duminică, 23 noiembrie 2014

Parintele Zaharia Zaharou despre "relațiile între oameni în lumina relației noastre personale cu Hristos"



(Video)
Parintele Zaharia Zaharou: Aş dori mai întâi să mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să fiu aici, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan şi să spun cât de recunoscător sunt proniei lui Dumnezeu care m-a adus aici, în seara aceasta. Din păcate nu cunosc frumosul limbaj ortodox al dumneavoastră, limba română şi nu vă pot vorbi în limba dumneavoastră, dar sper ca maica Mariam să mă ajute și să-mi citească lucrarea. 
Am fost sfătuit de prietenii mei români din Anglia să nu întocmesc o lucrare foarte mare, ci să întocmesc ceva îndeajuns de cuprinzător pentru a vă provoca pe dumneavoastră la un dialog. Am ales ca tema conferinţei din seara aceasta să fie „Relațiile între oameni în lumina relației noastre personale cu Hristos", deoarece cred că viaţa veşnică nu este altceva decât relaţia noastră directă cu Domnul nostru Iisus Hristos în această viaţă şi care continuă şi în cea viitoare.

Şi acum o voi ruga pe Maica Mariam să citească cele pregătite, şi îmi cer iertare încă odată pentru neputinţa de a mă adresa dumneavoastră în limba română.
***

„Legăturile personale dintre oameni în lumina legăturii noastre cu Dumnezeu”.


Singurul lucru pentru care omul merită să trăiască şi care dă sens vieţii lui este iubirea.  Desigur, iubirea omenească obişnuită se deosebeşte întru totul de iubirea dumnezeiască şi nu are aceleaşi însuşiri. Ea nu este decât o umbră palidă a iubirii dumnezeieşti. Atunci când iubirea se exprimă la nivel trupesc ea nu este deloc iubire, ci doar mişcare a patimii din noi spre o altă persoană. Câtă vreme iubirea aceasta este stârnită de patima desfătării trupeşti şi a egoismului, ea ucide sufletul şi îl face pe om neputincios în relaţia sa cu Dumnezeu şi prin urmare şi cu semenii săi.

Şi iarăşi, când în mintea şi în sufletul nostru ne formăm o imagine idealistă a iubirii, deoarece ea continua să aibă ca temelie omul cel slab şi pătimaş, cădem într-o şi mai mare înşelare care ne pustieşte duhul şi ne răneşte sufletul, încât cu greu aflăm vindecare. În jurul nostru nu vedem decât tragedii şi legături dezastruoase. Însă gândim că noi o vom scoate la capăt mai bine. Din păcate, nu ne dăm seama de dimensiunile căderii şi neputinţei noastre. Aşteptăm de la semenii noştri, luptaţi de aceleaşi patimi ca şi noi, o iubire desăvârşită şi puternică, lucru pe care noi înşine nu suntem în stare să-l oferim celorlalţi, căci toţi suntem prinşi în strâmtoarea păcatului şi apăsaţi de povara lui. Înşelarea noastră constă în aceea că așteptăm de la cei din jurul nostru, care sunt şi ei făpturi neputincioase şi căzute, să împlinească nevoia noastră înnăscută de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate să o împlinească cu adevărat.
               
Este o înşelare să aşteptăm de la oameni ceea ce numai Dumnezeu poate să ne dea. El este Cel Ce a sădit înlăuntrul nostru setea de iubire şi numai El poate să o potolească. Prin iubire Îl vom cunoaşte şi prin iubire ne vom asemăna Lui. Când suflă vânturile ispitelor lumii acesteia, chiar şi relaţiile ideale, care par neînchipuit de frumoase şi de trainice, se destramă şi în urmă nu rămân decât ruine, care nemângâiat se tânguie, neînţelegând cum de s-a întâmplat aceasta. Însă chiar şi iubirea omenească aşa slabă cum este ea, păstrează ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeieşti. Ea se dăruieşte pe sine până la capăt, trăieşte înlăuntrul fiinţei iubite, în jurul căreia îşi clădeşte întreaga fericire şi întreaga viaţă. Însă când omul o trădează, atunci iubirea aceasta omenească se năruie şi se pustieşte. Nimic nu mai rămâne din simțămintele frumoase şi puternice de mai înainte, iar rana este atât de adâncă încât întreaga fiinţă a omului se zguduie din temelii şi se sfărâmă în bucăţi. Viaţa nu mai are sens. Şi de câte ori oamenii, deznădăjduind de viaţa lor şi încercând să scape de durere, nu caută, oare, refugiul în sinucidere.

 Când dragostea noastră omenească s-a prefăcut în ruină şi suntem cu totul zdrobiţi, atunci se deschid înaintea noastră două căi posibile: fie să ne întoarcem cu această durere către Dumnezeu, ca El să intre în viaţa noastră şi să lucreze înnoirea noastră; fie să rămânem în înşelarea născocirilor noastre omeneşti, trecând de la o tragedie şi o pustiire a sufletului la alta, nădăjduind că la un moment dat vom afla perechea ideală. Drama aceasta va continua până în clipa în care vom înţelege că singuri nu putem răzbi. În relaţiile dintre noi avem nevoie de a treia persoană. Aşa cum preoţii în timpul Sfintei Liturghii, atunci când îşi dau sărutarea păcii spun Hristos în mijlocul nostru, la fel trebuie să fie şi în viaţa noastră. În legătura noastră de iubire Dumnezeu nu este intrusul, ci Acela Care o curăţeşte şi o desăvârşeşte. El este Acela Care o apără şi în marea şi veşnica Lui iubire o întăreşte şi o insuflă. Tocmai de aceea căutăm adăpost în Biserică, unde harul lui Dumnezeu, în Taina Sfintei Cununii, va sfinţi legătura cuplului, aşa încât bărbatul şi femeia să se completeze unul pe celălalt cu darurile lor şi să lucreze împreună la desăvârşirea lor, care se va arăta nu numai în legătura lor de iubire, din această viaţă, ci şi în Împărăţia ce va să vie.

Domnul a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Dacă vom fi încredinţaţi că a căuta o legătură ideală şi desăvârşită cu un om este o mare amăgire, atunci vom înţelege că dorul nostru cel adânc şi tainic după o iubire poate să-şi afle împlinirea numai în Dumnezeu, Făcătorul, Proniatorul şi Mântuitorul nostru. Va începe atunci între noi şi Dumnezeu o lucrare nesfârşit de creatoare şi dătătoare de viaţă. Cu cât se va întări mai mult legătura dragostei noastre cu Dumnezeu, cu atât va deveni mai curată şi mai puternică, la fel şi cu oricare dintre legăturile noastre cu semenii de lângă noi. Dragostea noastră va fi atunci una sănătoasă şi ancorată în perspectiva singurei iubiri adevărate, care este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Numai atunci va avea ea valoare, pentru că va fi liberă, adică fără de păcat. Prezenţa patimii trupeşti tulbură mintea şi împiedică sporirea duhovnicească a omului şi dobândirea iubirii dumnezeieşti. Toată iubirea trăită în afara lui Dumnezeu, este ontologic autodistrugătoare. Dacă legătura noastră verticală cu Dumnezeu este adevărată şi puternică, atunci orice altă legătură orizontală va fi autentică şi puternică.
  
Trebuie să fim gata de luptă şi de jertfă pentru reuşita legăturii noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dacă înţelegem că în starea noastră de acum nu putem să ne împlinim dorinţa de iubire, atunci cel puţin să avem mai multă smerenie şi discernământ în aşteptările noastre legate de iubirea omenească. Cunoscând sărăcia şi nimicnicia omului, dar şi măreţia iubirii celei pline de milostivire a lui Dumnezeu, vom dobândi un duh de compătimire şi de iertare. Ne vom curăţi de iubirea de sine şi ne vom apropia de ceilalţi cinstindu-i şi respectându-le libertatea. Îi vom primi pe ceilalţi aşa cum sunt ei, fără a încerca să-i facem noi desăvârşiţi, potrivit închipuirilor noastre şi nu le vom impune cerinţele noastre, nici nu vom căuta să-i dominăm. Când izbutim să ne apropiem de Dumnezeu atunci aflăm tămăduire vieţii noastre zdrobite. Inima se uşurează de povara trecutului şi îndrăzneşte iarăşi să Îl iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele. Nu ne mai este teamă să ne expunem şi nu mai ridicăm în jurul nostru ziduri de apărare, căci nu ne mai punem nădejdea în oameni, ci în Cel Care învie şi pe cei morţi. Însă dacă din viaţa noastră lipseşte adevărata iubire, care este insuflată de legătura noastră cu Dumnezeu, atunci vom cădea într-una din cele două ispite binecunoscute.

Dacă sufleteşte suntem mai puternici, atunci vom căuta să ne dominăm partenerul şi să ne folosim de el. Iar dacă suntem mai slabi din fire vom deveni victimele ambiţiei celorlalţi. În aceste condiţii, relaţia noastră este una nefericită şi lipsită de har, o adevărată robie. Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi în legătura noastră cu El pătrundem în taina persoanei, a ipostasului omenesc zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci vom fi în stare să ne apropiem de fiecare persoană cu sfială, respect şi dragoste smerită, înţelegând că fiecare suflet omenesc este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Încetul cu încetul învăţăm de asemenea, să-l iubim dezinteresat pe celălalt, cu credincioşie şi necondiţionat. În felul acesta ne păstrăm libertatea de a rămâne ucenici ai Crucii lui Hristos, care este cel mai minunat şi cel mai de folos lucru. În această legătură, punându-L pe Hristos pe primul loc, ca Celălalt prin excelenţă, ne vom afla adevărata identitate, pentru că împreună cu El putem să ne pierdem viaţa şi să o aflăm iarăşi în desăvârşită siguranţă. De adevărul celor spuse mai devreme suntem încredinţaţi prin descoperirea dumnezeiască.

În capitolul XXXII al Cărţii Facerea este descrisă nemaipomenita şi minunata luptă a lui Iacov cu Dumnezeu. Ni se spune că Iacov la îndemnul mamei sale a furat de la tatăl său Isaac binecuvântarea celui dintâi născut, care i se cuvenea lui Isav. Deşi în clipa aceea Rebeca nu făcea decât să împlinească voia lui Dumnezeu, precum este scris „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât”, totuşi Iacov a fost silit să ia calea surghiunului, ca să scape de mânia ucigătoare de frate a lui Isav. Iacov a fugit în pustie şi a suferit acolo timp de mulţi ani, trudind din greu în casa socrului său Laban. Dar Dumnezeu era cu el şi îl binecuvânta în toate câte făcea. Însă cu trecerea anilor a ajuns la capătul puterilor. Atunci Dumnezeu i-a poruncit să se întoarcă la casa tatălui său. Iacov s-a aflat atunci într-un mare impas: să rămână în pustie, s-ar fi istovit cu totul; să se întoarcă acasă îi era teamă de fratele său Isav, care voia să-l ucidă. Atunci Iacov însingurându-se, a stat înaintea Domnului toată noaptea. La revărsatul zorilor a simţit că se luptă cu cineva puternic şi şi-a înteţit rugăciunea zicând: Nu te voi lăsa să pleci până când nu mă vei binecuvânta. Şi Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov şi i-a zis: „Pentru că ai fost tare cu Dumnezeu şi cu oamenii puternic vei fi”. În ziua următoare, Iacov, purtând pecetea binecuvântării lui Dumnezeu, a plecat să-l întâlnească pe Isav. Acesta, în loc să-l ucidă, l-a îmbrăţişat căzând pe grumazul lui, l-a sărutat şi au plâns şi au fost iarăşi ca fraţii. Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov a fost atât de puternică, încât atunci când a văzut chipul sălbatic al fratelui său Isav, a fost de parcă ar fi văzut chipul lui Dumnezeu.

Prin urmare ne dăm seama că în momentul în care în legătura noastră cu Dumnezeu, vom afla o apropiere de El mai presus de fire, atunci toate legăturile noastre cu oamenii vor fi umbrite de binecuvântarea dumnezeiască. Atunci când urmăm lui Hristos, singura noastră grijă este să-I fim bineplăcuţi şi în toate cele ce facem să-I aducem mulţumire. Însă mai întâi să stabilim o legătură autentică cu El, cultivând în noi smerenia vameşului şi pocăinţa nestrămutată a fiului risipitor. Dumnezeu astfel l-a zidit pe om încât în legătura sa unică şi personală cu Ziditorul lui, omul să-şi afle împlinirea şi desăvârşirea. Astfel, scopul şi menirea cea mai înaltă a vieţii noastre constau în a întemeia o relaţie puternică cu Hristos şi a avea un neîncetat dialog cu El. Atunci toate legăturile cu semenii noştri, îşi vor trage puterea din legătura noastră cu Dumnezeu şi vom începe să le vedem pe toate, fiecare element al lumii zidite, în lumina acestei legături. Iar dacă singura noastră grijă va fi să îmbunătăţim legătura noastră cu El, atunci în interiorul nostru se va naşte o adâncă pocăinţă. Şi cu cât creştem mai mult în Hristos, cu atât mai limpede se va vădi sărăcia noastră duhovnicească, iar insuflarea noastră nu va înceta să se reînnoiască.


Nu ne vom teme de nimic, pentru că nimic nu ne mai poate despărţi de dragostea Lui. Fireşte, viaţa veşnică nu este altceva decât legătura pe care am stabilit-o cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos încă din această viaţă, legătură care va continua şi în veacul ce va să vie. Vom fi judecaţi potrivit dragostei noastre, potrivit fiecărui cuvânt rostit de Hristos şi cuprins în Sfânta Evanghelie. Întocmai cum Mântuitorul Iisus Hristos l-a întrebat pe Petru după Înviere „Mă iubeşti tu pe Mine?”, la fel ne va întreba şi pe noi în veacul viitor: „Iar tu Mă iubeşti pe Mine?” şi noi vom răspunde la rândul nostru: „Da Doamne. Tu ştii că Te iubesc”. Dar hotărârea şi îndrăzneala cu care vom răspunde, vor depinde întru totul de profunzimea legăturii noastre cu Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Atitudinea pe care o adoptăm în viaţa aceasta va continua şi dincolo de mormânt, fapt care se vădeşte în Sfânta Evanghelie, în pericopa despre judecata drepţilor: „Doamne, când am făcut vreun bine pe acest pământ? Ţie se cuvine slava, nouă se cuvine ruşinea feţei”. Acesta este gândul smerit pe care îl rostesc drepţii înaintea lui Dumnezeu, gând hrănit de pocăinţă.

Şi nouă ne va fi de folos să învăţăm încă de pe acum această atitudine smerită, pentru a ne învrednici de viaţa veşnică cu Domnul. Trufia şi îndreptăţirea de sine nu îşi au locul în Domnul. Însă, din păcate, ele ne pot însoţi în veşnicie, osândindu-ne la veşnica despărţire de Dumnezeu. Pentru noi, Raiul este Hristos. Sfântul Siluan adevereşte: „Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, Atunci Raiul ar fi pe pământ, căci Împărăţia lui Dumnezeu este în interiorul nostru. Împărăţia lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt şi în cer şi pe pământ acelaşi este. Raiul începe aici pe pământ prin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. În aceasta se cuprinde toată bogăţia vieţii veşnice, căci omul a fost zidit ca să îl mărească pe Dumnezeu, dându-I pururea slavă. Iar Domnul se bucură să întoarcă această slavă chipului Său, omului, care la rândul lui aduce şi mai multă laudă Ziditorului său. Astfel, pătrundem în nesfârşita mişcare circulară a dragostei şi a slavosloviei. Creşterea în Dumnezeu este adevărata împlinire a omului, care a fost chemat la asemănarea cu El Însuşi. (transcriere și prelucrare: diac. Marian Pătrașcu)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu