marți, 27 noiembrie 2018

Catedrala vulturilor neamului romanesc - Autostrada Soarelui


Sunt catedrale și catedrale, și toate sunt ridicate spre a fi loc de jertfă și slavă adusă lui Dumnezeu. Se știe că fiecare epocă a înfățișat în chipul ei propriu această lucrare a omului, ce caută să-L întâlnească pe Dumnezeu

Bunăoară românii făceau odinioară bisericuțe mici, în care, dacă intrai, trebuia să-ți pleci capul. Erau construite așa din mai multe pricini. Pe de-o parte  era o modalitate de a nu fi jefuite și pângărite de cei care intrau călare - popoarele cotropitoare, venite să călărească poporul român. Pe de altă parte, arhitectura locului aducea omul la mărturisirea de a-și pleca capul în semn de smerenie față de Dumnezeu: "Doamne, în fața Ta îmi plec capul. Fii Tu capul meu, Cel ce mă îndrumă în această lume vrăjmașă spre limanul nemuririi. Doamne, fie voia Ta!". Acesta era capul plecat pe care sabia nu-l tăia: capul plecat în fața cuvântului lui Dumnezeu, care este "viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri" (cf. Evrei 4, 12), capul plecat în fața poruncilor lui Dumnezeu. Alții, care și-au plecat capul în afara spațiului sacru - după cum i-a tăiat pe ei capul-, au cules ce-au semănat, ajungând, de fapt, fără cap. Asta pentru că lumea, fiind sub stăpânirea morții, neîncetat îți cere capul, cere să-l pui în nemiloasa ei ghilotină.

luni, 26 noiembrie 2018

Despre catedrala românilor de pretutindeni


"Și cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi"


Jurnal scoțian: din vremea marii disperări naționale. țara unui emigrant și catedrala lui


N-am scris până acum despre Catedrala Mântuirii Neamului, dar am tot încercat să înțeleg ura cu care se vorbește despre ea.

Nu cred că problema sunt banii care s-au cheltuit pe construcție, nici arhitectura ei neinspirată. Și despre catedrala de la Iași a spus Iorga că arată ca un uger cu țâțele-n cer, dar până la urmă lumea s-a obișnuit cu ea.

Iar bani sunt în România, vin și din afară și nu se face mai nimic cu ei, adică se scurg în buzunarele politicienilor și ale prietenilor lor. Oricum, cu o catedrală mai puțin n-aveam fix niciun spital mai mult.

Cred că ura cu care se vorbește despre catedrală n-are atât de-a face cu necredința, ateismul sau secularizarea, cât e doar parte din aceeași ură cu care este privită clasa noastră politică.

Este frustrarea unor oameni că niște administrații corupte care le-au răpit o viață decentă au crezut că-și spală păcatele ridicând o catedrală. Așa cum boierul aruncă prostimii un pumn de galbeni ca să-și arate milostenia. Iar Biserica a primit și a tăcut. Dacă o singură dată și-ar fi ridicat glasul împotriva fărădelegilor, spunându-le pe nume, mulți dintre criticii catedralei ar fi trecut azi pe lângă ea făcându-și cruce.

Nu cred că este ura unor oameni de a vedea o catedrală ridicată, cât de a o vedea lângă Casa Poporului, întrecându-se cu ea într-o simbolistică a unei monumentalități alienante. „Poporul” și „neamul”. Între ele, sufletul zdrobit al omului mărunt, care nu știe unde să mai fugă.

Dacă această catedrală o făceau regii noștri, așa cum și-au dorit, așa cum au început, n-ar fi fost privită cu atâta ură nici dacă ar fi costat de zece ori pe-atât. Regii au făcut România modernă, i-au câștigat independența, au unit țara și, mai ales, i-au dat speranță. Asta sărbătorim de fapt la centenar, nu România de azi. Catedrala lor este cu adevărat a națiunii întregi și a eroilor săi.

Ce-au făcut însă guvernările care au finanțat construcția catedralei, ca să-și merite în istorie gloria ctitoririi ei?

Au ruinat România, au învrăjbit-o, au pus asupra ei stigmatele cele mai înjositoare, au despărțit-o, au obligat milioane de români să emigreze. Ne-au făcut un rău mai mare decât comunismul însuși în 45 de ani, pentru că ne-au făcut răul de pe urmă. Catedrala lor va rămâne veșnic legată nu de vremurile glorioase ale neamului, ci de vremea marii disperări naționale.

Reprezintă ea speranța într-un viitor mai bun? Sau e doar cavoul național al unui trecut care părea promițător?

Nu știu să răspund la aceste întrebări. Nici nu știu dacă mai am dreptul. Eu nu mai locuiesc în țară, unde ajung foarte rar pentru că biserica mă ține legat aici, dar într-un fel e mai ușor pentru mine. Singura mea țară a rămas limba română, iar catedralele ei sunt cărțile frumoase ale poporului meu.

miercuri, 21 noiembrie 2018

P. Arhim. Emilianos Simonopetritul despre călătoria sufletului. A doua parte a catehezei ținută comunității de la Ormylia


Vedeți și : P. Arhim. Emilianos Simonopetritul despre călătoria sufletului. Prima parte a catehezei ținută comunității de la Ormylia 


A doua întâlnire

Cateheza ținută pe 28 mai 1973 la Atena pentru tinerele fete și surorile care au format mai târziu comunitatea Chinoviei Bunei Vestiri de la Ormylia


Ieri am spus că subiectul nostru prezintă un aspect practic: cum abordează sufletul calea vieții lăuntrice și, în final, ia decizia să se angajeze pe acest drum. 

Am văzut diferitele etape prin care trece sufletul; nu le voi repeta pentru a nu vă obosi cu acestea. Vă voi aminti doar primul lucru pe care îl cunoaște sufletul: senzația de a fi alungat și cea de a trăi între patru ziduri, care-l despart de Dumnezeu. Îndură mai întâi senzația de a fi alungat, apoi percepe goliciunea lui, o simte și o trăiește intens, cunoaște starea sa păcătoasă. 

Când sufletul va trăi această senzație de alungare, când va avea simțirea goliciunii lui, am ajuns în punctul critic în care va decide fie să se acopere cu frunze de smochin, adică să se ascundă de la fața lui Dumnezeu, fie să spună: "Asta sunt, Dumnezeul meu, sunt un suflet gol".

Dacă sufletul acceptă goliciunea sa, starea sa păcătoasă, nimicnicia în care vegetează, va fi împins să se pocăiască. Dar încă nu a ajuns în punctul de a se putea pocăi. Ceea ce poate însă să facă este o mișcare de convertire, o mișcare circulară în jurul lui însuși. Sufletul se va ocupa de eu-l său, de acum sănătos, și va putea de aici să revină la firea pe care Dumnezeu i-a dat-o.

Acest efort va naște o tendință de a fugi, o dispoziție de înstrăinare și, prin urmare, o dispoziție de a-L căuta pe Dumnezeu. Dar suntem încă departe de momentul în care sufletul îl va căuta pe Dumnezeu. Va putea totuși să trăiască doua lucruri: unul care îi este propriu și celălalt care vine de la Dumnezeu.

Ceea ce îi revine este asceza, care îl pregătește pentru a-L primi pe Dumnezeu. Asceza este modul prin care sufletul strigă pentru a atrage harul lui Dumnezeu.

A doua experiență este a harului lui Dumnezeu. Acest har se manifestă ca o luminare, ca o participare la energia dumnezeiască necreată, și este deci un contact real cu Dumnezeu. Avem astfel primele simptome ale comuniunii trăite prin contact cu Dumnezeu.

Recunoscându-L pe Dumnezeu, sufletul începe să dobândească o cunoaștere existențială a lui însuși, o înțelegere a lui însuși, o cunoaștere empirică. Sufletul primește cunoașterea celor ascunse ale lui; avem acum proiecția subconștientului. Sufletul începe să înțeleagă ce este în subconștient. Suntem acum la o a doua răspântie dificilă: momentul în care va cădea sau se va ridica. Va cădea acuma, sau se va ridica la o stare superioară? Sufletul fie va îngropa subconștientul, fie îl va refula, fie va căuta substitute pentru a sta în picioare, pentru a nu vedea eu-l său căzând.

Dacă sufletul depășește acest moment dificil, va începe să meargă spre Dumnezeu. Va cere curățirea subconștientului, a adâncului inimii. Acest lucru se exprimă printr-un fel de durere, un strigăt către Dumnezeu, vărsând lacrimi pentru Dumnezeu. Sufletul va fi conștient din nou de nevoia de a-L căuta pe Dumnezeu. Dar căutarea lui Dumnezeu nu începe încă cu adevărat; tot ce precede este decât o pregătire. Căutarea lui Dumnezeu cu adevărat este încă departe.

duminică, 18 noiembrie 2018

P. Arhim. Emilianos Simonopetritul despre călătoria sufletului. Prima parte a catehezei ținută comunității de la Ormylia


Vedeți și: Introducere la "Pe aripile Duhului" - cateheze și omilii ale Părintelui Arhim. Emilianos Simonopetritul 


Prima întâlnire

Cateheză ținută pe 27 mai 1973 la Atena pentru tinerele fete și surorile care au format mai târziu comunitatea Chinoviei Bunei Vestiri de la Ormylia

Tema de astăzi este călătoria sufletului, nu de când  începe să trăiască creștinește, ci din momentul în care începe această călătorie duhovnicească. Ceea ce ne interesează este viața sufletului.

Această problemă este foarte vastă și nimeni nu poate pretinde că o poate analiza, căci subiectele despre viața duhovnicească nu se bazează pe logică; rațiunea nu le poate cuprinde. 

In ceea ce ne privește, tema noastră nu este nici teologică, nici științifică nici dogmatică. Înțelegeți că este în mod clar practică și o întâlnim în lucrarea noastră de zi cu zi. Așa cum știm că pentru a merge de aici undeva anume trebuie să trecem printr-un loc sau altul, trebuie să facem un lucru sau altul, tot așa și călătoria sufletului este o consecință a unei viețuiri practice și nu al unei concepții teoretice.

Așadar, când un suflet poate să se gândească la viața duhovnicească? Când începe să gândească, înainte de a face orice altceva? Când începe să se gândească, acesta este punctul de plecare. Fiți atenți la ceea ce vă spun: sufletul gândește! Împrumutăm verbul "a gândi" folosit în limbajul comun, căci sufletul nu se gândește la călătoria sa, ci pur și simplu trăiește ceva. In consecință, când întrebăm: "Când sufletul gândește că a început ceva?" - asta înseamnă: în ce moment sufletul a fost atins de dispoziția de a abandona locul unde se găsește pentru a merge în altă parte, sau: când resimte o chemare de a trăi altfel

Vedeți, termenii pe care îi utilizăm sunt clari. Când vorbim despre vedere sau despre gând, despre decizie sau conștientizare, folosim pur și simplu expresii care au anumite asemănări cu cele din lumea noastră exterioară sau psihică.

Când anume un suflet va spune: "trebuie să duc de acum o viață creștină, trebuie să trăiesc altfel?". Când va dobândi senzația că este exilat, că este ceva aruncat în afara locului său, în afara raiului, într-o lume străină, în afara granițelor care s-au pus pentru el. Aceasta înseamnă să fie "exilat". Când sufletul conștientizează că se găsește în afara patriei lui, atunci spune: "Trebuie să mă întorc în Patria mea".

Când sufletul va simți și va înțelege că este fără Dumnezeu pentru că este exilat, că nu are patrie, că nu are tată, pentru ca se găsește departe de Creator - este ceva aruncat departe, deci nu are un contact real cu Dumnezeu -, atunci acest suflet va putea spune în exilul său: "Eu mănânc roșcove cu porcii. Mă voi întoarce la tatăl meu" (cf. Lc. 15, 16-18)

Călătoria sufletului începe când simte ceea ce Scriptura sugerează prin "peretele din mijloc al despărţiturii" (Efeseni 2, 14), adică zidul din mijloc care s-a înălțat între suflet și Dumnezeu, și care îi separă. Atâta timp cât noi nu simțim că există un zid de separare între noi și Dumnezeu, nu simțim că suntem exilați, gândul de a începe o viață duhovnicească nici nu ne-a atins.

sâmbătă, 10 noiembrie 2018

Marius Iordăchioaia despre cumplita singurătate lăuntrică a oamenilor. Ierom. Siluan din America: "Fiecare trăiește pentru sine însuși și nu realizează că Dumnezeu ne-a făcut pentru a trăi unii cu alții și unii pentru alții"

După toți anii petrecuți de mine pe pământ și mai ales după cei petrecuți în Biserică, pot spune că sufletul meu e aproape copleșit de o concluzie de dimensiuni inexprimabile: CUMPLITA SINGURĂTATEA LĂUNTRICĂ A OAMENILOR. Cred că am formulat aici, involuntar, chiar cauza profundă a morții noastre, chiar numele ascuns al ei.
Dumnezeu a pus capăt acestei singurătăți mortale prin Iisus Hristos.

N-am Om ” spunea paraliticul de la Vitezda. N-avea om care să-l ducă în scăldătoare, după atingerea apei de către Înger. Și când Omul a venit și bolnavul s-a atins de El, n-a mai fost nevoie de scăldătoare.... Cea mai mare durere și criză a mea e să văd creștinul de azi fără Om în lăuntrul său, care să-i scoată sufletul din moartea lui cea de toate zilele, singurătatea interioară... Asta e durerea cea mai copleșitoare pentru mine, că tocmai creștinul, cel botezat, miruns, spovedit și împărtășit, n-are Om în lăuntrul său....

Primele cuvinte ale propovăduirii lui Iisus Hristos sunt : ”Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. De unde sau pe unde s-a apropiat această Împărăție, care cuprinde totul, pe Dumnezeu și Creația Lui în mod deplin? Așa cum tot Iisus răspunde: din și prin lăuntrul vostru, cel gol-goluț, așa cum l-a văzut și descris Adam, după Cădere, când și Dumnezeu și Eva deveniseră doar prezențe exterioare și tot mai îndepărtate....
Pocăința este întoarcerea omului dinspre cele exterioare spre lăuntrul său gol, dinspre lume spre adâncul abisal al inimii, chemând de acolo, din acel întuneric de iad, cu Numele lui Iisus Hristos, Împărăția lui Dumnezeu, prezența Lui în lăuntrul nostru, SINGURUL LEAC PENTRU INFINITA NOASTRĂ SINGURĂTATE LĂUNTRICĂ, singurătate care, desăvârșindu-se, devine moartea noastră veșnică...

joi, 8 noiembrie 2018

"Bucură-te, Mihaile, paznic al luminii line!" - File de Acatist de Răzvan Codrescu



Blogul lui Răzvan Codrescu: FILE DE ACATIST: ARHANGHELUL MIHAIL 

 [...]

ACATISTUL SFÎNTULUI ARHANGHEL MIHAIL


(6 septembrie: Pomenirea minunii Sfîntului Arhanghel Mihail
săvîrșite în Colose;
8 noiembrie: Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil
și al tuturor Puterilor Cerești celor fără de trup)

După obișnuitul început, se zice:


Condacul 1

Mihaile, Voievodul netrupeștilor oștiri,
veșnicind în strălumina sîntreimicei iubiri,
spadei tale-nflăcărate îi aducem închinare,
căci pe lume nu e pildă mai înaltă și mai mare,
iar de-am fi cu toții vrednici pe măsura ta, putere
n-ar ajunge-n lume răul nici să aibă, nici să spere,
ci ar fi o pace sfîntă, ca în cer și pe pămînt,
și o pură bucurie a făpturilor că sînt.
De aceea glasul nostru se înalță către tine:
Bucură-te, Mihaile, paznic al luminii line!

Icosul 1

Înainte să zidească ce e trup și ce se vede,
ca pe toate să le poată unor paznici buni încrede,
făcu Domnu-n cer oștire, numai duh și rîvnă vie,
rînduită-n multe cete, slujitoare pe vecie,
și-ntre ele Voievozii căpătară cinste mare,
văzînd față către față negrăita Lui splendoare,
iară ție, Mihaile, ce ești fruntea lor mereu,
ți-a dat nume care-nseamnă: „Cine e ca Dumnezeu?”.
Noi te ținem pentru-aceasta în cucernică cinstire
și-ți strigăm smeriți în limba ce ni-i dată după fire:
Bucură-te, Sfînt Arhanghel peste oastea slavei pus,
Bucură-te, păstrătorul rînduielilor de sus,
Bucură-te, ce din șapte voievozi întîiul ești,
Bucură-te că porți spada biruințelor cerești,
Bucură-te că-ți urmează în văzduh atîtea cete,
Bucură-te că nu-i slavă să n-o guști pe îndelete,
Bucură-te că prin nume ești înaltă mărturie,
Bucură-te că dreptății i te afli temelie,
Bucură-te că prin tine vestea-mpărăției vine,
Bucură-te, Mihaile, paznic al luminii line!

miercuri, 7 noiembrie 2018

Introducere la "Pe aripile Duhului" - cateheze și omilii ale Părintelui Arhim. Emilianos Simonopetritul


Introducere


Cartea "Pe aripile Duhului" a apărut pe 2 februarie 1998 cu titlul, în limba greacă, "Viata în Duh" și constituie al doilea volum din seria de "Cateheze și Cuvântări" al Starețului, Arhimandritul Emilianos. Ea cuprinde 12 cateheze și omilii care au fost înregistrate în cursul discursurilor pastorale în fața "mulțimii Bisericii" sau provenind din notițele luate de călugării Mănăstirii Simonos Petra, ori de către monahiile de la Ormylia.

Am vrea să subliniem, în mod particular, că aceste texte acoperă o mare perioadă cronologică începând cu anul 1973 - când Părintele Emilianos s-a strămutat cu frăția lui de la Meteore la Sfântul Munte Athos -, și până în 1987. [...]

Aceste omilii, frământate în dorul după Dumnezeu, constituie hrana cea mai prețioasă a vieții ascetice și nectarul rugăciunii. Ele sunt în același timp sunetul trompetei care cheamă să luam parte la banchetul unde ne împărtășim de pâinea Înțelepciunii.

Citind această carte, să nu ne așteptăm să găsim o învățătură sistematică sau științifică pentru viața în Hristos ori a contemplării. Să încercăm, mai degrabă, să parcurgem cu smerenie fiecare text sau, mai bine, să ne cufundăm în el cu dragoste. Astfel simțul nostru duhovnicesc se va rafina fără încetare și vom înțelege că prezența Sfântului Duh se ascunde în umbra acestor omilii, care reflectă precum o oglindă slava Domnului (cf. 2 Co. 3, 18). Atunci, o căutare plină de iubire înfocată va străpunge sufletul nostru prin ascuțimea ei și, lansat în această "aventură", sufletul va simți "zidul de separare" care se înalță între el și Dumnezeu. Precum un cerb însetat, el va alerga să-și găsească odihna "dincolo de catapeteasma unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător" (Evrei 6, 19-20

Înlănțuirea omiliilor și cuvântărilor conținute în această carte se poate rezuma astfel: descrierea stadiilor înaintării mistice spre Dumnezeu, revelația stării de pace lăuntrică dată de Iisus, manifestarea comuniunii ipostatice în Hristos, "făptuirea ca acces la contemplație", identitatea între cuvânt și trăire. Trăirea vieții în Duhul și legătura mistică a sufletului, care caută fără încetare unirea personală cu Dumnezeu, răzbate de-a lungul tuturor acestor cateheze.  

Regăsirea frumuseții primordiale a omului este descrisă după o inițiere în revelație "cu deplină încredere duhovnicească și cu o certitudine intimă de nezdruncinat". Prin ruperea catapetesmei sale lăuntrice, omul intră în adâncurile inimii sale, unde dobândește cunoașterea sinelui său ascuns, ceea ce îl conduce să ceară cu ardoare curățirea sa. Experiența pocăinței sale îi va fi dată ca o deschidere a porții Cerului și care va fi urmată de primul dar al lui Dumnezeu: eliberarea de tirania voii proprii și de "orice înșelare" a vieții prezente. 

Prima binecuvântare a unei vieți în Hristos constă într-un sentiment de mâhnire pe care-l încearcă un suflet când se simte "alungat", sau când "laudele, flatările" îl înconjoară. Este primul său țipăt mistic: "sunt exilat; mă voi întoarce la casa Tatălui meu".

Cunoașterea prin experiență a sinelui nostru este a vedea "cine sunt" și o dezgolire a patimilor noastre. Aceasta conștientizare ne aduce în fața următoarei dileme: "Vom accepta să fim goi în fața lui Dumnezeu sau ne vom ascunde, de frică, goliciunea noastră?". A ne ascunde de la fața lui Dumnezeu va fi o nouă cădere. Dar, dacă ne încredințăm sufletul lui Dumnezeu, va începe conlucrarea între voința omului și harul dumnezeiesc și se va reînnoi legământul făgăduinței într-o viață în Hristos. 

Când omul începe să-L cheme pe Hristos fără frică, atunci va începe căutarea lui Dumnezeu, urmată de întâlnirea și, în cele din urmă, cunoașterea lui Dumnezeu.

Aceste etape se disting între ele, dar se completează și se succed unele altora. Fiecare constituie o nouă pornire spre înălțare pe calea desăvârșirii. Rugăciunea și experiențele duhovnicești care decurg sunt proporționale cu profunzimea sufletului, cu nivelul la care acesta se găsește și cu intensitatea căutării sale. Aceste experiențe sunt criterii și semne care arată că Duhul Sfânt sălășluiește în noi. In această carte ele sunt consemnate astfel:
- "bucuria inimii", adică deplinătatea sălășluirii în noi a Celui Iubit
- "schimbarea rărunchilor", adică renașterea ființei noastre și transfigurarea modului de existență și de gândire
- "prefacerea mistică" a întregului om prin neîncetata asimilare a energiilor necreate ale lui Dumnezeu

Omul dobândește prietenia și intimitatea "Celui ce Vine" într-o întâlnire personală. Atunci frica și moartea dispar, survine "cunoașterea" care se dobândește din atingerea mistică și identificarea, de toate zilele, a ființei noastre cu Lumina dumnezeiască

Astfel omul "purtător de Dumnezeu" devine un apostol, un martor ocular al minunatelor lucrări ale Duhului, pe care Dumnezeu le revelează în comuniunea de zi cu zi. Omul purtător de Dumnezeu devine o flacără a Dumnezeirii; este cu adevărat teolog. Eliberat de acum de lucruri obișnuite, străin de grijile zilnice, stă cu Hristos în toată libertatea lângă tronul lui Dumnezeu

Etapa următoare constă în "înălțarea cu Dumnezeu". Pentru credinciosul "purtător  de Dumnezeu" această realitate este o ședere. Este purtarea unei bucurii permanente și a unei stări de blândețe prin care harul se transmite chiar și materiei. Viața se transformă în izvor de bucurie, atât în lucrurile mărunte și neînsemnate cât și în lucrurile mărețe; toate se transfigurează în semne veșnice și luminoase, prin energiile necreate ale lui Dumnezeu.

Această renaștere se manifestă în fiecare zi prin venirea valurilor Duhului în portul liniștit al vieții singuratice. Ea este demonstrată cu claritate printr-o viață autentică, care se exprimă prin darurile profetice, apostolicitate autentică și integritatea duhului eclezial. 

In cele din urmă, când intrăm, în mod real, în legătură nu cu cuvântul scris ci cu cel viu, al lui Gheron Emilianos, ne găsim în fața unei perseverențe în cunoașterea vieții duhovnicești, a unei primiri a harului și a unei vii creșteri lăuntrice a sufletului, în "devenirea lui mai dumnezeiască".

Într-un anume sens, cel care înaintează în viața duhovnicească învață să descopere calea pe care trebuie să o urmeze, recunoscând etapele, sesizând dificultățile, trăind luminările, discernând gândurile, întărindu-și dorirea după Dumnezeu, și, în cele din urmă să-și țină mintea la "postul de strajă", pentru a deosebi îndreptările lui Dumnezeu de voia omului sau judecățile sale.

Acest om, respingând "orice risipire a minții" și urând "lărgimea inimii", lucrează "meditarea tainică", adică trezvia (nepsis) care îi devine un rezumat al tuturor poruncilor dumnezeiești și al tuturor virtuților.

Inima care se roagă și trăiește într-o adâncă isihie va întâlni Duhul lui Dumnezeu și va striga "Avva Părinte" (Rm. 8, 15; Ga. 4, 6) pentru că duhul omului aude vocea Sa și astfel se mișcă într-o nouă căutare a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. [...]

Duhul lui Dumnezeu care  aduce Lumina și beția bucuriei inimii este experiența de zi cu zi a Părintelui nostru. Acest Duh dorește să-l transmită fiilor săi prin această serie de omilii sau cateheze.

Nădăjduim ca această introducere să nu slăbească duhul textelor ci, din contră, să ajute la descoperirea și înțelegerea gândului Arhimandritului Emilianos, care ne călăuzește drept și fără rătăcire, spre comuniunea mistică cu Dumnezeu, de acum și până în vecii. Amin!

Sfânta Chinovie a Bunei Vestiri, Ormylia, Halkidiki

- va continua-

Traducere ROF după Sous les ailes de la Colombe, Archimandrite Aimilianos de Simonos Petra, Catéchèses et discours tome 2

vineri, 2 noiembrie 2018

Părintele Răzvan Ionescu: De la "Jurnalul de tresăriri" al lui Marius Iordăchioaia la o incursiune în mărturia arhimandritului Sofronie Saharov privind limbajul liturgic


Părintele Răzvan Ionescu:
"Eu cred ca daca omul este onest si isi vede pacatul si neputinta, cred ca mai devreme sau mai tarziu ajunge la niste lucruri valabile in adevar, pe care el le spune ca si cum cu el s-a creat lumea, ca si cum o lume intreaga incepe cu el."
"Nu stiu daca putini poeti reusesc sa se desprinda emotional, sentimental sau psihologic, dar eu cred ca orice poet care vrea sa-si foloseasca poeticul si poezia spre a imbratisa realitatile profunde cu Dumnezeu, si pune pocainta pentru nazbatiile vietii lui, implicit ajunge la duhovnicie. Iar, cand ajungi la duhovnicie, toata lucrarea ta se va impregna cu suflul proaspat pe care l-ai primit in propria ta alcatuire launtrica, si atunci implict devii teolog".
"Marius Iordachioaia trezeste la viata pe cei care au capacitatea sa tresara"...

Limbaj. Pătrundere de sens, intuire a realității în spațiul lăuntric, exprimare.

De la "Jurnalul de tresăriri" al lui Marius Iordăchioaia la o incursiune în mărturia arhimandritului Sofronie Saharov privind limbajul liturgic



M-am lasat provocat de acest "Jurnal de tresariri", al lui Marius Iordachioia, si de aceste incercari de a pune multa densitate in putine cuvinte. Cred ca mai intalnim in traditia haiku-ului asa ceva, in sensul ca putine cuvinte exprima ceva care te lasa perplex si te pune in stare de functionare launtrica, nestiind cum sa reactionezi. Vedeti? Si asta este o forma de apofatism, in sensul ca nu prea sti ce sa faci. Te pune intr-o situatie in care tu trebuie sa aprofundezi, mintea ta cauta febril niste sensuri, niste intelesuri si, in acelasi timp, nu e numai la nivelul mintii, pentru ca intreaga ta alcatuire participa. De exemplu, cand citesc o poezie de la Marius Iordachioaia, incepe cumva si inima sa functioneze. Nu prea stiu sa le adun una cu alta, dar, in orice caz, ma interpeleaza. Ceea ce este important de inteles este ca viata liturgica, exprimarile ei, ne interpeleaza deopotriva, sigur, in alt registru.

Apoi, vom trece de la "Jurnalul de tresariri", pe care l-am prezentat adineaori, la un volum care este foarte important pentru teologia noastra, mai ales in Romania: Arhim. Sofronie, "Vom vedea pe Dumnezeu precum este". Vedeti, faptul ca un ortodox a putut sa propuna, sa scorneasca, sa straneasca acest titlu scripturistic, in ultima instanta inseamna ca cel care traieste Ortodoxia are indrazneala sa afirme cu putere ca viata noastra se implineste atunci cand ai de-a face cu contemplarea lui Dumnezeu. Dar nu orice contemplare a lui Dumnezeu, ci contemplarea cea adevarata, in sensul de impartasire de cum e Dumnezeu in realitate, adica nefraudarea in nici o clipa a acestei realitati de comunicare.