miercuri, 23 noiembrie 2016

10 ani de la trecerea la cele veșnice a Părintelui Gheorghe Calciu. Viaţa şi cuvant către tineri: "ne-am pierdut posibilitatea de a mișca nu munții, ci inimile oamenilor pentru că s-au împietrit"



 21 noiembrie - 10 ani de când sfințitul mărturisitor, Părintele Gheorghe Calciu, s-a mutat la cele veșnice


Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa - Șapte cuvinte către tineri - Memorialul durerii



Extras din predica P. Gheorghe Calciu:


"Jos, la poalele muntelui erau ucenicii Mântuitorului, ceilalți - pentru că numai trei fuseseră cu El pe munte-, ceilalți ucenici erau înconjurați de mulțime multă. O agitație anumită se vedea de sus, de pe coasta muntelui, un fel de nemulțumire. Iisus cu cei trei ucenici a grăbit pasul, că să ajungă jos, să vadă ce se întâmplă. Poate fariseii interveniseră ca să tulbure mulțimea împotriva ucenicilor. Nu știau acolo ce s-a întâmplat dar, când a fost aproape de mulțime, un cetățean se apropie de Iisus, se aruncă la picioarele Lui și spune: "Învățătorule, vindecă pe fiul meu că este lunatic, și îl apucă pe neașteptate, și îl aruncă în foc, și l-am adus pe dânsul la ucenicii Tai și n-au putut să-l vindece".

Noi știm cât de blând a fost Iisus, pedagogia Mântuitorului care s-a sprijinit pe iubire și pe iertare, pedagogia Mântuitorului care s-a sprijinit pe înțelegerea neputințelor omenești, și este foarte șocant să vedem în acest moment care a fost reacția lui Iisus. Si reacția lui Iisus a fost aceea: "O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi mai răbda?" (Matei 17, 17). Pe mine mă îngrozește această ieșire a lui Iisus, mă îngrozește că Învățătorul într-o clipă și-a pierdut răbdarea în fața ucenicilor Săi și a izbucnit în această aproape imprecație.

Adeseori m-am întrebat ce s-a întâmplat, ce lucru grav s-a petrecut acolo. Mărturisesc că nu știu care este explicația. Poate că Iisus era și El tulburat de ce se întâmplase, era tulburat că după coborârea de pe munte, i s-a arătat în toată plinătatea chinurile pe care le va suferi. Cred, însă, mai mult decât atât, că Iisus era tulburat că ucenicii nu aveau credință suficientă. Din cele întâmplate s-a înțeles că ucenicii nu credeau cu toată tăria că El este Dumnezeu, că dacă v-a fi răstignit va învia, că v-a aduce pe pământ gloria cerească și harul Sfântului Duh. Noi, de ce nu am putut face lucrul acesta? Si, Iisus le-a spus: "Pentru necredința voastră". Suntem măcinați de necredință, suntem măcinați de îndoieli, suntem măcinați de scepticism! Ne macină materialismul, ne macină ideile contemporane, filozofice, sceptice, ne macină distrugerea valorilor morale! Iubiți credincioși, pentru această vreme apocaliptică a vorbit Iisus! Ne-am pierdut credința, ne-am pierdut nădejdea, ne-am pierdut posibilitatea de a mișca nu munții, ci măcar inimile oamenilor pentru că s-au împietrit și s-au făcut mai grele decât munții și decât stâncile. Acestea sunt semnele sfârșitului, când inima noastră se îngrozește [întărește n.n.] și sufletul nostru se pietrifică și nu ne mai interesează crima, uciderea, ci o ridicăm la lege de supraviețuire. Dumnezeu să ne păzească! Dumnezeu să ne pregătească sufletele celor care știm și care credem că acest carnaj al omenirii... Să păzească Dumnezeu neamul romanesc, să intre în Comunitatea Europeana cu fruntea sus, cu Hristos, cu credință și cu demnitatea noastră națională și creștină dintotdeauna. Așa sa ne ajute Dumnezeu!        
***

Singura şansă de supravieţuire
a creştinismului răsăritean
este a­­­­ce­­ea a unui război întru Cuvînt.

Soluţia noastră e aceea
a lui Cal­ciu‑Dumitreasa..
.”
(N. Steinhardt)


Viitorul părinte Gheorghe Calciu-Dumi­trea­sa s-a născut în 1925, pe 23 noiembrie, la Mah­mu­dia, Tulcea, fiind al unsprezecelea şi ultimul dintre copiii plugarului Dumitru Cal­­ciu şi ai Ile­nei Calciu (n. Bălan), familie de creştini drept­credincioşi, bine integraţi în tradiţia româ­neas­că (folclorică şi bisericească), dar paşnic convie­ţui­tori şi cu celelalte comunităţi etnice şi religi­oa­se ale zo­nei (lipoveni, turci, tătari, evrei). În a­min­tirile sale (a se vedea mai cu seamă volumul Viaţa Părinte­lui Gheor­­ghe Cal­­ciu, după măr­tu­ri­ile sale şi ale altora, ediţie în­grijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Christiana, Bu­­­­cu­reşti, 2007), părintele afirma – mai în glumă, mai în serios – că a învăţat mai multă teologie practică de la ma­ma sa decît din toate tratatele şi şcolile teo­logice de mai tîrziu.

Clasele primare le-a urmat în satul natal, iar apoi, ca elev de liceu la Tulcea, a venit în contact cu Miş­carea Legionară şi a trecut, ca mai toată floarea genera­ţiei sale, prin Frăţiile de Cruce (organizaţia de tineret a Legiunii Arhanghelul Mi­­hail, destinată elevilor de liceu şi studenţilor din primii ani, în care politică nu se făcea decît tangenţial, predominante fiind educaţia creştină şi naţională, valorile morale şi intelectuale, spi­ritul civic şi camaraderesc).

Dornic să-i ajute în modul cel mai concret pe ţăra­nii sărmani din rîndul cărora se desprin­sese, optează, du­pă obţinerea bacalaureatului, pentru studii universi­tare de Medicină. nd a fost arestat, în mai 1948, pen­tru relaţiile sale cu lumea legionară şi activităţile sale – cu totul nevinovate – din sînul Frăţiilor de Cruce, era stu­dent în anul II. Nu va ajunge niciodată să termine Me­dicina, deşi a încercat să reia studiul ei după anii de detenţie, fiind însă împiedicat de către Securitate.

Ca mulţi tineri cu rîvna credinţei şi cu patos naţio­nal, membri ai Frăţiilor de Cruce sau doar simpatizanţi ai cauzei legionare, ajunge în iadul de la Piteşti, unde, în­­tre 1949 şi 1951, sub cea mai cumplită teroare fizică şi psihică, are mo­mentele sale de derută şi de slăbiciu­ne („Mi se spunea îngerul căzut cu ochi albaştri”), de­ve­nind temporar unul dintre membrii echipei de torţionari conduse de sinistrul Eugen Ţurcanu (personaj dia­bo­lic, cîndva legionar, apoi trecut la comunişti, deţinut colaboraţionist şi element-cheie al „experimentului Pi­teşti”, în cele din ur­mă eliminat de pe scenă chiar de că­tre cei în sluj­ba cărora se pusese fără scrupule). Are însă o spectaculoasă revenire morală (refuzînd să fa­că jocul Securităţii şi dînd peste cap procesul intentat lui Ţurcanu şi apropiaţilor acestuia, prin care nu se urmă­rea să se facă dreptate, ci doar să fie deculpabilizat Par­tidul Comunist, prin străvechea metodă a „ţapilor ispă­şi­tori”). Tînărul Gheorghe Calciu găseşte curajul să a­ra­­te cu degetul spre adevăraţii şi marii vinovaţi (Mi­ni­sterul de Interne, Securitatea, comisarii de la Kremlin) care instrumentaseră odioasa „reedu­care”, folosindu-i ca unelte pe Ţurcanu şi pe alţii ca el şi încercînd să a­cre­diteze scenariul fante­zist că totul ar fi fost regizat de exilul legionar, pentru compromiterea noului regim din ţară. Atunci a început odiseea răscumpărătoare, de di­­­men­­siuni paulinice, a deţinutului politic Gheor­­ghe Cal­ciu, care va rămîne în temniţele comu­niste (Gherla, Ji­lava, Aiud) pînă în 1963 (iar pînă în 1964 făcînd şi un stagiu de domiciliu obli­gatoriu în Bărăgan), fără să mai accepte vreun compromis şi făgăduind ca după elibera­re să-şi închine viaţa lui Hristos şi Bisericii Sale. Cum spuneam cu altă ocazie,
toată viaţa acestui om de după tragicul episod piteştean a fost una de căinţă, de mărturisire şi de jertfă. [...] Poate că nimeni n‑a mai reuşit după Piteşti o victorie mo­rală atît de pilduitoare şi de nedezminţită. Pen­tru că exis­tă un caz Gheorghe Calciu, se poate afirma că «expe­ri­mentul Piteşti» a eşuat. El a zdrobit oameni, dar n‑a putut distruge, pînă la capăt, O­mul. Greu încercatul Gheorghe Calciu nu s‑a salvat nu­mai pe sine: a salvat, în cele din urmă, demnitatea u­ma­nă în faţa a ceea ce Mir­cea Eliade numea «teroarea istoriei»”.
Pus în libertate în 1964, cînd – mai ales la presiu­nile Occidentului – au fost lichidate oficial închisorile po­litice ale epocii staliniste, are pu­terea să-şi refacă via­­ţa şi să-şi împlinească exem­­­­plar făgăduinţa: se căsă­toreşte cu Adriana Du­mitreasa (ea însăşi cu doi fraţi trecuţi prin închi­sorile politice), care-i dăruieşte unicul fiu, An­drei (astăzi lawyer[avocat n.n.] în Washington DC şi, la rîn­dul său, tată al unui băiat), este „tolerat” de Se­cu­­ritate să urmeze Filologia şi apoi – cu spri­jinul curajos şi abil al Patriarhului Justinian – Teolo­gia, se preoţeşte şi devine în scurtă vreme pro­fesor de franceză şi Noul Testament la Se­mina­rul Teologic din Bucureşti, iar du­pă cutre­murul din martie 1977 (atunci cînd, cu dărîmarea Bi­se­­­ricii Enei, începe, în mai, scelerata campanie ceau­şistă împotriva lăcaşurilor bisericeşti), reia lupta des­chisă cu regimul comunist, ţinînd, în Pos­tul Mare al anului 1978, în Biserica Radu-Vodă (sau pe treptele acesteia, atunci cînd ofi­cialii Bisericii i-au zăvorît-o), faimoasele sale „Șapte cuvinte către tineri”, prin care chema tineretul ţării – şi mai cu seamă pe vi­itorii preoţi – la re­zistenţă în numele lui Hristos, criti­cînd aspru ma­terialismul ateu şi demenţa destructivă a re­gimului ceauşist.

Mai tîrziu, du­pă 1989, pictorul So­rin Dumi­trescu (primul său editor din România, în 1996, la Editura Anastasia) avea toată dreptatea să vor­bească despre „demersul aproape sinucigaş al predicilor in­­cendiare rostite de părintele Cal­ciu-Dumitreasa”.

Predicile au avut un larg ecou in­tern, dar şi inter­naţional, mai cu seamă prin intermediul pos­tului de ra­dio „Europa Liberă”, au circulat „pe sub mînă”, în cópii dactilografiate, au mar­cat destine şi con­ştiinţe.

După ameninţări, urmăriri, calomnii şi alte per­se­cuţii (răs­­frînte şi asupra familiei, ca şi a celor mai fideli din­­tre elevii săi, aşa-numiţii „cal­cişti”), părintele-profe­sor este arestat (la 10 mai 1979), judecat sub acuzaţii aberante şi condam­nat la 10 ani de închisoare (comutaţi ulterior la 7 şi jumătate), din care avea să execute 5, fi­ind pus în liberate, în urma presiunilor internaţio­nale, la 20 aprilie 1984.

Aşadar, părintele Gheorghe Calciu a făcut, în total, 21 de ani de închisoare sub comunişti: 16 sub Gheor­ghiu-Dej (1948-1964, incluzînd şi a­nul de domiciliu o­bli­gatoriu) şi 5 sub Ceauşescu (1979-1984)!

O pată de neşters pe obrazul instituţiei BOR de atunci – în frunte cu Patriarhul Iustin Moisescu – ră­mîne faptul că, imediat după pu­nerea sa în libertate din a doua detenţie, l-a ca­terisit la porunca Partidului şi Securităţii pe cel care-i apărase temeiurile şi salvase o­noa­rea Or­to­­doxiei în cea mai ingrată contemporane­i­tate, ridicîndu-se, de unul singur, la înălţimea tra­di­ţiei ei martirice. Pentru tot acest trist şi ruşinos episod, a se vedea mai ales capitolul „Părintele Gheorghe Calciu” (pp. 83-104) din car­tea Prigoana cea di­năuntru. Încercările drepţilor în Bise­rica lor (Editura Christiana, Bu­cureşti, 2011) semnată de Pr. Dr. Mihai Valică şi Prof. Univ. Dr. Pa­vel Chirilă, unde sînt repro­duse şi comentate Sentinţa nr. 9/1984 a Consis­toriului E­par­hial Bucureşti, contestaţia părintelui (16 octom­brie 1984) şi referatul final (Temei nr. 10.160/1984) al Comisiei cano­ni­ce, juridice şi pentru disciplină, care a hotărît că sentinţa Consis­to­riu­lui „rămîne definitivă şi executorie”. Caterisirea a fost anulată tacit după 1989, iar părintele a co-liturghisit cu în­suşi PF Teoctist.

În 1985, a fost, practic, silit să părăsească ţa­ra, îm­preună cu familia greu încercată. După o scurtă trecere prin Europa occidentală, s-a sta­bilit în Statele Unite (un­de i se acor­dase deja „ce­­­­tă­ţenia de onoare”, dar fără vreun avantaj pecuniar). Practic, a trebuit să ia totul de la ca­păt, iniţial muncind cu braţele – deşi trecuse de 60 de ani – ca să‑şi poată întreţine familia şi să‑şi facă din nou un rost.

Celor 21 de ani de închisoare li s-au adăugat 21 ani de exil. Părintele Calciu s‑a străduit, pe cît i‑a stat în putere, să continue lupta în numele lui Dum­ne­zeu şi al poporului român. Pe lîngă slujirea parohială cu­ren­tă (la Alexandria, lîngă Washington DC, unde a editat şi un inte­resant buletin parohial), a apărat interesele români­lor opri­maţi în faţa multor foruri internaţionale, a fost primit – între alţii – de preşedinţii François Mitterand şi George Bush, ca şi de Regele Mihai I al României, a fost o prezenţă centrală la mai toate reuniunile im­por­tante ale „diasporei” ro­mâ­neşti (fiind, între altele, pre­şedintele de o­noa­re al Romfest‑ului, întîlnire bienală a româ­nilor de pretutindeni, iniţiată la sfîrşitul anilor ’80 de un grup de exilaţi anticomunişti de peste ocean, cu primele cinci ediţii desfăşurate alter­nativ în Statele U­ni­­­te şi Canada, iar cu ultimele două în ţară: la Bucu­reşti, în 1998, şi la Sibiu, în 2000), a înlesnit nume­roase contacte şi ajutoare umanitare (mai ales imediat după evenimentele din decembrie '89), a publicat vo­lu­mul Christ Is Calling You. A Course In Catacomb Pas­tor­­ship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Plati­na/ Califor­nia, 1997), a scris con­stant în presa de dreapta a vechiului Exil (mai ales în Cu­vântul românesc din Ca­nada), dar şi în unele publicaţii post­de­cembriste din ţa­ră (Puncte cardinale, fosta pagi­nă creşti­nă săptămînală a cotidianului Ziua, Sca­ra, Rost, Lumea cre­dinţei etc.), mereu cu acelaşi patos misionar şi mărtu­ri­si­tor, pe care anii n‑au reuşit să i‑l istovească.

Din 1990, cînd a nimerit pe fondul pri­mei „mi­ne­riade”, a revenit, toamnă de toamnă, în ţa­ra pe care o părăsise fără voie şi pe care a iu­bit‑o jertfelnic pînă la ultima suflare, adu­cînd acelaşi mesaj al unităţii şi al ier­tării, cu o forţă mărturi­si­toare ce a avut un ecou deo­sebit mai ales în rîndurile tine­retului studios ortodox (căruia i‑a şi adresat, în anii ‘90, la ce­rerea ex­presă a A.S.C.O.R., un „Nou cuvînt către tineri: Hristos a în­viat în inima ta!”).

Un rol important a jucat, desigur, şi apariţia acasă a ce­lor patru volume antume ale sale: Şap­te cuvinte către ti­neri (Editura An­a­sta­sia, Bucu­reşti, 1996), Rugăciune şi lumină misti­că. Eseuri şi me­di­­taţii religioase (Editu­ra Da­cia, Cluj‑Na­po­ca, 1998), Războiul întru Cuvînt. Cuvin­tele către tineri şi alte măr­turii (Editura Ne­mira, Bucu­reşti, 2001) şi Homo americanus. O radiografie ortodoxă (Editura Christiana, Bu­cureşti, 2002; reed. 2007). În mare măsură i se datorează şi volumul Occi­den­tali convertiţi la Orto­doxie. Şase ipostaze mărtu­ri­si­­toare (Editura Chris­tiana, Bu­cu­reşti, 2002; reeditat re­cent, cu numeroase a­da­­o­suri: Occidentali convertiţi la Orto­doxie. Dru­muri spre Adevăr, Editura Lumea Cre­din­ţei, Bu­cu­reşti, 2012), pentru care a furnizat şi chiar tra­­dus mai multe texte, scriindu-i şi un consis­tent cu­vînt îna­inte.

Într‑un memorial de călătorie din 2003 (in­clus şi în cea mai recentă ediţie antologică a cuvîntărilor şi scri­erilor sale: „Fiţi jertfelnici!”. De la cuvintele către ti­neri la mărturiile testamen­tare, Editura Christiana, Bu­cu­­reşti, 2012), nota, cu tîrzie duioşie şi amară intro­spec­ţie:
A­nual, duhul iubirii de ţară şi de oamenii ei, de mănă­stiri şi de trăitorii din ele, de prietenii şi de nea­murile mele mă mînă spre locurile co­pi­lăriei şi ale tine­reţii, ale bucuriilor şi ale sufe­rin­ţelor trăite acolo – co­moara cea mai de preţ a vie­ţui­rii mele în România vre­me de 6 decenii, pînă la timpul în­stră­inării de acum 18 ani.
Parcă o pră­pastie fără fund mi-a despărţit viaţa în 1985, mai adîncă şi mai lată decît pră­pastia închi­so­ri­lor. Poate pentru că, fie şi în în­chisoare, via­­ţa mea se petrecea pe pămîntul ţă­rii; şi poate că de aceea trăiesc me­reu în per­spectiva urmă­toarei vizite pe care o voi fa­ce acasă, trecînd peste un ocean de apă şi de amin­tiri…”.
Chiar dacă mai rămîne încă destul de făcut în acest sens, părintele s‑a străduit enorm şi a realizat paşi esen­ţiali şi în di­recţia împăcării ve­chiului Exil cu Biserica Ortodoxă din ţară (unic temei posibil, dincolo de toate conjuncturile, al unei reale şi durabile reunificări mo­ral‑spiri­tua­le a români­lor de dincolo şi de dincoace de ho­tare). Astfel, ce­lor porniţi orbeşte împotriva Bi­sericii naţionale li s-a oferit sugestia de a me­dita la această ati­tudine a unui om care a fă­cut 21 de ani de temniţă sub comunişti, care cunoaştea ca ni­meni altul şi virtuţile, şi slăbiciunile institu­ţiei bisericeşti, dar care nu putea ig­nora faptul că vremurile s‑au schimbat, că ier­­tarea (ca­re nu se confundă nicidecum cu uitarea irespon­sabilă!) este principala dimensiune a unei atitudini creştine în faţa lumii, că, în fine, Ortodoxia de două ori milenară este o valoare nenegociabilă, a că­rei ma­iestate mistică de­­păşeşte trecătoarele noas­tre nedesăvîrşiri omeneşti.


Pe 23 noiembrie 2006 ar fi împlinit 81 de ani. S‑a stins însă pe 21 (ora 13.10; în ţară: 20.10), după 3 zile de comă, în clinica din Vir­gi­nia (Fairfax) unde abia fusese stră­mu­tat, de ha­tî­rul familiei nemîngîiate, de la Spitalul Mili­tar Cen­­tral din Bu­cureşti, unde zăcuse în ultima lu­nă şi apucase să‑i revadă, pe îndelete sau doar în trea­căt, pe toţi cei dragi de acasă.

Cînd sosise în România, în pragul lui octom­brie, încă pe picioare, se ştia deja ros de boală (cancer la pan­creas) şi nu le ascunsese vechilor camarazi că ve­nise să‑şi ia ră­mas‑bun, cu un fel de seninătate amară. Înfrîngîndu‑şi slă­bi­ciunea şi du­rerile, a trecut încă o da­tă prin locurile cele mai dragi ini­mii sale: Mahmudia natală, Diaco­neşti, Petru‑Vodă (unde a lăsat cu lim­bă de moar­te să fie îngropat), Ocişorul (satul de baştină al bunului său prieten Marcel Petrişor), sălaş ar­delenesc al ră­gazurilor dintre pri­­goană şi exil, dar şi Bucureştiul ale că­rui oaze de sfinţenie le apărase cîndva, cu preţul propriei libertăţi şi cu riscul propriei vieţi, de furia de­mentă a buldo­zerelor ceauşiste.

Ultima Liturghie i‑a fost dat să o ţină la Sfîn­tul Ilie‑Gorgani (parohii – părinţii profesori Va­si­le Gordon şi Emanoil Băbuş – îi fuseseră pe vremuri e­levi la Se­mi­nar), pe 8 octombrie.

Era mulţumit şi bucuros că văzuse ieşită de sub ti­par, prin precumpănitoarea strădanie a obştii de la Dia­coneşti, car­tea lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos, pe care o considera cea mai fidelă şi mai adîncă măr­turie testa­men­ta­ră a întregii lui generaţii mucenicite. Pre­faţa pe care o scri­sese chiar în ajunul vizitei în ţară – şi pe care o intitulase, cu sme­rită pietate, „Un ne­vrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîn­tă vred­nicie” – avea să fie ultimul text mărturi­si­tor redactat de mîna sa, încununînd „războiul întru cuvînt” pe care‑l dusese decenii de‑a rîn­dul, în duhul marilor cru­ci­aţi in­terbelici şi al lui Valeriu Gafencu, „sfîntul închi­sori­lor”. N‑a mai putut însă să onoreze lansarea festivă a cărţii la Palatul Patriarhiei, unde ar fi fost frumos să ră­sune „cîn­tecul de lebădă” al celui mai curajos pre­di­ca­tor al Ortodoxiei luptătoare din tîrziul se­colului XX.

La Spitalul Militar din Bucureşti, unde săp­tămîni de‑a rîn­dul cei dornici să‑l vadă au făcut coadă de di­mineaţă pînă seara, a fost cercetat de însuşi Părintele Patriarh, dar şi de Mitropolitul Bartolomeu Anania, ve­chiul camarad, care l‑a spo­­vedit şi l‑a cuminecat pentru cea din urmă oară.

Plecat la Domnul cu doar două zile înainte de a împlini 81 de ani, a fost readus în ţară de Sfîntul An­drei şi a fost depus la bise­ri­ca Mă­nă­stirii Radu‑Vodă din Bucureşti, unde ţinuse pe vre­muri cele „Şapte cu­vinte către tineri”. Sîm­bătă 2 decembrie s‑a oficiat sluj­ba festivă, să­vîrşită de PF Părinte Patriarh Teoctist îm­pre­ună cu ÎPS Iosif Pop, PS Varsanufie Praho­vea­­­­nul şi PS Irineu Duvlea (acesta so­­sit anume de pes­­te ocean, ca reprezentant al ÎPS Na­­tha­niel). Părin­tele Patriarh a ţinut şi o memorabilă cu­vîn­tare, evocînd, pe lîngă virtuţile teologice şi du­hov­ni­ceşti ale răposatului, şi lunga sa luptă îm­potriva regimului ateu şi ma­te­­ria­­list, precum şi „mucenicia temniţelor comu­niste”.

La amiază s‑a plecat spre Petru‑Vodă, locul de în­gro­pă­ciune ales de părintele Calciu pentru sine şi pen­tru doam­­na sa (răposată 8 ani mai tîrziu). S‑au adunat acolo cîteva mii de cre­din­cioşi (din toate colţurile ţă­rii, dar şi din străi­nătate), iar sluj­ba a fost ofi­ciată de un sobor de 34 de preoţi, în frunte cu părintele stareţ Iustin Pârvu (la rîndul său fost deţi­nut poli­tic, timp de 17 ani). Părintele Calciu a rămas deci să odih­neas­­că sub „Muntele Sfînt” al ro­mânilor, în gura de rai de la Petru‑Vodă, un­de a­cum îi are „ca­ma­razi” de meritată odihnă pe pă­rintele Iu­stin Pâr­vu şi pe poetul Radu Gyr. Şi nu ne în­doim că puternică este întreita lor rugă­ciu­ne îna­intea lui Dum­ne­zeu pentru neamul ca­re ră­mî­ne să bine­merite pe cît a fost iubit.



LEGATURI:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu