor Sai ingeri. Astfel, noi il slavim pe Dumnezeu ca un Trup unic, cu credinta, cu evlavie si cu frica, neuitand niciodata, nici macar o secunda, ca suntem reuniti in jurul tronului Imparatului si Dumnezeului nostru. Nu este loc de indrazneala sau de aroganta, caci vedem ca Hristos se afla in fiecare dintre fratii nostri. Ca un singur Trup, invatam apoi marea stiinta ca "să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune" [37]. Il primim pe fratele nostru ca pe viata noastra, caci traim ca membrii ai aceluiasi Trup. Duhul Celui ce "se lasa adus ca o oaie spre junghiere" trebuie sa se afle in turma cea cuvantatoare a lui Hristos, care-L slaveste in duh si-n adevar: acesta este duhul iertarii, al rabdarii, al pacii, al dragostei fratesti si al smereniei fata de toti. Crestinii nu aspira la slava acestei lumi. Ei nu cultiva nicio ambitie luciferica de a se ridica la rangul cel mai inalt. Din contra, scopul nostru este de a ne micsora smerindu-ne noi insine, unii in fata celorlalti, dupa modelul lui Hristos care "n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi"[38]. Trebuie deci sa facem totul pentru a fi uniti, in mod efectiv, intr-un singur Trup, caci doar astfel putem sa-L slavim asa cum se cuvine pe Dumnezeul nostru. De fapt, adevaratul scop al existentei noastre este de a-L slavi pe Creatorul nostru, si nu putem sa facem acest lucru in mod deplin decat atunci cand suntem reuniti in El, prin Sfanta Liturghie

Liturghia este de asemeni locul lucrarii noastre profetice. Sfantul Pavel indeamna Corintenii sa psalmodieze, sa prooroceasca, si sa invete cand se aduna impreuna, astfel ca fiecare membru sa poata contribui la zidirea Trupului lui Hristos, spre slujirea tuturor. [39a] In masura in care omul serveste pe toti ceilalti prin darul lui particular, el contribuie la viata intregului Trup, si, in Sfanta Liturghie fiecare credincios (si in primul rand preotul) ofera ceea ce are mai bun. Sfanta Liturghie este deci pentru noi ocazia de a oferi dispozitiile inimii noastre, cele mai bune, rugaciunile cele mai infocate pentru noi insine, pentru ceilalti, si pentru lumea intreaga. Si, oricat de nesemnificativ ar fi darul pe care noi il aducem in inima noastra, este totusi suficient pentru a ne uni cu ceilalti membri ai Trupului lui Hristos.

Staretul Sofronie sublinia ca nu ar trebui niciodata sa ne ducem la Liturghie fara sa ne fi pregatit mai inainte. In cursul pregatirii noastre prin rugaciune, noi cultivam un mic dar personal, pe care il aducem mai apoi in adunarea liturgica. In timpul acestei pregatiri in fata lui Dumnezeu, dobandim un loc in inima noastra unde duhul nostru se misca in toata libertatea. Si, cand ne ducem la Liturghie, acest loc spiritual ne permite sa intram in comuniunea harului, a tuturor sfintilor care traiesc pe pamant si in ceruri, si a deveni astfel participanti la darurile lor.

Sfantul Pavel spune ca fiecare dintre noi are un dar particular [39]. Dar, daca ofer darul meu, asa cum se cuvine, devin participant darurilor tuturor celorlalti membri. Liturghia este deci un timp de mare imbogatire, cu conditia ca sa ne pregatim mai inainte: intram astfel in comuniune cu toti sfintii, si, cu toate ca suntem membrii saraci si nesemnificativi, ne bucuram de darurile madularelor celor tari ale acestui Corp. Acestia ne ajuta prin rugaciunile lor, si noi suntem in primul rand aparati si paziti de rugaciunile Maicii Domnului.

In timpul Sfintei Liturghii aducem slava lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a facut pentru mantuirea noastra, si pentru mijlocirea rugaciunilor sfintilor Sai. "Pe Tine Te laudam, pe Tine Te binecuvântam, Tie Îti multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeul nostru". In acest imn, lauda noastra este tripla (laudam, biecuvantam, multumim), in timp ce ne rugam o singura data. Aceasta ne reveleaza ca binefacerile "cele aratate si cele nearatate" pe care Dumnezeu le-a raspandit din plin in intreaga umanitate, si pentru care ii aducem lauda, sunt incomparabil mai mari decat orice  alta binefacere pe care am putea sa o cerem in rugaciune, caci in El toate lucrurile au fost deja implinite pentru vesnicie; nu mai ramane decat sa ne invie intru nestricaciune in ziua cea de apoi. Astfel laudele noastre si slavirea pentru toate binefacerile Sale minunate sunt in mod particular intense in timpul rugaciunii de sfintire a Cinstitelor Daruri (Epicleza), invocand Duhului Sfant "peste noi si peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte".

Parintele Sofronie numea "rugaciune ipostatica" rugaciunea liturgica - adica o rugaciune universala proprie celui care devine dupa asemanarea lui Hristos si un veritabil ipostas[40]. Hristos ne-a revelat adevarul Ipostasului Sau in rugaciunea Sa din Ghetsimani, rastignirea Sa pe Golgota si coborarea Sa in cele mai de jos ale pamantului. Si, in Liturghie invatam sa ne asemanam cu Domnul nostru, atunci cand stam in fata lui Dumnezeu, aducandu-I o rugaciune care imbratiseaza intreaga umanitate, cu toate bucuriile si suferintele ei. Asa cum ne pocaim de pacatele ascunse, de care poate nu suntem constienti  ("De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă"[41]) dar, care, totodata sunt inradacinate in inimile noastre, tot asa ne bucuram sa il slavim pe Dumnezeu pentru binefacerile Sale "cele aratate si cele nearatate". In rugaciunea lor ipostatica, sfintii se pocaiau pentru toti oamenii; rugaciunea noastra ipostatiaca da slava in numele umanitatii intregi pentru toti sfintii, si in primul rand pentru Maica Dumnului.

Liturghia ne transmite harul Duhului Sfant, a Duhului care insufla in noi multumirea. Sfantul Pavel spune: "iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu" prin harul Sau [42]. Si Dumnezeu nu ne da nimic mai putin decat vesnicia: cand participam la realitatea vesnica, devenim "contemporani" evenimentelor vesnice care asigura prezenta continua a Imparatiei Cerurilor pe pamant. Cand ne daruim lui Dumnezeu cu un duh de multumire, in toate circumstantele si in toate evenimentele vietii noastre, Domnul trimite atunci harul Sau asupra noastra. Cum spune Sfantul Varsanufie, a multumi in fata lui Dumnezeu pledeaza in favoarea neputintei noastre omenesti fata de El. Cat este de pretios de a multumi Domnului!

In masura in care Sfanta Liturghie ne reveleaza vietuirea in Dumnezeu, ea este o scoala unde invatam ca Hristos este Alfa si Omega, centrul cerului si al pamantului. Devenim constienti de faptul ca biruinta Crucii Sale este universala, si, cand iesim din biserica, ar trebui sa continuam sa traim asa cum ne-a invatat Sfanta Liturghie. Pe muntele Sinai, Moise a primit un model de vietuire, si el a dat poporului legi conform acestui mod de viata. Ca indeplinire a poruncii lui Hristos, Sfanta Liturghie ne reveleaza slava tainei Crucii si Invierii Sale. In viata noastra cotidiana noi percepem acum slava lui Hristos ascunsa in fiecare din poruncile Sale, si cand indeplinim aceste porunci, noi traim in mod liturgic si devenim temple vii ale Dumnezeului treimic.

In Sfanta Liturghie ne sprijinim pe cuvantul lui Dumnezeu si invocam harul Sfantului Sau Duh pentru ca minunea Liturghiei sa se intample. Asemenea, in viata noastra de fiecare zi, unicul nostru fundament sigur si de neclintit este cuvantul lui Dumnezeu, si cea mai mare binecuvantare rezida in invocarea sfantului Sau Nume, care realizeaza cea mai mare minune a existentei umane - unirea fiintei noastre create cu energia necreata si vesnica a Sfantului Duh. Domnul S-a coborat in cele mai de jos pentru a aduce o jertfa desavarsita pentru mantuirea noastra si, daca noi il vom urma in aceasta pogorare, ne vom plasa pe calea sfintei Sale vointe. Astfel fiecare jertfa pe care o facem ne uneste cu Hristos si ne conduce spre asemanarea Sa.

Este imposibil de a intelege dintr-o data maretia Sfintei Liturghi. Dar, de fiecare data cand luam parte la ea, intrevedem esenta lucrarii Domnului, ce nu va lipsi niciodata de a reinvia inimile noastre; si vom dobandi astfel noi intelegeri.

Atata timp cat Sfanta Liturghie este slujita pe pamant si cat omul va continua sa transfigureze viata sa creata cu viata necreata si vesnica a lui Dumnezeu, toata nadejdea nu este pierduta. Liturghia este un dar inestimabil pentru umanitate. De fapt, fie ca lumea este constienta sau nu, rugaciunea sa ipostatica mentine existenta intregului univers.  

__________________________

[1] (Cf. Apocalipsa 13, 8) toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat

[2] (1 Timotei 4, 4-5) Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; Căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.

[3] (Generza 1, 28) Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!"

[4] (Mt. 26, 26-28) Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.  Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi,  Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.

(Luca 22, 19) Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea

[5] (1 Petru 1, 19-20) scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit, Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi

[6] Cf. (Apocalipsa 13, 8) Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat.

[7] (Matei 26, 28) Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.

(Luca 22, 19-20) Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi

[8] Cf. (1 Co. 11, 24-26) Şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.

[9] Cuvantul "Liturghie" provine din grecul λειτουργία: λει- vine din λαός  care semnifica "popor"; -ουργία vine din εργσία care inseamna "lucrare". Astfel, cuvantul "Liturghie" inseamna "lucrarea poporului"

[10] Cf. (1 Co. 10, 11) Şi toate acestea li s-au întâmplat acelora, ca preînchipuiri ale viitorului, şi au fost scrise spre povăţuirea noastră, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor.

[11] Arhimandrit Sofronie, Sfantul Siluan, Paris,Ed. Cerf

[12] (Mt. 20, 25) Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc

(Mc. 10, 42) Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc

(Lc. 22 25-27) Iar El le-a zis: Regii neamurilor domnesc peste ele şi se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujeşte? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte.

[13] (Ioan 13, 1) Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit

[14] (Romani 8, 32) El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?

[15] (Luca 23, 40-43) Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai

[16] (Daniel 9, 7-9) A Ta este, Doamne, dreptatea, iar a noastră ruşinarea feţelor noastre, precum se arată astăzi oamenilor din Iuda şi locuitorilor din Ierusalim şi la tot Israelul, cei de aproape şi cei de departe, în toate ţările în care Tu i-ai izgonit din pricina fărădelegilor ce le-au săvârşit împotriva Ta. Doamne Dumnezeule, a noastră este ruşinarea feţelor, a regilor noştri, a mai-marilor noştri şi a părinţilor noştri, căci noi am păcătuit ţie; A Domnului Dumnezeului nostru este milostivirea şi îndurarea. Răzvrătitu-ne-am împotriva Lui.

[17] Cf. (Mt. 3, 17) Şi iată glas din ceruri zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit".

[18] (Mt. 5, 48) Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.

[19] (Isaia 53, 7-8) Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte

[20] Cf. (2 Corinteni 5-9) Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră. Deci fie că suntem strâmtoraţi, este pentru a voastră mângâiere şi mântuire, fie că suntem mângâiaţi, este pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să înduraţi cu răbdare aceleaşi suferinţe pe care le suferim şi noi. Şi nădejdea noastră este tare pentru voi, ştiind că precum sunteţi părtaşi suferinţelor, aşa şi mângâierii. Căci nu voim, fraţilor, ca voi să nu ştiţi de necazul nostru, care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură, peste puteri, am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă. Ci noi, în noi înşine, ne-am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morţi.

Este dificil de a reda intreaga profunzile a cuvantului grecesc Φιλοτιμο care poarta in el sensul ca scopul omului este de a fi placut lui Dumnezeu, in viata dar de asemenea si in moarte, in bucurie cat si in incercari. In sens mai larg Φιλοτιμο poate pur si simplu sa insemne un umil sens de cinste. De exemplu, o persoana care a primit ajutorul cuiva ar putea prin Φιλοτιμο sa raspunda binefacatorului ei cu o fidelitate neclintita din cauza unui sentiment profund al datoriei si nevredniciei. 

[21] (Ioan, 10, 10) Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă.

[22] (Matei 5, 4) Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia

[23] (Ioan 13, 15) v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi

[24] Archimandrite Sophrony, Sa Vie est la mienne, Paris, Cerf 2012, pp. 106-107; 111-116

[25] (Matei 20, 22; 26, 29) Dar Iisus, răspunzând, a zis: Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi? Ei I-au zis: Putem; Şi vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu.

[26] (Matei 26, 38) Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine.

[27] (Ioan 17, 25) Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.

[28] Cf. (Ps. 15, 10; 48, 9) Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea. Ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea.

[29] (2 Timotei 2, 13) Dacă nu-I suntem credincioşi, El rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine însuşi.

[30] Cf. (Evrei 9: 12; 14, 28) El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare
Cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu? 
Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire.

[31] Cf. (Romani 8, 32) El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?

[32] (Deuteronom 32, 1) "Ia aminte, cerule, şi voi grăi! Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele"

[33] Cf. (Coloseni 3, 2-4) Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă.

[34] Cf. (Tit 2, 13) Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus

[35] Cf. (1 Corinteni 15, 28) Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi

[36] Extras din Litia sarbatorii Schimbarii la Fata
[37] Cf. (Evrei 10, 24) Şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune

[38] (Matei 20, 28) După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.

[39a] Cf. (1 Corinteni 14 26) Când vă adunaţi împreună, fiecare din voi are psalm, are învăţătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire: toate spre zidire să se facă

[39] Cf. (Romani 12, 5-9) Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora; Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună! Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine.

[40] Archimandrite Sophrony, Sa Vie est la mienne, P. 116; archimandrite Sophrony, Voir Dieu tel qu'il est, Paris, Cerf/ Le sel de la Terre, 2004, pp. 255-256, si Archimandrite Sophrony, La Prière, expérience de l'éternité, Paris, Cerf/ Le Sel de la Terre, 1988, pp. 78, 147-148.

[41] Cf. (Psalmi 18, 13) Greşelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă

[42] Cf. (1 Corinteni 2, 12)  Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu;

[43] Cf. Barsanuphe et Jean de Gaza, Correspondance, 214, Solesmes, 1972, P. 174 

 ***


Intrebari si Raspunsuri


- Parinte Zaharia, am fost foarte atins de aceasta maniera particulara pe care ati avut-o, de a prezenta Taina Sfintei Liturghii deasupra aparentelor, si am retinut doua lucruri importante din expunerea dumneavoastra de mai inainte. Mai intai este vorba de necesitatea de a face o buna pregatire pentru Sfanta Liturghie si, mai apoi, de a implini poruncile lui Hristos. Puteti sa mai dezvoltati?
- Stiti, in viata monahala avem intotdeauna randuiala de a ne ruga in fiecare zi. Aceasta randuiala vizeaza acelasi lucru. Si, daca venim in comunitatea de frati cu o inima plina de buna dispozitie, asta este si un dar particular pe care fiecare il lucreaza in taina. Dar, acest dar ne imbogateste pentru ca ne pregateste pentru intrarea in comuniunea cu toti sfintii. Pentru ca nu trebuie sa uitam cuvantul Sfantului Pavel, care spune ca nu putem intelege profunzimea, inaltimea, adancimea si lungimea dragostei lui Hristos fara comuniunea cu toti sfintii. Si aceasta este regula de rugaciune pe care monahii o au. 

La fel toti crestinii, in toate aspectele pregatirii din viata lor, daca vin la biserica cu inima plina de dispozitie duhovniceasca, cu siguranta vor intra intr-o comuniune a harului lui Dumnezeu, care le va reinnoi viata. Si asta este foarte important! Si daca nu lucram aceasta dispozitie in taina in camara noastra, cand venim la biserica, vom ramane acolo ca o coloana de piatra. Nu vom lasa acest loc liber in noi comuniunii in duh, punandu-ne in fata lui Dumnezeu.

Si spune Sfantul Isaac Sirul ca Domnul nu ne da porunci pentru a ne umili, pentru a ne face sclavi, ci pentru a ne vindeca. Si regula monastica nu este pentru a ne face sclavi, ci pentru a ne da privilegiul de a intra in comuniunea de slava a lui Dumnezeu, in aceasta comuniune cu toti sfintii, in care putem sa ajungem la profunzimea dragostei lui Hristos, si in comuniune cu Trupul si Sangele Sau, care este cu adevarat mostenirea vesnica pe care ne-a lasat-o Domnul pe pamant. Si in acest duh ne pregatim pentru Sfanta Liturghie.

Si cea mai buna pregatire este de a veni la Liturghie cu inima pe care vrem sa o oferim lui Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeul crestinilor este un Dumnezeu mult milosard si mult milostiv, si singura maniera de a ne uni cu El este de a veni cu o inima care are nevoie de El, care este smerita si gata sa primeasca mangaierea Lui, asa cum spunem si in rugaciunea catre Sfantul Duh, chemandu-L, Mangaietorule. Si, pentru aceasta, pregatirea noastra trebuie sa vizeze dispozitii de smerenie, de pocainta, de recunostinta. Iar recunostinta si smerenia merg mana in mana. Si Domnul a spus ca n-a venit in lume pentru cei drepti ci pentru cei care au nevoie de vindecare, care au inima infranta si au nevoie de vindecare divina. Iertati-ma!

Un alt lucru pe care l-ati spus, si despre care vreti sa va spun cate ceva, este ca acolo unde este o porunca este o cale in taina slavei invierii lui Hristos. Sfantul Grigorie Palama are o predica despre inchinarea Sfintei Cruci care explica asta si care este minunata. Si spune ca in toate zilele din toate secolele primim slava lui Dumnezeu cand indeplinim poruncile Sale pentru ca in implinirea poruncilor se ascunde taina Crucii si Invierii lui Hristos, aceasta fiind chiar si inainte de acest eveniment, intr-o maniera profetica. Cand facem Sfanta Liturghie inainte de toate indeplinim poruncile Domnului, aducand un trofeu de multumire pentru ceea ce a facut El pentru noi. 
- Pentru a ne pregati pentru Sfanta Liturghie trebuie sa facem o pregatire asa, cum facem cand mergem sa ne spovedim? 
E vorba de o pregatire multipla, pentru ca ma refer si la o pregatire in taina. Si e foarte important ceea ce facem in taina, asa cum ne-a spus Domnul: cand va rugati, rugati-va in ascuns [Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns (Matei 6, 6)], si când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17-18) si cand faci milostenie să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta (Matei 6, 3).

Si am subliniat aceasta pregatire, dar sunt si alte feluri de a ne pregati, ca de exemplu spovedania, si de a veni in fata Domnului cu o constiinta sa spunem acceptabila, pentru ca niciodata nu o sa avem o constiinta perfecta. Rusinea de la spovedanie, rusinea pe care o avem inaintea preotului la spovedanie, face parte din taina pocaintei impotriva patimilor si invinge pacatul nostru. Rusinea pe care o suferim, durerea pentru starea noastra de cadere, devine o putere spirituala pentru a vindeca patimile si pacatele  noastre. Aceasta este un alt fel prin care putem sa ne pregatim pentru a intra in comuniunea slavei lui Hristos, in comuniunea cu toti sfintii, in comuniunea cu Trupul si Sangele Sau.

Mai sunt si altele, dar cred ca si acestea sunt de ajuns, daca le indeplinim.
- Avem din ce in ce mai mult obiceiul de a auzi rugaciunile spuse de preoti in timpul Liturghiei si de a raspunde Amin! in acelasi timp cu clericii. Si mi-am zis ca nu este posibil sa spunem tot timpul Amin, Amin! fara sa spunem in acelasi timp Amin! patimii lui Hristos. Deci daca spun Amin! - da, Doamne! - patimii lui Hristos pentru mine, cum sa nu fac si eu acelasi lucru? Ori, este si un lucru istoric de a pune pe spatele credinciosilor aceasta crurce. Nu cumva este, de fapt, preotul care indeplineste acest sacrificiu pentru turma sa?
-Oh, nu!
- Deci nu este foarte grav, ca noi, toti fidelii indraznim sa spunem Amin, Amin! sacrificului... ?
- Stiti, nu este foarte important asta. Ceea ce este important este ceea ce am spus, ca Liturghia este un loc unde putem sa ne transfiguram viata. Si nici limba in care vorbim, nici ceea ce spunem, are un loc principal. De exemplu, cand am fost la Paris, la Institutul Saint Serge, am fost de mai mutle ori la biserica rusa si doar o singura data la biserica greaca. Si, la inceput, nu stiam nici un cuvant in rusa, dar asta nu ma impiedica sa traiesc Sfanta Liturghie de aceeasi maniera in care traiam la Manastire, unde intelegeam fiecare cuvant care era pronuntat. Si am inteles ca limba nu este importanta. Ceea ce este important este constiinta pe care o avem fata de acest eveniment care este Sfanta Liturghie si se deruleaza in acel loc. Chair daca ar fi in chineza, nu m-ar deranja. Stiu ca Hristos este in mijlocul nostru. La noi, de exemplu citim rugaciuni cu voce tare, dar nu insist asupra acestui lucru. Imi place atitudinea aceasta, dar nu cred ca lucrul acesta ar trebui sa ocupe primul loc. Iertati-ma!
- In Liturghia ortodoxa impartasania nu este data fratilor protestanti sau catolici; este rezervata doar ortodocsilor. Puteti sa ne spuneti un cuvnat despre asta?
- Stiti, dorinta noastra este ca toti sa se mantuiasca, dar nu putem sa slujim Sfanta Liturghie si sa avem o impartasanie euharistica mai ales cu cei care nu au in mod exact aceeasi credinta. Este adevarat ca aceasta regula a fost pastrata in mod pretios de-a lungul secolelor de toti Parintii Bisericii. Si chiar Sfantul Irineu a scris, foarte devreme, despre asta. Si este foarte important ca toti cei care participa sa aibe in mod unic aceeasi viziune spirituala, aceeasi credinta.

Imi amintesc ca odata, Parintele Sofronie cand a fost intr-o manastire catolica a observat ca unul dintre calugari avea un chip ortodox :-) Si apoi a devenit ortodox acest om. Iertati-ma!

Si Biserica trebuie sa aibe frontierele sale, sa nu devina foarte abstracta si idealista. Dar nu trebuie ca inima noastra sa fie lipsita de mila fata de toate fapturile, fata de toti oamenii, fata de fratii in Hristos.

Nu as vrea insa sa spun prea multe lucruri, pentru ca stiu ca este penibil pentru multi dintre dumneavoastra.  
- Printre toate lucrurile pretioase pe care le-ati spus despre Sfanta Liturghie, una m-a atins in mod particular. Spuneti ca venim la Sfanta Liturghie cu duhul umilit, cu pocainta si sentimentul nevredniciei dar, in acelasi timp, omul da ceea ce este mai bun in el: credinta lui, dragostea lui si nadejdea in Dumnezeu. Si, echilibrul acestor doua lucruri, fiinta umana, pe de-o parte in contact cu nevrednicia sa in fata lui Dumnezeu si, pe de alta, in contact cu ceea ce este mai bun in el -  asa cum ati spus ca Dumnezeu recapituleaza in Sfanta Liturghie toata istoria Lui cu omul-, pentru mine acest aspect uman recapituleaza intreaga istorie a omului in fata lui Dumnezeu, cu partea lui nevrednica, dar in acelasi timp si cu ceea ce este mai bun in el.
- Foarte adevarat! Pentru ca Insusi Dumnezeu verifica lucrul acesta si spune ca omul are cea mai mare onoare cand vine cu acest duh de pocainta in fata Lui. In acel moment Domnul are tot cerul alaturi,  si toti ingerii, toti sfintii se bucura cand un om se intoarce cu acest duh. Acest duh este pretios in fata lui Dumnezeu. Ati spus foarte bine!
- As vrea sa revenim un pic la ceea ce s-a discutat mai inainte. Sunt diacon intr-o biserica catolica, si ca diacon pot sa distribui Sfanta Imaprtasanie. Si nu am refuzat la nimeni impartasania, pentru ca nu imi este mie dat sa judec constiinta fiecaruia. Imi place mult ortodoxia, spiritualitatea ortodoxa, dar am fost odata socat, ducandu-ma la Manastirea din Saint Jean en Royan si, dupa ce am asistat la intreaga Sfanta Liturghie, un calugar care veghea acolo, vazand ca nu sunt ortodox, mi-a spus sa ma indepartez ca nu pot sa ma impartasesc. Si asta m-a lasat cu gura deschisa. Iata, am spus tot ceea ce aveam de spus despre Sfanta Liturghie Ortodoxa.
Iertati-ma, dar stiti bine ceea ce este acceptat de Biserica, si anume ca nu suntem in intercomuniune, Biserica Ortodoxa si Biserica Catolica. Cum putem sa avem indrazneala de a depasi lucrul acesta, de a nu fi in acord cu episcopii nostri? Pentru ca episcopii nostrii sunt chivernisitorii tainelor lui Hristos. Si daca nu este impartasanie comuna, oficiala, si noi vrem sa ne impartasim, asta, bineinteles, nu este corect. Iertati-ma, dar nu trebuie sa traim de o maniera psihologica!

Iertati-ma, noi ne rugam pentru toti crestinii, dar nu putem sa ne impartasim daca suntem in dezacord cu episcopii nostri. Si nu pot sa fiu in dezacord cu episcopul meu, caci altfel ofer un sacrificiu idolilor, dupa cum spune Sfantul Igantie de Antiohia.

Din pacate divizarea Bisericilor este un eveniment tragic, dar nu putem sa pretindem ca putem sa depasim aceasta prin noi insine. Putem sa ne rugam si sa avem o atitudine de rugaciune pentru toti. Si preotii trebuie sa vegheze asupra tainelor care le sunt incredintate in Biserica.

Nu putem sa traimi de maniera psihologica! Iertati-ma! 

A venit o data un calugar catolic la noi si era trist ca nu poate sa se impartaseasca, si Parintele Sofronie i-a spus: nu fiti trist, sunteti ca un frate. Din pacate nu pot sa va dau sfanta impartasanie, dar fiindca sunteti calugar, si eu sunt calugar, suntem uniti in vocatia pe care o avem. Si a fost miscat de acest cuvant si a inteles.

Sunt lucruri care ne depasesc in Biserica, dar trebuie sa fim foarte atenti, caci altfel pierdem totul.
- In Biserica Catolica, intercomuniunea este extrem de rara si poate fi facuta doar cu autorizatia episcopului...

- Daca imi permiteti as vrea sa mai adaug ca nu este doar penibil pentru persoanele care nu pot sa se impartaseasca, dar este penibil si pentru noi, caci suferim pentru ei.
Da, bineinteles, dar nu trebuie sa luam aceste lucruri la nivel psihologic.
- As vrea sa continuam pe acelasi subiect. Si eu, de asemenea sunt catolica si as vrea sa spun ca ne-am dus si noi la manastirea ortodoxa, dar, daca nu ne impartasim cu Trupul si Sangele Domnului acolo, putem sa ne impartasim cu inimile noastre si prin cuvant.
Pentru mine, aceasta atitudine, a ceea ce spuneti, este deja un mare progres in sensul cel bun, si poate ca Dumnezeu intr-o zi ne va da putinta impinirii.

Am cunoscut in istoria Bisericii momente tragice, conflicte intre crestini, si nu as vrea sa ma ating de asta acum. Sunt cipriot, si este o istorie tragica. La un moment dat toti episcopii ortodocsi au fost expulzati, si mult calugari au fost executati de crestini occidentali. Nu trebuie sa traim cu aceste resentimente, si acum trebuie sa depasim lucrul acesta, incetul cu incetul, mai ales cu o alta atitudine. Si toti cei care il cunosc pe Domnul, si vor, sa poata sa-L cunoasca inca si mai deplin. Aceasta ar fi o mare victorie a dispozitiei noastre iubitoare, depasind istoria aceasta tragica. Multi care vin din orientul ortodox cunosc multe lucruri asemanatoare si nu as vrea sa vorbesc despre asta, iertati-ma!
- As vrea sa spun ca in timp ce participam la Sfanta Liturghie avem o alta impresia asupra curgerii timpului - pentru ca dureaza o ora si jumatate, si mai mult-, si resimtim o plenitudine a timpului care ma surprinde meru, in raport cu o viata profesionala unde suntem in intarziere - eu in particular-, si unde avem impresia ca nu avem timp, in timp ce la Liturghie, nu numai ca avem impresia ca avem tot timpul, dar si ca resimtim un parfum fin al unui timp ce nu are sfarsit. Si atunci, imi spun, daca am putea lasa sa se infiltreze acest timp liturgic in viata de zi cu zi, atunci viata noastra s-ar schimba.
- Bineinteles Sfanta Liturghie este o cale spre eternitate si in timpul sfintei Liturghii iesim in afara timpului. Si daca traim Sfanta Liturghie in mod continuu ne vom ingriji de eternitate fata de toate timpurile si viata noastra, si la sfarsit aceasta grija pentru eternitate va ingiti numarul zilelor noastre pe pamant, in eternitate.
- Puteti sa ne spuneti care este frecventa cu care ar trebui sa ne impartasim?
Cand am fost in Romania, intr-un amfiteatru mare, la Cluj, cineva s-a ridicat si mi-a pus aceasta intrebare: cum este mai bine sa ne impartasim mai des sau mai rar? Si am spus ca cel ce se impartaseste, in rugaciunile Bisericii nicaieri nu gaseste: "Dumnezeule ajuta-ma sa ma impartasesc mai des" sau "Dumnezeule ajuta-ma sa ma impartasesc rar".  Rugaciunile insa vorbesc de o impartasanie cu vrednicie". Cel ce se impartaseste cu vrednicie si rar face bine, si cel ce se impartaseste mai des si cu vrednicie face mult mai bine.

Nu trebuie sa avem aceasta obsesie - iertati-ma - de a ne impartasi de fiecare data cand este Sfanta Liturghie. Nu este necesar. Cateodata este mai bine daca ne smerim ca nu suntem pregatiti, si daca ne ducem sa ne rugam cu aceasta stare, vom primi chiar acelasi har si aceeasi mangaiere ca cei care s-au impartasit. Nu este absolut necesar sa ne impartasim la fiecare Sfanta Liturghie. Este de dorit, este bine daca avem repere, daca ne-am pregatit. 

Daca, de exemplu, intr-o zi trebuie sa ne ducem la dentist este mai bine sa nu ne impartasim in acea zi, pentru ca dupa ce am primit Trupul si Sangele lui Hristos in gura, si apoi ma duc la dentist, ganditi-va cum este... Asa, mai bine ma rog, si primesc aceasi mangaiere ca alta data cand m-am pregatit pentru impartasanie.

Este bine sa ne impartasim cu vrednicie si avand o constiinta buna.

- Puteti sa ne spuneti cand ne simtim vrednici si gata sa ne impartasim?
Iata, am primit aceeasi intrebare la Cluj, dupa ce am raspuns la cea de mai inainte. Si va spun ca pentru aceasta nu indraznesc sa va dau raspuns - cum putem sa ne impartasim cu vredncie? Dar indraznesc sa va transmit cuvintele unui Sfant al Bisericii noastre, Sfantul Simeon Noul Teolog, care spune ca: cel ce plange in fata lui Dumnezeu in fiecare zi pentru pacatele sale, care se pocaieste in fiecare zi pentru pacatele sale, poate sa se impartaseasca cu vrednicie in fiecare zi. Si cel ce nu plange in fiecare zi pentru pacatele sale, chiar daca se impartaseste o data pe an, la Paste, nu s-a impartasit cu vrednicie. Aceasta spune Sfantul Simeon Noul Teolog. Iata, nu indraznesc sa va spun de la mine, ci v-am spus ceea ce a spus Sfantul.
- As vrea sa va pun problema intercomuniunii. Mai devreme a vorbit un diacon catolic despre impartasanie. Eu insa sunt ortodox, si de un timp ma duc la biserica catoloca din cartierul meu si ma impartasesc acolo. Am avut totusi ideea sa-l intreb pe preotul de acolo daca este permis, si mi-a spus ca nu stie nimic, dar daca insist pot sa gasesc un raspuns, intreband episcopul. Si intrebarea pe care mi-o pun este: daca Sfantul Pavel a spus ca sa nu apuna soarele peste mania voastra, si iata ca sunt zece secole de cand Biserica din Orient este despartita de Biserica din Occident, va mai dura mult lucrul acesta, pentru ca este un scandal absolut intolerabil!
- Stiti domnule, "duhurile proorocilor se supun proorocilor" (I Corinteni 14, 32). Este o aroganta aici, de a ne pune deasupra ierarhiei noastre, deasupra vietii Bisericii noastre, si sa vrem sa ne trasam calea noastra. Sunt foarte intristat de ceea ce ati facut. Imi pare rau de ceea ce ati spus. Nu suntem aici pentru a rezolva asta, pentru care exista totusi o grija a Bisericii oficiale, si noi trebuie sa facem ascultare de ierarhii nostri, pentru ca Duhul lui Dumnezeu nu iubeste dezordinea. Si dumneavoastra nu trebuie sa va trasati calea dumneavoastra, caci altfel cadeti in afara comuniunii chiar a celor doua Biserici.

Dupa cum vedeti aceasta unitate este in grija ierarhilor nostri, a Bisericilor noastre. Si noi, crestinii ne rugam ca ei sa gaseasca o cale, astfel incat sa se ajunga la o unitate si nu la o dezbinare si mai mare.
-  Eu ma intreb de ce problema aceasta este indisolubila, adica nu e vre-o cale prin care Papa si Patriarihii sa se impartaseasca, caci pana la urma avem aceeasi credinta.
Stiti, nu o sa pierdem timpul prea mult cu aceasta problema fara sfarsit. Daca ganditi asa, o sa ajungeti chiar sa-L judecati pe Hristos intr-un sfarsit, Care a spus ca nu a venit pe pamant sa aduca pace, ci sabie.
- Daca ne grabim cu aceasta impartasanie fara vrednicie, daca ne grabim cu aceasta unitate, asta ne va da in final niste iluzii si poate sa ne aduca mai mult divizare
- Este evident ca intercomuniunea crestina este o problema extrem de grava, dar cred ca meditatia pe care ne-a propus-o Parintele Zaharia asupra Sfintei Liturghii este o cale de unire, si va invit sa reflectati mai mult asupra ceea ce a fost spus despre Sfanta Liturghie.
- Puteti sa ne spuneti mai mult cum ne pregatim in Sfanta Liturghie, si care este progresia acestei pregatiri?
- Sfanta Liturghie ne pregateste mai intai citind Psalmi, anuntul cuvantului lui Dumnezeu. Mai apoi ne pregateste prin invocare numelui Sau si la sfarsit intram in inima Tainei. Sfanta Liturghie ne da trei lucruri foarte puternice pentru a deveni noi insine Temple ale lui Dumnezeu: cuvantul lui Dumnezeu, invoacare Numelui Lui, si participarea la Taina. Aceasta progresie este incorporata in Sfanta Liturghie, de la inceput pana la sfarsit.
- Ce parere aveti de a spune rugaciunile de la Proscomidie cu voce tare de catre preot?
- Nu este foarte practic lucrul acesta cand Parintele scoate particele. Proscomidia este foarte benefica pentru ca se citesc foarte multe nume si acestea sunt imprimate in actul divin. Si nu sunt multe rugaciuni pe care Preotul ar putea sa le spuna cu voce tare. Insa trebuie sa ne impregnam cu duhul Sfintei Liturghii, cu duhul smerit al Domnului ce caracterizeaza patima Domnului, in toata Sfanta Liturghie. Tot ceea ce este in duhul lui Dumnezeu are aceasta caracteristica, si este bine sa intram in acest duh. 
- Sunrt anumite parohii ortodoxe care fac Sfanta Liturghie chiar in naos, in biserica, si care face sa participe diferiti crestini ce aduc prescuri din care se scot particele, etc. Deci departe de a fi generalizat sunt experiente care merg in sensul aceta.   
In orice caz a avea o atitudine ce vrea sa imbogateasca traditia este foarte periculos. Iertati-ma! Este mult mai prudent sa urmam practica Biserici de atatea secole decat sa avem diferite initiative inovatoare.

Parintele Symeon Cossec, Parintele Antoine si Parintele Zaharia Zaharou