luni, 1 februarie 2016

Importanta postul si respectarea lui astazi - Proiect de document pentru Sinodul Panortodox, adoptat la Chambesy


Proiect de document pentru Sinodul Pan-ortodox, adoptat în Conferința a V-a presinodala panortodoxa de la Chambésy, 10-17 octombrie 2015

Publicat în conformitate cu rezoluția Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale, de la Chambésy, 21-28 ianuarie 2016


1. Postul este o poruncă divină (Fac 2: 16-17). Potrivit Sf. Vasile, postul este la fel de vechi ca și omenirea; deoarece a fost instaurat în Rai (De jejunio, 1, 3 PG 31, 168 A). El constituie o mare luptă spirituală și cea mai bună expresie a idealului de nevoință al Ortodoxiei. Biserica Ortodoxă, conformându-se cu credincioșie hotărârilor apostolice, canoanelor sinodale și întregii Tradiții patristice întotdeauna a proclamat marea însemnătate a postului pentru viața duhovnicească a omului și mântuirea lui. Pe tot parcursul anului liturgic, Biserica propovăduiește tradiția și învățătura patristică cu privire la post, necesare pentru ca omul să vegheze, în mod constant și fără a da greș, și pentru a trezi în el râvna în lupta spirituală. Postul este propovăduit în Triod ca dar divin, slavă plină de lumină, armă nebiruită, temelia luptei duhovnicești, cea mai bună cale către bine, hrană pentru suflet, ajutor dat de Dumnezeu, izvorul a toată cugetarea, imitarea unui vieți nestricăcioase și asemănătoare cu cea a îngerilor, "mama" tuturor bunătăților și a tuturor virtuților, imaginea vieții care va veni.

2. Postul, ca instituție foarte veche, este deja în Vechiul Testament (Deuteronom 9, 18; Isaia 58: 4-10; Ioil 2, 15; Iona 3: 5-7), și se afirmă în Noul Testament. Înainte de a începe propovăduirea Sa în lume, Domnul însuși a postit patruzeci de zile (Luca 4: 1-2) și a adus învățături cu privire la practica postului (Matei 6: 16-18). În Noul Testament, într-un mod mai general, postul este descris ca un mijloc de abstinență, de pocăință și de creștere duhovnicească (Marcu 1: 6; Fapte 13, 2; Fapte 14, 23; Rom 14: 21). Deja din timpul Apostolilor, Biserica a proclamat importanța postului și a stabilit miercurea și vinerea ca zile de post (Did. 8, 1) precum și postul de dinaintea Paștelui (Sf. Irineu, în Eusebius Historia Ecclesiastica 5, 24. PG 20, 497 B 508 AB). Desigur, în practica bisericească, adoptată de-a lungul secolelor, a existat o diversitate, nu numai în ceea ce privește durata postului Paștelui (Dionisie al Alexandriei, Epist. Ad. Episc. Basilidem, PG 10, 1277), dar, de asemenea, în ceea ce privește numărul și conținutul altor perioade de post, adoptate sub influența diferiților factori, în special liturgici și monastici, pentru a pregăti credincioșii pentru marile sărbători. Astfel, legătura indisolubilă dintre post și cult demonstrează caracterul și scopul postului, și subliniază dimensiunea sa spirituală, motiv pentru care toți credincioșii sunt chemați să se conformeze, fiecare după forțele și posibilitățile sale, fără însă a neglija această instituție sfântă: "Băgați de seamă ca nimeni să nu vă întoarcă de la această cale de învățătură (...) Dacă poți purta întreg jugul Domnului, vei fi desăvârșit; dacă nu poți, fă ceea ce ești capabil. În ceea ce privește postul, ține-l în funcție de puterea ta" (Didahii 6, 1-3).

3. Ca luptă duhovnicească, adevăratul post este asociat cu rugăciunea neîncetată și pocăința sinceră. Pocăința fără post este fără valoare (Vasile cel Mare, De jejunio, 1, 3, PG 31, 168 A), precum și postul fără milostenie este nul; mai ales astăzi, când distribuția inegală și injustă a bunurilor lipsește, chiar popoare întregi, de pâinea lor de zi cu zi. Fraților, postind trupește, noi postim, de asemenea, duhovnicește, rupem lanțurile nedreptății, rupem legăturile patimilor noastre care ne stăpânesc, rupem zapisul cel vechi, împărțim pâinea noastră cu cel înfometat și primim pe cel sărman (Stihar din miercurea primei săptămâni a Postului Mare, Cf. Isaia 58, 6-7). A posti nu înseamnă pur și simplu a te abține de la anumite alimente. Abstinența de la anumite alimente nu este suficientă în sine pentru a face un post lăudabil; să practicăm un post care este primit de Dumnezeu și este bineplăcut Lui. Adevăratul post constă în a se desface de legătura răului, a-și înfrâna limba, a se abținere de la mânie, a îndepărta poftele, defăimările, minciuna și mărturia mincinoasă. Abținerea de la toate acestea este adevăratul post. Datorată acestora toate, postul este un lucru bun. (Vasile cel Mare, De jejunio, 2, 7. PG 31, 196 D).

Abstinența de la anumite alimente și sobrietatea - legata de felul alimentelor și cantitatea lor - sunt elementele vizibile ale luptei spirituale, care este postul. Postul - așa cum sugerează termenul - înseamnă abstinența de la mâncare; dar mâncarea nu ne-a făcut niciodată nici mai drepți, nici mai puțini drepți. Postul are o semnificație profundă: precum mâncarea este simbolul vieții și abstinența de la mâncare a morții, asemenea, noi, oamenii, avem nevoie să postim, pentru a muri lumii și, mai apoi, primind hrana cerească, să viețuim în Dumnezeu, (Clement al Alexandriei, Eclogae, PG 9, 704D-705A). Astfel, adevăratul post se referă la întreaga viață a credincioșilor în Hristos și își găsește apogeul în participarea lor la viața liturgică, și în special în Taina Sfintei Împărtășanii.

4. Postul de patruzeci de zile al Domnului a devenit exemplul celui pe care trebuie să-l exerseze credincioșii. El face activ participarea lor la ascultarea  Domnului, pentru ca prin post să putem beneficia, prin ascultare, de ceea ce am pierdut prin neascultare (Sf. Grigorie de Nazianz, Or. 45, In sanctum Pascha 28, PG 36, 661 A). Sfântul Grigorie Palama a rezumat într-un mod semnificativ toată tradiția patristică, acordând dimensiunii spirituale a postului - mai ales cea a Postului Mare - un sens hristocentric: Deci, dacă tu postești, nu numai că vei suferi patima și vei muri împreună cu Hristos, dar vei învia și  vei stăpâni împreună cu El pentru veșnicie; căci devenind una cu El, în participarea la asemănarea morții Sale, vei participa și la Înviere, și vei fi moștenitorul vieții în El (Or. 13, In quinta jej. Dom., PG 151, 161).

5. Conform tradiției ortodoxe, măsura desăvârșirii duhovnicești - "măsura vârstei deplinătății lui Hristos" (Efeseni 4, 13) - este plasată foarte sus, și fiecare trebuie, dacă dorește să o atingă, să crească în consecință. Acesta este motivul pentru care nevoința și lupta duhovnicească nu au un sfârșit în viața prezentă, precum desăvârșirea celor desăvârșiți. Toți sunt chemați să corespundă, după puterile lor, exigențelor acestei înalte măsuri, pentru a atinge îndumnezeirea prin har. Și chiar ei, deși pun în practică toate poruncile, nu se laudă, ci mărturisesc: "Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem" (Luca 17, 10). Nimeni nu ar trebui să renunțe - după învățătura ortodoxă cu privire la viața duhovnicească - la lupta cea bună a postului, ci să se bazeze pe mila lui Dumnezeu pentru lipsurile sale, pe deplin conștient de nimicnicia sa, și să se osândească pe sine. Pentru că este imposibil a avea o viață duhovnicească ortodoxă fără lupta duhovnicească a postului.

6. Biserica Ortodoxă, ca o mamă iubitoare, a definit ceea ce este folositor pentru mântuire și plasează în frunte perioadele sfinte ale postului, ca un "semn de protecție" dat de Dumnezeu pentru a salva viața cea nouă, a credincioșilor, în Hristos, împotriva curselor vrăjmașului. După Sfinții Părinți, ea păstrează, ca și mai înainte, hotărârile apostolice, canoanele sinodale și Tradiția sfântă. Ea propune întotdeauna sfântul post ca cea mai bună cale în cadrul ascezei credincioșilor în vederea desăvârșirii lor duhovnicești și a mântuirii lor. Ea propovăduiește ca necesar pentru credincioși de a respecta în cursul anului Domnului toate posturile fixate: Postul Mare, de miercuri și de vineri, evidențiate de sfintele canoane, al Crăciunului, al Sfinților Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului, postul din ziua Înălțării Sfintei Cruci, din Ajunul Bobotezei, din ziua Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, precum și posturile propuse din grijă pastorală sau liber consimțite de către credincioși.

7. Cu toate acestea, Biserica a pus prin indulgență pastorală, limitele iconomiei milostive regimului postului. Prin urmare, ea a prevazut să aplice principiul ecleziastic al iconomiei în caz de boală trupească, al unei nevoie urgente sau dificultăți de timp, în funcție de discernământul și grija pastorală a episcopilor Bisericilor Locale.

8. De fapt, astăzi mulți dintre credincioși, fie din neglijență, fie din cauza condițiilor de viață, oricare ar fi acestea, nu respectă toate poruncile cu privire la post. Toate aceste cazuri de nerespectare a poruncilor sfinte cu privire la post, fie ca sunt generale sau individuale, trebuie să fie tratate de către Biserică cu grijă pastorală - pentru că Dumnezeu "nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și sa fie viu"(cf. Iezechel 33,11)-, fără ca valoarea postului să scadă. Prin urmare, lasă loc Bisericilor Ortodoxe Locale să stabilească măsura iconomiei milostive și îngăduința aplicării, în scopul de a ușura "greutatea" postului sfânt, pentru cei care au dificultăți în îndeplinirea tuturor celor prevăzute, fie din motive personale (boală, serviciu militar, condiții de muncă, etc.) fie din motive generale (condiții climatice, condiții socio-economice particulare specifice anumitor țări, precum ar fi dificultatea de a obține anumite alimente de post), ușurând, în aceste cazuri particulare, "greutatea" posturilor sfinte, în cadrul celor precedente,  fără a micșora în nici un caz, instituția sfântă a postului. Această îngăduință milostivă trebuie să fie aplicată de către Biserică cu mare circumspecție, și mai ales cu mai multă îngăduință pentru tineri, pentru care tradiția și practica Bisericii nu sunt întotdeauna uniforme. ... A posti în fiecare zi este bine, dar cel care postește nu trebuie să-l acuze pe cel care nu postește. În aceste cazuri, nu ar trebui nici legiferat nici constrâns; nu trebuie nici să fie condusă cu forță turma încredințată de Dumnezeu; trebuie să se facă mai degrabă uz de persuadare, de blândețe și vorbă bună ... (Sf. Ioan Damaschin, De sacris jejuniis 3, PG 95, 68 B).

9. În plus, toți credincioșii ar trebui să respecte postul sfânt și abstinența de la mâncare, de la miezul nopții, înainte de primirea Sfintei Împărtășanii. De asemenea, este bine să se postească în semn de pocăință, pentru realizarea unui dorințe spirituale, în vremuri de ispită, pentru a însoți o cerere lui Dumnezeu, înainte de botez (pentru adulți), înainte de hirotonie, în caz de penitență[primire de canon n.n.], în timpul pelerinajelor sfinte și alte cazuri similare.

16 octombrie 2015 Chambésy

Traducere Roman Ortodox in Franta



***

L’importance du jeûne et son observance aujourd’hui


Projet de document du Concile panorthodoxe, adopté par la V Conférence préconciliaire panorthodoxe à Chambésy, 10-17 octobre 2015.

Publié conformément à la résolution de la synaxe des Primats des Eglises orthodoxes locales à Chambésy, 21-28 janvier 2016.


1. Le jeûne est un commandement divin (Gn 2, 16-17). Selon saint Basile, le jeûne a le même âge que l’humanité ; car il a été instauré dans le paradis (De jejunio, 1, 3. PG 31, 168 A). Il constitue un grand combat spirituel et la meilleure expression de l’idéal ascétique de l’Orthodoxie. L’Église orthodoxe, se conformant fidèlement aux dispositions apostoliques, aux canons conciliaires et à l’ensemble de la tradition patristique, a toujours proclamé la grande valeur du jeûne pour la vie spirituelle de l’homme et son salut. Tout au long de l’année liturgique, l’Église exalte la tradition et l’enseignement patristiques concernant le jeûne, nécessaire pour rendre l’homme vigilant, sans cesse et sans faille, et pour susciter chez lui l’ardeur au combat spirituel. Le jeûne est exalté dans le Triodion comme don divin, grâce pleine de lumière, arme invincible, fondement des combats spirituels, meilleure voie vers le bien, nourriture de l’âme, aide accordée par Dieu, source de toute méditation, imitation d’une vie impérissable et semblable à celle des anges, « mère » de tous les biens et de toutes les vertus, image de la vie à venir.

2. Le jeûne, en tant qu’institution très ancienne, se trouve déjà dans l’Ancien Testament (Dt 9, 18 ; Es 58, 4-10 ; Jl 2, 15 ; Jon 3, 5-7), et s’affirme dans le Nouveau Testament. Avant d’entamer son action dans le monde, le Seigneur lui-même a jeûné pendant quarante jours (Lc 4, 1-2) et a donné des instructions concernant la pratique du jeûne (Mt 6, 16-18). Dans le Nouveau Testament, de manière plus générale, le jeûne est décrit comme un moyen d’abstinence, de repentir et de croissance spirituelle (Mc 1, 6 ; Ac 13, 2. 14, 23 ; Rm 14, 21). Déjà du temps des Apôtres, l’Église a proclamé l’importance du jeûne et a défini le mercredi et le vendredi comme jours de jeûne (Did., 8, 1), ainsi que le jeûne avant Pâques (Irénée, in Eusèbe, Historia Ecclesiastica 5, 24. PG 20, 497 B- 508 AB). Certes, dans la pratique ecclésiastique, adoptée pendant des siècles, existait une diversité non seulement par rapport à la durée du jeûne pascal (Denys d’Alexandrie, Epist. ad. Episc. Basilidem, PG 10, 1277), mais aussi par rapport au nombre et au contenu d’autres périodes de jeûnes, adoptées sous l’influence de divers facteurs, surtout liturgiques et monastiques, afin de préparer les fidèles aux grandes fêtes. Ainsi, le lien indissoluble entre le jeûne et le culte démontre le caractère et le but du jeûne et met en relief sa dimension spirituelle, raison pour laquelle tous les fidèles sont appelés à se conformer, chacun selon ses forces et ses possibilités, sans pour autant négliger cette institution sacrée : Prends garde que personne ne te détourne de cette voie de l’enseignement (…) Si tu peux supporter tout le joug du Seigneur, tu seras parfait ; si tu ne le peux pas, fais ce dont tu es capable. En ce qui concerne le jeûne, supporte-le selon ta force (Didaché, 6, 1-3).

3. En tant que combat spirituel, le véritable jeûne est lié à la prière incessante et au repentir sincère. Le repentir sans jeûne est sans valeur (Basile le Grand, De jejunio, 1, 3, PG 31, 168 A), tout comme le jeûne sans la bienfaisance est nul ; notamment à notre époque où la répartition inégale et injuste des biens va même jusqu’à priver des peuples entiers de leur pain quotidien. Frères, en jeûnant corporellement, jeûnons aussi en esprit, délions toute chaîne d’iniquité, brisons les liens de nos violentes passions, déchirons tout injuste contrat, donnons du pain aux affamés et recevons les sans-logis (Stichère du mercredi de la 1ère Semaine du Grand Carême. Cf. Es. 58, 6-7). Jeûner ne signifie pas s’abstenir purement et simplement de certains aliments. L’abstinence de certains aliments ne suffit pas à elle seule à en faire un jeune louable ; pratiquons un jeûne que Dieu acceptera, qui Lui sera agréable. Le vrai jeûne consiste à se défaire du mal, à retenir sa langue, à s’abstenir d’être en colère, à éloigner les désirs, la calomnie, le mensonge, le parjure. La privation de tout ceci est le véritable jeûne. C’est grâce à tout ceci que le jeûne est une bonne chose (Basile le Grand, De jejunio, 2, 7. PG 31, 196 D).

L’abstinence de certains aliments et la frugalité – quant au type d’aliment et quant à la quantité – constituent les éléments visibles du combat spirituel qu’est le jeûne. Le jeûne – ainsi que le terme l’indique – signifie abstinence de nourriture ; mais la nourriture ne nous a jamais rendus ni plus justes ni plus injustes. Le jeûne a une signification profonde : de même que la nourriture est le symbole de la vie et l’abstinence de nourriture celui de la mort, de même nous humains devons jeûner, afin de mourir au monde, et après cela, ayant reçu la nourriture divine, vivre en Dieu (Clement d’Alexandrie, Eclogæ, PG 9, 704D-705A). Ainsi, le véritable jeûne se réfère à l’ensemble de la vie des fidèles en Christ et trouve son apogée dans leur participation à la vie liturgique, et notamment dans le sacrement de la sainte Eucharistie.

4. Le jeûne de quarante jours du Seigneur est devenu l’exemple de celui que doivent pratiquer les fidèles. Il rend active leur participation à l’obéissance au Seigneur, afin qu’à travers le jeûne nous puissions bénéficier par l’obéissance de ce que nous avions délaissé par la désobéissance (Grégoire de Nazianze, Or. 45, In sanctum Pascha 28, PG 36, 661 A). Saint Grégoire Palamas résume de manière significative toute la tradition patristique accordant à la dimension spirituelle du jeûne – surtout à celui du Grand Carême – un sens christocentrique : Donc, si tu jeûnes, non seulement tu subiras la passion et tu mourras avec le Christ, mais tu ressusciteras et tu régneras avec Lui pour l’éternité ; car devenu un avec Lui, dans la participation à la ressemblance de sa mort, tu participeras à la résurrection et tu seras l’héritier de la vie en lui (Or. 13, in quinta jej. Dom., PG 151, 161).

5. Selon la tradition orthodoxe, la mesure de la perfection spirituelle – la mesure « de la plénitude de la stature du Christ » (Eph 4, 13) est placée très haut, et chacun doit, s’il désire l’atteindre, s’élever en conséquence. C’est la raison pour laquelle l’ascèse et la lutte spirituelle n’ont pas une fin dans la vie actuelle, comme la perfection des parfaits. Tous sont appelés à correspondre, suivant leurs forces, aux exigences de cette haute mesure afin d’atteindre la théosis par la grâce. Et même eux, bien que pratiquant toutes les prescriptions, ne s’en vantent jamais, mais confessent : Nous sommes des serviteurs inutiles, nous avons fait ce que nous devions faire (Lc. 17,10). Personne ne doit abandonner – selon la conception orthodoxe concernant la vie spirituelle – le bon combat du jeûne, mais s’en remettre à la miséricorde de Dieu pour ses manquements, pleinement conscient de la médiocrité de sa situation et disposé à l’autocritique. Car il est impossible d’accéder à la vie spirituelle orthodoxe sans le combat spirituel du jeûne.

6. L’Église orthodoxe, comme une mère affectueuse, a défini ce qui convient au salut et placé en tête les périodes sacrées du jeûne, comme un « signe de protection » donné par Dieu pour sauvegarder la nouvelle vie des fidèles en Christ contre les pièges de l’ennemi. Suivant les saints Pères, elle préserve, comme jadis, les prescriptions apostoliques, les canons conciliaires et les traditions sacrées. Elle propose toujours les jeûnes sacrés comme la meilleure voie dans l’exercice des fidèles en vue de leur perfectionnement spirituel et de leur salut. Elle proclame la nécessité pour les fidèles de respecter au cours de l’année du Seigneur tous les jeûnes prescrits : ceux du Grand Carême, du mercredi et du vendredi, attestés par les saints canons, ceux de Noël, des saints Apôtres, de la Dormition de la Vierge, les jeûnes journaliers de l’Exaltation de la sainte Croix, de la vigile de l’Épiphanie et de la Décollation de saint Jean le Précurseur, ainsi que les jeûnes proposés dans un souci pastoral ou librement consentis par les fidèles.

7. Cependant, l’Église a posé, par clémence pastorale, les limites de l’économie miséricordieuse au régime du jeûne. En conséquence, elle a prévu d’appliquer le principe ecclésiastique d’économie en cas de maladie corporelle, d’une nécessité impérieuse ou de la difficulté des temps, selon le discernement et le souci pastoral de l’épiscopat des Églises locales.

8. De fait, aujourd’hui nombre de fidèles, soit par négligence soit à cause des conditions de vie, quelles qu’elles soient, ne respectent pas toutes les prescriptions concernant le jeûne. Tous ces cas de non-observance des prescriptions sacrées concernant le jeûne, qu’ils soient généraux ou individuels, doivent être traités par l’Église avec un souci pastoral, car Dieu « ne désire pas la mort du pécheur, mais sa réintégration et sa vie » (cf. Ez. 33,11), sans que la valeur du jeûne soit rabaissée. Elle laisse donc le soin aux Églises orthodoxes locales de fixer la mesure d’économie miséricordieuse et d’indulgence à appliquer afin d’alléger le «poids» des jeûnes sacrés pour ceux qui ont des difficultés à respecter tout ce que ceux-ci prescrivent, soit pour des raisons personnelles (maladie, service militaire, conditions de travail, etc.), soit pour des raisons générales (conditions climatiques, conditions socio-économiques particulières à certains pays, comme la difficulté à se procurer certains aliments maigres), adoucissant dans ces cas particuliers le «poids» des jeûnes sacrés dans le cadre de ce qui précède, sans rabaisser en aucun cas l’institution sacrée du jeûne. Cette clémence miséricordieuse doit être appliquée par l’Église avec une grande circonspection et surtout avec plus d’indulgence pour les jeûnes sur lesquels la tradition et la pratique de l’Église ne sont pas toujours uniformes. …Jeûner tous les jours est un bien, mais celui qui jeûne ne doit pas blâmer celui qui ne jeûne pas. Dans ces cas il ne faut pas légiférer, ni contraindre; il ne convient pas non plus de conduire par la force le troupeau confié par Dieu; il faut plutôt faire usage de la persuasion, de la douceur et de la bonne parole… (Jean Damascène, De sacris jejuniis 3, PG 95, 68 B).

9. En outre, tous les fidèles doivent observer les saints jeûnes et l’abstinence de la nourriture dès minuit avant la réception de la Divine Communion. Il convient aussi de jeûner en signe de repentir, pour la réalisation d’un vœu spirituel, pour le succès d’un but sacré, en période de tentation, pour accompagner une supplique à Dieu, avant le baptême (celui des adultes), avant l’ordination, en cas de pénitence, durant les saints pèlerinages et dans d’autres cas analogues.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu