[Am scris textul de mai jos acum patru ani și de atunci îl reiau de fiecare dată pe 22 decembrie, și am să-l public în fiecare an până în ziua când am să știu cum a murit prietenul meu.
Din când în când apar niște procurori, în momente bine alese, și ne aruncă praf în ochi că au mai deschis un dosar al revoluției, că au mai pus sub acuzare pe cineva, că într-o zi vom afla adevărul și vinovații vor plăti dacă nu în fața justiției, măcar în fața istoriei. Au trecut 29 de ani și cred că ziua aceea e tot mai departe, cu fiecare martor care, inevitabil, moare, cu fiecare mărturie care se pierde, cu fiecare minciună care se scrie peste ce a fost atunci.
Un lucru este însă foarte clar: în decembrie 1989, puterea armată a lui Ceaușescu a omorât mai puțini oameni decât noua putere constituită în jurul lui Ion Iliescu. Iar vina sa este îndoită, nu doar pentru partea sa din morții de la revoluție, ci și pentru că el a fost liantul regrupării partidului și securității la conducerea României, cu consecințele dezastruoase pe care le trăim până astăzi.
Pe 10 ianuarie 1990 apărea la Brașov primul număr al revistei studențești „Replica”, în care publicam editorialul cu titlul: „Tot ei sunt!”. Doar câteva zile mi-au trebuit ca să-i văd cum se regrupează, la „județeana de partid”, la miliție, la procuratură, pretutindeni în noua putere care se zvârcolea ca șarpele cu capul tăiat. Și după 29 de ani, tot ei sunt în toate, ca substratul unei noi și fatale etnogeneze românești, – e de-ajuns să scrijelim un pic la suprafață ca să le descoperim moștenirea toxică din aerul căreia respirăm noi și copiii noștri. Mai este ceva de făcut? Mai este vreo baricadă de ridicat? Mi-e teamă că nu ne-a mai rămas decât să murim frumos și individual, iar ultima baricadă pe care o mai are fiecare de apărat este propria sa conștiință.]
Revoluția este o stradă cu numele unui copil
La sfârşitul unei zile de vară, pe strada Sublocotenent Adrian Ioanesei din Vaslui, colţ cu cimitirul Eternitatea, a oprit o maşină din care a coborât un bărbat care părea încă tânăr. Bărbatul a făcut câţiva paşi la întâmplare, rotindu‐şi ochii de jur împrejur. Mare lucru nu era de văzut. O stradă la periferia oraşului, cu case pitite printre copaci şi bolți umbroase de vie. Câţiva băieţi jucau fotbal în drum, strigând unii la alţii. Bărbatul privi un timp joaca lor gălăgioasă şi în cele din urmă se îndreptă spre ei. Îl întrebă pe primul copil lângă care ajunse, puştiul care stătea în poartă, cum se cheamă strada.— Ioanesei Adrian, a răspuns copilul, atent la joc și abia aruncându‐i o privire. Însă un băiat mai mărişor a oprit mingea sub talpă şi l‐a întrebat pe străin:— Da’ pe cine căutaţi?— Pe Adrian Ioanesei, a zâmbit bărbatul. Băiatul l‐a privit lung ca pe un ciudat. Ceilalţi copii se apropiară curioşi.— Veneam aici să ne jucăm de‐a cowboyi și indienii, a continuat bărbatul care părea încă tânăr. Uite‐acolo, în cimitir, le arătă el spre gardul de beton coşcovit. Problema era că niciunul nu voia să fie cowboy. Amândoi voiam să fim indieni, să tragem cu arcul, să citim urmele, dar mai ales pentru că ne plăcea în secret de‐o indiancă, Colma Puşi, o colegă de clasă. La ce şcoală sunteţi? Noi eram la numărul 4. Cum ajungeam acasă, aruncam ghiozdanele şi o zbugheam la joacă. Ziceam că mormintele sunt cazemate şi ne alergam cu tubermanele printre cruci, până ne alungau vecinii de peste drum, sătui de chiuiturile noastre.Știţi ce erau tubermanele? Nişte ţevi de plastic, groase cât degetul, pe care le furam de prin şantiere. Ne făceam săgeţi de hârtie şi le suflam prin tuburile acelea. Ca să nu ne certăm, muream cu rândul, iar cine câştiga stătea cu Colma Puşi în bancă.Până la urmă Colma Puşi a aflat povestea şi râdea la noi cu gura ei proaspătă ca un miez roşu: cine a fost la rând să moară? Fata asta era tare frumoasă, o brunetă cu părul lung, pe care eu i-l mirosisem odată pe furiş şi mi se păruse că mirosea a dulceaţă de nuci.Toamna următoare am plecat cu toții la liceu. Eu îmi scriam cu Adrian din când în când, cum ne merge, ce mai fac băieţii, dar mai mult îmi scriam cu Colma Puşi.Pe urmă, când eram student la Braşov, a început revoluţia. Adrian îmi scrisese ultima scrisoare prin toamnă. Îl felicitasem de ziua lui, împlinea 20 de ani. Era soldat în termen la o unitate de pe lângă Piatra Neamţ.Voi nici nu eraţi născuţi pe‐atunci. Copii, revoluţia asta a fost război în toată regula, pe cuvântul meu. Mulţi indieni curajoşi au murit atunci. Să fi văzut voi cum zburau gloanţele în jurul nostru, cum scrâşneau TAB‐urile, dar şi noi trăgeam cu arcurile, îi goneam cu caii, aruncam săgeţi din tubermane, până i‐am învins pe terorişti. I‐am bătut măr.Când s‐a făcut pace şi m‐am întors acasă, am găsit o scrisoare de la Colma Puşi. Erau doar câteva rânduri, aşa cum vin toate veştile despre nenorociri. Prietenul nostru Adrian murise în noaptea de 23 spre 24 decembrie, lângă Buzău, împuşcat de terorişti. „A fost rândul lui să moară”, se încheia scrisoarea lui Colma Puşi.Nu‐mi spunea cum a murit, dar eu am ştiut imediat că s‐a luptat curajos şi că nu l‐au putut răpune cu una, cu două. Câteva luni mai târziu, am găsit într‐un ziar din Vaslui o notiţă scrisă de un căpitan de jandarmi: soldatul Ioanesei Adrian a murit împuşcat pe la spate, în cap şi în inimă, „cu gloanţe de provenienţă necunoscută, trase dintr‐o armă de construcţie specială”. Exact aşa scria în raportul căpitanului de jandarmi: „gloanţe de provenienţă necunoscută, trase dintr‐o armă de construcţie specială”.Ce v‐am spus, copii? Împuşcat pe la spate de un cowboy laş! L‐au îngropat aici, în cimitir, între vechile noastre cazemate, cum i se cuvenea unui indian. Țara noastră l‐a decorat şi a dat numele lui drumului acestuia, unde vă jucaţi voi acum.Într‐o zi o să mergeţi şi voi la un război. Alte drumuri aşteaptă să primească numele voastre. Dar să ţineţi minte, le-a mai spus străinul, înainte de a pleca: voi să nu muriţi pentru țara care nu ştie cu ce gloanţe au fost omorâţi copiii ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu