joi, 18 octombrie 2018

Mitropolitul Antonie de Suroj: "Suferința este mântuitoare numai dacă se află în strânsă legătură cu dragostea"


Mitropolitul Antonie de Suroj, despre suferință

Interviu dat la postul de televiziune CBC, pe 5 martie 1973

Pentru subtitrare în limba română setați, folosind butonul integrat în filmul de pe youtube
Unul dintre cele mai uluitoare concepte din credința creștină, pentru necreștini, este viziunea creștină asupra suferinței: ideea că suferința este salvatoare și cale spre mântuire. Chiar și pentru mulți creștini, credința că suferința poate fi bună pentru tine, este greu de acceptat.
Pentru a obține o înțelegere mai clară asupra rolului suferinței în viața spirituală a creștinilor, l-am vizitat pe Mitropolitul Antonie, al Bisericii Ortodoxe Ruse din Anglia. 
De fiecare dată când ne mutăm preocupările noastre de la om la lucruri, transformăm aceste lucruri - ce pot fi idealuri, ideologii...-, în niște idoli. Si nu este idol care să nu revendice sânge. Si sângele este întotdeauna sânge uman! Întotdeauna vor fi bărbați, și femei, și copii care vor trebui să plătească prețul lui.
Mitropolitul Antonie, un convertit la creștinism, și-a început viața profesională ca medic în Franța. A slujit alături de armata franceză în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și nu este un om nefamiliar cu suferința.
- Faptul că suferința este mântuitoare, este unic credinței creștine? 

- În ea însăși suferința nu este mântuitoare. Suferința este mântuitoare numai dacă se află în strânsă legătură cu dragostea, și când suferința este rezultatul unei jertfe pentru viața cuiva, sau când cineva jertfește ceva din el însuși. In ea însăși suferința este asemenea unui blestem, asemenea unui iad, fără nici o scăpare din el. Acestea fiind spuse, cred că este adevărat că, atunci când suferința este răbdată în numele iubirii, de dragul iubirii, și culminând cu dragostea de Dumnezeu și de om, este mântuitoare într-un mod personal. Si cred că doar creștinismul îi oferă această deplinătate pentru că numai în creștinism, în istoria și lumea sa, capătă o semnificație completă.  

- Credeți că Biserica a făcut să se înțeleagă întotdeauna clar acest lucru? 

-  Ei, bine, Sfântul Pavel cred că a transmis extrem de clar lucrul acesta, când a spus că dacă nu suferim așa cum trebuie, suferim în zadar. Si, de asemenea, în Corinteni, când vorbește despre dragoste, și spune: "de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte" (I Cor. 13, 3) Cred că dragostea este cea care dă o semnificație suferinței, altfel suferința este doar un eveniment pur fizic. 

- Am sentimentul că mulți oameni au pierdut aceasta idee, în mod special, că ajungem la mântuire prin suferință. 

- Cred că aveți dreptate, cred că mulți oameni pierd acest lucru din vedere și multe altele asemenea; din Scriptura și din viață, în general. Pentru că este mult mai ușor să avem concepția că răbdarea suferinței este lipsită de sens,  să spunem că a răbda suferința nu înseamnă nimic, dacă nu iubesc. Si a iubi este infinit mai dificil decât a răbda. Răbdarea este o stare pasivă. Odată ce suferința este indusă, este nevoie de curaj, determinare pentru a o suporta; în timp ce a iubi nu înseamnă a suporta, ci înseamnă bunăvoință, înseamnă a lua asupra-și, înseamnă a da ceea ce nu este cerut. Si aceasta este un lucru mult mai dificil. 

- Dar presupun că sunt oameni care par că savurează suferința. De exemplu suferă complexe de inferioritate, sau de o vină oarecare, sau dintr-un alt motiv...

- Desigur, dar în aceste cazuri nu este [vorba de] religie, și încă și mai puțin creștinism! Acestea sunt undeva la limita tulburărilor psihice, este sadism, masochism - acest soi de hrănire a sentimentului de vinovăție și de remușcări. Desigur că există atât printre creștini cât și printre alții, dar asta este o patologie.

Dar, în inima Scripturii găsim dragoste, și o calitate a dragostei care presupune o asemenea negare a sinelui încât va permite ca cineva de bunăvoie să-și dea viața cuiva, de bunăvoie să se supună suferinței, de bunăvoie să schimbe, în cele din urmă, moartea aproapelui său cu moartea sa. In mod teologic vorbim mai mult despre Hristos în felul acesta. Dar în istoria ultimului secol aveam atât de multe exemple, de oameni care au ales să-și dea viața, au ales să moară pentru a salva viața altei persoane. Si, când alegi să mori, poți foarte bine să nu mori și să rămâi mutilat, să rămâi invalid, să suferi foarte mult, ceea ce într-un fel este un risc mult mai dureros în a-l primi, decât anihilarea imediată. 

- Am luat un interviu anul trecut lui Elie Wiesel, un scriitor evreu. Iar el a contrazis noțiunea creștină despre suferință. A spus, de exemplu, că în credință iudaică o viață de suferință este complet străină de credințele lor. Viața ar trebui să fie o sărbătoare, ar trebui să fie bucurie. Iar suferința nu are nici o putere salvatoare din punctul său de vedere.

- Ei bine, cred că este dificil să fiu complet de acord, având de exemplu în fața imaginea șarpelui suferind din cartea lui Isaia și a multor alte pasaje din Vechiul Testament. Cred că are dreptate atunci când spune că viața trebuie să fie o sărbătoare, dar atunci viața nu trebuie să fie murdărită de starea omului, starea în care trăim. In mod ideal, da, trebuie să fie o sărbătoare, dar în fața unei lumi nearmonioasă, a urii, a antagonismului mutual, a contrastului și a opoziției, atunci suferința este inevitabilă, este un fapt. Si [atunci suferința] poate fi transformată într-o experiență mântuitoare. 

- Înatpreasfinția Voastră, aș dori să aflu câte ceva despre viața dumneavoastră. Cum a fost viața dumneavoastră în tinerețe? Exista vreun indiciu că urma să deveniți preot?

- Nu, niciunul. Mi-am petrecut copilăria în Rusia și Persia, pentru că acolo a slujit tatăl meu. Si apoi, odată cu emigrarea, am venit în Vest și am fost crescut ca un mărginaș în cea mai simplă școală. Nu am fost un credincios în acea vreme, în sensul că în acele circumstanțe nu am avut niciun contact, nici cu Sfânta Scriptură, nici cu Hristos într-un mod personal sau, poate, și mai puțin, cu Biserica. Si, din punctul de vedere al credinței, în sensul cel mai deplin eram un necredincios și foarte anti-biserică, din punctul de vedere al mersului la biserică.  

- Când ați devenit creștin?

- Când aveam în jur de 15 ani. Eram la acea vreme membru al unei organizații de tineret, și era religiozitate mărginașă, așa cum era, căci făcea parte din a fi rus. Si, într-o zi am luat parte la predica unui preot despre Sfânta Scriptura, despre Biserică și despre Hristos. Si m-am revoltat într-o asemenea măsură, încât am decis să aflu dacă există o fărâmă de adevăr în ceea ce tocmai spusese. M-am dus acasă și m-am hotărât să verific. Deci, i-am cerut mamei mele Sfânta Scriptură, dar nu tocmai cititul Sfintei Evanghelii a fost ceea ce m-a convins - este ceva ce probabil un om nebisericesc, un evanghelic, ar numi-o experiență de convertire- pentru că pe măsură ce citeam începuturile Evangheliei Sfântului Marcu, am devenit într-un mod covârșitor conștient de prezenta lui Hristos, stând de cealaltă parte a biroului. Si a fost atât de clar și atât de sigur încât m-am uitat în sus, așa cum cineva de pe stradă se uită în jur, atunci când are senzația că altcineva îl privește pe la spate. Nu am văzut nimic, nu am perceput nimic cu ajutorul simțurilor mele, dar certitudinea era atât de mare încât am știut că L-am cunoscut pe Hristos viu. Si, dacă L-am întâlnit pe Hristos viu, atunci toată Evanghelia era adevărată 

- Ați găsit vreun conflict între studiul științei medicale și studiul teologiei?

- Nu! Vedeți, nu am încercat niciodată să transform Biblia într-un curs de științele naturii și nu am încercat niciodată să verific cunoștințele științifice prin presupoziții religioase, lucru care ar fi formal și cu adevărat străin scopului. Întotdeauna am simțit că, chiar dacă nu putem vedea întotdeauna meandrele care leagă lucrurile între ele, cunoașterea lumii în care trăim este teologia, cunoașterea lui Dumnezeu și a creației Sale, care, apriori, nu pot fi în conflict. Si, dacă cineva are integritate intelectuală și morală, când trebuie să urmeze fiecare fir în sensul său.... Dacă ar fi fost vreun conflict l-aș fi întâlnit, dar nu l-am întâlnit niciodată. Viața mea spirituală a mers pe un fir, viața mea intelectuală, doar a îmbogățit ceea ce știam despre Dumnezeu și despre creația Sa. Si poate că am fost prea simplist, dar amândouă nu s-au contrazis niciodată una cu cealaltă.  

- Credeți că Dumnezeu își dorește ca noi să suferim? 

- Aș spune - îmi cer iertare că sunt așa de încăpățânat- , aș spune că El își dorește ca noi să iubim, nu să suferim, dar suferința este întotdeauna inerentă când iubești, într-o lume care este lipsită de armonie, este urâtă, agresivă, violentă, și așa mai departe. El nu-și dorește ca noi să suferim, își dorește ca noi să iubim! Cu toate acestea, El ne dorește dragostea! Dragostea înseamnă moarte, vărsare de sânge: sângele inimii sau sângele fizic. 

- Deci moartea este în centrul suferinței?!

- Ei bine, moartea este măsura supremă a ei. Moartea este cu adevărat, prin ascuțișul ei și a finalității sale, testul pregătirii tale de a iubii! Simit că marea greșeală pe care o poate face un creștin - și când spun creștin este pentru că există un fundal de credință atașat afirmației mele-, este de a-și permite lui însuși să gândească, și prin urmare să simtă, că o dată cu moartea persoanei, lucrurile au ajuns la un sfârșit. Dacă cu adevărat credem ceea ce este credința noastră creștină: că Dumnezeu este Dumnezeul celor vii, că pentru El și în El fiecare este viu, că există un viitor, care este veșnicia, atunci moartea persoanei este un moment tragic, dureros, de despărțire. Nu aș spune că este mai tragic sau mai dureros decât despărțirea care rezultă ca urmare a unei cortine de fier, sau a unei granițe închise, sau a porților unei închisori, dar oricum este o separare. Cu diferența, însă, că dacă o persoană este cu adevărat vie în Dumnezeu, și la fel ești și tu, există un prezent și un viitor, nu doar un trecut. Si, în loc să reiterăm trecutul pentru a face prezentul și mai întunecat, acela ar trebui să înfrunte prezentul, care este o separare tranzitorie, în așteptarea unei viitoare întâlniri. Si nu doar pur și simplu să-și pună dorința aceasta, ci ca o pregătire activă pentru ea, [pentru această întâlnire].

Deoarece, în ceea ce privește iubirea - despre care am vorbit poate prea mult astfel-,  dacă ai iubit cu adevărat o persoană, dacă această viață a avut vreo semnificație pentru tine, restul vieții tale poate fi marcat de viața persoanei care este acum în grija lui Dumnezeu. Poți fi pe pământ o continuare a tot ce a fost bun și de lăudat în viața acestei persoane. Poți fi desfacerea a tot răul care a fost în viața acestei persoane, așa încât, această persoană, într-un fel poate să continue să aibă un destin pe pământ. Pentru că va veni o zi când, mulțumită ție, ceea ce a fost început de această persoană va fi împlinit, și ceea ce a fost făcut ca o greșeală poate fi îndreptat. Si aceasta este o participare activă în destinul etern. Si, pe de altă parte, știți, unde este comoara noastră, acolo este și inima noastră Si dacă cu adevărat și în mod sincer credem că această persoană este vie și că ne vom întâlni, moartea unei persoane iubite ne face deja de acum cetățeni ai veacului ce va să vie, nu doar ca gândire dornică ci cu adevărat.

- Ați spus la un moment dat că : "Într-un fel disperarea este în miezul lucrurilor, numai dacă suntem pregătiți să trecem prin ea".

- Da!

- Ce vreți sa spuneți [prin asta]?

- Ei bine, ce vreau cu adevărat să spun, este că foarte des oamenii încearcă să rămână de partea aceasta a disperării, păcălindu-se pe ei înșiși, spunându-și: "Acest lucru nu mi se va întâmpla mie!" Sau, când vorbim prietenilor: "Nu-ți face griji, Dumnezeu nu va permite să se întâmple lucrul acela!". Ceea ce este perfect neadevărat, pentru că ți se poate întâmpla ție, și i se poate întâmpla prietenului tău, poate în mod inevitabil, poate cu o anumită probabilitate.

Ei, bine, trebuie să fim pregătiți să ajungem până în adâncul cel mai de jos al disperării noastre, al conștientizării că eu nu pot să fac nimic cu privire la această situație, niciunul dintre prietenii mei nu mă poate ajuta în niciun mod posibil. Singurul lucru care îi rămâne unui credincios este să zică: "Totuși există Dumnezeu și El este singurul care mă poate ajuta!". Dar, în acest punct disperare într-un fel trebuie să rămână neatinsă: să nu ne așteptăm ca Dumnezeu să pună lucrurile în ordine - și folosesc această expresie într-un mod contrastant și anume: să anuleze tragedia, sau să schimbe lucrurile, ci El face ceva, nu evenimentelor ci nouă! Așa încât lucrurile pot fi ceea ce sunt, noi însă nu mai suntem aceiași, și le putem înfrunta într-un mod cu totul diferit.     

- S-a inventat această idee că suferința scoate o persoană mai bună, probabil este bună în a construi caractere mai tari...

- Da, cred că este adevărat dacă înfruntăm suferința, nu și dacă fugim de ea, dacă permitem să fim zdrobiți de ea. Si iar, în acest proces educația ar putea juca un rol. Nu ar trebui niciodată să împiedicăm o persoană de la a îndura ceea ce poate îndura, prin înlăturarea unei oportunități de a înfrunta cu curaj, într-un mod bărbătesc, lucrurile care sunt dificile - ceea ce o facem mai mereu. Dar, din nou, mai clar, așa cum am vorbit despre iubire, nu suferința în sine [face o persoană mai bună], ci felul în care o înfruntăm. Durerea, ca și durere, nu poate construi caractere. Un om îndrăzneț, curajos în a înfrunta durerea, poate [deveni mai bun]!

Si, de exemplu, în medicina curentă, am discutat acest lucru în ultima vreme despre felul în care oamenii se duc la un doctor să le aline și cea mai mică durere, pentru că ei presupun că nu trebuie să se afle niciodată în suferință. Asta înseamnă că ei pot îndura suferința din ce în ce mai puțin. Si când nu există nici o durere, ceea ce nu pot îndura este frica de ea! Așa încât, în final, oamenii trăiesc în durere, deși nu există încă nici o durere...

- Si totuși, religia pare să pună atât de mult accent pe suferință, în a suferi de dragul de a suferi, ceea ce nu înțeleg...

- Da, dar eu cred că lucrul acesta vine din faptul că vorbim despre toate aceste lucruri cu reticență, așa încât dacă am putea, am evita-o. Când iubești pe cineva, nu te deranjează să mergi 2 mile în loc de una. Dacă să spunem, o mamă are un copil bolnav, ea stă trează tot timpul nopții și nu se simte virtuoasă, nu poate să nu-l ajute. Dacă o asistentă ar trebui să facă același lucru, asistenta o face cu efort și fără nicio placere.

Același lucru este valabil atunci când ne purtam poverile unul altuia, și probabil cea mai mare povară este personalitatea ciudata a cuiva - fie pentru a și-o purta singur, fie să o ducă pe a altcuiva. Dacă o iubim pe acea persoană nu este niciun efort. Poate fi un sacrificiu complet, poate fi la fel ca a-ți vărsa sângele, dar nu faci acest lucru cu reticență, și nu vorbești despre suferință ci vorbești despre dragoste. Si cred că atunci când creștinii, sau cei care nu sunt creștini, încep să vorbească atât de insistent despre suferință, ei spun în mod indirect: "nu am suficientă dragoste să o fac cu bucurie; nu este o fericire, ci este o durere". Ei bine, orice posibilitate pe care o poate avea cineva ca să-și da viața, sau energia, sau grija pentru celălalt, este o sărbătoare în ea însăși, chiar și când implică o durere fizică sau un chin sufletesc.  

- Cel mai mare exemplu de suferință pentru creștini este Iisus pe cruce. Ce este Iisus de ne-a ținut interesul captiv pentru atât de mult timp, mai multi decât alți mesia? 

- Ei bine, cred că două lucruri: faptul că El era cu adevărat Mesia, Cel Care vorbește de la Sine. Știți? Este modul în care avem o convingere interioară în lucruri adevărate. Si, al doilea lucru, este ca El este Viața în moarte. La cine ați mai văzut un asemenea exemplu de desăvârșită lepădare de sine din dragoste și o asemenea expresie a credinței în noi? - Cred că amândouă sunt esențiale. - Pe de-o parte vedem în El o incredibilă adâncime a iubirii, ca și cum ar spune: "Nimeni nu-Mi ia viața, Eu mi-o dau de bună voie!" Si aceasta este un lucru pe care foarte puțini l-ar face. Dar, pe de altă parte, ce ne izbește pe noi, este că ea nu este dată pentru binele Său de atunci, ci pentru că El crede în mod absolut că viața și moartea Sa nu sunt în zadar, și este suficient, în noi, să Îi răspundem. Această credință a lui Dumnezeu în noi, demonstrată de viața și moartea lui Iisus, este ceva care întotdeauna mă cutremură. 

- Care este revelația întrupării în ziua de azi?

- Dând la o parte revelația obiectivă, faptul că Dumnezeu a devenit om, faptul că El a trăit și a predicat atât cu autoritatea lui Dumnezeu și cât și cu desăvârșirea omului, faptul că moartea Sa a fost un act suprem de dragoste și mijlocire cu mare greutate în acest sens, în afară de toate aceste exemple, este cea mai mare provocare pe care mi-o pot imagina, pentru că este o provocare de dragoste pură! Este o provocare care nu cere altceva decât libertatea răspunsului, poți să o accepți sau poți să o respingi, să-L lași să moară pe cruce, să dai din umeri și să pleci. Dar, pe de altă parte, dacă ești lovit în inimă de ceea ce vezi, atunci răspunsul tău este complet benevol.   

- Ca să ne apropiem de o concluzie, poate suferința să fie un test pentru o persoană? 

- Da, poate! Poate doar dacă o înfrunți în mod creativ, îndrăzneț, pentru a face ceva cu viața ta și a persoanei tale. Dacă o înfrunți în mod pasiv, dacă pur și simplu o înduri în mod slugarnic, te va face pur și simplu un sclav mai servil și mai fricos. Si nu acesta este scopul ei... 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu