Vorbăria necontenită a Petruței mă obosea și mă irita din ce în ce mai mult, întrucât îmi încătușa gândurile, obligându-mă să mă mulez pe preocupările, ideile, amintirile ei. Era o altă închisoare. Mult mai grea. Doamne, oare pentru asta ne-ai dat cuvintele? ( O suferință pe care am păstrat-o și după ieșire.) Stabilisem două zile în care să nu scot niciun cuvânt în celulă. S-au simțit ca ofensate, dar au trebuit să accepte. Și totuși, când începeau discuțiile despre vise și rețete culinare, ajungeam să înțeleg acel "l'enfer c'est les autres". Cred că ajunsesem la o stare limită. De gardieni puteam face abstracție, dar de vocea aceea sfredelitoare, care-ți lua libertatea interioară, modelandu-te pe tematica și preocupările ei, era imposibil. În fond te deposeda de esențial, de eul tău interior. Acesta a fost infernul intregii mele închisori și mai târziu, al trăirii în comunitatea bloc.
Într-o seară m-am rugat cu disperare: "Doamne, fă ceva că sunt la capătul puterilor!" A doua zi au scos-o pe Petruța din celulă. Au urmat două săptămâni de fericire. Ne împărțeam ziua în ceasuri de rugăciune, de discuții cu alt conținut decât cel culinar, dar mai ales de multă, multă linişte. Ore în șir ne "ghemuiam" în sufletul nostru, cu sufletul nostru. Celula parcă se luminase. Era atâta "nevorbă", încât odată un plutonier vădit nemulțumit, a deschis vizeta : "De ce nu vorbiți?" N-avem nevoie... Dialogurile noastre erau tainice, cu cele nevăzute. [...] Intrasem atât de mult în adâncul ființei mele, încât nimic nu voiam să mă tulbure. Așa încât nici la plimbare nu mai voiam să ies, ca să nu "sting" firava flacără de trăire interioară pe care o avem.
[...] Eu stăteam întinsă. Într-un fel de "imponderabilitate", alunecam într-o altă lume, într-o altă dimensiune, unde înțelegerea și comunicarea se puteau face fără cuvinte și unde exista o lumină care-ți pătrundea orice cută a sufletului, orice gând, orice întrebare.
Revizioniștii, pozitiviștii, cei cu înțelegerea lui Nicodim venind la Iisus, vor da explicații psihologice, concerte, exacte, întrucât totul trebuie să poată fi explicat. Și-apoi vor mânca liniștiți sarmale. Eu însă trăiam dorința de a-i spune clipei "oprește-te". Aș fi vrut în starea aceea să trec eu însămi în veșnicie. Exista o disoluție a simțurilor, fără pierderea eului. O plinătate care mă umplea de o fericire nemotivată. "În sine". Cât de sărace, aride, imposibile sunt cuvintele... Ele pot ilustra o trăire, dar în nici un caz n-o pot cuantifica.
Odată cu venirea nopții se instaura, în sfârșit, liniştea. Se termina cu teroarea trântitului ușilor, care îmi fărâmițau nervii (și pe care trebuie să le suport și în prezent). Plutonierul, de obicei, după ce trecea ofițerl de serviciu, dormea demn în picioare. Și-atunci... venea libertatea. O ștergeam furiș printre zăbrele, începând o călătorie la capătul căreia simțeam adierea Domnului. Nu era nici o "fantezie slavă" (Dumnezeu îmi devenise apropiat prin dragostea pe care o simțeam). Uneori ajungeam să-L umanizez, la nivelul meu de vierme. [...]
Atunci, în lungile mele nopți "albe", devenisem un fel de "coardă de arc", cu o luciditate pe care n-avem s-o mai trăiesc niciodată. Călcam parcă numai pe vârfuri și ascutișuri. "Marele-ntuneric" parcă dispăruse, și-n starea aceea de lumină, vorbele își căpătau conținutul lor primordial, sensul lor profund, care se răspundeau în mine ca o mireasmă într-o pădure". Cu fiecare respiraţie parcă, fiecare celulă se "îmbiba" de înțelesul unui cuvânt. O trăire intensă în care te cufundai regăsindu-te.
Miracol pe care l am pierdut. După ieșirea din închisoare, în lumea "liberă", există un asalt perpetuu pentru pierderea eului, pentru dizolvarea lui. Totul concură pentru obținerea acelui efect. Mai ales oamenii. Tovărășia unora poate fi o dovadă a acelui "Cine n-adună cu Mine, risipește".
Acolo, după gratii, cuvintele își regăsiseră o rezonanță primordială. Îmi amintesc de un cântec învățat de la Petruța care, auzit afară nu mi-a spus mare lucru. Acolo însă, acel "busuioc floare cătată, bine mai era odată" avea cu totul alt răsunet. Și ce tremur îmi produceau versurile "sfat mi-a dat frunza de nuc, să iubesc și să mă duc". Nucul era în palmele mele, în nări, în suflet, cu toată amăreala din el.
[...] Evadarea mea preferată era poezia. Ore în șir retrăiam aceeași strofă, o simțeam cu o intensitate greu de exprimat în cuvinte. De fapt cuvântul devenea sunet; o muzică la care până și ultima mea celulă vibra, asemenea clopotului mare de la Putna, când îl atingeam să-i aud cântul. Era o imagine de care mă îmbibam ca de-o mireasmă, o Frumusețe pe care o descopeream mereu, mereu, și care mă cuprindea în totalitate. Auzeam și vedeam cu alți ochi și cu alte urechi. În spatele pleoapelor mele coborâte se aprindea o lumină care mă umplea de fericire.
[...] Dumnezeu nu mi a socotit păcatul de la anchetă, așa încât am rămas încă șapte luni la Uranus, perioadă de intensă trăire spirituală. Probabil că "nacela sufletului" își aruncase balastul care o fixa la sol și pornise liberă spre înălțimi. Era o stare de o asemenea transparență, încât și umbra unui gând putea să o întunece. Da, păcatul e un plumb legat de aripi, iar suferința tăișul care taie sforile. De aceea trebuie iubită.
[...] Și totuși acolo, în celula fără ferestre, cu pereți bleumarin, luminată zi și noapte de același bec, cu ciment pe jos și pereți coșcoviți mirosind a umezeală, am înțeles pentru prima dată că "Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru". Procesul a început, poate nu în modul cel mai firesc, prin ștergere semnificației zgomotelor care veneau din exterior (tramvaiul, vehiculele etc). După un lung "purgatoriu" de autoanaliză, autoexamen, cântărire de sine, autocondamnare, am intrat într-un soi de veșnicie, unde faptele, gesturile, trăirile din trecut căpătau alte dimensiuni. Traversam o perioadă de suferință teribilă pentru tot ce n-ar fi trebuit să fie și o mare părere de rău pentru nerealizarea a ceea ce ar fi fost bine să fie. Poate că așa se întâmplă după moarte, când ți se deschid ochii la o realitate pe care ai ignorat-o și care ți-a mutilat ființa. Atunci e prea târziu. Eu însă speram acel "când voi ieși voi îndrepta tot și nu voi mai face pe nimeni să sufere". (Lucru pe care nu l-am realizat.)
După ce m-am frecat de toate remușcările, asemenea șarpelui care își schimbă pielea ruptă în ascutișul pietrelor, am întrat într-un stadiu de "nepătimire". O liniște plină de bucurie, care mă situa în esenţa lucrurilor și în același timp deasupra lor. Traiam o luminozitate transparentă, în care până și ivirea unui gând umbros era trăită ca un întuneric. [...] Treptat am intrat într-o viață minunată, nevăzută și adevărată. O viață a sufletului, bogată, intensă, o! mult mai intensă decât cea pe care am dus-o ulterior în "lumea exterioară".
Ca într-o oglindă concavă, mă aflam mereu în centru de convergență al razelor. Într-o totală libertate colindam munții și ascultam melodii. Versurile diferiților poeți izvorau din mine, ca o creație proprie, descifram probleme filosofice și, mai ales vorbeam cu Dumnezeu ( nu găsesc alt cuvânt care să exprime profunda comunicare cu El). Între cei patru pereți umezi și negri, cu becul care îți "zgâria" retina, găseam acea bucurie pe care nimeni și nimic nu mi-o putea lua. De fapt avem TOT. Îmi lipsea însă un singur lucru: certitudinea că la ieșire, în "lumea cealaltă", între așa-zișii oameni liberi, această stare o voi mai putea păstra.
Fragmente din "Repetitie la moarte" de Galina Răduleanul
Legaturi:
- O Chilie Athonita: Închisoarea: zborul către îndumnezeire – d-na Galina Răduleanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu