duminică, 30 decembrie 2018

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Atâta fericire trăim cu adevărat, câtă întâlnire autentică avem cu Dumnezeu"



Despre timp, fericire și veșnicie


Fiecare ceas și clipă, fiecare întâmplare și înțeles sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dăruiește timpul, dar, în realitate timp nu există. Timpul este ceva trecător. Lasă urme zborul unei păsări? Cu siguranță, nu! Tot așa este și timpul. Există numai veșnicia, care Îl cuprinde pe Dumnezeu și făpturile zidite după chipul Lui. Singurul veșnic, precum și singurul bun și sfânt, este Dumnezeu. 

Timpul, ca înțeles fizic, curge și trece, este inexistent, fără ipostas, pentru că trecutul nu mai există, nicăieri nu se află vase care să-l țină ascuns. Toate cad în uitare, pe toate le acoperă moartea. Nici prezent nu există, pentru că, până să apuc să zic "prezent", clipa prezentă deja a trecut. Viitorul nu-l avem în puterea noastră, nici nu știm dacă vom mai trai în clipa următoare. Însă, chiar dacă vom mai trăi, viața noastră va fi tot o trecere, tot ceva care nu are ipostas de la sine.

Timpul este o serie de umbre mișcătoare ale veșniciei, care e o însușire a lui Dumnezeu, o trăsătură a Dumnezeirii. Toate veacurile sunt o clipă din veșnicie. Prin urmare, timpul, în realitate, nu este al nostru, ci țâșnește din sânurile Dumnezeirii, este o strălucire, o revărsare a Dumnezeirii Care-l naște.

Timpul pe care-l străbatem este umbra unei raze pornite din sânurile părintești și care ne arată că trăim înaintea lui Dumnezeu. Așa cum nu suntem oameni dacă nu avem suflarea Duhului Sfânt, tot așa nu există timp dacă nu există veșnicie. De asemenea, nu ar putea să existe umbră dacă nu ar fi existat lumina, dacă nu ar fi existat soarele sau ceva care să lumineze, producând umbra. Tot așa se întâmplă și cu timpul pe care ni-l dăruiește Dumnezeu: țâșnește din Dumnezeu și ajunge până la noi. Dar dacă se interpune ceva care întrerupe raza - o moarte, o boală, un necaz, o durere, o problemă -, îndată se produce umbra, adică Îl uităm pe Dumnezeu. Uitându-L pe Dumnezeu, trăim durerile timpului, trăim durerea, lupta, agonia, întristarea, angoasa, care, toate, sunt întunecate, pentru că s-a interpus ceva care împiedică raza de lumină să ajungă la noi. 

Când există piedicile de mai sus, ne dăm seama că ceva ni L-a ascuns pe Dumnezeu. Pe acest pământ întunecat, numai când cineva își amintește de Dumnezeu poate să spună: "Mă voi întoarce la Tatăl meu" (Lc. 17, 18). Atunci, de îndată viața i se schimbă, fortificația care se înalță între sufletul său și Dumnezeu cade. Timpul care curge arată că Dumnezeu n-a îngăduit ca între noi și El să intervină ceva serios: Dumnezeu continuă să lumineze în inima și în existența noastră. Prin urmare, și timpul este un semn al existenței lui Dumnezeu.

Se poate ca cineva să-I ceară lui Dumnezeu ca să i Se descopere, să-l lumineze, să-i vorbească. S-ar putea să-I spună: "Dumnezeul meu, unde ești ascuns?", dar nu înțelege că respirația lui din această clipă, că timpul care se schimbă - secunde, ore, zile... - arată prin aceasta că aici, împreună cu noi, este Dumnezeu și ne privește. Privirea Lui ne dă simțământul timpului.

Nu există timp, există veșnicie, există Dumnezeu. Se întâmplă însă să-mi amintesc de trăirile mele cu Dumnezeu: atunci mi-a îndulcit inima, altădată mi-a dat o palmă și mi-am revenit, altcândva mi-a descoperit calea pe care s-o urmez, altădată mi-a vorbit pe drumul Damascului (cf. F. A. 9, 3), propriul meu Damasc, altădată mi-a făcut semn în inimă și mi-a dat putere, și am ajuns monah. Deși viața noastră este una, noi așezăm repere cronologice, deosebim în veșnicia noastră clipe ale legăturii noastre cu Dumnezeu.

Cam așa ceva facem și astăzi, când spunem că se schimbă anul. Nu se schimbă anul; Schimbarea este convențională. Biserica schimbă anul în septembrie, la începutul Indictionului, urmând alt ciclu. Pascaliile încep din septembrie. Noi stăm înaintea lui Dumnezeu, înaintea Maicii Domnului, în rai, acolo unde caracterul împărătesc și veșnic al lui Dumnezeu este vizibil prin excelență. Acolo contenește schimbarea, toate sunt statornicite, o neîncetată și nerăspândită privire a noastră către Hristos, Care ne acoperă pe toți cu lumina Lui. Asta înseamnă veșnicie!


Icoana Cincizecimii înfățișează slava lui Hristos coborând ca niște raze de soare și în ele aflându-se întreaga lume, toți sfinții, toate popoarele. Toate sunt înlăuntrul privirii lui Dumnezeu, iar noi mărturisim credința noastră: că există Dumnezeu. Doar prezența lui Dumnezeu poate să creeze și să lase peste tot repere. Aceste repere ne fac să spunem: "Slava Tie, Dumnezeule!", deoarece credem că Tatăl nostru, deși e în cer, Se află în același timp și pe pământ, tocmai aici, unde ne aflăm noi; credem nu numai că avem Tată, dar și că suntem fii și fiice ale lui Dumnezeu. Noi suntem fiii și fiicele despre care prorocii spun că se vor naște când Duhul Sfânt va sufla în Biserica (cf. Ioil 3, 1-2) aflată în punctul de a fi condamnata la distrugere deplină și la pierzanie (cf. 2 Ptr. 3, 10).

Fiecare An Noi trebuie să ne facă să simțim că Dumnezeu există și că este Tatăl nostru, că eu sunt copilul Lui și că pot să atrag binecuvântarea Lui. Aceasta este singura realitate. Fiecare inimă știe câtă binecuvântare și sfințenie, putere și înțelepciune își trage din Dumnezeu. Lucrul acesta depinde de capacitatea noastră de cuprindere: unul poate cuprinde multă binecuvântare, altul putină, altul poate cuprinde doar blestem. Fiecare om, în măsura în care este întors către Dumnezeu, atâta binecuvântare - fericire i-am zice noi - poate să absoarbă. Elementul binecuvântării, fiind nevăzut, este cunoscut doar de către Duhul Sfânt și de duhul nostru, care știe ce ascundem înlăuntrul nostru.

Dar ce înseamnă "fericit"? Potrivit concepției lumești, "fericit" este cel care le are pe toate la dispoziție. Dar adevărata fericire înseamnă împreună-pătimire cu Dumnezeu, întâlnire veselă, concretă. "Sunt fericit" înseamnă "Il întâlnesc pe Dumnezeu". Atâta fericire trăim cu adevărat, câtă întâlnire autentică avem cu Dumnezeu. Cu adevărat, experiența fericirii este pe măsura întâlnirii noastre cu Dumnezeu.  

Din "Cuvântări mistagogice la sărbători" de Arhim. Emilianos Simonopetritul, Trad. Ierom. Agapie Corbu, Ed. Sf. Nectarie

duminică, 23 decembrie 2018

Colinde culese și alese...


Mănăstirea Dragomirna



Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. (Ioan 1: 14, 9, 3)

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Strămoșii, cei care au avut nostalgia primei veniri a lui Hristos, se întâlnesc și se unesc cu noi, noii strămoși, noii străbuni, care trebuie să pregătim, în inimile noastre și în Biserică, cea de-a Doua Venire a lui Hristos"


Nașterea duhovnicească a lui Hristos în noi


Străbatem perioada Postului Nașterii Domnului, iar astăzi îi sărbătorim pe Sfinții Strămoși - proroci, împărați, sfinți, păstori mari și mici - care au contribuit ca Iisus Hristos să ajungă până la noi. Sărbătoarea Sfinților Strămoși este una dintre cele mai frumoase sărbători de peste an, întrucât ne dezvăluie că Hristos, Care nu avea trebuință de nimic, S-a făcut pe Sine Însuși să aibă nevoie de noi, cei care ne aflăm în toată nevoia. S-a făcut pe Sine să aibă nevoie și să primească și inima mea, și chemarea ta, și întinderea mâinilor celuilalt, și cea mai mică slujire a fiecăruia dintre noi, chiar și lumânarea pe care I-o aprindem. Această sărbătoare ne împodobește sufletele nu numai ca să prăznuim nașterea lui Hristos în lume, ci și să sărbătorim nașterea înlăuntrul nostru a lui Hristos, venirea lui Hristos în inima noastră, printr-o trăire teologică și un cuget bisericesc.

sâmbătă, 22 decembrie 2018

"Revoluția este o stradă cu numele unui copil"



[Am scris textul de mai jos acum patru ani și de atunci îl reiau de fiecare dată pe 22 decembrie, și am să-l public în fiecare an până în ziua când am să știu cum a murit prietenul meu.

Din când în când apar niște procurori, în momente bine alese, și ne aruncă praf în ochi că au mai deschis un dosar al revoluției, că au mai pus sub acuzare pe cineva, că într-o zi vom afla adevărul și vinovații vor plăti dacă nu în fața justiției, măcar în fața istoriei. Au trecut 29 de ani și cred că ziua aceea e tot mai departe, cu fiecare martor care, inevitabil, moare, cu fiecare mărturie care se pierde, cu fiecare minciună care se scrie peste ce a fost atunci.

Un lucru este însă foarte clar: în decembrie 1989, puterea armată a lui Ceaușescu a omorât mai puțini oameni decât noua putere constituită în jurul lui Ion Iliescu. Iar vina sa este îndoită, nu doar pentru partea sa din morții de la revoluție, ci și pentru că el a fost liantul regrupării partidului și securității la conducerea României, cu consecințele dezastruoase pe care le trăim până astăzi.

Pe 10 ianuarie 1990 apărea la Brașov primul număr al revistei studențești „Replica”, în care publicam editorialul cu titlul: „Tot ei sunt!”. Doar câteva zile mi-au trebuit ca să-i văd cum se regrupează, la „județeana de partid”, la miliție, la procuratură, pretutindeni în noua putere care se zvârcolea ca șarpele cu capul tăiat. Și după 29 de ani, tot ei sunt în toate, ca substratul unei noi și fatale etnogeneze românești,e de-ajuns să scrijelim un pic la suprafață ca să le descoperim moștenirea toxică din aerul căreia respirăm noi și copiii noștri. Mai este ceva de făcut? Mai este vreo baricadă de ridicat? Mi-e teamă că nu ne-a mai rămas decât să murim frumos și individual, iar ultima baricadă pe care o mai are fiecare de apărat este propria sa conștiință.]

vineri, 21 decembrie 2018

Părintele Galeriu: "Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit Învierea". Imagini de la Revoluția din 1989


Părintele Galeriu: 


Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! Mielul e înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8).

Creaţia e întemeiată pe jertfă. Păcatul a transformat jertfa în moarte. Dar Hristos a transformat, prin Cruce, moartea în Jertfă, care duce la Înviereîn jertfă rodește învierea. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor.

Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă; moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul. Jertfa este conștientă; moartea este căderea în inconștienţă; jertfa este liberă; mergând Domnul spre patima cea de bunăvoie…” psalmodiază Biserica în Săptămâna Patimilor; moartea e silnică, nu e liberă, o refuzi; jertfa e vizionară, privește într-un viitor, orizont însorit de Soarele Dreptăţii; moartea nu privește decât la întunericul cel veșnic; jertfa e profetică, prevestește învierea, un nou început. Veacul celei de-a opta zi a creaţiei. Profeţia morţii este groapa, căderea.

A luminat în voi, martirii, acest înţeles al ofrandei voastre pure, genuine, înţeles că nu muriţi, şi că, deci, sunteţi vii, tot mai vii. Domnul vieţii, Iisus Hristos, a zis: „Adevăr, adevăr vă spun vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5: 24). Voi aţi trecut la viaţa de veci. Aţi dobândit deplina libertate pentru voi, dar şi pentru noi. Din libertatea voastră şi noi devenim liberi „de cel rău”.

În martiriu se dezvăluie adevărul fundamental al existenţei: starea de oferire spre împlinire. (…) La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră, a tuturor.

Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit Învierea.

vineri, 14 decembrie 2018

P. Arhim. Emilianos Simonopetritul - "Ce trebuie să căutăm? O stare creată de Iisus Hristos"


Starea de pace lăuntrică "pe care o trezește Hristos"

Predica Arhim. Emilianos Simonopetritul în biserica Sfântul Andre din Patisia (cartier din Atena), pe 21 februarie 1975


O, copiii mei preaiubiți, ce minunată este Evanghelia de astăzi! Am ascultat-o de nenumărate ori dar, mai mult decât atât, o trăim în mod continuu, mai ales în timpul slujirii fiecărei Liturghii, căci în seceta acestei vieți nu aspirăm decât la un lucru: să priveghem. Da, cu adevărat, Sfânta Liturghie nu este nici mai mult nici mai puțin decât o masă întinsă în aer liber, ca cea pe care ne-o înfățișează Domnul astăzi. 

Ați auzit ce-a spus Evanghelia? "El le-a poruncit să-i aşeze pe toţi cete, cete, pe iarbă verde" (Marcu 6, 39). De ce? Pentru că Apostolii I-au spus: "N-au nimic de mâncare". Aceste mii de oameni, care au ieșit de la ei să-L urmeze pe Iisus, ar fi ajunat dacă Domnul nu i-ar fi așezat "cete, cete, câte o sută şi câte cincizeci."(Marcu 6, 40) pentru a sătura sufletele lor. 

Sfânta Liturghie este această ieșire pe care o facem mereu și în cursul căreia, în mod asemănător, stăm în aer liber pentru a mânca. O ieșire? Dar de unde ieșim noi? Acești oameni au plecat de unde locuiau, din satele și orașele lor. Noi ieșim din noi înșine și din locul unde trăim. Cine dintre noi nu simte că intrând în biserică acesta este un loc particular și pentru a ajunge aici trebuie să părăsești tot? Dovada este că dacă ne vine un gând oarecare vrem să-l alungăm. Si dacă nu reușim, simțim că ceva străin a intrat clandestin în noi. Dar ieșim înainte de toate din noi înșine cu putere, ființial și în adevăr, părăsim deci păcatele noastre, înclinațiile noastre, aspirațiile noastre. Lăsam totul la exterior; tot ceea ce constituie de fapt viața noastră. Ceea ce există de acum este Dumnezeu. Ceea ce ne aparține sunt păcatele noastre, vrerile noastre, dorințele noastre, care formează sinele nostru inexistent, căci sinele nostru real este creația mâinilor lui Dumnezeu, suflarea primului Său dar. 

Ieșim din speranțele noastre, care ocupă cel mai mare loc în noi. Nu le strângem în mână și totuși le trăim atât de intens încât ni se pare că le atingem cu adevărat, că le ținem, avem chiar impresia că le stăpânim. In general trăim speranțele noastre ca pe niște experiențe, și trebuie să ieșim din asta.

Care sunt ele? Este ceea ce este văzut de ochii trupești și de cei, încă și mai sensibili, ai sufletului. Este tot ceea ce ne cutremură, ne face să vibrăm, ne preocupă, ne face plăcere, ne ridică, dar în lumea vizibilă, nu în afara acestei lumi.

Părăsim deci tot ceea ce vedem, ieșim din ceea ce constituie locul nostru de exil. Este un exod eroic pe care-l fac copiii lui Dumnezeu de fiecare dată când se adună pentru a se uni cu Domnul în acest sfânt loc, care este biserica.

Dan Puric - Despre răceala sufletului



duminică, 9 decembrie 2018

P. Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Ați văzut cât se schimbă o persoană care își deschide inima altei persoane?". "Singurul adevăr este că se stabilește în noi un dialog cu Dumnezeu, adică se creează o comuniune"


Cateheză ținută maicilor de la Ormylia, 10 mai 1979


Omul n-a fost chemat să trăiască în patimi, în interese triviale, în suferință sau în lacrimile care sunt urmările slăbiciunii și voinței lui. Si, nu numai că omul nu a fost creat pentru a trăi în patimile sale, care îl lipsesc de o relație cu Dumnezeu, ci a fost creat să devină dumnezeu, adică să atingă desăvârșita asemănare cu Dumnezeul cel Treimic. Omul a fost creat pentru a deveni templul Duhului Sfânt. 

Sfântul Macarie ne-a învățat, în cursul întâlnirii trecute, că omul trebuie să renască, și această nouă naștere va fi o intrare în Împărăția Cerurilor care va veni. Cum se va întâmpla această nouă naștere?

Dumnezeu pe toate le-a făcut în rânduială cu viața omului. Așa cum părinții transmit copiilor prin sămânța lor trupească propriul lor chip, Dumnezeu, Care-l renaște duhovnicește pe om, îi dă propriul Lui chip ce provine din sămânța Lui duhovnicească, adică din Duhul Sfânt. Si așa cum trupul nu poate trăi fără suflet, sufletul este mort în fața lui Dumnezeu dacă nu Îl are pe Duhul Sfânt, dacă nu este înviat de El.

Deci, cineva poate să trăiască în timp ce sufletul său este mort, poate să trăiască sufletește și poate să trăiască în Duhul Sfânt - dar, doar acest om va avea o adevărată comuniune cu Dumnezeu. Duhul este ființă duhovnicească, lumină de nedescris și de nespus, Care purcede de la Tatăl Ceresc. Această lumină pătrunde omul întreg, îl luminează și devine el însuși o lumină. Acest om are de acum drepturi în fața lui Dumnezeu. 

În continuare, Sfântul Macarie ne-a dezvăluit motivul pentru care Hristos S-a întrupat, a fost îngropat și a înviat: doar pentru a putea, din poziția Sa neschimbată de Arhiereu, Împărat și Profet să bată la ușa noastră. Dar Dumnezeu nu intră dacă noi nu vrem. Hristos bate la ușă, se smerește și creează în noi simțirea și experiența chenozei lui Dumnezeu.

Bătând la ușa noastră, Hristos ne arată cât are nevoie de noi, așa cum o mireasă nu poate trai fără mirele său, sau un mire fără mireasa lui căci, altfel, n-ar mai forma un cuplu. Hristos bate la ușa inimii noastre pentru a intra în sufletele noastre, pentru a acoperi goliciunea lor, pentru a potoli foamea și setea lor. El vrea să se odihnească în sufletele noastre. El intră în sufletele noastre și noi prindem viață; și atunci suntem în întregime ai Lui.

Când Domnul bate la ușă nu pot să-I spun: "Ce dorești? Ce vrei de la mine?", căci El nu vrea decât un lucru: să-I deschid ușa inimii mele pentru ca Duhul Sfânt să intre și să înflăcăreze totul. 

Putem să înțelegem că atâta timp cât omul nu este purtător de Duhul Sfânt, atâta timp cât nu este feștilă aprinsă, inima lui rămâne închisă. Inimile noastre sunt închise și nimeni nu poate să le deschidă din exterior. Inima noastră este închisă în sine și aceasta este, din păcate, important. 

joi, 6 decembrie 2018

Arcul de Triumf - centenar 2018 (imagini, video). A cui biruința?

Arcul de triumf: București (stânga) și Paris (dreapta)

"Pentru prima dată în istoria acestui Arc de triumf, prin definiție laic, agnostic și apolitic, s-a cântat «HRISTOS A ÎNVIAT» și «MÂNTUIESTE DOAMNE POPORUL TĂU»"

sâmbătă, 1 decembrie 2018

Să fim prezenți la Marea Unire!


Dragostea în care cred:  100 de ani de Dragoste


Binecuvântat să fie Tatăl Ceresc, care este și Tatăl neamului românesc!
Binecuvântat să fie Hristos Dumnezeu, singurul Mântuitor, Prieten și Binefăcător al neamului românesc, adevăratul lui Rege!
Binecuvântat să fie Duhul Sfânt, Cel ce dă pururea suflare de viață iubirii de neam!
Binecuvântată să fie Sfânta Treime, Dumnezeul românilor, a Cărei dragoste ne ține, de un secol, împreună! În ciuda păcatelor noastre și a urii străinilor!

La 1 decembrie 2018 sărbătorim un secol de dragoste a lui Dumnezeu pentru neamul românesc!
Căci numai dragostea Lui ne-a ținut și ne ține!
Singura Românie adevărată și singura care va rămâne, e România lui Hristos!

***

Sfântul Munte Athos: Gânduri athonite la Centenarul Marii Uniri


Doamne ajută!

Dragii mei,

M-am sfătuit cu duhovnicul meu și am spus că ar fi bine să vă scriu câteva rânduri în aceste zile în care purtarea de grijă a bunului Dumnezeu a adunat atâtea momente înălțătoare legate de adâncirea unității de neam.

Mulți au vorbit foarte bine despre Catedrala Mântuirii Neamului, despre Sfântul Apostol Andrei și despre Ziua Națională – Ziua Marii Uniri – și deci nu voi mai încerca și eu.

Aș dori însă să mă opresc puțin asupra marii uniri:

Trebuie să știm că de fapt marea unire a existat dintotdeauna pentru că de fapt Dumnezeu nu a creat mai mulți oameni – la Facere scrie „Sa facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră” – om, iar nu oameni. După care în clipa în care creează femeia nu ia altă materie, ci a creat-o din Adam astfel încât să nu se strice unitatea.

Dincolo de asta, Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu „bărbat și femeie L-a făcut” (singular) și nu „i-a făcut” (plural), accentuând încă o dată faptul că este vorba despre un singur Adam.

De fapt ce știm noi despre Dumnezeu?

Știm că este un singur Dumnezeu în trei persoane – Sfânta Treime. La fel, Dumnezeu a creat un singur Adam în multe persoane de două genuri: masculin și feminin.

Din păcate, însă, astăzi datorită păcatului noi nu mai avem conștiința acestei unități originale pentru că firea noastră este spartă, îmbucățită de căderea lui Adam.

Hristos, noul Adam, a venit să refacă această unitate și oferă posibilitatea cui dorește să se unească cu El și prin El cu ceilalți.

marți, 27 noiembrie 2018

Catedrala vulturilor neamului romanesc - Autostrada Soarelui


Sunt catedrale și catedrale, și toate sunt ridicate spre a fi loc de jertfă și slavă adusă lui Dumnezeu. Se știe că fiecare epocă a înfățișat în chipul ei propriu această lucrare a omului, ce caută să-L întâlnească pe Dumnezeu

Bunăoară românii făceau odinioară bisericuțe mici, în care, dacă intrai, trebuia să-ți pleci capul. Erau construite așa din mai multe pricini. Pe de-o parte  era o modalitate de a nu fi jefuite și pângărite de cei care intrau călare - popoarele cotropitoare, venite să călărească poporul român. Pe de altă parte, arhitectura locului aducea omul la mărturisirea de a-și pleca capul în semn de smerenie față de Dumnezeu: "Doamne, în fața Ta îmi plec capul. Fii Tu capul meu, Cel ce mă îndrumă în această lume vrăjmașă spre limanul nemuririi. Doamne, fie voia Ta!". Acesta era capul plecat pe care sabia nu-l tăia: capul plecat în fața cuvântului lui Dumnezeu, care este "viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri" (cf. Evrei 4, 12), capul plecat în fața poruncilor lui Dumnezeu. Alții, care și-au plecat capul în afara spațiului sacru - după cum i-a tăiat pe ei capul-, au cules ce-au semănat, ajungând, de fapt, fără cap. Asta pentru că lumea, fiind sub stăpânirea morții, neîncetat îți cere capul, cere să-l pui în nemiloasa ei ghilotină.

luni, 26 noiembrie 2018

Despre catedrala românilor de pretutindeni


"Și cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi"


Jurnal scoțian: din vremea marii disperări naționale. țara unui emigrant și catedrala lui


N-am scris până acum despre Catedrala Mântuirii Neamului, dar am tot încercat să înțeleg ura cu care se vorbește despre ea.

Nu cred că problema sunt banii care s-au cheltuit pe construcție, nici arhitectura ei neinspirată. Și despre catedrala de la Iași a spus Iorga că arată ca un uger cu țâțele-n cer, dar până la urmă lumea s-a obișnuit cu ea.

Iar bani sunt în România, vin și din afară și nu se face mai nimic cu ei, adică se scurg în buzunarele politicienilor și ale prietenilor lor. Oricum, cu o catedrală mai puțin n-aveam fix niciun spital mai mult.

Cred că ura cu care se vorbește despre catedrală n-are atât de-a face cu necredința, ateismul sau secularizarea, cât e doar parte din aceeași ură cu care este privită clasa noastră politică.

Este frustrarea unor oameni că niște administrații corupte care le-au răpit o viață decentă au crezut că-și spală păcatele ridicând o catedrală. Așa cum boierul aruncă prostimii un pumn de galbeni ca să-și arate milostenia. Iar Biserica a primit și a tăcut. Dacă o singură dată și-ar fi ridicat glasul împotriva fărădelegilor, spunându-le pe nume, mulți dintre criticii catedralei ar fi trecut azi pe lângă ea făcându-și cruce.

Nu cred că este ura unor oameni de a vedea o catedrală ridicată, cât de a o vedea lângă Casa Poporului, întrecându-se cu ea într-o simbolistică a unei monumentalități alienante. „Poporul” și „neamul”. Între ele, sufletul zdrobit al omului mărunt, care nu știe unde să mai fugă.

Dacă această catedrală o făceau regii noștri, așa cum și-au dorit, așa cum au început, n-ar fi fost privită cu atâta ură nici dacă ar fi costat de zece ori pe-atât. Regii au făcut România modernă, i-au câștigat independența, au unit țara și, mai ales, i-au dat speranță. Asta sărbătorim de fapt la centenar, nu România de azi. Catedrala lor este cu adevărat a națiunii întregi și a eroilor săi.

Ce-au făcut însă guvernările care au finanțat construcția catedralei, ca să-și merite în istorie gloria ctitoririi ei?

Au ruinat România, au învrăjbit-o, au pus asupra ei stigmatele cele mai înjositoare, au despărțit-o, au obligat milioane de români să emigreze. Ne-au făcut un rău mai mare decât comunismul însuși în 45 de ani, pentru că ne-au făcut răul de pe urmă. Catedrala lor va rămâne veșnic legată nu de vremurile glorioase ale neamului, ci de vremea marii disperări naționale.

Reprezintă ea speranța într-un viitor mai bun? Sau e doar cavoul național al unui trecut care părea promițător?

Nu știu să răspund la aceste întrebări. Nici nu știu dacă mai am dreptul. Eu nu mai locuiesc în țară, unde ajung foarte rar pentru că biserica mă ține legat aici, dar într-un fel e mai ușor pentru mine. Singura mea țară a rămas limba română, iar catedralele ei sunt cărțile frumoase ale poporului meu.

miercuri, 21 noiembrie 2018

P. Arhim. Emilianos Simonopetritul despre călătoria sufletului. A doua parte a catehezei ținută comunității de la Ormylia


Vedeți și : P. Arhim. Emilianos Simonopetritul despre călătoria sufletului. Prima parte a catehezei ținută comunității de la Ormylia 


A doua întâlnire

Cateheza ținută pe 28 mai 1973 la Atena pentru tinerele fete și surorile care au format mai târziu comunitatea Chinoviei Bunei Vestiri de la Ormylia


Ieri am spus că subiectul nostru prezintă un aspect practic: cum abordează sufletul calea vieții lăuntrice și, în final, ia decizia să se angajeze pe acest drum. 

Am văzut diferitele etape prin care trece sufletul; nu le voi repeta pentru a nu vă obosi cu acestea. Vă voi aminti doar primul lucru pe care îl cunoaște sufletul: senzația de a fi alungat și cea de a trăi între patru ziduri, care-l despart de Dumnezeu. Îndură mai întâi senzația de a fi alungat, apoi percepe goliciunea lui, o simte și o trăiește intens, cunoaște starea sa păcătoasă. 

Când sufletul va trăi această senzație de alungare, când va avea simțirea goliciunii lui, am ajuns în punctul critic în care va decide fie să se acopere cu frunze de smochin, adică să se ascundă de la fața lui Dumnezeu, fie să spună: "Asta sunt, Dumnezeul meu, sunt un suflet gol".

Dacă sufletul acceptă goliciunea sa, starea sa păcătoasă, nimicnicia în care vegetează, va fi împins să se pocăiască. Dar încă nu a ajuns în punctul de a se putea pocăi. Ceea ce poate însă să facă este o mișcare de convertire, o mișcare circulară în jurul lui însuși. Sufletul se va ocupa de eu-l său, de acum sănătos, și va putea de aici să revină la firea pe care Dumnezeu i-a dat-o.

Acest efort va naște o tendință de a fugi, o dispoziție de înstrăinare și, prin urmare, o dispoziție de a-L căuta pe Dumnezeu. Dar suntem încă departe de momentul în care sufletul îl va căuta pe Dumnezeu. Va putea totuși să trăiască doua lucruri: unul care îi este propriu și celălalt care vine de la Dumnezeu.

Ceea ce îi revine este asceza, care îl pregătește pentru a-L primi pe Dumnezeu. Asceza este modul prin care sufletul strigă pentru a atrage harul lui Dumnezeu.

A doua experiență este a harului lui Dumnezeu. Acest har se manifestă ca o luminare, ca o participare la energia dumnezeiască necreată, și este deci un contact real cu Dumnezeu. Avem astfel primele simptome ale comuniunii trăite prin contact cu Dumnezeu.

Recunoscându-L pe Dumnezeu, sufletul începe să dobândească o cunoaștere existențială a lui însuși, o înțelegere a lui însuși, o cunoaștere empirică. Sufletul primește cunoașterea celor ascunse ale lui; avem acum proiecția subconștientului. Sufletul începe să înțeleagă ce este în subconștient. Suntem acum la o a doua răspântie dificilă: momentul în care va cădea sau se va ridica. Va cădea acuma, sau se va ridica la o stare superioară? Sufletul fie va îngropa subconștientul, fie îl va refula, fie va căuta substitute pentru a sta în picioare, pentru a nu vedea eu-l său căzând.

Dacă sufletul depășește acest moment dificil, va începe să meargă spre Dumnezeu. Va cere curățirea subconștientului, a adâncului inimii. Acest lucru se exprimă printr-un fel de durere, un strigăt către Dumnezeu, vărsând lacrimi pentru Dumnezeu. Sufletul va fi conștient din nou de nevoia de a-L căuta pe Dumnezeu. Dar căutarea lui Dumnezeu nu începe încă cu adevărat; tot ce precede este decât o pregătire. Căutarea lui Dumnezeu cu adevărat este încă departe.

duminică, 18 noiembrie 2018

P. Arhim. Emilianos Simonopetritul despre călătoria sufletului. Prima parte a catehezei ținută comunității de la Ormylia


Vedeți și: Introducere la "Pe aripile Duhului" - cateheze și omilii ale Părintelui Arhim. Emilianos Simonopetritul 


Prima întâlnire

Cateheză ținută pe 27 mai 1973 la Atena pentru tinerele fete și surorile care au format mai târziu comunitatea Chinoviei Bunei Vestiri de la Ormylia

Tema de astăzi este călătoria sufletului, nu de când  începe să trăiască creștinește, ci din momentul în care începe această călătorie duhovnicească. Ceea ce ne interesează este viața sufletului.

Această problemă este foarte vastă și nimeni nu poate pretinde că o poate analiza, căci subiectele despre viața duhovnicească nu se bazează pe logică; rațiunea nu le poate cuprinde. 

In ceea ce ne privește, tema noastră nu este nici teologică, nici științifică nici dogmatică. Înțelegeți că este în mod clar practică și o întâlnim în lucrarea noastră de zi cu zi. Așa cum știm că pentru a merge de aici undeva anume trebuie să trecem printr-un loc sau altul, trebuie să facem un lucru sau altul, tot așa și călătoria sufletului este o consecință a unei viețuiri practice și nu al unei concepții teoretice.

Așadar, când un suflet poate să se gândească la viața duhovnicească? Când începe să gândească, înainte de a face orice altceva? Când începe să se gândească, acesta este punctul de plecare. Fiți atenți la ceea ce vă spun: sufletul gândește! Împrumutăm verbul "a gândi" folosit în limbajul comun, căci sufletul nu se gândește la călătoria sa, ci pur și simplu trăiește ceva. In consecință, când întrebăm: "Când sufletul gândește că a început ceva?" - asta înseamnă: în ce moment sufletul a fost atins de dispoziția de a abandona locul unde se găsește pentru a merge în altă parte, sau: când resimte o chemare de a trăi altfel

Vedeți, termenii pe care îi utilizăm sunt clari. Când vorbim despre vedere sau despre gând, despre decizie sau conștientizare, folosim pur și simplu expresii care au anumite asemănări cu cele din lumea noastră exterioară sau psihică.

Când anume un suflet va spune: "trebuie să duc de acum o viață creștină, trebuie să trăiesc altfel?". Când va dobândi senzația că este exilat, că este ceva aruncat în afara locului său, în afara raiului, într-o lume străină, în afara granițelor care s-au pus pentru el. Aceasta înseamnă să fie "exilat". Când sufletul conștientizează că se găsește în afara patriei lui, atunci spune: "Trebuie să mă întorc în Patria mea".

Când sufletul va simți și va înțelege că este fără Dumnezeu pentru că este exilat, că nu are patrie, că nu are tată, pentru ca se găsește departe de Creator - este ceva aruncat departe, deci nu are un contact real cu Dumnezeu -, atunci acest suflet va putea spune în exilul său: "Eu mănânc roșcove cu porcii. Mă voi întoarce la tatăl meu" (cf. Lc. 15, 16-18)

Călătoria sufletului începe când simte ceea ce Scriptura sugerează prin "peretele din mijloc al despărţiturii" (Efeseni 2, 14), adică zidul din mijloc care s-a înălțat între suflet și Dumnezeu, și care îi separă. Atâta timp cât noi nu simțim că există un zid de separare între noi și Dumnezeu, nu simțim că suntem exilați, gândul de a începe o viață duhovnicească nici nu ne-a atins.

sâmbătă, 10 noiembrie 2018

Marius Iordăchioaia despre cumplita singurătate lăuntrică a oamenilor. Ierom. Siluan din America: "Fiecare trăiește pentru sine însuși și nu realizează că Dumnezeu ne-a făcut pentru a trăi unii cu alții și unii pentru alții"

După toți anii petrecuți de mine pe pământ și mai ales după cei petrecuți în Biserică, pot spune că sufletul meu e aproape copleșit de o concluzie de dimensiuni inexprimabile: CUMPLITA SINGURĂTATEA LĂUNTRICĂ A OAMENILOR. Cred că am formulat aici, involuntar, chiar cauza profundă a morții noastre, chiar numele ascuns al ei.
Dumnezeu a pus capăt acestei singurătăți mortale prin Iisus Hristos.

N-am Om ” spunea paraliticul de la Vitezda. N-avea om care să-l ducă în scăldătoare, după atingerea apei de către Înger. Și când Omul a venit și bolnavul s-a atins de El, n-a mai fost nevoie de scăldătoare.... Cea mai mare durere și criză a mea e să văd creștinul de azi fără Om în lăuntrul său, care să-i scoată sufletul din moartea lui cea de toate zilele, singurătatea interioară... Asta e durerea cea mai copleșitoare pentru mine, că tocmai creștinul, cel botezat, miruns, spovedit și împărtășit, n-are Om în lăuntrul său....

Primele cuvinte ale propovăduirii lui Iisus Hristos sunt : ”Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. De unde sau pe unde s-a apropiat această Împărăție, care cuprinde totul, pe Dumnezeu și Creația Lui în mod deplin? Așa cum tot Iisus răspunde: din și prin lăuntrul vostru, cel gol-goluț, așa cum l-a văzut și descris Adam, după Cădere, când și Dumnezeu și Eva deveniseră doar prezențe exterioare și tot mai îndepărtate....
Pocăința este întoarcerea omului dinspre cele exterioare spre lăuntrul său gol, dinspre lume spre adâncul abisal al inimii, chemând de acolo, din acel întuneric de iad, cu Numele lui Iisus Hristos, Împărăția lui Dumnezeu, prezența Lui în lăuntrul nostru, SINGURUL LEAC PENTRU INFINITA NOASTRĂ SINGURĂTATE LĂUNTRICĂ, singurătate care, desăvârșindu-se, devine moartea noastră veșnică...

joi, 8 noiembrie 2018

"Bucură-te, Mihaile, paznic al luminii line!" - File de Acatist de Răzvan Codrescu



Blogul lui Răzvan Codrescu: FILE DE ACATIST: ARHANGHELUL MIHAIL 

 [...]

ACATISTUL SFÎNTULUI ARHANGHEL MIHAIL


(6 septembrie: Pomenirea minunii Sfîntului Arhanghel Mihail
săvîrșite în Colose;
8 noiembrie: Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil
și al tuturor Puterilor Cerești celor fără de trup)

După obișnuitul început, se zice:


Condacul 1

Mihaile, Voievodul netrupeștilor oștiri,
veșnicind în strălumina sîntreimicei iubiri,
spadei tale-nflăcărate îi aducem închinare,
căci pe lume nu e pildă mai înaltă și mai mare,
iar de-am fi cu toții vrednici pe măsura ta, putere
n-ar ajunge-n lume răul nici să aibă, nici să spere,
ci ar fi o pace sfîntă, ca în cer și pe pămînt,
și o pură bucurie a făpturilor că sînt.
De aceea glasul nostru se înalță către tine:
Bucură-te, Mihaile, paznic al luminii line!

Icosul 1

Înainte să zidească ce e trup și ce se vede,
ca pe toate să le poată unor paznici buni încrede,
făcu Domnu-n cer oștire, numai duh și rîvnă vie,
rînduită-n multe cete, slujitoare pe vecie,
și-ntre ele Voievozii căpătară cinste mare,
văzînd față către față negrăita Lui splendoare,
iară ție, Mihaile, ce ești fruntea lor mereu,
ți-a dat nume care-nseamnă: „Cine e ca Dumnezeu?”.
Noi te ținem pentru-aceasta în cucernică cinstire
și-ți strigăm smeriți în limba ce ni-i dată după fire:
Bucură-te, Sfînt Arhanghel peste oastea slavei pus,
Bucură-te, păstrătorul rînduielilor de sus,
Bucură-te, ce din șapte voievozi întîiul ești,
Bucură-te că porți spada biruințelor cerești,
Bucură-te că-ți urmează în văzduh atîtea cete,
Bucură-te că nu-i slavă să n-o guști pe îndelete,
Bucură-te că prin nume ești înaltă mărturie,
Bucură-te că dreptății i te afli temelie,
Bucură-te că prin tine vestea-mpărăției vine,
Bucură-te, Mihaile, paznic al luminii line!

miercuri, 7 noiembrie 2018

Introducere la "Pe aripile Duhului" - cateheze și omilii ale Părintelui Arhim. Emilianos Simonopetritul


Introducere


Cartea "Pe aripile Duhului" a apărut pe 2 februarie 1998 cu titlul, în limba greacă, "Viata în Duh" și constituie al doilea volum din seria de "Cateheze și Cuvântări" al Starețului, Arhimandritul Emilianos. Ea cuprinde 12 cateheze și omilii care au fost înregistrate în cursul discursurilor pastorale în fața "mulțimii Bisericii" sau provenind din notițele luate de călugării Mănăstirii Simonos Petra, ori de către monahiile de la Ormylia.

Am vrea să subliniem, în mod particular, că aceste texte acoperă o mare perioadă cronologică începând cu anul 1973 - când Părintele Emilianos s-a strămutat cu frăția lui de la Meteore la Sfântul Munte Athos -, și până în 1987. [...]

Aceste omilii, frământate în dorul după Dumnezeu, constituie hrana cea mai prețioasă a vieții ascetice și nectarul rugăciunii. Ele sunt în același timp sunetul trompetei care cheamă să luam parte la banchetul unde ne împărtășim de pâinea Înțelepciunii.

Citind această carte, să nu ne așteptăm să găsim o învățătură sistematică sau științifică pentru viața în Hristos ori a contemplării. Să încercăm, mai degrabă, să parcurgem cu smerenie fiecare text sau, mai bine, să ne cufundăm în el cu dragoste. Astfel simțul nostru duhovnicesc se va rafina fără încetare și vom înțelege că prezența Sfântului Duh se ascunde în umbra acestor omilii, care reflectă precum o oglindă slava Domnului (cf. 2 Co. 3, 18). Atunci, o căutare plină de iubire înfocată va străpunge sufletul nostru prin ascuțimea ei și, lansat în această "aventură", sufletul va simți "zidul de separare" care se înalță între el și Dumnezeu. Precum un cerb însetat, el va alerga să-și găsească odihna "dincolo de catapeteasma unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător" (Evrei 6, 19-20

Înlănțuirea omiliilor și cuvântărilor conținute în această carte se poate rezuma astfel: descrierea stadiilor înaintării mistice spre Dumnezeu, revelația stării de pace lăuntrică dată de Iisus, manifestarea comuniunii ipostatice în Hristos, "făptuirea ca acces la contemplație", identitatea între cuvânt și trăire. Trăirea vieții în Duhul și legătura mistică a sufletului, care caută fără încetare unirea personală cu Dumnezeu, răzbate de-a lungul tuturor acestor cateheze.  

Regăsirea frumuseții primordiale a omului este descrisă după o inițiere în revelație "cu deplină încredere duhovnicească și cu o certitudine intimă de nezdruncinat". Prin ruperea catapetesmei sale lăuntrice, omul intră în adâncurile inimii sale, unde dobândește cunoașterea sinelui său ascuns, ceea ce îl conduce să ceară cu ardoare curățirea sa. Experiența pocăinței sale îi va fi dată ca o deschidere a porții Cerului și care va fi urmată de primul dar al lui Dumnezeu: eliberarea de tirania voii proprii și de "orice înșelare" a vieții prezente. 

Prima binecuvântare a unei vieți în Hristos constă într-un sentiment de mâhnire pe care-l încearcă un suflet când se simte "alungat", sau când "laudele, flatările" îl înconjoară. Este primul său țipăt mistic: "sunt exilat; mă voi întoarce la casa Tatălui meu".

Cunoașterea prin experiență a sinelui nostru este a vedea "cine sunt" și o dezgolire a patimilor noastre. Aceasta conștientizare ne aduce în fața următoarei dileme: "Vom accepta să fim goi în fața lui Dumnezeu sau ne vom ascunde, de frică, goliciunea noastră?". A ne ascunde de la fața lui Dumnezeu va fi o nouă cădere. Dar, dacă ne încredințăm sufletul lui Dumnezeu, va începe conlucrarea între voința omului și harul dumnezeiesc și se va reînnoi legământul făgăduinței într-o viață în Hristos. 

Când omul începe să-L cheme pe Hristos fără frică, atunci va începe căutarea lui Dumnezeu, urmată de întâlnirea și, în cele din urmă, cunoașterea lui Dumnezeu.

Aceste etape se disting între ele, dar se completează și se succed unele altora. Fiecare constituie o nouă pornire spre înălțare pe calea desăvârșirii. Rugăciunea și experiențele duhovnicești care decurg sunt proporționale cu profunzimea sufletului, cu nivelul la care acesta se găsește și cu intensitatea căutării sale. Aceste experiențe sunt criterii și semne care arată că Duhul Sfânt sălășluiește în noi. In această carte ele sunt consemnate astfel:
- "bucuria inimii", adică deplinătatea sălășluirii în noi a Celui Iubit
- "schimbarea rărunchilor", adică renașterea ființei noastre și transfigurarea modului de existență și de gândire
- "prefacerea mistică" a întregului om prin neîncetata asimilare a energiilor necreate ale lui Dumnezeu

Omul dobândește prietenia și intimitatea "Celui ce Vine" într-o întâlnire personală. Atunci frica și moartea dispar, survine "cunoașterea" care se dobândește din atingerea mistică și identificarea, de toate zilele, a ființei noastre cu Lumina dumnezeiască

Astfel omul "purtător de Dumnezeu" devine un apostol, un martor ocular al minunatelor lucrări ale Duhului, pe care Dumnezeu le revelează în comuniunea de zi cu zi. Omul purtător de Dumnezeu devine o flacără a Dumnezeirii; este cu adevărat teolog. Eliberat de acum de lucruri obișnuite, străin de grijile zilnice, stă cu Hristos în toată libertatea lângă tronul lui Dumnezeu

Etapa următoare constă în "înălțarea cu Dumnezeu". Pentru credinciosul "purtător  de Dumnezeu" această realitate este o ședere. Este purtarea unei bucurii permanente și a unei stări de blândețe prin care harul se transmite chiar și materiei. Viața se transformă în izvor de bucurie, atât în lucrurile mărunte și neînsemnate cât și în lucrurile mărețe; toate se transfigurează în semne veșnice și luminoase, prin energiile necreate ale lui Dumnezeu.

Această renaștere se manifestă în fiecare zi prin venirea valurilor Duhului în portul liniștit al vieții singuratice. Ea este demonstrată cu claritate printr-o viață autentică, care se exprimă prin darurile profetice, apostolicitate autentică și integritatea duhului eclezial. 

In cele din urmă, când intrăm, în mod real, în legătură nu cu cuvântul scris ci cu cel viu, al lui Gheron Emilianos, ne găsim în fața unei perseverențe în cunoașterea vieții duhovnicești, a unei primiri a harului și a unei vii creșteri lăuntrice a sufletului, în "devenirea lui mai dumnezeiască".

Într-un anume sens, cel care înaintează în viața duhovnicească învață să descopere calea pe care trebuie să o urmeze, recunoscând etapele, sesizând dificultățile, trăind luminările, discernând gândurile, întărindu-și dorirea după Dumnezeu, și, în cele din urmă să-și țină mintea la "postul de strajă", pentru a deosebi îndreptările lui Dumnezeu de voia omului sau judecățile sale.

Acest om, respingând "orice risipire a minții" și urând "lărgimea inimii", lucrează "meditarea tainică", adică trezvia (nepsis) care îi devine un rezumat al tuturor poruncilor dumnezeiești și al tuturor virtuților.

Inima care se roagă și trăiește într-o adâncă isihie va întâlni Duhul lui Dumnezeu și va striga "Avva Părinte" (Rm. 8, 15; Ga. 4, 6) pentru că duhul omului aude vocea Sa și astfel se mișcă într-o nouă căutare a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. [...]

Duhul lui Dumnezeu care  aduce Lumina și beția bucuriei inimii este experiența de zi cu zi a Părintelui nostru. Acest Duh dorește să-l transmită fiilor săi prin această serie de omilii sau cateheze.

Nădăjduim ca această introducere să nu slăbească duhul textelor ci, din contră, să ajute la descoperirea și înțelegerea gândului Arhimandritului Emilianos, care ne călăuzește drept și fără rătăcire, spre comuniunea mistică cu Dumnezeu, de acum și până în vecii. Amin!

Sfânta Chinovie a Bunei Vestiri, Ormylia, Halkidiki

- va continua-

Traducere ROF după Sous les ailes de la Colombe, Archimandrite Aimilianos de Simonos Petra, Catéchèses et discours tome 2

vineri, 2 noiembrie 2018

Părintele Răzvan Ionescu: De la "Jurnalul de tresăriri" al lui Marius Iordăchioaia la o incursiune în mărturia arhimandritului Sofronie Saharov privind limbajul liturgic

Părintele Răzvan Ionescu:
"Eu cred ca daca omul este onest si isi vede pacatul si neputinta, cred ca mai devreme sau mai tarziu ajunge la niste lucruri valabile in adevar, pe care el le spune ca si cum cu el s-a creat lumea, ca si cum o lume intreaga incepe cu el."
"Nu stiu daca putini poeti reusesc sa se desprinda emotional, sentimental sau psihologic, dar eu cred ca orice poet care vrea sa-si foloseasca poeticul si poezia spre a imbratisa realitatile profunde cu Dumnezeu, si pune pocainta pentru nazbatiile vietii lui, implicit ajunge la duhovnicie. Iar, cand ajungi la duhovnicie, toata lucrarea ta se va impregna cu suflul proaspat pe care l-ai primit in propria ta alcatuire launtrica, si atunci implict devii teolog".
"Marius Iordachioaia trezeste la viata pe cei care au capacitatea sa tresara"...

Limbaj. Pătrundere de sens, intuire a realității în spațiul lăuntric, exprimare.

De la "Jurnalul de tresăriri" al lui Marius Iordăchioaia la o incursiune în mărturia arhimandritului Sofronie Saharov privind limbajul liturgic



M-am lasat provocat de acest "Jurnal de tresariri", al lui Marius Iordachioia, si de aceste incercari de a pune multa densitate in putine cuvinte. Cred ca mai intalnim in traditia haiku-ului asa ceva, in sensul ca putine cuvinte exprima ceva care te lasa perplex si te pune in stare de functionare launtrica, nestiind cum sa reactionezi. Vedeti? Si asta este o forma de apofatism, in sensul ca nu prea sti ce sa faci. Te pune intr-o situatie in care tu trebuie sa aprofundezi, mintea ta cauta febril niste sensuri, niste intelesuri si, in acelasi timp, nu e numai la nivelul mintii, pentru ca intreaga ta alcatuire participa. De exemplu, cand citesc o poezie de la Marius Iordachioaia, incepe cumva si inima sa functioneze. Nu prea stiu sa le adun una cu alta, dar, in orice caz, ma interpeleaza. Ceea ce este important de inteles este ca viata liturgica, exprimarile ei, ne interpeleaza deopotriva, sigur, in alt registru.

Apoi, vom trece de la "Jurnalul de tresariri", pe care l-am prezentat adineaori, la un volum care este foarte important pentru teologia noastra, mai ales in Romania: Arhim. Sofronie, "Vom vedea pe Dumnezeu precum este". Vedeti, faptul ca un ortodox a putut sa propuna, sa scorneasca, sa straneasca acest titlu scripturistic, in ultima instanta inseamna ca cel care traieste Ortodoxia are indrazneala sa afirme cu putere ca viata noastra se implineste atunci cand ai de-a face cu contemplarea lui Dumnezeu. Dar nu orice contemplare a lui Dumnezeu, ci contemplarea cea adevarata, in sensul de impartasire de cum e Dumnezeu in realitate, adica nefraudarea in nici o clipa a acestei realitati de comunicare.

luni, 29 octombrie 2018

Arhim. Sofronie Saharov: "La rugaciunea pentru lume sufletul isi da seama ca un nor greu de vrajmasie atarna asupra pamantului - prea multi sunt oamenii care au indragit mai mult intunericul urii decat lumina iubirii Dumnezeiesti"


Iata una din intamplarile mele petrecute in Franta, in anii douazeci, inaintea plecarii mele la Athos (1925).

Ma rugam indelung si cu lacrimi lui Dumnezeu: "Cauta un mijloc si mantueiste lumea, pe noi toti cei razvratiti si cruzi...". Deosebit de fierbine era rugaciunea mea pentru cei mici, pentru cei saraci si impilati. Spre sfarsitul noptii si, de asemenea, a puterilor mele, pentru un scurt timp am pierdut rugaciunea si mi-a aparut in minte ideea: "Daca eu, cu toata puterea inimii mele compatimesc omenirea intreaga, cum sa-L inteleg pe Dumnezeu, Care priveste cu indiferenta la suferintele atator milioane de oameni ziditi de El Însusi. De ce oare ingaduie El atata violenta? " Si asa ma adresam Lui cu intrebarea nebuneasca: "Unde esti Tu?". Si in inima am auzit aceste cuvinte: "Oare, tu te-ai rastignit pentru ei?". Aceste cuvinte blande, rostite de Duhul in inima mea, m-au cutremurat: Cel Ce S-a rastignit mi-a dat raspunsul ca Dumnezeu.

Raspunsul scurt al lui Dumnezeu contine in sine esenta lucrurilor. Cuvântul lui Dumnezeu aduce in suflet un nou si deosebit sentiment al existentei: inima simpte revarsarea vietii purtatoare de lumina; mintea dobandeste intelesuri pana atunci ascunse. Atingerea de noi a energiei creatoare Dumnezeiesti ne creaza din nou. Cunoasterea primita de noi pe aceasta cale nu poate fi asemanatoare cu intelegerea filosofica caci impreuna cu intelegerea situatiei, se comunica intregii fiinte omenesti un alt mod de existenta: vederea lui Dumnezeu se imbina cu torentul iubirii rugatoare catre El

Ce gandeam eu dupa ce am primit raspunsul de la Dumnezeu? Iata ce: daca Dumnezeu este asa cum ni L-a revelat Hristos Cel rastignit, atunci, noi toti, si numai noi suntem vinovati de tot raul care umple istoria omenirii. Dumnezeu S-a aratat pe Sine in trupul nostru, asa cum este El. Noi nu numai ca L-am respns, noi L-am omorat dandu-L la moarte de necinste. Eu am vazut, cu duhul, ca pricina chinurilor omenesti nu este lipsa de compasiune fata de noi a lui Dumnezeu, ci, in mod exclusiv, reaua intrebuintare de catre oameni a darului libertatii.

miercuri, 24 octombrie 2018

Patriarhul Kiril și-a redus vizita de la 4 la 2 zile în Moldova. Noi tensiuni pe baza conflictului dintre Biserica Ortodoxă Rusă și Patriarhia Ecumenică


Împotriva Patriarhului Kiril al Moscovei ar fi prevăzute provocări

în timpul apropiatei sale vizite în Republica Moldova


În contextul actualei dispute cu Patriarhia Ecumenică în ceea ce privește Ucraina, apropiata vizită a Patriarhului Kiril în Moldova a fost redusă de la patru la două zile, iar slujba programată în Catedrala din Chișinău a fost anulată, potrivit Agenției rusă Ria-Novosti.


Inițial vizita în Moldova a Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse a fost planificată între 25 și 28 octombrie, dar acum s-a decis să fie limitată între 27 și 28 octombrie. Acest lucru a fost anunțat de președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, cu câteva zile în urmă:
 "Inițial, a fost planificat ca vizita să dureze patru zile. Cu două zile în urmă era posibil ca Patriarhul să nu mai vină deloc, dar am vorbit cu el și l-am convins pe Preafericirea Sa să vină pe 27 și 28 octombrie; el va fi în Republica Moldova pentru două zile",
a declarat președintele Dodon la televiziunea moldovenească. 
El a propus recent organizarea unui Sinod Panortodox în Moldova - unde 97-98% dintre locuitori se identifică drept ortodocși-, pentru a aborda problema Ucrainei. 

În timp ce Patriarhul Kirill a vizitat mai înainte Moldova de două ori, în 2011 și 2013, aceasta va fi prima lui vizită în Episcopia Cahul-Comrat, unde sâmbătă va oficiată o slujbă de mijlocire în piața centrală a capitalei Găgăuze și unde se va întâlni cu credincioșii, și, de asemenea, în eparhia de Bălți-Fălești, unde va sluji Sfânta Liturghie duminică, și se va întâlni cu credincioșii - potrivit informațiilor Ria Novosti.

În timp ce calendarul actualizat nu mai prevede slujba în Catedrala din Chișinău, este posibil să slujească acolo la cererea Președintelui Dodon. 

Potrivit lui Dmitri Pakhomov, director al Fundației Internaționale „Solidaritatea Creștină“ surse credibile raportează că unele forțe se vor angaja în incitare publică în timpul vizitei patriarhului, fiind destinate să creeze o opinie negativă, cu privire la Patriarhul Kirill și față de Biserica Ortodoxă Rusă, în societatea moldovenească. 

Pakhomov a raportat unele informații foarte cutremurătoare conform cărora, pe 25 noiembrie, în timpul vizitei Patriarhului Bartolomeu la București, cu ocazia sfințirii noii catedrale, cei doi Întâistătători, și anume Patriarhul Bartolomeu și Patriarhul Daniel, ar putea face o declarație comună privind ilegalitatea cedării Bisericii din Moldova Bisericii Ortodoxe Ruse (în 1940, n. tr. fr.) și necesitatea urgentă de a diviza teritoriul eclezial al Moldovei între Patriarhia Română și Patriarhia Constantinopolului, cu cedarea regiunii autonome Găgăuzia Constantinopolului. 

În prezent, există două jurisdicții canonice în Moldova: Biserica Ortodoxă din Moldova, care depinde de Biserica Ortodoxă Rusă, și are mai mult de o mie de parohii și Mitropolia Basarabiei, care aparține de Biserica Ortodoxă Române, și are 84 de parohii în Moldova, precum și în regiunea Odessa din Ucraina și regiunea Ciuvaș în Rusia, în Ural. 

Din 1791 până în 1812, teritoriul Moldovei făcea parte din Exarhatul Moldovlah al Constantinopolului. Din 1812 până în 1918, a fost o eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse. Din 1918 până în 1940, teritoriul face parte din Mitropolia Basarabiei în timpul existenței României Mari. Din 1940-1992, teritoriul constituie Mitropolia Chișinăului și Moldovei a Bisericii Ruse, primind autonomia acesteia în octombrie 1992. Actuala Mitropolie Basarabeană a Bisericii Ortodoxe Române a fost înființată în anul 1992 de către episcopul Petru Păduraru din Bălți care a părăsit Patriarhia Moscovei.

În timp ce continuă conflictul dintre cele două Biserici, Mitropolitul Vladimir, Primatul Bisericii Moldovei (Patriarhia Moscovei) a propus Mitropoliei romanești să încurajeze un dialog și o cooperare mai largă, în numele credinței lor comune, la care Mitropolia aparținând BOR a răspuns pozitiv. 

 LEGATURI: