Lexicon athonit


ARHONDARIC


Urmând îndemnului Sfântului Apostol Pavelprimirea de oaspeţi să n-o uitaţi căci prin aceasta unii, fără ca să ştie, au primit în gazdă, îngeri” (Evrei 13, 2), fiecare mănăstire, schit sau chilie din Sfântul Munte Athos are rânduită o asemenea clădire unde sunt primiţi pelerini după posibilităţile fiecărui aşezământ. Găzduirea pelerinilor se face gratuit, dar aceştia au datoria de a-şi anunţa intenţia de vizitare şi de a-şi face o programare pentru buna rânduială a lucrurilor.

Atunci când pelerinii sosesc la mănăstire, arhondarul îi întâmpină cu multă dragoste. Într-un salon, hol larg sau balcon, după caz, pelerinii se aşează spre a se odihni de osteneala drumului. În mănăstirile athonite, arhondarul le pune înainte pelerinilor apă rece, rahat de fructe şi un micuţ pahar de ouzo, băutura tradiţională grecească.

După aceasta, pelerinii au datoria de a-şi înscrie numele într-un registru (catastif) al pelerinilor, apoi sunt îndrumaţi către camerele în care se vor odihni pe perioada şederii la mănăstirea sau schitul respectiv. Camerele din arhondaric, de obicei, oferă condiții bune.

ARSANA


Cuvântul Arsana vine de la latinescul arsenal (chei, debarcader, cală). Arsanaua este o construcţie de dimensiuni variabile, constituită dintr-un mic port cu chilii, magazii, chei şi loc de ancorare pentru vapoarele de mic tonaj. Fiecare mănăstire athonită, dar şi unele schituri sau chilii dispun de câte o arsana. În trecut, datorită atacurilor piraţilor, arsanaua unei mănăstiri avea şi turn de pază.

În fiecare zi în care este marea liniştită, preţ de câteva zeci de minunte, arsauna devine un adevărat furnicar, căci este şi locul de debarcare-îmbarcare pentru monahii aghioriţi, pelerini sau muncitori. Aici are loc şi descărcarea materialelor de construcţii şi a proviziilor.

De multe ori, navigarea către Muntele Athos este plină de ispite, iar marinarii trebuie să depună multe eforturi pentru a ancora, mai ales în zona mai stâncoasă a Athosului de la Nea Skiti la Kavsokalivia. Datorită ajutorului pe care îl dau în viaţa Sfântului Munte, atunci când merg în vizită la un aşezământ, armatorii şi marinarii sunt primiţi cu toată cinstea fiind aşezaţi în imediata apropiere a egumenului sau a dicheului.

AVATON


Avatonul este un fel de graniţă naturală a Sfântului Munte. Principiul avatonului a fost păzit cu credincioșie de toate mănăstirile Muntelui Athos, fără excepție, chiar de la întemeierea lor.
Rânduiala avatonului în Sfântul Munte Athos a fost aşezată din anul 970 de către împăratul bizantin Ioan I Tzmiskes, care a aprobat un Tipikon semnat de Sfântul Atanasie Athonitul dimpreună cu cei 54 de conducători ai aşezămintelor monahale athonite existente la acea vreme. Acest document cuprindea noua organizare monahală athonită ce prevedea, printre altele, oprirea intrării femeilor pe teritoriul Athosului.

O rânduială asemănătoare mai păstrează şi alte mănăstiri ortodoxe din lume precum Mănăstirile Frăsinei şi Ponor din România, Mănăstirea Sfântul Visarion – Dosikou, Grecia şi Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfinţit din Israel. Şi Mănăstirile de la Meteora au avut această rânduială până în anul 1948, când acesta a fost anulat.


 BOLNIȚĂ


De origine slavă, cuvântul bolniţă are înţelesul de loc unde se află bolnavi. Bolniţele mănăstirilor athonite sunt spitale, infirmerii şi azile pentru monahii bătrâni şi bolnavi din mănăstiri şi din împrejurimi.

Aceste bolniţe sunt zidite în locuri mai retrase din mănăstiri. Aici, medicina îşi aduce aportul alături de rugăciunea Bisericii.

Sfântul Sava al Sârbilor, în Tipicul său, spune: „Pentru bolnavi să existe o chilie, să aibă un pat în care să se poată odihni şi un infirmier care să-i îngrijească şi o sobiţă pe care să se încălzească apă. La rândul lor, bolnavii să nu se răsfeţe cerând prea mult, să fie modeşti şi să accepte ce li se oferă în măsura posibilităţilor mănăstirii. Aşa se cade unor feţe monahale”.

CHILIE


Chilia este un aşezământ monahal care depinde de o mănăstire. Într-un asemenea aşezământ vieţuiesc până la nouă călugări având un stareţ sau un bătrân (gheronda).

Din punct de vedere arhitectonic, chilia este o clădire de mai mari dimensiuni construită în stil aghioritic având încorporat un paraclis. Fiecare chilie deţine propriul arhondaric, atelierul şi grădina sa.

Chilie se mai numeşte şi camera personală a monahului.

 COLIBA


Coliba (gr. Καλύβα) este o locuinţă monahală idioritmică cu un număr limitat de vieţuitori. Coliba este mai mică decât chilia, are o bisericuţă incorporată şi puţin teren în jur. În plus față de colibe, chiliile au câte un atelier şi un mic arhondaric pentru găzduirea pelerinilor.

Colibele athonite depind de un schit sau direct de o mănăstire. Mai multe colibe formează un schit.
Întemeietorul acestui tip de vieţuire monahală a fost Sfântul Ioan Colibaşul, care a trăit în secolul al V-lea (15 ianuarie). Cu binecuvântarea egumenului mănăstirii Achimiţilor, Sfântul Ioan a vieţuit timp de trei ani într-o colibă mică lângă poarta casei părintești, fără ca cineva din ai casei să-l recunoască, ba chiar batjocorit de slugi.

GHERON


„Gheron” este un titlu de nobleţe şi demnitate duhovnicească din tradiţia athonită, acordat unui monah mai în vârstă.

Călugării athoniţi în vârstă sunt numiţi gheron (la vocativ: gheronda) sau bătrân, în semn de respect pentru angajamentul lor și pentru experiența lor duhovnicească. Acest termen afectuos este rezervat de obicei celora care au o viaţă spirituală îmbunătățită şi care sunt sfătuitori duhovnicești ai celorlalţi.

În tradiţia monahală egipteană era folosit cuvântul avva, iar în tradiţia slavă termenul sinonim este cel de stareţ.

IDIORITMIE


Idioritmia este formă de organizare monahală în care călugării duc o viaţă liberă, cu avere personală, cu gospodării proprii (case, grădini etc.) aşezate în preajma bisericii mănăstirii, dar şi în afară de incintă. Călugării cu organizare idioritmică trăiesc totuşi în comunitate în timpul slujbelor la biserică; şi în aceste mănăstiri se află un stareţ, care este conducătorul şi care veghează la bună desfăşurare a disciplinei şi împlinirii îndatoririlor faţă de biserică ale monahilor din mănăstirea respectivă.

Într-o mănăstire de sine, uneori numită lavră, călugării duc o viaţă monastică semi-anahoretică, adică nu slujesc cu toţii împreună toate slujbele, nu mănâncă împreună la toate mesele, ci doar în duminici şi sărbători. Uneori, dacă în lavră sunt mai mulţi părinţi duhovniceşti, mai multe grupuri se formează în jurul lor. Odată cu revigorarea monahismului ortodox în secolele IX-X, la Studion (Constantinopol), sub Sfântul Teodor Studitul, şi la Muntele Athos, sub Athanasie Athonitul, această formă monastică a început a fi descurajată şi abandonată.

În deşerturile din Egipt, Siria sau Țara Sfântă, eremiţii trăiau singuri într-o aşezare alcătuită doar dintr-o chilie (o colibă sau o peşteră) şi îşi petreceau viaţa în cea mai mare parte în singurătate, cenobiţii trăiau laolaltă într-o mănăstire mai mare, formată dintr-un complex de clădiri specializate.

Astăzi, în Sfântul Munte, doar mănăstirea Konstamonitu păstrează această rânduială.

KATHOLICON


Katholikonul este biserica principală/centrală a unei mănăstiri athonite. Termen grecesc, Katholikon are seminificaţia „de sobor/ sobornicesc”. Numele derivă din faptul că este (de obicei) cea mai mare biserică în care se adună pentru slujbe întreaga obşte monahală dimpreună cu pelerinii găzduiţi la mănăstire. Un katholikon poate avea un esonarthex (pronaos) și exonartex (pridvor deschis), utilizate pentru slujbe speciale, cum ar fi Litia.

Atunci când intri întâia dată într-un katholikon athonit, eşti copleşit de frumuseţea picturii, de măreţita polieleului şi a horosului, de strălucirea icoanelor. Aici sunt aşezate spre închinare icoanele făcătoare de minuni, iar seara, în timpul Pavecerniţei, se pun spre închinare şi Sfintele Moaşte, păstrate, după rânduilă, în altar. Katholikonul este şi locul de odihnă pentru ctitorii mănăstirii.

 KAVIOT


Kavioţii sunt o categorie de vieţuitori în Sfântul Munte, atât monahi cât şi mireni, care nu au nicio proprietate personală, ci trăiesc în clădiri izolate ale unor mănăstiri plătind chirie. Cea mai mare parte a lor se întreţin cu milostenii de la mănăstiri, însă unii dintre ei lucrează, câştigând astfel cele necesare traiului.

Gheron Iosif Isihastul, atunci când a venit în Sfântul Munte, fiind încă mirean, a trăit timp de şase luni la chilia Acoperământul Maicii Domnului – Vigla, cu statutul de kaviot. Prin aceasta, el avea dreptul să se nevoiască unde voia. S-a înţeles cu bătrânului monah Hariton, căruia i-a dat o mică sumă de bani pentru găzduirea ce i-o oferea, cu condiţia să-l lase să trăiască cum vrea, până ce avea să găsească un stareţ căruia să i se supună.

KERASMA


Această rânduială a primirii pelerinilor se numeşte kérasma, care în limba greacă înseamnă cinstire.

Atunci când sosesc la o mănăstire sau schit din Sfântul Munte, pelerinii au datoria de a-şi îndrepta paşii mai întâi către arhondaric. Aici sunt întâmpinaţi de arhondar care îi pofteşte să se aşeze preţ de câteva minute pentru a se odihni de osteneala drumului. Urmează apoi tratarea vizitatorilor cu un pahar mare de apă rece, câteva bucăţele de rahat de fructe (lokoumi) şi un păhărel de ouzo sau tsipouro (băuturi spirtoase greceşti). Această trataţie este binevenită căci apa răcorește trupul, rahatul cel dulce ajută la întremare, iar ouzo împiedică transpiraţia. Uneori rahatul este înlocuit cu dulceaţă sau cu fructe de sezon precum cireşele sau smochinele, iar tăria este înlocuită cu ceai sau cafea grecească. Alteori pelerinii se pot bucura de fistic, alune sau nuci.

După acest moment, pelerinii care rămân peste noapte la mănăstire au datoria de a-şi înscrie numele într-un registru (catastif) al pelerinilor, apoi sunt îndrumaţi către camerele de odihnă. Cei care sunt doar în trecere sunt poftiţi să meargă în biserica mare, unde un preot îi aşteaptă pentru a se închina la sfintele moaşte sau icoanele făcătoare de minuni.

MĂNĂSTIRE


Sfântul Munte Athos – centrul vieţii monahale răsăritene – are 20 de mănăstiri cu drept de reprezentare în conducerea peninsulei. Schiturile şi chiliile depind administrativ de una din aceste 20 de mănăstiri. Astfel, republica athonită este divizată în 20 de districte administrative, care sunt formate în jurul fiecărei mănăstiri.

Dintre mănăstirile athonite, 17 sunt greceşti, una rusească, alta sârbească şi ultima bulgărească. În ordinea lor ierarhică, cele 20 de mănăstiri sunt următoarele: Marea Lavră, Vatoped, Iviron, Hilandar, Dionisiu, Cutlumuş, Pantocrator, Xiropotamu, Zografu, Dohiariu, Caracalu, Filotheu, Simono-Petra, Sfântul Pavel, Stavronichita, Xenofont, Grigoriu, Esfigmenu, Rusikon şi Costamonitu.
În secolul al XII-lea existau în Sfântul Munte 300 de monidrii (mici mănăstiri). Fiecare din acestea avea chiar o identitate juridică, dar au fost încetul cu încetul asimilate de către cele 20 de mănăstiri mari şi transformate în mari chilii.

Dacă din punct de vedere spiritual mănăstirile athonite stau sub jurisdicţia Patriarhului de Constantinopol, din punct de vedere politic şi constituţional, Athosul este sub suveranitatea Greciei din anul 1920, când devine republică teocratică.

Din punct de vedere arhitectural, mănăstirile athonite sunt structuri complexe, înconjurate de ziduri groase, având un turn cu rolul de apărare împotriva invaziilor din trecut din partea soldaţilor catolici ai cruciadelor, a catalanilor, iar mai târziu din partea otomanilor.

PROTOS


Sfânta Epistasie este alcătuită din cinci grupe de către patru epistaţi. Cei patru epistaţi ai fiecărui grup, aleg din sânul lor un preşedinte care poartă titlul de Protoepistat sau Protosul Sfântului Munte. Mandatul său este valabil tot un an de zile.

Protepistat nu poate fi reprezentantul oricărei mănăstiri, ci el trebuie să facă parte dintr-o mănăstire epistasică. Doar primele cinci mănăstiri în ordine ierarhică (Marea Lavră, Vatoped, Iviron, Hilandar, Dionisiu) au dreptul de a avea protos.

Protosul este cel care conduce şedinţele Sfintei Epistasii şi este care întâmpină orice ierarh care vizitează Sfânta Chinotită.

Protepistatul se instalează în fiecare an, la 1 iunie, după un ceremonial care se face în biserica Protatonului. Fostul protepistat predă cârja în mâinile reprezentantului Marii Lavre, iar acesta, după o cuvântare ocazională, o încredinţează noului ales. Această cârjă a Sfântului Atanasie poartă pe mânerul de argint inscripţiile celor 20 de mănăstiri.

SCHIVOFILACHION


Schevofilachionul (din gr. σκευοφυλάκιον) este o clădire anexă, construită în apropierea katholikonului, în care se păstrează odoarele, cărţile şi veşmintele bisericeşti. Se mai numeşte veşmântar sau diaconicon, pentru că la început se afla în grija unui diacon.

Astăzi, în Sfântul Munte, schevofilachionul este amenajat precum un muzeu, păstrându-şi totuşi scopul iniţial. Ierarhii sau invitaţii mai importanţi ai mănăstirilor pot vizita şi admira teazaurele mănăsătirilor athonite.

SCHIT


Schiturile sunt aşezări monahale care se găsesc pe teritoriul unei mănăstiri, de care şi aparţin. Modul de vieţuire al acestora este fixat de mănăstirea de care aparţin. După modul de organizare, în Sfântul Munte există schituri idioritmice şi schituri cu viaţă de obşte.

În schiturile idioritmice colibele sunt grupate în jurul unui kiriakon. Stareţul schitului – dicheul – este ales pe un an. Toţi vieţuitorii schitului participă duminica la Sfânta Liturghie în kiriakon, iar în restul săptămânii săvârşesc rânduiala călugărească în paraclisele colibelor lor.

În schiturile chinoviale, stareţul este ales pe viaţă. Clădirile acestor schituri sunt dispuse în jurul bisericii centrale precum cele ale mănăstirilor.

În Sfântul Munte există 12 schituri: Schitul Sfânta Ana, Schitul Kavsokalivia, Schitul Românesc Prodromu ce aparţin de Marea Lavră, Schitul Sfântul Andrei şi Schitul Sfântul Dimitrie ale Mănăstirii Vatoped, Schitul Sfântul Ioan Botezătorul al Mănăstirii Iviron, Schitul Sfântul Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuş, Schitul Sfântul Profet IIie ce aparţine Mănăstirii Pantocrator, Schitul Bunei Vestiri aparţinând Mănăstirii Xenofont, Noul Schit (Nea Skiti) şi Schitul Sfântul Dimitrie – Lacu ce ţin de Mănăstirea Sfântul Pavel şi Schitul Bogorodița al Mănăstirii Sfântul Pantelimon.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu