sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Elena Murariu si universul iconografiei Sfintilor Brancoveni


Puterea viziunii - Icoane închinate Sfinților Martiri Brâncoveni, de Elena Murariu




Din Dragoste pentru frumos 2014 (III). Despre Sfinții Brâncoveni, în catacomba catedralei St. Sulpice 

Imagini: albumul expoziției „Rădăcini Brâncovenești" de Elena Murariu



Expoziţia "Bradul" - Autor Elena Murariu



"Mă bucur că Dumnezeu a pus pe umerii mei crucea Brâncovenilor"


Ani de zile, ELENA MURARIU a privit pictura bizantină cu detaşarea artistului format în tradiţia occidentală. Dar, într-o zi, paşii au purtat-o la Voroneţ, şi frescele de pe zidurile bisericii i-au schimbat radical viaţa. Aşa a ajuns să picteze icoane şi să restaureze ctitorii domneşti. Din­tre toţi domnii noştri, s-a îndrăgostit iremediabil de Constantin Brâncoveanu, căruia i-a dedicat o serie de lucrări pictate de-a lungul a douăzeci de ani.

Atelierul doamnei Elena Murariu este un colţ de rai. De pe pereţii albi te înlănţuie vrejuri fantastice, arbori nemaivăzuţi, flori care încununează chipuri de sfinţi. Dar natura Elenei Murariu nu este cea pe care o poţi vedea în tablouri. Este Edenul biblic în care a trăit Adam, e natura stră­punsă de Duh, o materie străvezie prin care ajungi să întrezăreşti splendoarea înfocată a luminii dumnezeieşti, o subţirime de forme, o plu­tire care te desprinde şi pe tine de pe pă­mânt. De mai bine de zece ani, Elena Mura­riu îi pictează, aproape în exclusivitate, pe Brâncoveni. Le-a luat viaţa la pas şi, li­niştit, le-a aşternut-o pe lemnul icoanelor. A pictat nuntirea Sfântului Constantin cu soaţa sa, Maria, le-a pictat pruncii, le-a zugrăvit martiriul. Şi, pe nesimţite, aşa cum se întâmplă cu toţi iconarii adevăraţi, viaţa sfinţilor s-a mutat în viaţa ei. Aşa că acum vorbeşte despre ei cu duioşia unei mame şi evlavia unei credincioase.

O mare de albastru


"Dumnezeul copilăriei mele era mare şi bun cât cerul. În anii aceia, asociam cerul albastru cu Dumnezeu. Neavând tele­vizor, văzduhul era ecranul meu pre­ferat. Norii creau un adevărat spectacol, pe care îl urmăream ore în şir. Ştiam din rugăciunea Tatăl Nostru că Dumnezeu este "în ceruri", şi de aceea le contemplam îndelung, nădăjduind că-L voi zări de după un nor... M-am născut şi am crescut la Zvoriştea, un sat din judeţul Suceava, în care nu exista curent electric decât pe drumul principal, acolo unde erau şcoala şi primăria. Noi, cei care locuiam pe dealuri, între livezi, am fost "electrificaţi" când eu aveam 14 ani, deci copilăria mi-am petrecut-o la lampa cu gaz. Îmi amintesc că nu aveam jucării cumpărate de la magazin. Mă jucam cu lucrurile mărunte pe care le aveam la îndemână: pietre, surcele, crengi, flori... Aproape toate jocurile şi jucăriile noastre, ale copiilor de ţărani, erau ancestrale: păpuşile noastre "Barbie" erau făcute din ştiuleţi de porumb, pe care îi îmbrăcam în cârpe vechi sau frunze; din florile de dovleac făceam lam­padare, din frunzele de brus­ture, umbrele şi din lut se pu­tea modela tot ce-ţi doreai... Îmi mai amintesc de drumul ce cobora spre biserică, unde mama mă ducea de mână pentru a-L întâlni pe cel pe care îl căutam printre nori, de florile minunate din cimitir, înalte cât co­pacii, de splendoarea luncii Siretului! Simţeam că toate erau într-o armo­nie, într-o frumuseţe desăvârşită: na­tura, familia, vecinii, prietenii. A­tunci, în copilărie, totul era minunat, căci Dumnezeu vieţuia în acel spaţiu. Îl simţeam! Copilăria aceasta şi-a pus enorm amprenta asupra mea! Mă bucur că am avut-o în această formă şi în aceste culori.
- Când aţi căzut, prima oară, din acest rai?

­Nici nu mi-am dat seama că am căzut... Eu am crezut că am urcat, ca să zic aşa, pentru că, pe moment, nu conştientizezi întotdeauna căderile. Coborâşurile au apărut în perioada adolescenţei - le-aş spune căderi ale mândriei. Făceam un liceu de artă, unde toţi ne credeam artişti şi aveam nişte fumuri nemaipomenite. Lucruri specifice vârstei, până la urmă, entuziasmele şi nebuniile acelei peri­oade. Am revenit în rai, ca să mă folosesc de metafora dumneavoastră, când, datorită facultăţii pe care am urmat-o, de Artă Monumentală şi Restaurare, am ajuns în mânăstiri, la restaurarea frescelor. Asta se întâmpla înainte de 1989. Ca student restaurator am lucrat la Voroneţ, la Curtea de Argeş şi mergeam des la Hurezi. În aceste locuri am ajuns la sursă, la izvor, am văzut că există şi o altfel de viaţă, există o alternativă, am văzut că sunt oameni care cred cu adevărat în cele sfinte şi am început, uşor, să fac din nou gli­sarea, anevoioasă de alt­fel, spre zona aceasta fermă şi minunată în care lucrurile sunt în rânduială
-
- Cum vi s-a părut Voroneţul când l-aţi văzut prima oară?
- O mare de albastru! A fost o nebunie, o minu­năţie! Eram studentă în prima campanie de restaurare. A fost ca o dragoste la prima vedere, ceva deosebit. Am văzut biserica de pe latura ei vestică, acolo unde este pictată Judecata de Apoi, înconjurată de verdele grădinii. Era ca un cer pe care erau proiectate cete de sfinţi. Am avut o trăire puternică. Dar emoţia poate fi şi mai puternică dacă întâlneşti Voroneţul iarna, când este ger şi zăpadă multă!

"De ce nu cântă icoana mea?"


- Cum aţi început să pictaţi icoane?

- La început, în perioada liceului, când nu ştiam mai nimic, pictura bizantină mi se părea un lucru destul de uşor de făcut, faţă de exerciţiile de măiestrie pe care le realizam noi la şcoală, reproduceri după lucrări renascentiste sau după olandezi... O găseam facilă şi săracă... Eram, evident, încremeniţi în tiparul lumii occidentale, iar transparenţele răsăritene nu le percepeam încă. De altfel, tot învăţământul de artă merge pe modelul de frumuseţe clasic grecesc şi pe tot ce a decurs din acesta. Înveţi să desenezi, făcând repro­duceri după statui greceşti şi romane, după Venus din Milo, Laocoon, Moise al lui Michelangelo. Dar toate aceste lucruri, ce ţin de un anumit fel de antre­nament, trebuie uitate de învăţăcel, deoarece lumea icoanei este foarte departe de acest ideal de frumuseţe! Arta bizantină merge pe un alt tip de ideal, e vorba de o lume spirituală, de o lume duhovnicească. Până ca idealul bizantin să mă cucerească definitiv, am avut de dat o luptă cu mine. La început, am pornit să pictez icoane ca pe o provocare. Consideram că ţine de meserie... N-am pornit, cuminţică, de la co­pierea unor icoane de referinţă, ci, în nesă­buinţa mea, am ţintit direct la replici şi inter­pretări... Şi am fost surprinsă când am văzut că e o mare diferenţă calitativă între original şi ceea ce făceam eu, şi nu înţelegeam unde este problema! De ce nu cânta icoana mea?! De ce era "în afară"? Realizam că lipsea ceva fundamental şi nu înţelegeam ce. La prima vedere, pictarea unei replici părea un lucru foarte simplu. Dar, cum spune o vorbă celebră, cel mai greu de făcut este punctul. Aici a fost marea luptă, până când am înţeles că pentru pictarea unei icoane e nevoie de o transformare interioară, până am priceput că trebuie să mă lepăd de anumite tipare, învăţături, clişee, să tind spre simplitate, să-mi "schimb la faţă" paleta de culori şi viaţa. Transfigu­rarea paletei a durat mult, cam zece ani de zile, din momentul în care am început să cochetez cu ideea de a picta icoane, până când am început să pictez nişte icoane mai răsărite. Iar în ceea ce priveşte viaţa, lupta continuă...
- Dincolo de canoanele pe care pictura icoa­nelor le impune, există şi o fărâmă de libertate artis­tică?

- Adevărat, în pictura de icoane există nişte norme şi nişte canoane, dar canoanele acestea nu trebuie urmărite în litera, ci în spiritul lor. Când începi să creşti ca iconar - cu toate că iconarii rămân întotdeauna mici... -, atunci îţi dai seama de câtă libertate există... Respectarea ca­noa­nelor în icoană este necesară aşa cum este necesar să respecţi codul rutier! Te urci la volan şi mergi, eşti liber să porneşti pe orice drum. Li­bertatea de mişcare nu-ţi este ştir­bită. În cazul icoanei, regulile sunt făcute de aşa manieră, încât sunt compatibile chiar cu firea umană, oglindă a lui Dumnezeu. Când îţi dispare frica cea rea de a nu încălca regulile, atunci poţi să faci nişte co­nexiuni şi să vezi nişte lucruri care, înainte, chiar dacă erau în vecină­tatea ta, îţi rămâneau ascunse. Atunci încep să se deschidă nişte punţi de comunicare între tine şi Dumnezeu şi să îţi fie transmise nişte idei, dacă pot să spun aşa. Începi să devii un fel de mărturisitor, prin ceea ce faci mărtu­riseşti frumuseţea divină a acestei lumi.

Iconarul cu aripi


- Cum vă pregătiţi pentru pictarea unei icoane? E nevoie de un ritual aparte?
- Înainte de a o aşterne pe hârtie sau lemn, o pictez mai întâi în gând; o port în mine, o pictez în suflet şi acolo îi schimb culorile, fondul, veşmântul. Este o perioadă de dospire, de frământare, care poate dura zile, luni şi chiar ani. În momentul când sunt în faţa planşei albe, ştiu deja cam ce am de făcut şi nu trebuie decât să scot icoana la lumină, să o aduc din lumea imaterială a gândului. Prind atunci în materie nişte lucruri care deja au fost pictate în sufletul meu.

Acest lucru se întâmplă cu foarte mulţi creatori: nici cei care scriu, şi nici cei care fac muzică nu por­nesc de la zero. Ei pornesc de la un gând, de la o po­veste, de la ceva care deja s-a copt, s-a conturat destul de precis în adâncul lor. E drept că, pe parcursul lu­crului, ajungi să mai faci schimbări. Gândul nu este întotdeauna lim­pede ca o lacrimă! Adus în realitatea lumii, cere adap­tări. În transmiterea gândului, Dum­nezeu are un rol fundamental. "Dacă nu zideşte Dom­nul o casă, de­gea­ba lucrează cei ce o zidesc" - spune un rând dintr-un Psalm. Eu îmi semnez lucrările cu formula "de mâna Elenei Murariu". Fac acest lucru deoarece cred cu tărie că, de fapt, principalul autor este Dum­nezeu - căci gândul îmi e dat de Sus. În acest sens, iconarul nu este niciodată singur în atelier, iar legătura sa pe verticală îl face să se apropie "cu bucu­rie şi cu cutremur" de munca sa. De aceea, ţinând cont de acest fel de parteneriat, înainte de a începe lucrul e absolut necesară o anumită pregătire. Dar când ajungi pe calea aceasta şi ţi-o asumi serios, toate vin de la sine, nici nu mai ai cum să faci altfel. Înfrânările şi rugăciunea nu sunt nişte constrângeri, nişte poveri; e viaţa ta asu­mată. Rânduiala e foarte necesară în viaţa unui iconar. Nu poţi picta dacă eşti rupt pe dinăuntru, dacă nu eşti în armonie, dacă nu crezi în ceea ce faci. Nu poate mâna să îţi mărturisească ceva şi gândul să fie în dezacord cu mâna. Nu poţi simţi una şi face alta, bineîn­ţeles, dacă eşti sincer cu tine şi îţi doreşti să păs­trezi armonia şi o viaţă echilibrată. Întotdeauna un iconar trebuie să zboare cu două aripi: a credinţei şi a artei.
- Aveţi momente în care simţiţi "mâna lui Dum­ne­zeu" acolo, împreună cu pensula dum­­neavoastră?
- Da, în sensul unei ocrotiri, dar nu în sens fizic. Eu nu sunt dintre iconarii ale căror icoane sunt pictate de îngeri, aşa cum s-a întâmplat uneori în istoria bise­ricii! Sau, nu mi s-a întâmplat niciodată să las la atelier o icoană neterminată şi să o regăsesc a doua zi pictată printr-un mi­racol. Dumnezeu îmi insuflă gândul, îmi dă pacea interioară pentru a putea picta şi rezistenţa fizică şi psihică.
- În copilărie îl vedeaţi pe Dumnezeu "pictat" pe cerul senin. Cum îl vedeţi acum, la maturitate?
Mân­tuitorul de la Cefalù din Sicilia
- Dumnezeu nu a dispărut din acest cer senin şi nici din cerul înnorat. Dar acum leg imaginea sa cu chipul din icoa­nele cele mai apropiate sufletului meu: Pantocratorul de la bolniţa Bistriţei, cel de la Sfânta Sofia de la Istanbul sau Mân­tuitorul de la Cefalù din Sicilia, cel care este înveşmântat în albastru. "Bucuria şi cu­tremurul" despre care spune psalmistul le-am simţit în faţa acestor icoane. Lângă ele eu m-am regăsit.
- Cum îşi alege un pictor de icoa­ne culorile?
- După cum se ştie, culorile au ca­pacitatea de a ne emoţiona, de a ne transmite stări şi au şi o valoare sim­bolică. Culorile din icoană îmbracă gân­duri, transmit mesaje. În cele mai multe cazuri, ele sunt alese în mod simbolic, dar şi la acest capitol există loc de multă libertate. Nu-i totul bătut în cuie! Albul era considerat de Sfantul Dionisie Areopagitul "înrudit cu lumi­na însăşi". De aceea, în scena Învierii sau la Schimbarea la Faţă, Iisus Hristos este înveşmântat în alb sau în haină aurită. Până la Înviere, îmbrăcămintea Mântuitorului este compusă din două veşminte, unul albastru, considerat culoarea transcendenţei, şi altul roşu, simbol al sacrificiului, dar nicăieri nu este precizat ce tip de albastru şi ce nuanţă de roşu trebuie să folosească iconarii. Acest lucru deschide o paletă vastă de posibilităţi. În ce mă priveşte, prefer gamele cromatice restrânse, câteva culori mai înfocate prinse într-o mare de alburi, brunuri, auriuri, ce amintesc de culorile deşertului. Accentele de cu­loare să fie asemeni plantelor care, în pofida secetei, dăinuie printre dunele de nisip. Doar în cazul în care am de zugrăvit scene ce fac referire la Rai, atunci mă învolburez, dar cu moderaţie, lăsând verdele şi albas­trul să zboare de pe paletă pe pomii făgăduinţei.

Batista lacrimilor brâncoveneşti


- Cum aţi ajuns să lucraţi la suita de icoane închinate dinastiei Brâncovenilor?
- Eu m-am apropiat de voievodul nostru martir, prin intermediul poetului Ioan Alexandru. Era în timpul studenţiei, când el ţinea un curs de poezie cu tâlcuiri biblice la Institutul de Arte Plastice, unde eram studentă. Îmi amintesc că am fost foarte im­presionată de modul în care cuvânta Ioan Alexandru, de modul în care diseca şi ne revela poezia. Reuşea să ne destupe sufletele, să ne facă să vedem ceea ce era opac, tern pentru noi. Era ca un proroc. Până să-l întâlnesc pe Ioan Alexandru şi să ajung în şantierele de restaurare, nu eram deschisă către Scriptură. Cum aţi spus dumneavoastră, "căzusem din Rai". Ioan Alexandru a reuşit să-mi arate calea, să trezească în mine dragostea pentru poemele şi versetele biblice. În tot discursul lui revenea un subiect foarte drag - Brâncoveanu. Aceasta pe mine m-a marcat şi mă în­trebam în acea vreme cum poate un om să iubească atât de mult un domnitor care a trăit în urmă cu 300 de ani. Aşa am început să mă interesez de Brânco­veanu, de la dragostea lui Ioan Alexandru pentru dom­nitorul martir. Apoi am citit cartea Cerurile Oltu­lui, a Înalt Preasfinţitului Anania, şi, încet-încet, am fost la rându-mi uimită şi copleşită de acest su­biect, care a ajuns să îmi marcheze viaţa. Destinul lui muce­nicesc mi s-a părut ieşit din comun. Viaţa lui de domn aflat la cârma unei ţărişoare plasate la răscruce de vânturi, râvnită de toţi cei din jur, pe care el a reuşit să o ţină în libertate timp de 26 de ani, reprezintă o pagină de istorie glorioasă. Apoi, ctitoriile sale, de o frumuseţe desăvârşită, atârnă greu în balanţa faptelor acestui domn. În acea vreme, cu o deschidere mare spre modernitate, s-au luat hotărâri care au şi acum rezonanţă în viaţa noastră. A avut o deschidere extra­ordinară! Ce să mai vorbesc despre viaţa sa de domn creştin adevărat, şi de pătimirile sale, în urma cărora a ajuns în sinaxar. Ioan Alexandru îl socotea pe Brân­coveanu un sfânt încă din vremea dictaturii comu­niste. Eu l-am perceput întâi ca pe un mare domnitor, un mare creator de cultură şi artă, iar ulterior, cunos­cându-i martiriul şi ajungând să lucrez chiar şi în cti­torii de-ale sale, am început să-i simt sfinţenia. Stra­turile acestea de istorie care erau în mintea mea, stra­turile de artă, au căpătat o transparenţă prin care mi-a apărut un Brâncoveanu aureolat. Şi, pe măsură ce trecea timpul, am început să îmi doresc să fac ceva pentru acest voievod şi familia lui jertfitoare.
- Păreţi foarte apropiată sufleteşte de soţia dom­nitorului, Maria Brâncoveanu, pe care aţi ajuns să o pictaţi în icoane ca pe o sfântă. De ce?
- Încercând să conturez programul iconografic al vieţii sfinţilor Brâncoveni, m-am apropiat implicit şi de Maria Brâncoveanu. Maria a fost părtaşă la toată bucuria şi suferinţa Sfinţilor Brâncoveni. Dacă ei, după martiriul din 15 august 1714, şi-au curmat sufe­rinţa ajungând la Domnul, durerea Mariei a continuat. Pentru ea a ur­mat surghiunul şi gustul amar al dezamă­girilor de tot felul. Ea a trăit suferinţa de a-şi vedea soţul, tată a unsprezece co­pii, decapitat alături de toţi cei patru fii ai lor. Martiriul ei cel cumplit nu a fost unul fi­zic, a fost unul interior, sufletesc. Un mar­tiriu cutremurător, care nu este mai prejos de cel al trupului. Viaţa Mariei Brânco­veanu este un model jertfelnic, de aceea am îndrăznit să o reprezint alături de Brân­coveni, purtând mereu batista lacri­milor în mână.
- Proiectul pe care l-aţi început şi la care lucraţi de atâţia ani se va sfârşi vreodată?
- Ţinând cont că şi vieţile noastre au un început şi un sfârşit, cu siguranţă, da... Proiectul Brâncoveanu a început în preaj­ma canonizării Sfinţilor Brâncoveni, dar cu toate că a trecut atât de mult timp şi a acumulat peste 200 de lucrări, eu continuu să zăbovesc asupra lui. Consider că el se desfăşoară într-un timp mesianic. Acum e Anul Brâncoveanu, dar în ate­lierul meu sunt încă zeci de lucrări nefinalizate şi altele încă îmi stau în suflet. Cred că acest proiect va rămâne pecetea funda­mentală a muncii mele. Mă bucur că Dumnezeu a pus pe ume­rii mei această cruce. Lucrări din acest proiect au putut fi admirate la înce­putul lunii iu­nie la Paris, în cripta de la Saint Su­lpice. În continuare, în peri­oada 4-26 iulie, va fi deschisă o expo­ziţie la Muzeul Satului din Bucureşti, iar pe data de 15 august, când se vor împlini 300 de ani de la martiriul sfin­ţilor Brâncoveni, întregul proiect va fi expus chiar în Palatul de la Mogoşoaia. Sper ca această lucrare închinată Brân­covenilor să fie ziditoare din punct de vedere cultural şi duhovnicesc.



***

Întâlnirea pe care Elena Murariu - unul dintre cei mai importanţi pictori şi restauratori de artă sacră de la noi - a avut-o cu Sfinţii Brâncoveni s-a săvârşit ca o intrare în har. Ca un continuu şi definitoriu urcuş dinspre evlavie spre icoană. Această chemare, după cum ne-a mărturisit, i-a pus rânduire în viaţă, transformând-o din artist laic în artist iconar. Într-un dialog recent, domnia sa ne-a desluşit câteva din tainele care i-au fost revelate de viaţa şi sfârşitul martiric al Sfinţilor Brâncoveni, pe care apoi mâna sa le-a zugrăvit în inconfundabile icoane şi lucrări de artă.
Când şi cum aţi intrat în harul Sfinţilor Martiri Brâncoveni? Cum a fost chemarea lor?

Chemarea a venit demult, în 1992, în preajma canonizării Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Am pornit de la realizarea unei icoane. Dar, pe măsura trecerii timpului, acesteia i s-au adăugat alte zeci de lucrări. 2014, Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, nu va duce la încheierea acestui drum, ci desluşirea şi căutarea icoanelor mucenicilor va continua. Mă bucur de faptul că drumul care mi s-a deschis demult, şi pe care am mers cu toată dragostea, nu se sfârşeşte aici.
În toate icoanele dumneavoastră, Sfântul Constantin Brâncoveanu ţine crucea deasupra capului fiului său Matei. Ce semnificaţie are acest gest?
Gestul acesta face referire la ezitarea tânărului şi fragilului Matei în faţa morţii şi la ispita de a renunţa la credinţa lui creştină în schimbul vieţii. „Spectacolul“ cutremurător al morţii fraţilor mai mari i-a clătinat credinţa. Dar lucidul domn Constantin Brâncoveanu l-a îmbărbătat, făcându-l să vadă lumina taborică şi să îmbrăţişeze mucenicia.

Frica şi ezitarea Sfântului Matei în faţa martiriului le-am surprins în mod metaforic în seria de lucrări „Bradul salcie. Iar dragostea părintească, iubirea de tată, care a dăinuit dincolo de moarte, am arătat-o în lucrările în care capetele martirilor Constantin Brâncoveanu şi Matei stau lipite tandru unul de altul. De altfel, această imagine zguduitoare nu este rodul imaginaţiei pictorului iconar, ci o realitate concretă, relatată de veneţianul Andrea Memmo, martor ocular al martiriului Brâncovenilor.
Privind martirii din ceata Sfinţilor Brâncoveni, nu poţi să nu observi că, prin felul în care i-aţi înfăţişat, fiecare este marcat de o taină. Radu, de pildă, ţine într-o mână crucea şi în cealaltă două inele. Ce poartă cu sine fiecare?
Sfinţii Brâncoveni creează un grup asemeni Sfinţilor Mucenici din Sevastia sau Sfinţilor Macabei. Ideea muceniciei de grup este foarte importantă în cazul lor, dar pe lângă aceasta sunt o mulţime de nuanţe care îi particularizează. Constantin, fiul cel mare, este ca o oglindire a Voievodului din tinereţe, este cel care nu a mai ajuns domn, aşa cum părea că era rânduit. Iar el lăsa în urmă o soţie îndurerată şi singurul lăstar bărbătesc brâncovenesc! Ştefan este modelul de cărturar înduhovnicit, care gustase deja din amarul vieţii: la 29 de ani, era văduv şi va lăsa în urma lui o copilă. Radu, al treilea fiu, este cel care după Postul Paştelui urma să se căsătorească. Situaţia aceasta îi conferă un rol-cheie în cadrul grupului. Nunta sa nenuntită pe pământ va fi nunta cosmică a întregului grup, împlinită în ceruri cu Mirele Hristos. Cât despre Matei, am mai spus, el simbolizează copilul, credinţa neconsolidată, omul fragil şi temător, omul contemporan, „bradul salcie...“. În ceea ce-l priveşte pe Ianache, el este, aşa cum l-a numit Biserica, sfetnicul voievodului.
Martirii Brâncoveni şi bradul, uneori împreună. De ce?
Iconografia Sfinţilor Brâncoveni se îmbogăţeşte şi se dezvăluie mult mai bine punând-o în legătură cu unul dintre arborii emblematici ai spaţiului românesc, bradul. Acest arbore este prezent în arta populară ca element cu semnificaţie creştină. Bradul are o încărcătură simbolică bogată, strâns împletită cu viaţa şi martiriul Sfinţilor Brâncoveni. În tradiţia poporului român, bradul este un simbol al vieţii, prin verdele veşnic al său. În acelaşi timp, ramurile lui sunt ca o scară care înlesneşte legătura dintre cer şi pământ. Expresia „frumos/ înalt ca un brad“ se potriveşte de minune cu Sfinţii Brâncoveni, mai ales cu înfăţişarea fiilor la vremea martiriului.
Personal, sunt foarte impresionat de lucrările dvs. realizate în tuş pe hârtie şi cu foiţă de aur, cum ar fi „Pescuirea moaştelor şi înhumarea acestora“, sau de cele pe lemn care au fondul cioplit într-un fel anume. Ce simbolizează apa în icoanele Brâncovenilor?
Apa le-a fost Sfinţilor Brâncoveni întâiul mormânt. După martiriu, trupurile lor au fost aruncate în mare. Fondul aurit, vibrat al unor icoane, obţinut prin cioplirea suprafeţei panourilor de lemn, face trimitere în acelaşi timp la adierea Duhului Sfânt şi la murmurul rugăciunii. De asemenea, această clipocire de apă şi Duh aminteşte şi de ploaia binecuvântată care a căzut la Mănăstirea Hurezi, în timpul slujbei de canonizare a Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ce a avut loc în 1992 şi a urmat unei perioade lungi de secetă, rar întâlnită în această zonă.
În albumul „Rădăcini Brâncoveneşti“ mărturisiţi atât de frumos despre „urcarea spre icoană“ a evlaviei dumneavoastră faţă de aceşti martiri, care v-au ţinut în bisericile lor, v-au ocrotit, ajutându-vă să „nu simţiţi povara căii asumate“. Cât de mult v-au schimbat ei viaţa?
Ca restaurator de pictură murală, am avut şansa de a mă apropia de Sfinţii Brâncoveni prin mijlocirea artei brâncoveneşti. Bolniţa Bistriţei Vâlcene, Biserica Fundenii Doamnei din Bucureşti, Mănăstirea Gura Motrului, Mănăstirea Dintr-un Lemn, Mănăstirea Polovragi, Biserica Potecaşilor de la Vioreşti-Slătioara, toate adăpostind tezaure de artă brâncovenească şi postbrâncovenească, au avut un rol important în acest drum. Da, Sfinţii Brâncoveni m-au ţinut la lucru în ctitoriile lor ani de zile. În aceste condiţii, cum să nu te anime bucuria de a le închina icoane? Consider că Sfinţii Brâncoveni m-au ajutat la rânduirea vieţii mele şi la transformarea mea din artist laic în artist iconar.
Ce ne învaţă martiriul Sfinţilor Brâncoveni pe noi cei de astăzi, care, reci şi înstrăinaţi, uităm uneori de aproapele, ne urâm, ne batjocorim?
Sfinţii Brâncoveni sunt ca un far călăuzitor pentru cei care caută limanul hristic. Ei sunt surprinzător de apropiaţi de contemporaneitate. Situaţia politică de atunci are foarte multe lucruri în comun cu cea de azi. Ieri era Stambulul, astăzi este Washingtonul. Doar atitudinea vizionară a voievodului este mai greu de regăsit azi. Tăria în credinţă a Brâncovenilor, unitatea de grup a martirilor, curajul în faţa morţii sunt cutremurătoare şi pilduitoare. Brâncovenii au cunoscut mărirea şi au gustat din toate bucuriile şi bunătăţile pământeşti. Când au avut bani, i-au investit în lucruri durabile, consolidând şi modernizând ţara, luminând poporul cu ştiinţa de carte, slăvindu-L pe Dumnezeu prin ridicarea de biserici, cinstindu-i pe înaintaşi. Brâncoveanu a investit pe pământ, căci domn era, dar a investit şi în cer, în jitniţele cele cereşti, căci domn adevărat era! Când li s-a smuls mărirea lumească şi agoniseala pământească, atunci când părea că li s-a luat tot, inclusiv viaţa, ei au rămas cu credinţa. Deci tot bogaţi. De la vlădică la opincă, avem cu toţi ce învăţa de la Sfinţii Brâncoveni! 


Vedeti și: 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu