marți, 27 ianuarie 2015

Semnificaţia culorilor in iconografie. Culoarea mijlocește și tălmăcește înțelesurile desenului, fără ca vreodată să i se substituie


- Părinte director, care este semnificaţia culorilor din icoanele noastre?

În iconografie, culorile poartă un mesaj teologic cert. Acest mesaj poate fi intuit de persoanele care au o anumită educaţie spirituală şi poate fi înţeles şi explorat de acele persoane care doresc să cunoască limbajul icoanelor, prin desen, culoare, compoziţie etc. În general, paleta cromatică a iconarului este destul de simplă.
Frescele care fac gloria artei bisericeşti, spune pictorul Sorin Dumitrescu, au fost zugrăvite, de obicei, dintr-un amestec de patru culori: ocru galben, siena - arsă, negru de viţă-de-vie şi alb de titan“. 
Totuşi, este cunoscut faptul că principalele culori ale icoanei sunt alb şi negru şi chiar dacă aceste culori nu domină, ele sunt mereu prezente prin alte culori. Culorile de bază sunt roşul, galbenul şi albastrul; uneori apare şi culoarea verde

 În icoană, Iisus Hristos este reprezentat în costum antic, în hyton roşu (tunică lungă şi strâmtă cu mâneci largi, purtată pe sub hymation, atât de femei, cât şi de bărbaţi), şi hymationul (mantie antică amplă, care se purta prinsă cu o agrafă pe piept sau pe umăr) de culoare albastră. În reprezentarea iconografică culoarea roşie a hytonului reprezintă viaţa şi jertfa prin care S-a preamărit. Prin culoarea roşie este zugrăvit Hristos-Omul, Cel care Se întrupează, Se jertfeşte pe Cruce, moare şi învie, Se înalţă la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Albastrul hymationului sugerează faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Tatăl, „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute“ şi are o natură divină.

Negrul, culoarea teologiei apofatice


Maica Domnului reprezentare de Nicolae Balan
Maforionul Maicii Domnului (haină largă, ce se îmbracă pe deasupra, cu o tăietură rotundă destul de largă pe mijloc pentru a putea trece capul, delimitată prin galonul auriu sau deschis la culoare) este cafeniu-brun (maron) şi sugerează viaţa ascetică şi îngerească din templu. Această culoare este realizată din combinaţia de albastru (fecioria) şi roşu (simbol al sângelui). Pătrunsă de lumină, această culoare devine purpurie, culoarea împărătească prin excelenţă.

 Maica Domnului are pe cap o basma sau tunică de culoare albastră-verzuie, simbol al Duhului Sfânt, Care S-a pogorât asupra Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în momentul zămislirii:
Duhul Domnului S-a coborât peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, iar Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema“ (Luca 1, 35). 
Acest acoperământ este oarecum bombat în zona superioară a capului, aluzie la cupola bisericii bizantine, Maica Domnului fiind considerată „Biserica în stare de rugăciune“, peste care Se coboară Duhul lui Dumnezeu.

Detaliu: blicuri aurii
În ambele icoane, ca de altfel şi în icoanele sfinţilor, se află culoarea aurie oferită de foiţa metalizată din aur. Auriul este culoarea veşniciei, a măreţiei, a desăvârşirii. Auriul este o culoare abstractă, nici rece, nici caldă, şi reprezintă lumea harică, a transfigurării, ce face din icoană „un spaţiu schimbat la faţă“.

Cele trei stele aurii de pe maforionul Maicii Domnului, reprezentate sub forma a trei sori, descoperă credinţa Bisericii în pururea fecioria Maicii Domnului, înainte de Naştere, în timpul Naşterii şi după Naştere.

Asistul (o substanţă cu proprietăţi adezive, care se aplică pe unele detalii ale icoanei, pentru a fi ulterior aurite) de pe veşmintele Mântuitorului, realizate de obicei cu blicuri aurii, reprezintă firea dumnezeiască şi atributul aseităţii, adică existenţa prin Sine a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Culoarea albă este chipul luminii de pe Tabor, ea reprezintă faptul că persoanele sfinte sunt pătrunse de prezenţa Duhului Sfânt, manifestare a puterii dumnezeieşti a energiilor necreate. Această culoare apare pe chip şi veşminte sub forma blicurilor luminoase, ce arată îndumnezeirea trupurilor prin harul Duhului Sfânt.

Prin contrast, culoarea neagră exprimă lipsa luminii, a vieţii sau imposibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, lumina fiind absorbită de adâncul tainei, pe care mintea omenească nu o poate pătrunde; aceasta este culoarea teologiei apofatice.

Prima icoană pe care trebuie să o realizeze iconarul este cea a Schimbării la Faţă


- Orice pictor poate picta icoane? E vreo diferenţă între icoanele pictate de un pictor trăitor şi cele pictate de unul oarecare, ambii avizaţi în tainele pictării icoanelor?

Există oameni credincioşi care pictează peisaje frumoase, dar nu pictează icoane. Pentru ei, aşa cum zice psalmistul, „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“ (Ps. 18, 1). Există diferenţe între cei doi. Pictorul de icoane sau iconarul nu este un simplu pictor. De aceea, prin tradiţie s-a lăsat acest obicei, ca prima icoană ce trebuie să o realizeze iconarul să fie cea a Schimbării la Faţă a Domnului. El trebuie să facă dovada faptului că şi-a însuşit, în parte, taina îndumnezeirii omului, ce trebuie exprimată prin desen şi culoare. Or, accesul la lumina harică de pe Tabor nu poate veni fară asceza celor cinci simţuri. Acest lucru înseamnă viaţă trăită şi nu doar trăirea vieţii. După exerciţiul de iniţiere în artă şi vieţuire curată, pictorul poate primi hirotesia, el devenind un om în slujba Bisericii. Nu poţi picta biserici sau icoane fără să fii o fiinţă eclezială, euharistică. Omul euharistic are rădăcinile în viitor, trăieşte eshatologic. De aceea, pictorul trebuie să picteze icoana Schimbării la Faţă, taina trupului îndumnezeit prin Învierea Mântuitorului. Icoana este şi o mărturie a întâlnirii omului cu Dumnezeu, subiectul fiecărei icoane fiind acela al transfigurării omului. Icoanele înfăţişează oameni îndumnezeiţi. De accea, sfinţii nu mai au aceleaşi trăsături anatomice în icoană, pentru că pictorul nu poate picta trupuri înduhovnicite, dacă el însuşi nu este înduhovnicit. Cred că principala calitate a icoanelor pictate cu evlavie constă în faptul că acestea te îndeamnă la rugăciune, contemplaţie, la nevoia de interiorizare şi introspecţie şi nu la admirarea tehnicii iconografice, spectacolului cromatic sau efectelor create pe foiţa de aur.

- De ce icoanele bizantine sunt cele mai iubite de cultul nostru? Despre cele realiste, neoclasice etc. ce ne puteţi spune?

Oamenii simt energia icoanelor bizantine. Prin maniera în care sunt pictate, icoanele bizantine arată faptul că Dumnezeu are două firi, una umană şi una dumnezeiască. Icoanele pictate în manieră realistă arată că Hristos a fost numai trup şi de aceea ele se aseamănă mai mult cu tablourile înrămate. „Icoana nu are ramă“, ea este „fereastră spre absolut“, şi prin icoană omul credincios se dezmărgineşte în adâncurile sale. Pe placul Bisericii sunt acele icoane care exprimă în modul cel mai limpede teologia şi gândirea Bisericii şi trebuie să se încadreze în viaţa liturgică, care susţine icoana şi pe iconar deopotrivă.


***

Semnificatia culorii portocalii in iconografia bizantina


Culoarea portocalie e semnul lucrării Duhului Sfânt într-o formă inteligibilă parțial pentru simțuri. În icoanele autentice ale Cinzecimii, limbile de foc prin care se manifestă Duhul Sfânt, sunt zugrăvite într-o nuanță de orange sângeriu, care ne spune că este o lucrare destinată îndumnezeirii omului, întrucât roșul acesta transmite, umanitatea îndumnezeită. Dacă nuanța e mai închisă, atunci icoana explorează latura tainică a evenimentului teologic pe care-l deschide înțelegerii noastre fără să-l epuizeze vreodată.

Portocaliul este jumătatea drumului dintre galbenul - mediul dezvăluirii limitate a înțelesurilor catafatice, și roșul prezenței ipostaziate a harului într-o persoană, apoi către vișiniul prună al Maicii Domnului ce ne pune față în față cu taina adâncă a maternității divine, ultima stație cromatică fiind negrul viță-de-vie al slavei negrăite a lui Dumnezeu, învăluită în tăcerea apofatică a necuprinsului imposibil de circumscris într-o reprezentare sau formulare omenească, oricât ar fi ea de densă simbolic

Doar culoarea, adică femeia (Teotokos - Sfânta Sfintelor) ne poate sugera și pune în legătură, ”ca prin oglindă, în ghicitură” cu Taina Tainelor, printr-o modalitate sensibilă, fiindcă în icoană desenul trimite la Hristos și culoarea la Maica Domnului, iar culoarea mijlocește și tălmăcește înțelesurile desenului, fără ca vreodată să I se substituie. Cu un etaj mai jos, dar pe același ax vertical, culoarea (femeia) se unește cu desenul (bărbatul) în taina cununiei, în care culoarea ascultă de desen amplificându-i înțelesurile, iar desenul umple de logos culoarea, canalizând-o spre rostul ei ipostatic cel mai înalt, expresia tocmită vizual într-o formă înțelegătoare și alcătuind împreună un singur trup.

Portocaliul este oricum o tranziție întreDuhul Adevărului care pretutindenea este și toate le plinește” și ”vino și Te sălășluiește întru noi”, obligatoriu prin Hristos, ”Calea, Adevărul și Viața”, Logosul întrupat.

Un exemplu de portocaliu ca întâlnire între formă și fondul care inundă tot mediul iconic cosmic și supracosmic (imposibil de diferențiat), în ”Rugul aprins” de mai sus, o transcripție rusească din sec XVIII a unui model sinait mult vechi și mai valoros.

Rozul liliachiu în icoană este semnalul anastazei (învierii) în lucrare, ca proces ce se mișcă paradoxal între ”deja” și ”nu încă. Din această cauză mormântul Domnului este roz în icoane, iar Hristos are veșminte roz în toate metopele care pun în relație momente liturgice de dinainte de Cruce și Înviere cu Penticostarul, întrucât cele cincizeci de zile dintre Paște și Rusalii inundă retrospectiv cu înviere toată istoria mântuirii.

Pe scurt: rozul e pesahul/paște/trecere de la moarte la viață, de la virtual la actual, este bucuria învierii însămânțate în natura umană alienată de păcat, bucurie din care se împărtășește întreg cosmosul, așa cum toată zidirea văzută a suferit avarii ontologice uriașe după căderea umanității din har.


***

Mihai Coman

Limbajul culorilor icoanelor

În iconografia bizantină, culoarea, care nu este doar un element decorativ, joacă un rol foarte important. Dacă arta - aşa cum afirma M. Quenot - poate prelua ştafeta cuvintelor când acestea se împiedică în faţa inexprimabilului, atunci e de la sine înţeles că-n domeniul picturii culorile au rolul esenţial. Prin asocierea lor, icoanele ajung să traducă, dincolo de realitatea obiectului, un mesaj profund, spiritual, perceput prin inconştient.

Deşi adesea decurge din tradiţie, alegerea culorii în realizarea icoanelor se supune în mare măsură semnificaţiei simbolice, de unde unii au înţeles o constrângere pentru artist, care nu va putea să dea frâu liber propriei sale fantezii. Se cunoaşte utilitatea „canoanelor“ în realizarea unei icoane, însă prin acestea nu se înţelege că iconarul este îngrădit. Şi adesea, în istoria picturii bizantine, s-a putut vedea cum culoarea lua naştere în contextul lucrării. Dacă pentru fizicieni, culoarea este doar o radiaţie cu o anumită lungime de undă, pentru iconari culoarea este un limbaj, şi încă unul extrem de variat cu înţeles spiritual în faţa căruia, uneori, cuvintele rămân sărace.

Ce culori se folosesc în icoane


Trei vopsele - albastrul, galbenul şi roşul - amestecate, pot da milioane de tonuri care au fiecare în parte caracteristici diferite, precum luminozitatea şi saturaţia. Printre cele mai utilizate culori în realizarea icoanelor sunt: albul (care nu este cu adevărat o culoare, ci corespunde totuşi sumei tuturor culorilor, dacă sunt culori-lumină), albastrul, roşul şi purpuriul, verdele, galbenul şi auriul sau negrul.

Ce „spun“ culorile

Adesea, culorile au fost rezultatul disponibilității locale a culorilor extrase din minerale. Singura posibilitate de a obține albastrul (până recent, când suntem capabili să sintetizăm culorile chimic) era din lapis, o piatră semi-prețioasă foarte scumpă. (Chiar și azi, 10g de lapis costă în jur de 140 de dolari). Când artiștii l-au putut folosi, au făcut-o. În caz contrar, ei au folosit cee ace au avut la dispoziție, maro sau roșu. Johannes Itten spunea că
secretul cel mai adânc şi cel mai esenţial al acţiunii culorilor rămâne nevăzut chiar şi pentru ochi şi că nu poate fi contemplat decât prin inimă. Esenţialul scapă formulelor“.
Pornind de la studii de caz, semnificaţiile culorilor utilizate în realizarea icoanelor sunt numeroase. Eugen Trubeţkoi scria pe la 1916 că „paleta“ semnificaţiilor culorilor icoanei „este tot atât de infinită ca şi câmpul natural al culorilor care pot fi văzute pe cer“. Aflat în strânsă legătură cu celelalte simţuri, ochiul percepe tonuri calde sau reci, culori aspre sau catifelate, uscate sau delicate, sau fade, fiecare cu simbolistică proprie.

Albul are o semnificaţie aparte în creştinism. În primele secole, botezul se numea „luminare“. Noul botezat îmbrăca veşminte albe, ca semn al naşterii la o viaţă adevărată. Albul a devenit prin Creştinism culoarea Revelaţiei, a Harului, a Teofaniei. Albe sunt veşmintele Domnului nostru Iisus Hristos în icoana Învierii. De asemenea, albe sunt veşmintele lui Lazăr în icoana învierii sale de către Mântuitorul. Albul se foloseşte în icoane plecând şi de la cuvântele Sfântului Evanghelist Ioan: „păcatele voastre se vor face albe ca zăpada“.

Albastrul, culoarea cerească prin exelenţă, predominantă în vitraliile medievale, simbolizează în icoane smerenia tăcută. Albastrul abundă în iconografie, fiind des utilizat pentru mantia Pantocratorului, pentru veşmintele Sfintei Fecioare şi ale Sfinţilor Apostoli. Un exemplu interesant în acest sens este şi albastrul folosit de Rubliov în icoana Sfintei Treimi.


Simbol al iubirii, al jertfei şi al altruismului, roşul ocupă în creştinism un rol esenţial. Roşie este mantia lui Iisus în pretoriu, roşii sunt veşmintele martirilor, ca şi mantia Sfântului Arhanghel Mihail şi a serafimilor. Roşul poate să însemne deopotrivă egoism, ură, orgoliu luciferic şi, prin extensiune, focul iadului.

Purpura este culoarea rezervată celor mai înalte demnităţi, la bizantini aceasta fiind culoarea celei mai înalte demnităţi. Cu excepţia ceremoniilor religioase, când apărea în veşmânt alb, împăratul purta veşminte de purpură.

Deşi există un puternic contrast din punct de vedere spiritual între roşu şi albastru, aceste culori creează o armonie deplină. Putem vedea aceasta atunci când Maica Domnului este reprezentată având un veşmânt roşu (omenesc) peste mantia de culoare albastră (simbol al naturii divine, pentru că a purtat în ea pe Fiul lui Dumnezeu).

Verdele, simbol al regenerării spirituale, este în mod frecvent culoarea profeţilor şi a Evanghelistului Ioan, vestitorii Duhului Sfânt.

La creştini, galbenul şi aurul simbolizează viaţa cea veşnică şi credinţa, dar înainte de toate, Îl simbolizează pe Hristos Însuşi: Soarele, Lumina, Răsăritul, „Lumina oamenilor“, aşa cum spunea Sfântul Evanghelist Ioan. Ca şi în cazul roşului, şi aurul prezintă o ambivalenţă: aurul-culoare, simbol al soarelui, se deosebeşte de aurul-monedă, simbol al corupţiei.
 
Aurul nu este o culoare întâlnită în natură, astfel încât fondul aurit al icoanei creează un spaţiu unde trupurile nu mai trebuie să se conformeze elementelor din peisaj sau de arhitectură, astfel că, eliberate de ceea ce este pământesc, ele sunt spiritualizate.

Cafeniul, culoare a solului, a gliei, rezultă din combinaţia roşului cu albastru, verde şi negru. Icoanele sunt pline de nuanţe de cafeniu - ocruri - simbol al smereniei, al sărăciei materiale. Este culoarea mantiei călugărilor care devin „pământul cel bun al lui Dumnezeu“.

Ca şi albul, negrul înseamnă absenţa sau suma tuturor culorilor. Biblia vede în culoarea neagră noaptea originilor care precede creaţia. Folosit în icoane, negrul veşmintelor călugărilor şi preoţilor simbolizează renunţarea la deşertăciunea lumii, condiţie a vederii luminii dumnezeieşti. De asemenea o ambivalenţă: fiindcă viaţa se stinge fără lumină, pe icoanele judecăţii din urmă, cei osândiţi sunt zugrăviţi în negru. Diavolii, la rândul lor, sun zugrăviţi în negru. Peştera din icoana Naşterii este neagră, la fel este şi mormântul lui Lazăr, peştera de sub cruce şi iadul din icoana Învierii.

 „Alfabetul“ culorilor


Culoarea reprezintă totalitatea radiaţiilor de lumină de diferite frecvenţe pe care le reflectă corpurile şi care creează asupra retinei o impresie specifică. Ca imagine, ea exprimă aspectul colorat al corpurilor care poate fi de o manieră „caldă“ - culoare aflată în prima jumătate a domeniului radiaţiilor luminoase (spre infraroşu) şi, „rece“ - culoare aflată în cea de a doua jumătate a domeniului radiaţiilor luminoase (spre ultraviolet). Culorile fundamentale sunt cele care nu pot fi obţinute prin amestecul altor culori, respectiv fiecare dintre culorile roşu, galben şi albastru.

În momentul de faţă, se pot obţine aproximativ 16 milioane de tonuri de culori, acest lucru fiind astăzi facil de realizat cu ajutorul sistemelor digitale.

 Efectele culorii „speculate“ de medicină


Culoarea acţionează asupra trupului şi cu atât mai mult asupra sufletului. Medicina psihiatrică recurge de multă vreme la culori. În timp ce pacienţii cu stări depresive sunt aşezaţi în camere în care abundă culoarea roşie, bolnavii agitaţi stau într-un mediu ambiant vopsit în bleu şi violet. Şi aceasta deoarece culorile reci (albastrul, verdele) exprimă şi sugerează calm, blândeţe, repaus, contemplaţie, contrar excitaţiei, puterii, bucuriei, forţei, înflăcărării atribuite culorilor calde (roşul, galbenul). Încercări efectuate în acest domeniu în mai multe uzine au confirmat în mod clar efectele culorilor asupra randamentului salariaţilor. Un alt exemplu ar fi că discuţiile telefonice durează net mai puţin într-o cabină pictată în roşu decât într-una pictată în albastru. Cât priveşte expresia „a fi muncit de gânduri negre“, ea nu face altceva decât să explice efectul culorii negre asupra psihicului.

Cum devin veşmintele o haină duhovnicească


fresca de Georgios Kordis
Una dintre trăsăturile distinctive ale icoanelor de tradiţie bizantină, sunt veşmintele. Ele acoperă trupul în întregime, rareori apărând gol. Există două aspecte importante cu privire la veşminte: faldurile şi culorile folosite. În stilul bizantin descrierea veşmintelor nu este naturalistă, adică formele trupului sau faldurile nu au naturaleţe, ele parcurgând aceeaşi linie spre transcendenţă. Cu toate acestea, sunt proporţionale cu braţele şi picioarele, faldurile fiind reprezentate astfel prin forme geometrice: dreptunghiuri, triunghiuri, ovaluri sau linii paralele. Aceste forme fac ca faldurile să nu imite fidel formele pe care le iau veşmintele pe trup. Acest mod de reprezentare face parte din „strădania generală a artei iconografice tradiţionale de a fi artă duhovnicească, artă anagogică, înălţând gândul privitorului de la lumea naturală, materială, la Împărăţia Duhului“, după cum spunea Constantine Cavarnos în „Ghid de iconografie bizantină“.

Veşmintele, mai ales cele ale lui Hristos, ale Pruncului Iisus, ale Maicii Domnului lasă adesea să se vadă fire de aur foarte fine, aplicate în mod paralel. De aici rezultă lumină şi bucurie. Acest procedeu, numit „assisto“, capătă o importanţă majoră. Prin calitatea sa de lumină pură, spre deosebire de culorile ce nu fac altceva decât să reflecte lumina, aurul simbolizează dumnezeirea care, ca un metal topit, curge prin trupurile transfigurate.

 Scrierea numelui pe o icoană


Scrierea numelor sfinţilor pe icoane este foarte importantă. Pr. Bulgakov, în lucrarea „Icoana şi cinstirea sf. icoane“ afirmă că
 „pentru icoana unui sfânt, denumirea are o însemnătate esenţială, căci prin nume se împlineşte reprezentarea... Această denumire, care în exterior se exprimă prin înscrierea numelui pe icoană, se săvârşeşte prin tainica acţiune a Bisericii, sfinţire a icoanei, prin care se rânduieşte o deosebită prezenţă a sfântului în icoana sa.“
Scrierea numelui investeşte astfel icoana cu o prezenţă. Legat fiinţial de persoana Sa, numele lui Hristos, spre exemplu, actualizează prezenţa Sa activă, care nu poate fi percepută prin simţul văzului. Numele se dovedeşte a fi o armă puternică împotriva răului şi însemnarea puterii lui pe icoană ce îi conferă acesteia caracterul sacru.

Icoanele lui Hristos şi ale Maicii Domnului poartă în greceşte abrevierea numelui Mântuitorului (ICXC â Ihsu“ cristos) şi al Maicii Domnului (MP - QY â Mhihr Qeon). Adesea, în funcţie de originea icoanei, lângă inscripţia iniţială se adaugă şi alte inscripţii în limba locului de unde provine icoana. Un manual de la Muntele Athos pentru folosirea iconografilor propune o întreagă serie de nume pentru Hristos: „Atotputernicul“, „Izvorul vieţii“, „Mântuitorul lumii“, „Milostivul“, „Emanuil“, „Regele Slavei etc. Aureola Mântuitorului poartă întotdeauna inscripţia oWn (Cel ce este) aşezată deasupra capului sau de-o parte şi de alta. La fel şi pentru Maica Domnului: „Odighitria“ (Cea care arată drumul), „Împărăteasa îngerilor“, „Fecioara dulce mângâietoare“ (Vladimir), „Bucuria tuturor“, Mângâietoarea celor în nevoi“ etc.

O teologie a numelui


O schiţă a teologiei numelui se profilează în lucrarea „Păstorul lui Herma“, scrisă pe la mijlocul secolului al II-lea. În această lucrare se spune că
 „numele Fiului este mare şi minunat şi El este cel ce susţine lumea. Aşadar, dacă toată creaţia este ţinută de Fiul lui Dumnezeu, ce gândeşti de cei chemaţi de El, de cei care poartă numele Fiului lui Dumnezeu şi umblă în poruncile Lui? Vezi, dar, pe cine ţine? Pe cei care, cu toată inima, poartă numele Lui“.

Importanţa numelui la alte popoare


Puterea numelui este, într-adevăr, recunoscută în toate religiile teiste, mai ales în islam şi în numeroase culturi vechi, printre care este suficient să reţinem, spre exemplu, Egiptul, China şi lumea evreiască.

Vechii egipteni susţin că numele face parte integrantă din persoană. A-l scrie sau a-l rosti înseamnă a-i da viaţă sau a o prelungi. La chinezi, a da nume implică o luare în stăpânire a persoanei sau a obiectului în cauză. În fine, evreii au atribuit numelui lui Yahve (YHVH - „eu sunt cel ce este“, Ieşirea 3, 14), pe care numai arhiereul îl putea pronunţa, energii dincolo de orice putere de înţelegere a oamenilor. Dumnezeu este prezent şi activ în Numele Său, care trimite putere şi binecuvântarea Sa.

Se semnează autorul pe icoane?


Dincolo de „lumea“ unei simple opere de artă - artistul, creaţia sa şi privitorul -, în icoană există ceva mai mult, procesul de spiritualizare pe care icoana îl crează conduce omul spre transcendent. Dacă iconograful se dă de-o parte fără să-şi semneze numele pe lucrare, o face pentru că icoana depăşeşte atât pe pictor, cât şi pe cel care o priveşte. Absenţa realismului, caracteristică acestei arte, scoate în evidenţă procesul de spiritualizare.

Sursa: Ziarul Lumina, Limbajul icoanelor

Georgios Kordis

***

Despre culorile icoanelor


Culorile au un rol foarte important în reprezentarea subiectului. Ele sunt un limbaj simbolic, care arată lumina din interiorul obiectelor și chipurilor, mai degrabă decât coloritul lor exterior. Alegerea culorii, chiar dacă își are originea în regulile și canoanele iconografiei, are un anumit simbolism, care nu este, totuși, mereu același. De exemplu, în iconografia ortodoxă, Maica Domnului este reprezentată aproape întotdeauna în roșu sau maro, dar în icoanele din epoca primară (cele din sec. al 6-lea, păstrate la Muntele Sinai), ea este reprezentată în albastru.

Din punct de vedere teologic, era justificat. În occident, în biserica catolică, Fecioara Maria este aproape întotdeauna în albastru, pentru a arăta titlul ei de regină a cerurilor. Găsim de asemenea, o rădăcină pragmatică a acestei practici: când patronii medievali sau ai renașterii comandau tablourile, ei de asemenea erau responsabili de procurarea pigmenților. Mulți patroni, drept dar și jertfă, cumpărau lapis-ul cel scump spre a fi folosit în veșmintele Maicii Domnului. În timp, aceasta a devenit o tradiție, fiind culoarea prin care era recunoscută în occident.

Auriul simbolizează lumina dumnezeiască. Cuvântul evreiesc aour, care înseamnă lumină, este similar cuvântului latin aurum, care înseamnă aur, și care în India este considerat un mineral al luminii. De asemenea, substantivul latin oratio, care înseamnă cuvânt, trimite la cuvântul francez ”or” care înseamnă aur, și surprinzător destul, acest cuvânt este folosit în limba engleză pentru a desemna culoarea heraldică a aurului! De fapt, grecii spuneau că dacă cineva excela în oratorie, el avea o gură de aur. (Sf. Ioan Gură de Aur). Dacă aurul simbolizează lumina, putem vedea consecințele acestui fapt în modul în care auriul este folosit în iconografie, în fundal, sau aplicat obiectelor ori persoanelor.

Albastrul este asociat cerului, tainei și vieții duhovnicești, și este folosit în centrul mandorlelor în icoana Schimbării la Față și a Învierii Domnului Hristos. Albastrul închis este culoarea cel mai adesea folosită în veșmintele Pantocratorului, în roba Fecioarei Maria și ale apostolilor.

Roșul este una dintre cele mai folosite culori în icoane. Această culoare a căldurii, pasiunii, iubirii, frumuseții (în slavonă cuvântul care redă frumosul și roșul este același), viața și energia de viață-dătătoare, și din acest motiv roșul a devenit și un simbol al Învierii, al victoriei vieții asupra morții. Dar în același timp este și culoarea sângelui și a chinurilor și culoarea Jertfei Mântuitorului. El poartă o purpură, care semnifică sângele Lui vărsat pentru noi toți. Este de asemenea folosit în îmbrăcămintea martirilor, al căror sânge hrănește Biserica. Uneori icoanele au un fundal roșu, ca simbol al sărbătoririi vieții veșnice.

Roșu-portocaliu, asociat cu focul, sugerează fervoarea și curățarea sufletească.

Movul sau vișiniul este asociat cu regalitatea și divinul. Chiar și Homer a rezervat această culoare (XIX, 225) pentru cei mai înalți demnitari. Citim de asemenea în Scriptură pasajul în care Daniel primește haină de purpură drept răsplată, iar în pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, bogatul era îmbrăcat tot în purpură. Pentru bizantini, purpuriul era simbolul puterii supreme. Împărații bizantini au purtat întotdeauna purpuriu, cu excepția participării la serviciile liturgice, când se îmbrăcau în alb.

Albul se asociază cu lumea dumnezeiască, curățenia, nevinovăția și uneori cu ceea ce Biserica numește lumina necreată, arătată de Mântuitorul la schimbarea la față lui Petru, Iacov si Ioan.

Verdele semnifică vegetația pământului, fertilitatea în sens general, tinerețea, nădejdea și prospețimea. Este adesea folosit în îmbrăcămintea martirilor. Vechii iconografi au pictat pământul verde pentru a arăta de unde începe viața – precum în scenele Buneivestiri sau ale Nașterii Domnului.

Maro-ul trimite la pământul gol, la țărână, materia fără de viață și la tot ce e trecător și pieritor. Monasticismul, ca simbol al ascetismului și smereniei, al umilinței (humus), amintește de o moarte treptată pentru lume, astfel încât călugărul să devină pământ fertil pentru harul Domnului. De aici îmbrăcămintea monahilor este pictată cu umbre de maro sau negru. Folosit în combinație cu purpura împărătească a Maicii Domnului, această culoare ne amintește de natura ei omenească.

Negrul, ca și albul, absența culorii, dar în realitate negrul întruchipează toate culorile puse împreună. Simbolic, albul reprezintă unitatea luminii, în timp ce negrul este negarea luminii. Sugerează neființa, haosul, anxietatea și moartea, negrul absoarbe lumina fără să o reflecte înapoi. Dar întunericul nopții ascunde promisiunea zorilor: Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Facerea1,2) În icoana Nașterii Domnului, peștera, grota este neagră. La fel mormântul lui Lazăr cel înviat din morți, grota de sub Crucea Mântuitorului, Iadul în Icoana Învierii care reprezintă pogorârea la iad. 

Sursa: Vasile Calin Dragan, Despre culorile icoanelor

duminică, 18 ianuarie 2015

Rugaciuni pentru pastori si pentru fiii duhovnicesti


Rugaciunea preotului și creștinului pentru episcopul său

Doamne, Iisuse Hristoase, Care prin sfintii Tai Ucenici si Apostoli ai randuit ca in Biserica Ta cea sfanta sa se aseze episcopi spre slujirea sfintelor Tale taine, spre innoirea preotiei, spre propovaduirea Evangheliei, spre supravegherea, apararea si predarea din neam in neam a credintei celei adevarate, cauta si spre parintele si pastorul nostru, (Arhi-) episcopul (N), si umple inima lui cu harul Duhului Tau celui Sfant. Varsa in sufletul lui credinta vie, nadejde tare, dragoste sfanta si tarie neclintita. Da lui sa fie un pastor adevarat dupa buna placerea Ta, ca sa ne carmuiasca pe calea mantuirii cu intelepciune si pricepere, cu rabdare si blandete, iar noi sa-i fim bucurie si mangaiere inziua cea mare, cand vei veni sa judeci pe cei vii si pe cei morti, pe pastori si pe credinciosi, pe fiecare dupa faptele lui. Pazeste-l pe dansul intreg, cinstit, sanatos, indelungat in zile, drept lamaurind cuvantul Adevarului Tau si da-i lui ca, pentru pastorirea lui credincioasa, sa dobandeasca cununa fericirii Tale celei vesnice. Ca tu esti Pastorul cel Bun al Bisericii Tale si Tie Slava inaltam, impreuna si Tatalui si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
*


Rugaciune pentru preot și pentru păstorii duhovnicești

Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ai dat Bisericii Tale pastori duhovnicesti care sa calauzeasca pe credinciosi pe cararile mantuirii; da-le lor Harul Tau cel Sfant, ca sa implineasca cu ravna si dragoste dregatoria si slujirea lor sfanta, ca sa fie mijlocitori la Tine pentru noi; si cu rugaciunile lor si viata lor evlavioasa sa abata mania Ta de la noi; sa straluceasca in mijlocul nostru cu podoaba tututror virtutilor, iar noi sa-i urmam pe ei pe calea cea buna. Binecuvanteaza insutit si rasplateste ostenelile lor cele stiute si nestiute, ca in ziua dreptei Judecati sa daruiesti lor si noua bucuria si fericirea Sfintilor care au bineplacut Tie in rugaciunile lui, mantuindu-ne pe noi si lumea Ta. Ca Tu esti Dumnezeul nostru si Tie Slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte si Preasfantului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
*


Rugăciunea Sfântului Simeon Noul Teolog, pentru aflarea unui călăuzitor duhovnicesc

Doamne, Tu, Care nu voiesti moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu; Tu, Carele Te-ai pogorat pe pamant tocmai pentru a invia pe cei ce suspina si care sunt morti prin pacat si spre a-i invrednici sa Te vada pe Tine, Lumina cea adevarata, pe cat este cu putinta omului, trimite-mi un om care sa Te cunoasca, pentru ca slujindu-l si supunandu-ma lui din toate puterile mele, ca si Tie, si facand voia Ta in a lui, sa-Ti plac Tie, Singurul Dumnezeu, si sa ma invrednicesc si eu, pacatosul, de Imparatia Ta. Amin.
*

Rugaciune pentru părintele duhovnic (a Arhim. Sofronie)


Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care pe desfranata si pe talharul i-ai primit, primeste si rugaciunea mea pentru robul Tau, duhovnicul meu, Parintele (N), ales de Tine sa poarte pacatele mele in fata Ta, asa cum Tu porti povara lumii intregi in fata Tatalui Ceresc.
Iarta-i toate gresalele lui pentru dragostea si jertfa sa stralucitoare, ca sa pun inceput bun de pocainta si eu, oaia cea ratacita. Cerceteaza-l degraba si vezi nevoile lui. 

Vindeca-l de toata boala si intinaciunea trupeasca si sufleteasca si de slabiciunea firii celei cazute.

Izbaveste-l de toti vrajmasii vazuti si nevazuti, de tot raul si de ispitele ce i-au venit pentru pacatele mele.

Sporeste-i intelepciunea, indelunga rabdare, linistea, pacea si multumirea sufleteasca.

Inmulteste-i puterea, sporeste-i blandetea si purtarea de grija si implineste toate cele de folos lui.

Da-i minte luminata si pricepere sfanta care se pogoara de la Tine, Imparatul Luminii.

Bine sporeste in el, Doamne, si daruieste-l sanatos, indelungat in zile, drept invatand cuvantul Adevaruli Tau. Amin.

Imparte Ceresc, Mangaietorule, deschide stavia cerului si revarsa peste duhovnicul meu (N) belsug de har si bogata mila. 

Pogoara-Te asupra lui, odihneste in el pururea si revarsa peste el multimea indurarilor Tale. Amin.

Maica Domnului, acopera cu atotputernicul tau Acoperamant pe robul tau, duhovnicul meu (N), si roaga-te Bunului Dumnezeu sa-l miluiasca pentru rugaciunile tale. Izbaveste-l de toata ispita trupeasca si sufleteasca, curata-l, tamaduieste-l, intareste-l si santate deplina daruieste-i. Amin.

Cuvioase Parinte Siluane, roaga-te Domnului sa miluiasca si sa mantuiasca pe duhovnicul meu (N), pentru rugaciunile tale. 

Cuvioase Arsenie cel Mare, roaga-te Bunului Dumnezeu sa miluiasca si sa mantuiasca pe duhovnicul meu (N), pentru rugaciunile tale.

Cele noua Puteri Ceresti, Sfintilor Romani - Mucenici si Mucenite, Cuviosi si Cuvioase -, Preacuviosilor Parinti ai nostri si Sfintilor a caror pomenire se face astazi, impreuna cu toti Sfintii, rugati-va lui Dumnezeu sa miluiasca si sa mantuiasca pe (N) pentru rugaciunile voastre. Amin.
*


Rugaciunea duhovnicului pentru sine (a Arhim. Sofronie)


Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Mantuitorul nostru, Cela ce m-ai smuls desertaciunii acestei lumi, Cela ce m-ai asezat in slujba Tainelor Tale celor mai presus de ceruri si m-ai chemat la nevointa de a vesti fratilor mei tainele mantuirii Tale, rogu-ma Tie, Imparate Cel fara de inceput, vindeca-ma de moartea pacatosului care ma cuprinde si in puterea Duhului Tau cel Sfant ma indestuleaza spre aceasta slujba. 

Datatorule de lumina, lumineaza ochii inimii mele si ai mintii cu Lumina cea nefacuta a poruncilor Tale, spre a intelege cum mi se cade a grai fratelui meu, pentru care Insuti Sangele Tau ai varsat pe Golgota. Calauzeste-mi simtirile si gandurile in Duhul Tau cel Bun, si cu frica Ta ma pazeste neclintit in suvoiul cel din veci al voii tale. Inima mea curateste de toata intinaciunea, ca sa ma invrednicesc a auzi glasul Tau cel bland si ca intru deschiderea gurii mele sa primesc de la Tine cuvant bineplacut Tie, si poporului Tau mantuitor. 

Cela ce esti Calea cea Vie si Adevarata, nu ma lasa nicicum a gresi impotriva Adevarului Tau, si de toata miscarea cea necuviincioasa si cuvantul cel mincinos ma pazeste, ca sa fie slujirea mea intru totul sfanta si neprihanita inaintea Ta.

Asa, Pazitorule cel Bun, Cela ce sufletul Ti-ai pus pentru noi, daruieste-mi inima milostiva si umilinta catre toti cei ce vin la mine; daruieste-mi sa ma bucur impreuna cu cei ce se bucura, sa ma mahnesc impreuna cu cei mahniti si sa plang cu cei ce plang, si in tot chipul sa mangai poporul Tau ce cu suflet indurerat vine catre mine. Intareste-ma pana intru sfarsit sa port povara oilor Tale celor cuvantatoare cu rabdare si cu blandete, in duh de intelegere, de deslusire si de pogoramant si in dragostea cea evangheliceasca, si ca in mine sa vietuiasca singur acest gand: ca toti sa afle pocainta, ca sa se mantuiasca prin Tine si in Tine, Domnul nostru cel neajuns, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
*


Rugaciune pentru fii duhovnicesti (a Sfantului Ioan de Kronstadt)

Primeste, Stapane, rugaciunea pe care cu lacrimi o indrept catre Tine, pentru fiii mei duhovnicesti si pentru toti crestinii dreptslavitori, care fac voia Ta; primeste-mi grija pe care o port mantuirii lor in timpul lucrarii mele pastoresti. Fii, Doamne, prin rugaciunea mea, Tu Insusti pentru ei glas de trambita care sa-i trezeasca din somnul pacatului, ochiul care sa le vegheze inima, bratul care sa le dea taria pe drumul catre patria cereasca si care sa-i ridice din caderea in necredinta, in frica, in deznadejde, da-le dragostea de mama - de care eu sunt lipsit - cea care se ingrijeste cu gingasie de adevaratul bine. "Fa-te tuturor toate, ca in orice chip sa-i mantuiesti". Ca Tu singur esti adevaratul Pastor, ce Insuti, nevazut si tainic, pasti sufletele oamenilor, Tu singur esti adevaratul si Preainteleptul Invatator, care vorbesti inimii poporului Tau! Tu esti singurul adevaratul iubitor al fapturii, al fiilor Tai dupa har. Ca la Tine este noian de intelepciune si de putere, Tu singur stai mereu de veghe, neadormit, si ne inveti caile Tale chiar si atunci cand dormim. Fii mereu, Stapane si Invatatorule, pastorul oilor incredintate mie; du-le Tu Insuti la pasune bogata; apara-le Tu Insuti de lupii care cauta sa le prade sufletele, indreapta-le Tu Insuti pasii pe calea adevarului, a dreptatii si a pacii. Fii lor, in locul meu, lumina, ochi, gura, brat, intelepciune si, mai presus de toate, iubire, de care sunt sarac eu pacatosul. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui, Hristoase Dumnezeule, si Tie slava inaltam, impreuna si Preasfantului si de viata facatorului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
*


Rugaciunea pentru povățuire (a Sfantului Siluan Atonitul)


Doamne, indrepteaza-ne pre noi, precum o maica gingasa indrepteaza pre pruncii sai cei mici. Da fiecarui suflet a cunoaste bucuria venirii Tale si puterea ajutorului Tau. Da racorire indureratelor suflete ale norodului Tau si pre toti ne invata in Duhul Sfant a Te cunoaste. Stramptoreaza-se sufletul omului pre pamant, Doamne, si cu mintea nu se poate intari intru Tine, caci nu Te stie pre Tine si a Ta bunatate. Mintea noastra este intunecata de pamantestile griji si nu putem a intelege plinatatea iubirii Tale. Tu pre noi ne lumineaza. Milosardiei tale toate ii sunt cu putinta. Tu ai zis in Sfanta Evanghelie ca mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si vor invia; fa acum ca moartea sufletelor noastre sa auda glasul Tau si sa invieze intru bucurie. Spune, Doamne, lumii: "Iarta-se tuturor pacatele", si se vor ierta. Sfinteste-ne pre noi, Doamne, si toti sfintii vor fi in Duhul Tau, si Te vor slavi pre pamant toate popoarele Tale si voia Ta va fi pre pamant precum in cer, caci Tie toate cu putinta sunt. Amin.

Sursa: Carte de rugaciuni, Editura Apostolia, Paris 2014

vineri, 16 ianuarie 2015

Sfantul Ignatie Briancianinov: ascultarea faţă de un bătrân, aşa cum se făcea odinioară, nu este dată şi vremii noastre. Minciuna şi ipocrizia n-au dreptul să repete cuvintele Adevărului întrupat.


Ceea ce am spus referitor la pustnicie şi la recluziune trebuie să spunem şi referitor la ascultarea faţă de un bătrân, aşa cum se făcea în monahismul de odinioară: o asemenea ascultare nu este dată şi vremii noastre.

Sfântul Ioan Cassian spune că Părinţii din Egipt, a căror viaţă mănăstirească era deosebit de înfloritoare şi dădea naştere la roade spirituale uimitoare, “afirmau că este bine să fii direcţionat spiritual şi dirijat de cei ce sunt cu adevărat înţelepţi şi ei precizează că acest lucru este un mare har al Sfântului Duh”.

Condiţia esenţială pentru o asemenea supunere este prezenţa unui dascăl pnevmatofor care este în stare, prin voia Sfântului Duh, să corecteze voinţa căzută a celui ce îi este supus întru Domnul şi dimpreună cu această voie căzută, toate patimile. Există în voinţa căzută şi coruptă a omului o înclinare spre toate patimile. Este evident că voinţa căzută, care se poate redresa cu succes prin voia Duhului Sfânt, nu poate fi îndreptată de către un dascăl care el însuşi este rob patimilor.
Dacă tu vrei să renunţi la lume”, zice Sfântul Simeon Noul Teolog călugărilor din timpul său, “şi să înveţi a trăi după Evanghelie, nu te da pe mâna unui dascăl fară experienţă sau robit de patimi, ca nu cumva să deprinzi de la el în locul vieţii evanghelice o viaţă drăcească. Căci învăţătura dascălilor buni este bună, iar a dascălilor răi este rea. Seminţele rele vor produce cu siguranţă roade rele. Orice om orb care vrea să-i călăuzească pe alţii este un impostor şi îi aruncă pe cei ce-I urmează în prăpastia pierzării după cuvântul Domnului: “dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă Matei 15, 14).”
Intr-o altă împrejurare, acest mare slujitor a lui Dumnezeu, după ce l-a sfătuit pe un călugăr să trăiască după poveţele părintelui său duhovnicesc, adaugă:
 “desigur, trebuie să procedeze astfel, cel ce ştie că părintele său duhovnicesc este în comuniune cu Duhul Sfânt, că nu va spune nimic împotriva voii lui Dumnezeu, ci va propovădui, după darul pe care l-a primit şi după puterea de a înţelege a ucenicului său, ceea ce-i place lui Dumnezeu şi ceea ce este folositor sufletului; altfel se va afla în penibila situaţie a celor ce ascultă de oameni şi nu de Dumnezeu”. 

In acest sens Apostolul porunceşte: “Nu vă faceţi robi oamenilor” (1 Cor. 7, 23). El le cere slujitorilor să-şi împlinească sarcina într-un chip duhovnicesc, “nu ca cei ce caută să placă oamenilor”, ci în calitate de “slugi ale lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu” (Efes. 6, 6) în slujbele exterioare rânduite pentru oameni. Căci acum, zice Apostolul, caut să înduplec oamenii sau pe Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai plăcea oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos” (Gal. 1, 10).Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi - (fie unui om cu înţelepciune trupească, fie lui Dumnezeu) sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate?" (Romani 6,16).

Ascultarea îl formează pe cel ascultător după imaginea celui ce-l povăţuieşte: Şi zămisleau oile cum erau nuielele şi fătau oile miei pestriţi, tărcaţi şi negri(Facere 30, 39).

Bătrânii care-şi iau asupra lor sarcina sfinţilor stareţi de odinioară, dar fără a avea darurile lor spirituale, trebuie să înţeleagă că intenţiile lor, gândurile lor şi concepţiile lor asupra marii lucrări călugăreşti, ascultarea, sunt false. Se ştie clar: felul lor de a gândi, înţelepciunea şi ştiinţa lor nu sunt decât orbire şi nălucire drăcească care nu vor întârzia să producă fructe de aceeaşi natură în cel pe care-l conduc.

Pretenţia lor exagerată nu va putea trece nedescoperită decât o oarecare vreme, pentru începătorul neexperimentat ce se află sub povăţuirea lor, dacă acesta are puţină inteligenţă şi se ocupă cu lectura cărţilor sfinte cu dorinţa sinceră de a se mântui. Mai devreme sau mai târziu, această impostură va fi descoperită cu putere, ducând la o ruptură foarte penibilă şi la relaţii neplăcute între bătrân şi ucenic, şi le va provoca şi unuia şi altuia serioase tulburări psihice.

Este teribil să ai asupra ta, din îngâmfare şi din proprie iniţiativă, obligaţii pe care nu le poţi îndeplini decât cu mandat de la Sfântul Duh şi cu ajutorul Său; este teribil să te prezinţi ca un purtător de Duh Sfânt până când legăturile cu satan nu sunt încă rupte şi până când eşti întinat de el. O asemenea comedie şi ipocrizie sunt înspăimântătoare. Ele sunt dezastruoase atât pentru tine însuţi, cât şi pentru semenul tău. Sunt o crimă şi o blasfemie faţă de Dumnezeu.

Este de prisos să cităm exemplul Avvei Zaharia care, fiind supus unui bătrân fără experienţă, Carion, tatăl său după trup, a atins perfecţiunea monahală, sau a Sfântului Accaciu care şi-a câştigat mântuirea pe lângă un bătrân care şi-a condus ucenicul fără de vreme în mormânt, bătându-l cu bastonul cu o cruzime inumană.

Amândoi erau, cu siguranţă, supuşi unor bătrâni incompetenţi, dar erau conduşi de învăţăturile Părinţilor purtători de duh, cât şi de exemplele deosebit de edificatoare ce le aveau sub ochii lor; din această cauză au putut face o ascultare formală de bătrânii lor. Aceste cazuri sunt în afara rânduielii comune şi a regulei generale. 
“Felul de a lucra al Providenţei, spune Sfântul Isaac Sirul, este total diferit de ordinea comună omenească, în ce te priveşte pe tine, ţine-te de ordinea comună”.
Poate ni se va răspunde: “credinţa novicelui poate suplini lipsurile bătrânului”. Acest lucru nu este adevărat. Doar încrederea în adevăr te salvează; alăturarea credinţei la minciună şi la nălucirile drăceşti duce la ruină, după învăţătura Apostolului.N-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciunii", zice el referitor la cei se pierd de bună voie. “Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut minciuna” (2 Ies. 2, 10-l2). “După credinţa voastră, fie vouă!” (Matei 9, 29), le-a spus Domnul, Adevărul întrupat, la doi orbi, iar aceştia s-au vindecat de orbirea lor.
Minciuna şi ipocrizia n-au dreptul să repete cuvintele Adevărului întrupat, pentru a-şi justifica conduita criminală prin care îl pierd pe aproapele lor.
Sunt cazuri - dar foarte rare - în care credinţa, prin purtarea de grijă specială a lui Dumnezeu, a putut lucra prin intermediul păcătoşilor şi chiar să ducă la mântuirea lor. In Egipt, Flavian, şeful unei bande de tâlhari, avea intenţia de a jefui o mănăstire de maici. Pentru a-şi atinge scopul, el a îmbrăcat haina monahală şi a intrat în mănăstire. Maicile l-au primit ca pe un sfânt părinte, l-au dus la biserică şi i-au cerut să se roage la Dumnezeu pentru ele. Impotriva voinţei, şi spre propria sa uimire, Flavian a făcut-o. Apoi i-au pus masa. După masă, maicile i-au spălat picioarele. Una dintre surori era surdă şi mută. Maicile au adus-o şi i-au dat să bea din apa cu care au spălat picioarele străinului. Bolnava s-a tămăduit imediat. Maicile l-au preamărit pe Dumnezeu şi viaţa sfântă acestui călugăr străin, şi au făcut cunoscută noua minune ce a avut loc. Harul lui Dumnezeu s-a coborât asupra şefului tâlharilor, acesta a făcut pocăinţă, şi din şef de bandă de tâlhari a devenit călugăr făcător de minuni.

In „Viaţa Sfântului Teodor”, episcopul Edesei, citim că o desfrânată, obligată de Adera, tovarăşa sa disperată, s-a rugat pentru fiul acesteia ce murise, şi mortul a înviat la rugăciunile prostituatei. Uimită de acest lucru, desfrânata s-a lepădat de viaţa sa păcătoasă, a intrat într-o mănăstire şi printr-o viaţă de asceză a ajuns la sfinţenie.

Exemplele de acest fel sunt excepţii. Meditând la aceste întâmplări, ne minunăm cât de nepătrunse sunt judecăţile lui Dumnezeu şi ne întărim în credinţă şi în nădejde; dar ne vom înşela amarnic dacă vom lua aceste cazuri drept modele de urmat. Pentru a ne călăuzi Domnul ne-a dat Legea lui Dumnezeu, adică Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfântul Pavel declară categoric: “Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi!” (2 Ţes. 3, 6). Prin predanie înţelegem tradiţia ascetică şi morală a Bisericii cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în scrierile sfinţilor Părinţi.

Avva Pimen ne cere să rupem cu un bătrân, dacă petrecerea cu el se arată vătămătoare pentru suflet; aceasta presupune, evident, că bătrânul în cauză încalcă tradiţia morală a Bisericii. Este cu totul altceva, şi nu-i păgubitor pentru suflet, când eşti tulburat doar de gânduri: gândurile ce ne tulbură sunt în mod sigur de origine drăcească. Nu trebuie să le cedezi. Dracii sunt în mod sigur prezenţi acolo unde noi ne folosim duhovniceşte, încercând să ne tulbure.

Ascultarea mănăstirească aşa cum era practicată de către călugării de odinioară este o taină duhovnicească înaltă. Nouă ne este imposibil de a o imita în întregime. O putem doar contempla cu veneraţie şi prudenţă şi să ni-o asumăm în duh. Vom da dovadă de o judecată dreaptă şi de o înţelepciune salutară dacă, citind vieţile şi rânduielile părinţilor din vechime - ascultarea fiind la fel de uimitoare ca a ucenicilor - vom constata în vremea noastră un declin general al creştinismului. Va trebui să recunoaştem că nu suntem în stare să moştenim în întregime practicile Părinţilor. Dar este o mare binecuvântare a lui Dumnezeu şi o mare fericire să ne putem hrăni cu fărâmiturile ce cad de la masa Părinţilor. Aceste fărâmituri nu constituie o hrană suficientă, dar ele pot, nu fără a ne lăsa un sentiment de frustare şi de foame, să ne scape de moartea spirituală.

Sursa: Sfantul Ignatie BriancianinovFaramiturile Ospatului Cap. XII. O VIAŢĂ DE ASCULTARE PE LÂNGĂ UN BĂTRÂN


Unde gasim libertatea fagaduita?


Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. (2 Cor. 3, 17). Iar daca cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom. 8, 9)

Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei. (Gal.5, 1) Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire.(Gal. 5, 13) Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu. (1 Petru 2, 16)


Căci rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrânări, pe cei care de abia au scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte.(2 Petru 2, 18-19)


miercuri, 14 ianuarie 2015

Savatie Bastovoi: Cuvinte pentru desertaciunea cautarilor omenesti si pentru aducerea aminte de moarte


I

Minunat si nesfarsit lucru este miscarea gandului. Taina de necuprins este sufletul omului. Pentru aceasta omul este fata de sufletul sau ca un strain, caci nu stie nici cum si-a luat inceputul si nici cum va sfarsi, inca si peste gandurile sale nu se afla stapan.

Cine isi va chema gandurile sale si le va aduna precum isi aduna ciobanul oile? Sau cine va porunci sufletului sau sa nu mai fie trist si il va asculta? Pentru aceasta multi nici macar nu cred ca au un suflet, si pe buna dreptate, caci traiesc ca si cum nu l-ar avea.

Sufletul omului este gandul lui, si unde ii este gandul, acolo si sufletul. De cate ori omul rabda navaliri de la propiul suflet ca de la un crud dusman, caci nici un dusman nu poate sa abata asupra omului atata rau ca propiul suflet atunci cand se tulbura de nemultumire sau gelozie! Cati, ca si Iuda, au fost ucisi de propiul suflet ca de o fiara straina si cumplita!

De aceea omul este o faptura vrednica de plans, pentru ca pururea se afunda in minciuna si durere.

II

Om pentru om este strain si tot ajutorul pe care il asteapta unul de la altul este minciuna. In ceasul in care nu se asteapta se despart, si amaraciunea si ura umplu inimile lor.

Nu este dusman mai de temut decat omul pe care l-ai avut prieten; el stie ranile sufletului tau si slabiciunile tale tu i le-ai facut cunoscute cu gura ta.

Sufletul celui gelos suspina in toata vremea pentru ca nu stie ce va face si ce va spune cel pe care il iubeste, si banuiala stiringe inima lui ca un cleste. Omul gelos pune intrebari intepatoare si prin raspunsurile pe care le primeste isi sporeste rana. De se desparte - sufera si de te are aproape - nu se linisteste. Cand tace si cand vorbeste o face pentru a te rani.

La urma de tot, moartea ii aseaza pe fiecare in pamant - in ziua aceea pier toate gandurile lor.

III

Omul se naste ca o faptura cu totul lipsita de intelepciune si isi petrece primii ani din viata in neputinta si prostie. Ride si plange fara de pricina. Daca-l impingi, cade si daca ii intinzi mana, ti-o intinde si el pe a lui. Cine isi mai aduce aminte de vremea aceea?

Laudele si ocarile il innebunesc pe om pentru ca il fac sa nu mai stie cine este.

Omul isi agoniseste invatatura, alearga dupa bani si cauta sa se intalneasca cu oameni mari, si in toate acestea arata sarguinta jalnica. Se uita in oglinda cand iese din casa si daca trece pe langa o fereastra intunecata se uita in ea sa vada cat este de frumos si de mandru.

IV

Omul care descopera pe Dumnezeu se trezeste ca dintr-o betie: intreaga lui viata i se pare o pierdere de timp. Dar omul necredincios face si vorbeste lucruri vrednice de ris: daca-i dai bani se bucura si daca il lauzi te slujeste ca un catar.

De tanar isi paraseste casa in care s-a nascut si pleaca de-si pierde fumusetea si cinstea printre straini.

Cind cineva iubeste pe Domnul i se infrumuseteaza fata si vorbele lui devin placute: el pune pace in inimile celor ce il asculta, iar tacerea lui aprinde dorul de a fi mai buni. Nu este asa omul necredincios: frumusetea lui trezeste invidia, iar invatatura lui, atunci cand o are, ajunge prilej de cearta si dezbinare intre prieteni.

V

Omul alearga dupa frumusete, dar cand o afla isi raneste inima cu ea. Prin dorintele sale omul isi inmulteste suferinta. Omul rivneste sa castige dragostea altui om ca si el, dar cand o afla vede ca si aceasta este desertaciune.

Plina de amaraciune este toata cautarea omului si, cand i se pare ca a aflat odihna, atunci se umple de nemultumire si tristete.

Oamenii primesc laude unii de la altii, isi infrumuseteaza fata si cauta viclean cu ochii pentru a casitga bunavointa cuiva. Toata pofta si toata cautarea omului sunt pline de minciuna si de viclesug, ele cer bani si osteneala si pregatesc o moarte urata.

Lucru gretos si apasator este omul care se lauda cu pacatele sale.

VI

Toata pofta si dragostea trupeasca sunt ca un foc de paie; cand arde face mare vilvataie, dar, de indata ce s-a stins, nu lasa nici jaratec, nici caldura, ci numai scrum pe care il spulbera vintul.

Tot asa si desfataciunile de altadata nu mai aduc nici o placere: amintirile despre ele sunt sageti, iar ceea ce cindva a fost dulce ajunge sa amarasca inima. Gelozia si vorbirea de rau iau locul vorbelor de dragoste.

Femeia tineretilor tale ajunge de naste copii unui strain si amaraciunea cuprinde pe toti oamenii deopotriva.

Cu anevoie vei gasi un om care s-a facut slobod de aceasta suferinta.

VII

Fericit cel ce a urit lumea cu tot ce este in ea, care a scapat de griji si de datorii desarte; caci magarul salbatec ride de inteleptii din cetate.

Am vazut batrini care se laudau cu pacatele tineretilor lor si oameni fricosi care preamareau ispravile altora. Ce folos are pacatosul de iubirile sale din tinerete, daca la batranete ajunge povara pentru copiii sai?

IX

Mai fericit este cel singur, cind se gindeste la moarte, decit cel care se veseleste cu prietenii sai.

Vorbele nu pot sa ajunga la intelesul lucrurilor, dar tacerea este ca un strugure copt.

Prostii se aduna la un loc si au intotdeauna multe prilejuri de vorba, pe cand inteleptii fug ca nu cumva sa-si faca vazute inimile.

Fericit cel tacut si singur pentru Domnul!

X

Pentru ce se mihneste sufletul omului si pentru ce rivneste lucruri peste care nu poate stapani? Isi pierde vremea cu invatatura si cu citirea cartilor si nu vede ca tot ce are de spus incape in citeva cuvinte.

Cauta in urma, suflete, si vezi ce a fost viata ta. Unde sunt cei ce te-au iubit si cei pentru care ai plans? Si ei, ca si tine, se tinguie pe undeva, si viata lor, ca si a ta, se apropie cu incetul de sfirsit.

Cind omul se pogoara in pamint duce cu sine suspine neimpartasite. Atunci sufletul lui este gol si necunoscator, ca al unui copil ce se trezeste din somn.

XII

La ce foloseste omului de ar avea toata intelepciunea?

Scriitorul de carti nu stie a spune ce are pe inima si mesterul de zugraveli nu-si poate infatisa sufletul pe tabla.

Om pe om nu se intelege, iar cind intelege ceva, tot dupa mintea sa face.

Numai Duhul lui Dumnezeu, cind Se salasluieste intre oameni, ii uneste pe toti in cugete si in vointa. Insa omul necredicios este ca un ciob stricat si oricine calca in el se raneste.

XV

In durere ti-ai petrecut zilele, suflete, in zbucium si minciuna. Minat de nemultumire ca un cal iute, multe lucruri necugetate ai facut. Pacatele tale este cu neputinta a le numara. In goana ta prin aceasta viata, ca o piatra azvirlita, ai ranit pe multi.

Acum stai gol in asteptarea sfirsitului tau si nu gasesti nici un cuvint vrednic pe care sa-l spui la despărțire celor ce te-au iubit.

XVI

Cu ce voi asemana tacerea sufletului care tace inaintea Domnului sau?

Cu roua care licareste pe ses,
Cu fatul salbatic care se incalzeste in iarba,
Cu o pasare bolnava ramasa de stol,
Cu o stea de dimineata.

XXIV



Spovedania curata dureaza cat o imbratisare, iar sufletul intunecat izvoraste vorbe fara capat. Pentru sufletul care suspina sincer, orice mustrare e mîngîiere, iar sufletul amestecat se tulbura chiar si atunci cind il ajuti.

Nu te grabi sa dai sfaturi celui ce se plange cu viclesug, pentru ca o sa ti-l faci dușman.

Pocainta sincera aduce bucurie pana si ingerilor, iar plangerea celui mindru ingreuiaza sufletele celor ce o aud.

Sufletul care si-a cunoscut pacatele se inalta ca o pasare pina la cer, iar a celui ce se indreptateste cade ca o piatra in capul celor ce il asculta.

Mai mult curăță să auzi o spovedanie curată decât să te spovedești fără simțire.

Fiul risipitor si-a imbratisat tatal si in aceasta imbratisare au incaput toti anii lui de plangere.

XXV

Mori putin, macar din cand in cad. Omoara nevoia de a te plange cuiva. Aceasta nevoie e pricina de mare tulburare.

Sufletul e ca un fruct care trebuie sa se coaca inainte de a fi daruit. Daca cineva nu te intelege atunci cand taci, te va intelege si mai putin daca vorbesti.

Nimic nu trezeste mai mult decit ceasul in care omul intelege ca e singur.

Iti este de ajuns sa asculti necazurile altora ca sa intelegi ca nu are nici un rost sa te plangi.

Singurul lucru pe care il asteapta oamenii de la noi este iubirea. 

Sursa: ,,Carte de despărțire” de Savatie Bastovoi


Vedeti si: