Iată Preotul!

Părintele CIPRIAN MEGA : Gând de iertare

„Când Biserica îl exilează pe cel viu, Hristos iese cu el.” (Berdiaev)

Ieri, s-a împlinit jumătate de an de când am devenit nu doar inadecvat, ci, realmente, indezirabil pentru un sistem care se înverșunează să șteargă amprenta omului viu. Și, cu harul lui Dumnezeu, iată c-am rămas în picioare! Iar ei au rămas cu acuzațiile lor nedrepte și cu ura lor fără sens!

Când societatea devine absurdă, legea aplică sancțiunea fără rest: excluderea.

Există, însă, o libertate pe care nicio autoritate nu o poate anula, anume libertatea de a te raporta la Hristos și de a rămâne fidel vocației tale, chiar când ți se interzice să o trăiești.

Preoția nu e o îndeletnicire, ci o chemare pe care o auzi în adâncul ființei. Ea presupune o cruce, pe care nu ți-o poate lua nimeni! Cam la asta se referea Berdiaev, când spunea că 

„libertatea nu înseamnă putere asupra lumii, ci putere asupra propriei decăderi.”

M-au anchetat. Mi-au suspendat, spun ei, dreptul de a sluji. Apoi, prin documentele lor, m-au ”caterisit”.

Dar nu mi-au putut anula chemarea. Pentru că ea nu vine de la oameni și nu poate fi retrasă prin decizie administrativă. Harul nu ține de un contract! Este suflare! Și atâta timp cât trăiesc în lucrarea Duhului, slujirea mea nu poate fi evacuată. 

„Unde suflă Duhul, nu există reglementare, ci viață. Iar viața scapă oricărei jurisdicții.” (Giorgio Agamben)

Mi s-a cerut să plec din biserica pe care am zidit-o, dar nu poți pleca dintr-un loc pe care l-ai zidit cu rugăciune, jertfă și dragoste. A rămâne nu este un act de sfidare, ci o mărturisire de credință. Biserica nu este un spațiu reglementat, ci o inimă care continuă să bată acolo unde Duhul încă suflă, după cum spunea marele Vasile: 

„Biserica nu se zidește pe litera legii, ci pe lucrarea Duhului”. 

Nu întâmplător insista Zizioulas că 

„ceea ce este adevărat în Biserică nu e instituția, ci comuniunea vie cu Hristos și cu ceilalți.”

L-am iertat pe episcopul care, bolnav de neîncredere și de putere, a făcut din mine o țintă, iar din lucrarea mea – o amenințare. Nu-l judec. Îl privesc ca pe un om copleșit de propriile răni, care, netămăduite, s-au revărsat peste ceilalți. Regret că patimile lui devin durerea Bisericii și – cumplit lucru! – căderea ei din credibilitate.

Am vorbit despre neajunsurile din Episcopia Oradiei pentru că se impunea aflarea unui diagnostic, valabil în prea multe locuri din țară.

De azi înainte, îmi propun să-i ignor.

Să construim ce mai putem, pe ruinele a ceea ce au dărâmat ei!

Iert și complicitatea tăcută a mitropolitului Ardealului, care, deși știa, de multă vreme, toate grozăviile de la Oradea, a ales să-și astupe urechile. Mitropolitul putea opri abuzul, dar a preferat confortul tăcerii. Îl iert nu pentru că tăcerea e dreaptă, ci pentru că răspunsul meu nu poate fi decât pacea.

 „Cel ce înțelege iartă. Cel ce iartă mântuiește”, 

spunea Evdokimov și avea dreptate.

Suferința mea, știu bine, le-a oferit o satisfacție tăcută celor pe care i-am deranjat sau care mă urau. Poate că pentru unii a fost o mulțumire să mă vadă coborât, înlăturat, umilit.

E bine.

Pentru că răutatea celuilalt nu e un motiv să devin mai puțin preot, ci o chemare să fiu, pe mai departe, slujitorul Celui Care mi-a vorbit, cândva, în inimă. Iar eu nu pot rămâne decât ceea ce I-am promis Lui că voi fi!

Dacă El mă cheamă mai aproape, la o înțelegere pe care n-am putut-o pătrunde până acum, îi sunt recunoscător lui Berdiaev, care ne-a avertizat că 

„nimic nu-l apropie mai mult pe om de Dumnezeu decât suferința primită fără ură.”

Am fost întrebat de ce nu răspund cu aceleași arme. Pentru că preoția nu poate fi apărată prin metodele lumii. Dacă aș face asta, aș pierde exact ce mi s-a dat la hirotonie: curăția slujirii.

Puterea creștinului nu e în replică, ci în lumină. De aceea, tot Berdiaev spunea că omul nu este definit de ce i se face, ci de cum răspunde.

Preoția nu este un titlu dobândit odată, ci o devenire continuă. Ea nu se reduce la hirotonie, ci se împlinește în fiecare zi în ascultare, jertfă și înfrângerea egoismului. Este ascultare față de Dumnezeu, Care-ți vorbește tainic, nu față de o administrație, care ignoră taina. Adevărata preoție nu stă în drepturi recunoscute, ci în suferința asumată pentru ceilalți, în iubirea fără măsură, în slujirea fără așteptări în plan social. Și tocmai această devenire nu poate fi nici suspendată, nici anulată de vreo autoritate omenească.

Rămân în biserica pe care am ridicat-o, unde am slujit Liturghia, am rostit rugăciuni, am botezat prunci. Am pomenit părinți, moși și strămoși. Am cununat miri. Am ascultat spovedanii și m-am îndurerat cu durerea celor pe care Hristos mi i-a încredințat. Aceasta nu e doar o clădire. Este un loc unde harul a rodit, nevăzut și tainic, în inimile celor care-au venit însetați.

Polițistul care mă ancheta și care, permanent, a făcut tot posibilul să mă intimideze și să mă jignească - eu n-am avut parte de prezumția de nevinovăție, deși ei știau că sunt nevinovat și că toată înscenarea este absurdă! -, a avut un moment de omenească neliniște. ”Mi-e teamă că mă veți blestema!”, mi-a spus, cumva, speriat de asemenea gând. N-a înțeles nimic! Un preot nu blesteamă, ci binecuvintează. Și pe el l-am iertat și îl binecuvintez! Lucrarea Duhului nu poate fi evacuată doar pentru că cineva – străin de comunitate, străin de lucrarea care s-a făcut aici! - a semnat un ordin.

Suntem în lucrarea Duhului! Și cât timp trăim în ascultarea Lui, nimic nu ne poate scoate din ea.

„Harul nu se retrage după reguli. El rămâne unde este iubire”, 

mărturisea Părintele Florovsky.

Nu-mi doresc să fiu „reabilitat” de un sistem care se îndepărtează de sens, ci vreau să slujesc mai adânc Biserica, mărturisindu-i sobornicitatea.

Nu vreau să mă întorc într-un cadru, ci să merg mai departe în Adevăr. Voi propovădui creștinismul cu și mai multă însuflețire, pentru că mi s-a descoperit nivelul lor precar de înțelegere. Nu am urmă de dispreț, ci spun aceste lucruri din dragoste pentru o Evanghelie pe care ei au uitat-o, în timp ce o invocau.

În ajunul Duminicii Tuturor Sfinților, se cuvine să ne amintim că Dumnezeu nu așteaptă de la noi perfecțiune, ci fidelitate în încercare. Nu cei fără greșeală, ci cei care au iubit până la capăt au fost martorii lui Dumnezeu.

„Calea mântuirii este verticală. Nu urcă, ci coboară în adâncul inimii.”

 Știa atât de bine acest lucru și un comunist excentric precum Kazantzakis.

LEGATURI:

• Părintele Ciprian Mega, un glas care strigă în pustie, a fost caterisit într-un simulacru de proces

Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei : Demonul filozof din iad - Cine ne-a furat inima?

Unde ne este inima? Cine ne-a furat inima?

 Demonul filozof din iad

De șapte ori pe an, un demon face o mare tulburare în tot iadul și nimeni nu-l poate opri. Dintr-o dată începe să-i întrebe  pe toți: 

- Auzi, de ce noi, demonii n-avem inimă? 

- Ce inimă, bă, prostule? Noi suntem spirite! 

- Dar ce, sufletele oamenilor care sunt tot spirituale -nu?! - au inimă de duh, precum și îngerii. N-ai observat că noi, demonii, suntem goi înlăuntru și fără inimă. Nu ți se pare curios chestia asta? 

Mitropolitul Nectarie de Corfu : de la dictatura pandemică la dictatura electronică

De la dictatura pandemică la dictatura electronică

„Abordarea crizei contemporane a persoanei

Epoca noastră este caracterizată de o tranziție dramatică și rapidă de la dictatura sănătății – așa cum a fost stabilită în timpul pandemiei – la o formă de totalitarism electronic, în care persoana umană este amenințată cu depersonalizarea completă.

Acest fenomen nu este pur și simplu politic sau social. Este, în mod fundamental, o problemă teologică profundă. Viața spirituală, libertatea persoanei și capacitatea omului de a trăi în comuniune cu Dumnezeu sunt amenințate de această nouă condiție care, în ciuda pretextelor sale tehnologice, nu este decât o nouă formă de înrobire.

Dictatura sanitară ca pregătire

În timpul pandemiei, a fost impus un regim strict de control, bazat pe iluzia că statul poate garanta sănătatea și salvarea omului prin restricții, interdicții și izolare în masă.

Pentru prima dată în istoria modernă, rânduiala bisericilor, accesul credincioșilor la Sfintele Taine și la viața normală a Bisericii au fost interzise. Persoana, în interiorul bisericii și în afara ei, a fost tratată ca vector periculos, iar societatea a fost transformată într-un loc de supraveghere, neîncredere și izolare.

Această experiență nu a fost temporară. A fost precursoarea unei noi situații: dictatura electronică, unde aceeași logică a supravegherii universale se aplică de acum fiecărui aspect al vieții.

Statul digital și dizolvarea persoanei

Așa-numitul „stat digital” nu vine să servească cetățeanul, ci să-l definească, să-l analizeze, să-l supravegheze și, în cele din urmă, să-l manipuleze. Ființa umană devine un număr, niște date, o statistică. Își pierde chipul. Și acesta este cel mai tragic lucru dintre toate.

Amenințările contemporane la adresa libertății nu se mai limitează la regimurile politice violente, ci penetrează, într-un mod mult mai subtil și universal, în însăși structura existenței umane sub masca confortului, a tehnologiei și a informațiilor, făcând astfel persoana umană previzibilă și controlabilă prin colectarea permanentă a datelor biometrice și psihologice.

Inteligența artificială și algoritmii încearcă să cunoască omul mai bine decât se cunoaște el însuși pe sine. Este vorba despre un „control al lăuntrului”, unde liberul arbitru este anulat nu prin constrângere, ci prin programare și sugestie.

Viziunea ortodoxă asupra persoanei

Teologia ortodoxă, însă, concepe persoana nu ca o unitate biologică sau socială, ci ca o existență irepetabilă. Sfântul Grigorie Teologul scrie: „ ceea ce se unește cu Dumnezeu, aceasta este persoana”.

Adică, persoana nu este ceva fizic sau psihologic, ci se revelează în relația liberă cu Dumnezeu. Omul devine persoană când este „în comuniune”, când transcende firea lui prin relație, iubire și libertate.

Biserica este chemată astăzi să apere această libertate. Căci, după cum subliniază Sfântul Atanasie cel Mare: „Dumnezeu nu l-a creat pe om rob, ci liber”; iar Sfântul Maxim Mărturisitorul adaugă: „Libertatea persoanei este lucrarea poruncii dumnezeiești în lume”.

Când omul își pierde posibilitatea de a alege, de a mărturisi, de a trăi conform conștiinței sale, atunci nu numai libertatea sa politică este amenințată, ci și mântuirea.

Libertatea teologică și rezistența spirituală

Libertatea teologică nu este un concept abstract. Este modalitatea în care omul participă la taina îndumnezeirii.

Gestionarea impersonală, de masă, digitală a ființelor umane este străină de acest concept. Căci Dumnezeu nu salvează „grupuri” sau „ansambluri”, ci persoane; nu se adresează numerelor, ci numelor.

Hristos Însuși spune: „Eu sunt păstorul cel bun și îmi cunosc oile și oile Mele Mă cunosc pe Mine” (cf. Ioan 10:14). Această cunoaștere este relație, este recunoaștere, este iubire personală.

În opoziție, totalitarismul – fie că este sanitar sau digital – urmărește să dizolve această relație. Când individul este tratat ca o componentă mecanică a unui sistem, atunci viața lui spirituală se atrofiază, conștiința lui este manipulată și libertatea lui este anulată. Vocea profetică a Părinților avertizează: „Adevărul nu poate fi împăcat cu minciuna, nici libertatea cu constrângerea” (Sf. Iustin Popovici).

Societatea de control și mecanismele ei

Sociologia puterii și controlului, care s-a dezvoltat în mod deosebit, arată că fiecare sistem social formează mecanisme de putere care penetrează trupul și mintea omului.

Totuși, spre deosebire de epocile anterioare, astăzi controlul nu se exercită în mod principal prin violență fizică, ci prin mijloace invizibile și tehnologice, care îl fac pe cetățean transparent față de Stat, dar, în același timp, invizibil ca persoană. „Gestionarea populației” devine un obiectiv central, care nu este în serviciul omului.

Controlul de astăzi a trecut la un nivel în care este încorporat în interiorul individului însuși. Omul învață să se controleze pe sine în funcție de injoncțiunile sistemului, fără constrângeri exterioare.

Dar creștinismul cheamă pe om nu la autocenzură, ci la pocăință; nu la conformare, ci la transfigurare; nu la ascultarea mecanică, ci la comuniunea de bunăvoie cu voia lui Dumnezeu.

Misiunea Bisericii în fața totalitarismului digital

Biserica este datoare să păstreze libertatea membrilor săi. Nu este posibil ca ea să accepte impunerea universală a înregistrării digitale, care unifică toate datele personale într-o singură schemă digitală.

Nu este posibil ca ea să accepte ca puterea statală să cunoască în același timp contul bancar, starea medicală, statutul fiscal și identitatea religioasă a fiecărui cetățean - și, în consecință, să-i poată reglementa viața. Acesta nu este doar progres tehnologic. Este abolirea autonomiei personale, a liberului arbitru și a identității spirituale.

Democrația, ca sistem de guvernare bazat pe libertatea și egalitatea oamenilor, a început deja să cedeze locul său formelor de totalitarism soft sau dur, deoarece controlul efectiv și responsabilitatea celor ce guvernează sunt acum absente.

Deciziile sunt luate fără un dialog substanțial cu societatea; legile sunt impuse fără respect pentru conștiința cetățenilor; iar Biserica este tratată nu ca Trupul lui Hristos, ci ca un organism supus protocolului de stat.

Chemarea la rezistență spirituală

Biserica nu poate rămâne tăcută în fața transformării omului în număr. Ea nu are dreptul de a face compromisuri cu un sistem care, invocând progresul, desființează libertatea, urmărește și înregistrează persoana și îi deconstruiește, îi surpă ființa duhovnicească.

Nici nu se poate supune logicii tehnocratice care îl alungă pe Dumnezeu din viața publică. Scriptura ne avertizează: „în zilele din urmă vor veni vremuri grele” (2 Tim. 3:1). Acest timp nu este viitor; el este prezent. Și cere ca Biserica să se înfățișeze nu ca un observator al istoriei, ci ca păzitoare a adevărului și a libertății.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că Biserica este „spitalul comun” al sufletelor, dar și al societăților. Societatea de astăzi este bolnavă; iar boala sa este existențială și duhovnicească.

[Societatea] este condusă către o formă de nihilism global, în care tehnologia înlocuiește moralitatea, iar informația înlocuiește înțelepciunea și credința.

În acest mediu, Biserica este chemată să aducă aminte că nu există societate adevărată fără Dumnezeu; și că orice impunere care îl privează pe om de relația sa personală cu Creatorul este distructivă spiritual.

Normalizare versus sfințenie

Sociologia controlului evidențiază funcționarea „normalizării”; adică impunerea unor reguli de comportament care îl fac pe om consumabil și previzibil.

Dar Biserica propune un alt mod de viață: libertatea Duhului, înfrânarea ascetică față de nivelare, sfințenia ca transcendență a oricărei conformități exterioare. Opoziţia este radicală; nu este o chestiune de alegere administrativă, ci de luptă duhovnicească.

Concluzie: Timpul trezviei și al mărturisirii

Ca episcop al Bisericii, consider că este responsabilitatea mea nu numai să observ, ci și să iau atitudine.

Nu putem accepta transformarea persoanei în număr, înregistrarea sa digitală universală și supunerea ei injoncțiunilor unui sistem concentrațional inuman care nu-L cunoaște pe Dumnezeu și îl asuprește pe om. Sfânta Scriptură ne avertizează: „vor veni vremuri grele” (2 Tim. 3:1). Nu este posibil să taci în fața începutului durerilor.

Biserica este chemată să fie o Arcă a libertății, un loc de rezistență în fața nivelării persoanei și, prin extensie, a societății. [Este chemată] să reafirme din nou valoarea omului ca chip al lui Dumnezeu, să protejeze sfințenia libertății omului și să reamintească tuturor că mântuirea nu trece prin algoritmi și învățare automată, ci prin comuniunea în Hristos.

Acum este timpul trezviei. Este timpul mărturisirii."

Sursa: Traducere din franceză după articolul din Orthodoxie.com, Métropolite Nectaire de Corfou : «De la dictature de la pandémie à la dictature électronique»

Sursa în limba greaca: Από την Δικτατορία της Πανδημίας στην Ηλεκτρονική Δικτατορία

Ierom. Agapie Corbu - Însemnări din Postul Mare. Duminicile Triodului formează un chiasm cu Duminicile din perioada Penticostarului, punctul central fiind Duminica Învierii

De mulți ani observ simetria perfectă a dispunerii duminicilor ciclului mistagogic Pascal în raport cu Duminica Învierii. Este vorba de un chiasm, adică de o dispunere a ideilor într-o formă concentrică bazată pe paralelismul membrelor și pe un punct central în jurul cărora elementele paralele pivotează. Chiasmul oferă posibilitatea unei analize sincronice, dar și diacritice.

De obicei, interpretarea duminicilor din Triod este făcută sincronic, fiecare fiind privită doar ca o etapă în pregătirea pentru Ziua Învierii. Din perspectiva structurii chiastice a perioadei mistagogice pascale, sensurile se întrepătrund și se luminează reciproc, sincronic și diaconic, indiferent de momentul istoric în care s-au produs: trecut, prezent sau viitorul eshatologic. Ceea ce unește și dă sens tuturor acestor registre temporale este evenimentul unic al Învierii Domnului.

Astfel, vom citi concentric și simultan atât Postul Mare cât și perioada Penticostarului, fiecare explicându-se foarte bine prin cealaltă și prin punctul central, Duminica Învierii:

1. Duminica Înfricoșatei Judecăți

    2. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

        3. Duminica Ortodoxiei

            4. Duminica Sfântului Grigorie Palama

                5. Duminica Sfintei Cruci

                    6. Duminica Sfântului Ioan Scararul

                        7. Duminica Sfintei Maria Egipteanca

                            8. Duminica Stâlpărilor

                                DUMINICA ÎNVIERII

                            8'. Duminica Sfântului Apostol Toma

                        7'. Duminica Sfintelor Femei Mironosițe

                    6'. Duminica Slăbănogului

                5'. Duminica Samarinencei

            4'. Duminica Orbului

        3'. Duminica Sinodului I Ecumenic

    2'. Duminica Cincizecimii

1'. Duminica Tuturor Sfinților

Simetria e perfectă, un chiasm clasic, ca în textele biblice și patristice (rugăciuni, imnografie). Așadar, numărătoarea începe de la extremități spre centru, rezultând opt perechi: 1-1; 2-2' ș.a.m.d., toate unite prin Duminica Învierii, care dă direcția interpretării fiecăreia în parte și a tuturor împreună. 

*

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți devine, în lumina Învierii, sinaxa Tuturor Sfinților care au împlinit cuvântul lui Iisus. Duminica Izgonirii din Rai, adică a păcatului și a pierderii Sfântul Duh de către Adam, devine, prin Înviere, Duminica Pogorârii Sfântul Duh.

*

Săptămâna "brânzei", ca dezlegare parțială la anumite bucate de dulce, este o imagine a vieții încă nedesăvârșite din rai a lui Adam și a Evei. Acestei perioade paradisiace, întrerupte brusc prin neascultare, îi corespunde, potrivit structurii de mai sus, săptămâna dintre Cincizecime și Duminica Tuturor Sfinților. În această ultimă săptămână, adevărata icoană a eshatonului, dezlegarea este la toate felurile de bucate, arătând într-un mod foarte concret un înțeles teologic de mare subțirime: starea eshatologică dobândită prin Învierea lui Iisus Hristos trăită acum în arvuna, este superioară stării paradisiace a lui Adam de dinainte de cădere. 

*

Purtată de cele două aripi ale acestei perioade unite în Duminica Sfintei Învieri, mintea contemplă înțelesuri teologie neașteptate, care dau tâlc și rost fiecărui detaliu al vieții noastre bisericești. Până și dieta, adaptată fiecărei perioade în parte, este un reflex al Evangheliei, al teologiei și al Filocaliei. 

*

[...] Săptămâna aceasta, inaugurată de Cincizecime, este icoana eshatonului, împlinire a întregii iconomii dumnezeiești, al cărei pivot e Învierea. Este chipul ospățului eshatologic, imagine a nunții fiului de împărat (cf. Mt. 22, 12-14) : cel ajuns aici fără straie de sărbătoare este aruncat afară. Straiele de nuntă, straiele de sărbătoare, straiele de veselie luminată, pe care ni le vom țese în toate aceste 16 săptămâni, începând de azi, sunt veșmântul nostru (cf. Mt. 22, 1-14) pentru ospățul nunții Mirelui cu Mireasă. (cf. Apocalipsa. 19, 9; 22, 17).

Sfântul Dumitru Stăniloae: Mântuirea este creșterea nesfârșită și viața nesfârșită în iubire

Sărbătoare s-ar putea să fie și un fel de timp al luminii. Este plină de lumină. Nu poți să ți-o închipui altfel decât ca plină de o lumină spirituală. Parcă celelalte zile sunt zile mai închise, mai întunecate. Aceasta, chiar dacă nu e soare, totuși parcă are o lumină în ea. Este un sens în ea : sensul veșniciei. Așa cred că este. Fără Dumnezeu și fără nădejdea Veșniciei cred că nu e sărbătoare. Prin sărbătoare depășesc timpul. Parcă sunt lansat, sunt ridicat în eternitate. Parcă nu mai trece niciodată. Și aceasta o trăim cu deosebire când ne rugăm și când ne ducem la slujbă, la Sfânta Liturghie. Atunci parcă trăim ieșiți din temporalitate, și parcă ne-am  uitat grijile. Oamenii se îmbracă altfel de sărbătoare. Când îl vezi pe un om cu hainele lui de peste o săptămână, îți pare că e un om cam aiurit. Lumea râde de el : "uite-l și pe el îmbrăcat așa...", "uite că nu merge la  biserică!". Toți trebuie să se îmbrace în haine curate, în haine de  lumină. Parcă e un fel de simbol al luminii în care vom trăi în Veșnicie. De  aceea, este o strânsă legătură între sărbătoare și Veșnicie. În sărbători parcă trăim mai mult prezența Veșniciei, aicea în timp, decât altfel. 

- Atunci Viața aceasta, Veșnică, se manifestă în mod deosebit în sfinți. 

- Da, în sfinți, ei trăiesc în mod deosebit aceasta. Si bunătatea lor se arată și în lumina feței lor. Bunătatea este legată și de lumină. Omul egoist e un om care are și ceva întunecat pe fața lui, are și ceva închis. E o închidere în el. Nu e o închidere luminoasă - că e și o închidere luminoasă, în care omul se analizează, se aprofundează. E o închidere în lucruri mărunte, în grij mărunte, în  forme de lăcomii ale lumii, în forme de satisfacere inferioare. Acest om simți că se închide în el. Vrea să te aibă și pe tine - că  niciun om nu poate să fie fără altul-, dar vrea să te aibă pe tine pentru a te exploata pe tine. Nu poate fără tine. Si în asta se arată că omul nu poate fi fără altul. Pe când omul deschis altuia, cu faptele lui bune, cu gândurile lui bune, cu voința lui de a se comunica, e un om luminos. Comunicabilitatea este și ceva luminos în om. Si asta nu se sfârșește, cum nu se sfârșește nici cealaltă. Si închiderea în egoism, în lăcomia egoistă, în mândria de a fi eu cineva, nici asta nu se sfârșește. Încât veșnicia e legată cumva de om. Dar omul înaintează în ea, sporește în ea, pe când  Dumnezeu o are, o are din veci în El. Și trebuie să fie un izvor al ei. Nu poate să nu aibă originea undeva.

Părintele Ciprian Mega, un glas care strigă în pustie, a fost caterisit într-un simulacru de proces

 

"Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conștiința mea în Duhul Sfânt că mare îmi este întristarea și necurmată durerea inimii" (Romani 9, 1-2) 

Dedicăm această postare Părintelui Ciprian Mega, vrednic de mărturisire, care, asemenea Sf. Ap. Pavel preferă să se facă anatema pentru neamul său ceresc (cf. Romani 9, 3), văzând "urâciunea pustiirii [...] stând în locul cel sfânt" (Matei 24, 15). Spunem "anatema",  pentru că, de fapt,  joi, 29 aprilie 2025, a fost caterisit (oprit de la slujire) printr-un simulacru de proces ce a avut loc la Centrul Eparhial din Oradea. Trecând peste "detaliul" că au judecat un preot a cărui Carte Canonică nu este în posesia episcopului Sofronie, așa cum cere Regulamentul BOR și disciplina canonică, acuzațiile sunt incompatibile cu bunul simț. Asupra lor nu vom poposi, căci se pot înțelege din cuvântul pe care l-a rostit Părintele Ciprian Mega înaintea procesului și din câteva pagini ale acestui dosar, pe care le publicăm mai jos: 

Sfântul Dumitru Stăniloae - prefață la "Epifania" lui Daniel Turcea - iubirea face cuvintele vase, iar miezul cuvântului este uimirea

O poezie de fidelă redare și de profundă trăire mistică 

a învãţăturii creștine ortodoxe

Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE

    Lucia Turcea, talentată pictoriţă bisericească, mi-a adus pe 17 august 1991 un volum inedit de poezii și de cugetări ale fratelui ei, Daniel Turcea, care m-au copleșit prin fidelitatea conţinutului lor teologic ortodox, trăit însă cu o mare căldură interioară și cu o pătrundere uimitoare în adâncimea Tainei lui Dumnezeu, văzut ca lumină și ca iubire nesfârșită în El Însuși – ca Treime – și în prezenţa Fiului lui Dumnezeu, Cel întrupat și neîncetat lucrător în cei ce cred în starea Lui de jertfă, deci de extremă iubire spre eternitatea comuniunii lor cu El. 

Au fost deshumate moaştele Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie la Mănăstirea Sihăstria

Doxologia: Mănăstirea Sihăstria: au fost deshumate moaştele Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie

Astăzi, 28 aprilie 2025, la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț, a fost împlinită rânduiala de deshumare a osemintelor Sfinților Cuvioși Paisie Olaru și Cleopa Ilie, ca etapă importantă în procesul de proclamare a canonizării lor.

Cunoașterea științifică și cunoașterea duhovnicească: între rațiune și vedere

„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8)

Între marile frământări ale lumii contemporane se află și tensiunea – adesea tăcută, alteori declarată – dintre cunoașterea științifică și cunoașterea duhovnicească. Într-un univers în care rațiunea este adesea proclamată ca singura instanță validă a adevărului, iar știința ca singura cale legitimă spre realitate, se cuvine să ne întrebăm: există o altă formă de cunoaștere, mai adâncă, care nu se opune rațiunii, dar o depășește? Și dacă da, care este locul ei în viața omului, în viața Bisericii, în destinul cunoașterii?

Hristos a înviat! Lumina ce se actualizează în comuniune

HRISTOS A ÎNVIAT ! 

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. (Ioan 1, 1-14)

Părinții ortodocși, cum au fost Sfinții Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Serafim din Sarov, au vorbit despre această experiență pe care au recunoscut-o ca fiind cea a Duhului Sfânt. Această comuniune este o lu­crare a Duhului. El ne leagă de Hristos și de ceilalți și, legându-ne astfel, ne face să iradiem. A fi legați de altul înseamnă a avea comuniune, și a avea comuniune înseamnă a comunica lumină. Fiecare are o lumină, dar această lumină se actualizează numai în comunicare. De aceea, Dumnezeul Treime este comparat cu un sfeșnic cu trei brațe.

În fiecare om este o lumină. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alții. Fiecare se umple de lumina celuilalt. Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea recipro­că, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalți, avem totul. Pe Dumnezeu Îl avem în ceilalți și Îl avem în El Însuși. Pustnicii Îl cunosc pe Dumnezeu ca lumină în iubirea Sa; și sunt plini de iubire pentru toți oamenii și pentru toate făpturile; chiar dacă nu văd alți oameni, ei se roagă pentru ei și primesc luminarea în rugăciunea lor pentru lume.

Această lumină e sensul inepuizabil al existenței înrădăcinate în Dumnezeu. Sunt lucruri negrăite... Dar cei care trăiesc această experiență sunt nerăbdători să o împărtă­șească. Viețile sfinților ne arată făpturi de lumină: făptura dezvoltată duhovnicește e un om adevărat, de un farmec, de o frumusețe, de o armonie extraordinară; sfinții sunt de o blândețe și o delicatețe nespusă. Avem nevoie să cu­noaștem viața unor astfel de făpturi, pentru a ști ce cale trebuie să urmăm. Scopul rugăciunii este acela de a deveni sfinți în unire cu Dumnezeu.

Sursa: Doxologia - Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Editura Deisis, pp. 207-208

O Catedrală din Cuvinte: Ordinea Nevăzută a Imnului Acatist

Anul liturgic este presărat cu momente de profundă reflecție teologică, în care slujbele Bisericii devin nu doar prilej de rugăciune, ci și o cale spre înțelegerea tainică a moștenirii ortodoxe. Printre acestea, Sâmbăta Acatistului, aflată anul acesta în proximitatea praznicului Buneivestiri, ne oferă ocazia de a ne apropia de una dintre cele mai desăvârșite creații ale imnografiei bizantine: Imnul Acatist. Adesea rostit în biserici sau în evlavia personală, acest imn este mult mai mult decât o simplă succesiune de condace și icoase; el ascunde o arhitectură teologică precisă, în care fiecare element își are locul său rânduit cu înțelepciune.

Îmbinând armonios dogma, poezia și simbolismul numeric, Acatistul nu este doar un imn de laudă adus Maicii Domnului, ci și o mărturie liturgică a tainei Întrupării. Precum o catedrală alcătuită din piatră și lumină, el este construit din cuvinte așezate cu o rânduială desăvârșită, fiecare detaliu având un sens anume în economia textului, asemenea unui mozaic în care fiecare piesă contribuie la descoperirea frumuseții celei nevăzute. Cu toate acestea, frumusețea sa interioară rămâne adesea ascunsă, estompată de obișnuința recitării, iar structura sa numerică și simbolică trece neobservată. Însă dacă ne oprim și îl cercetăm mai atent, vom descoperi în el aceeași armonie care stă la temelia întregii rânduieli liturgice a Bisericii – o armonie care nu este doar artistică, ci revelatoare, căci frumusețea în Ortodoxie nu este decorativă, ci îndrumătoare spre adevăr.

De aceea scopul acestui studiu este de a explora Acatistul nu doar ca pe un text de evlavie, ci ca pe o alcătuire teologică riguroasă, în care fiecare vers reflectă o viziune profundă asupra mântuirii. Printr-o privire atentă asupra acestei structuri, vom încerca să descoperim ordinea nevăzută care se ascunde în spatele cuvintelor, redescoperind astfel uimirea în fața uneia dintre cele mai rafinate opere imnografice ale Bisericii.

Gherontissa Filotheia despre Sfânta Gavrilia: lucrarea ei misionară era să urmeze Evanghelia

Gherontissa Filotheia - Despre Sfânta Gavrilia, asceta iubirii

Maica Gavrilia - cum foarte frumos o descrie Părintele nostru într-o carte scrisă de noi, despre ceea ce am trăit lângă ea-, era maica bucuriei. Ea a reprezentat o foarte importantă etapă din viața mea. Nu am reușit să o întâlnesc decât de câteva ori, dar a fost prima monahie pe care am întâlnit-o în viața mea. Fața ei era luminată. De la bucuria pe care ea o emana, îi strălucea fața. De aceea, când am cunoscut-o, chiar dacă avea 91 de ani, chipul ei era foarte limpede, foarte strălucitor, ca al unui copil. Cu adevărat ca al unui copil, într-un trup aplecat, datorită vârstei. Dar ea răspândea atâta bucurie și curăție, cu adevărat de invidiat! Îmi amintesc că m-am gândit atunci, când ea avea 91 de ani și eu 19: „Dacă așa e monahismul, acesta e binecuvântare și adevărata frumusețe.” Aceasta a fost prima imagine a ei care mi-a rămas vie.

Ea era o persoană deschisă. Viața ei a fost o adevărată misiune - și înainte de a deveni monahie, și după. Ea studiase reflexologia în Anglia și avea o slujbă foarte bună. Aici, în Grecia, ea avea un cabinet bun în Kolonaki. Ajuta oamenii, mergea la biserică, iubea slujbele, făcea milostenie, era o persoană virtuoasă. Obișnuia să spună că de câte ori se întâmpla să intre într-o biserică în timpul slujbei, mereu se întâmpla să audă această pericopă: „Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor... după aceea, vino şi urmează-Mi.” (cf. Matei 19, 21) Așa că ea spus: „Bine! Nu voi ține nimic pentru mine, și le voi da tot ceea ce am.”

Când mama ei încă trăia, ea a păstrat strictul necesar. Dar, după un vis ce l-a avut, și-a dat seama că nici pe acestea nu ar trebui să le păstreze. După ce a murit mama ei, fiind cu totul liberă, le-a vândut pe toate. Nu îi mai rămăsese nimic, absolut nimic! Și-a păstrat doar cardul de asigurare medicală, pe care-l au toate monahiile, și o valiză care avea Biblia înauntru. Nimic altceva! Și a făcut aceasta intenționat, pentru a urma Evangheliei. Aceasta a fost prima ei lucrare misionară: să urmeze Evanghelia! Adică, să nu țină nimic pentru sine, și, oriunde ar duce-o Hristos, să se lase în voia Lui. După cum spunea: „Ascult de voia lui Hristos.” Și dacă cineva îi spunea: „Mergem în Germania?”, ea zicea: „Să mergem, da!” Obișnuia să spună: „Lasă-l pe Domnul să schimbe da-ul tău într-un nu.” Dacă era bine pentru ea și pentru persoana care a invitat-o, mergea. Dar, dacă nu era, ceea ce se întâmpla de obicei, era că i se spunea în ultimul moment că a avut loc o schimbare de planuri și nu mai era nevoie ca ea să meargă. Așa că ea nu avea nicio grijă, nicio anxietate, nicio îngrijorare. 

Viața și Paraclisul Cuvioasei, și de Dumnezeu purtătoare, Maicii Gavrilia Papaianis (+ 28 martie)

Viața Cuvioasei Gavrilia Papaianis 

Gherontissa Gavrilia s-a născut în Constantinopol (sau Istanbul) cu peste o sută de ani în urmă, pe 2/15 octombrie 1897, din Elias și Victoria Papaianni, ca al patrulea și cel din urmă copil al familiei, cel mai iubit (Alexandros, fratele ei, fiind primul, iar surorile ei Vasiliki și Pavelina - al doilea, respectiv al treilea).

A crescut în oraș până ce familia s-a mutat la Tesalonic, în 1923. A plecat în Anglia în 1938 și a rămas acolo pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial. S-a pregătit pentru a fi ortoped și psihoterapeut. În Anglia, pentru serviciile aduse în război și după, i s-a oferit să devină cetățean britanic, însă ea a refuzat politicos.

În 1945, s-a întors în Grecia, unde a lucrat cu Friends Refugee Mission și American Farm School în Thessalonic, în primii ani de după război. Mai târziu, și-a deschis propriul cabinet medical în Atena, unde a lucrat până în 1954. În luna martie a acelui an, mama ei a murit. După acest eveniment dureros, și-a închis cabinetul, şi-a dăruit toţi banii şi toate bunurile celor săraci, hotărâtă să vieţuiască în sărăcie desăvârşită şi, cu toate că avea deja aproape şaizeci de ani, s-a îndreptat spre India doar cu haină pe ea şi cu o Scriptură. A început să le slujească leproşilor şi săracilor din spitale şi aşramuri.

După cinci ani petrecuţi în India, a trăit ca pustnică unsprezece luni în Himalaya.

În 1959, intra în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Bethania (Palestina). Patru ani mai târziu a primit schima mică prin Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, la Peştera Sfântului Antonie.

În cele două decenii ce vor urma, Maica va alterna tăcerea din mănăstire cu un an de slujire misionară în Africa Răsăriteană şi cu alţi trei ani înapoi în India, la Uttar Prades, alături de Arhimandritul Lazăr (Moore). Părintele Sofronie de la Essex a rugat-o, tot în această perioadă, să primească stăreţia mănăstirii de maici (de la Essex), dar ea n-a acceptat – a fost una din puţinele dăţi când n-a primit chemările la slujire care o trăgeau, de fiecare dată, departe de tăcerea şi însingurarea mult-iubită.

Cei din urmă treisprezece ani de viaţă i-a petrecut în Grecia natală, mai întâi într-un mic apartament din Atena, apoi într-o sihăstrie pe care a întemeiat-o în insula Leros. Acolo a primit în 1991 schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit Sfânta Ana-Mică, şi a trecut la Domnul în anul următor, la data de 28 martie.

Sursa: Doxologia, Viața Maicii Gavrilia Papaiannis

***

În cele ce urmează vă oferim o traducere a Paraclisului său, alcătuit de Mitropolitul Rodosului, pe care am primit-o spre publicare. Mulţumim pe această cale traducătorilor și nădăjduim că rugaciunile Sfintei să fie de folos tuturor! 

Schiarhimandritul Iliy Nozdrin a trecut la Domnul

• A trecut la Domnul, Schiarhimandritul Iliy (Nozdrin), duhovnicul Patriarhului Kiril

La miezul nopții din 15 martie 2025, la vârsta de 94 de ani, s-a mutat la Domnul schiarchimandritul Iliy Nozdrin (Старец Илий Ноздрин).

Slujba de înmormântare a părintelui Iliy va avea loc pe 18 martie la Mănăstirea Optina.

"Amalfion, o prezență benedictină în Muntele Athos"

Vă prezentăm un documentar în limba franceză, cu subtitrare în limbile engleză, italiană, rusă și ucraineană, realizat de Alexey Vozniuk în Muntele Athos. Este vorba despre un reportaj în care se scoate la iveală istoria unei mănăstiri întemeiate în Sfântul Munte Athos de către călugări veniți din regiunea Amalfi, din sudul Italiei, în perioada de dinaintea Schismei de la 1054, și care aveau o rânduială după cea întemeiată de Sfântul Benedict din Nursia - pomenit și în Biserica Ortodoxă pe 14 martie, ziua lui de săvârșire din anul 543, la  Monte Cassino în Italia.

În cele ce urmează vom traduce o parte din acest documentar în limba română, încercând să surprindem aspectele cele mai importante ale pelerinajul în Muntele Athos în căutarea pe care a întreprins-o echipa ce a plecat din Franța.

Duminica Ortodoxiei. Oameni-sfinți-icoane

Sensurile duhovnicești ale Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, merinde pentru Postul Mare

Se apropie Postul Mare, acel timp binecuvântat de pocăință și nevoință, în care întreaga Biserică se roagă împreună cu Sfântul Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele...". Această rugăciune ne devine însoțitoare în călătoria duhovnicească a postului, condensând practic întreg duhul postului. Însă, pentru o înțelegere mai adâncă, vom avea o abordare puțin diferită, luând fiecare cerere în parte, dar nu așa cum o auzim în română, ci cum sună în originalul grecesc, încercând să descoperim bogăția sensurilor ascunse în fiecare cuvânt:

Κύριε καὶ Δέσποτα τῆς ζωῆς μου, πνεῦμα ἀργίας, περιεργίας, φιλαρχίας, καὶ ἀργολογίας μή μοι δῷς. 

Πνεῦμα δὲ σωφροσύνης, ταπεινοφροσύνης, ὑπομονῆς καὶ ἀγάπης χάρισαί μοι τῷ σῷ δούλῳ. 

Ναί, Κύριε Βασιλεῦ, δός μοι τοῦ ὁρᾶν τὰ ἐμά πταίσματα, καὶ μὴ κατακρίνειν τὸν ἀδελφόν μου, ὅτι εὐλογητὸς εἶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν.

O traducere mai fidelă:

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul nelucrării, al iscodirii, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. 

Iar duhul întregii-înțelepciuni, al smeritei cugetări, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. 

Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Arhim. Zaharia - la Judecata de Apoi glasul Domnului va fi auzit de unii din lăuntrul inimii lor, iar de alții din afara ei

Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu în inimă

"Ascultă fiică și vezi și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumusețea ta"

Lepădându-se de toate și necăutând nimic din cele pe care le oferă lumea aceasta, Preasfânta Fecioară a izbutit să deosebească din vacarmul acestei lumi singurul glas vrednic de luat în seamă, "glasul de vânt subțire" (3 Rg. 19, 12) al Domnului în inima sa, și a plecat urechea ca să-l asculte. A făcut tot ce i-a stat în putință pentru a îmbrățișa voia cea dumnezeiască și mântuitoare "întru care este viața". (cf. Ps. 29, 5)

Cuvântul lui Dumnezeu răsună în inimile credincioșilor. În cazul Maicii Domnului și al sfinților, cuvântul Său răsună în întreaga lor ființă. La Judecata de Apoi, cei ce vor sta de-a dreapta Domnului Îi vor auzi glasul înlăuntrul lor zicându-le: "Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii" (Mt. 25, 34); în vreme ce aceia care vor ședea de-a stânga Lui Îi vor auzi glasul din afară, ca pe ceva exterior și străin lor: "Duceți-vă de la Mine..." (Mt. 25, 41). Puțini sunt cei ce pot să audă glasul lui Dumnezeu cu limpezime în inima lor. Însă Domnul îi vorbește neîncetat omului fie prin mijlocirea Scripturii, fie prin cântările Bisericii, fie prin cuvintele sfinților, ba chiar și prin mijlocirea lumii zidite. Este într-adevăr un lucru măreț atunci când omul dobândește o inimă simțitoare, un vas ce poate primi nemijlocit cuvântul lui Dumnezeu.

Monahul învață să audă primul cuvânt al Starețului său cu inima, nu doar cu urechile. El prinde acel cuvânt, îl închide în inimă ca pe o comoară și nu îi zădărnicește puterea adăugându-i un alt cuvânt izvodit de mintea lui. Mai apoi, el împlinește cuvântul cu mare grijă si credința, socotindu-l a fi însăși expresia voii lui Dumnezeu. Astfel, monahul își ascute auzul lăuntric pentru a putea percepe "glasul de vânt subțire" și graiurile neobișnuite ale Duhului. O astfel de educație a firii omului nu o putem afla în școlile acestei lumi, ci doar în cultura minunată a ascultării.

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu și Maica Vieții

Fiul risipitor și iubirea negrăită a Tatălui

Pilda Fiului risipitor (Luca 15, 11-32) este, în esență, o descoperire a inimii părintești a lui Dumnezeu, mai mult decât o poveste despre căderile și ridicările omului. Deși protagoniștii sunt cei doi fii, adevăratul centru al pildei rămâne Tatăl cel iubitor, Care nu judecă după măsura dreptății omenești, ci după prisosința milei și a iubirii.

Însă, pentru a înțelege cu adevărat greutatea pildei, trebuie să vedem și cum erau percepute lucrurile de către un evreu din vremea Mântuitorului. Sunt detalii care nouă, astăzi, ne scapă, dar care, pentru ascultătorii de atunci, erau de-a dreptul șocante.

Pictorul iconar Marius Isbășoiu despre icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț și câteva tropare inedite închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț este o icoană făcătoare de minuni care a fost dăruită domnitorului Alexandru cel Bun de către Împăratul Bizanțului Ioan al VIII-lea Paleologul în anul 1429. O altă tradiție îl menționează pe Manuel al II-lea Paleologul ca fiind cel care a dăruit icoana în semn de recunoștință Voievodatului Moldovei. Este considerată cea mai frumoasă și cea mai veche icoană datată de tip Hodighitria din România.

Sonia Șatalova despre cunoașterea de sine, talanți, genialitate, oameni și Dumnezeu

A se cunoaște pe sine – greu 

Filosoful grec Thales avea dreptate când afirma dificultatea cunoașterii de sine. Într-adevăr, aceasta este grea, adică cere un efort mare, și împovărătoare, pentru că deseori se nasc sentimente și gânduri neplăcute. Cunoașterea de sine cere mult curaj. 

Dar ce înseamnă a te cunoaște pe tine însuți? De obicei, se crede că aceasta înseamnă a-ți cunoaște bine caracterul, gusturile, reacțiile, capacitățile… Aceasta, desigur, este adevărat, dar reprezintă doar nivelul cel mai de suprafață, cel mai simplu al cunoașterii de sine! Să ne gândim: omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar a te cunoaște pe tine însuți înseamnă a cunoaște acest chip, a căuta în tine asemănarea cu El! Aici nu există sfârșit sau margini, dacă te apropii cu teamă cuvenită și te călăuzești prin rugăciune. 

Mai mult. Din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte de grecii antici, era cunoscută legea „Macrocosmosul în microcosmos.” În om este cuprins întregul univers, cu toate nivelurile și legile sale. Cunoscându-te pe tine – cunoști universul – o cunoaștere fără margini. Perspectiva este colosală. 

Viața celui între sfinți Cuviosului Părintelui nostru Evmenie cel nou, scrisă de Mitropolitul de Morfou, Neofit

Frații mei, îngrijiți-vă și voi de dorințele voastre. Priviți-le cu atenție, ca să fie după voia lui Dumnezeu, luptând totodată împotriva celor păcătoase și pătimașe. Nu vă îndreptățiți patimile, ci luptați împotriva lor cu atotputernicul nume al lui Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă! Acoperă-ne! Mântuiește-ne!” „Sfinte al lui Dumnezeu Evmenie, ajută-mă!”. Așa se schimbă omul: cu mijlocirile sfinților, cu rugăciune stăruitoare, cu luptă duhovnicească neîncetată, cu pocăința care atrage Harul mântuitor al lui Dumnezeu.

Viața celui între sfinți Cuviosului Părintelui nostru Evmenie cel nou,

scrisă de Mitropolitul de Morfou, Neofit

„Binecuvântează, Stăpâne!

Sonia Șatalova: "Amintirea unei morți clinice, trăită curând după naștere"

Amintirea unei morți clinice, trăită curând după naștere

Scriu totul așa cum a fost, așa cum îmi amintesc. Sunt neliniștită și strig, dar nu plâng și nu mă ascund. Mamă, nu te supăra că mă port astfel, dar altfel nu pot scrie…

Întâi a fost durerea. A cuprins dintr-odată tot trupul, pe dinăuntru și pe dinafară, crescând mereu, din ce în ce mai puternic. Se spune că pruncii nu știu unde le sunt mâinile, picioarele, măruntaiele. Nimic mai neadevărat! Când te doare, totul devine foarte clar. Mă simțeam de parcă aș fi sfâșiată în mii de bucăți, dar fără să mă dezintegrez de tot. Durerea nu avea margini, iar tot ce mai exista era doar durere. Nu era una singură, ci milioane de dureri mari, care mă trăgeau în toate direcțiile. Nu mai puteam nici gândi, nici vedea, nici auzi, iar apoi am rămas fără suflare. Oricât încercam, nu puteam nici să inspir, nici să expir.

Atunci a răsunat un sunet, ca de un clopot uriaș. Era asurzitor și venea din toate părțile deodată. Când sunetul a apărut, s-a deschis și o gaură neagră, care mă desprindea de trupul meu. Durerea nu dispăruse; trupul continua să se sfâșie, dar fără să se dezintegreze. Gaura mă trăgea din trup, aducând o nouă durere, diferită, pe care nici nu știu cum s-o numesc. Era o durere a neputinței și a deznădejdii. Nu puteam face nimic, doar simțeam cum mă copleșește o slăbiciune fără margini. Gaura era de o întunecime adâncă. În cele din urmă, m-am desprins și am fost trasă prin ea. Eram acum sus, sub tavan. Atunci durerea, clopotul și gaura au dispărut.

Nu mai simțeam nimic. Puteam vedea totul deodată, în toate direcțiile, prin pereți și prin podea. Niște fire palide, colorate, se întindeau ca o rețea deasă în aer. Jos, în niște pătuțuri pe roți, zăceau prunci. Chiar sub mine era unul înfășat până-n creștet, cu capul gălbui. O asistentă făcea semn cu mâna și chema pe cineva. Cealaltă asistentă stătea lângă un alt prunc. Capul acestuia se îngălbenea ca o lumânare de ceară, iar mâinile și picioarele i se înroșeau. Din cap îi atârna un ac cu un tubușor. Am înțeles că acela era trupul meu și am fost uimită de cât de mică eram. Mă simțeam liniștită, suspendată într-o stare parcă fără niciun fel de trăire.

Mi-am zis: „Unde e mama?” și am văzut-o. Era departe, dincolo de mulți pereți, vorbind cu o asistentă. Mama purta un halat galben-cenușiu-albăstrui, iar asistenta unul galben. Mama era atât de dragă, încât am vrut să merg la ea. Am strigat-o din nou, dar nu aveam glas. Am încercat să mă apropii de ea, dar n-am putut, căci apăruse o pată de lumină roz-argintie, caldă, bucuroasă și adâncă. Acea lumină mă atrăgea spre ea. Am înțeles că dacă mă duc spre acea lumină, voi ajunge la Iisus, dar nu voi mai fi lângă mama. Voiam să merg la Iisus, dar voiam să rămân și cu mama, și nu știam ce-mi doresc mai mult. Am strigat-o încă o dată pe mama, și de data aceasta m-a auzit. Din gura mea a zburat o rază verde, care a ajuns la ea, iar din pieptul mamei a răspuns o rază roz, asemenea luminii, dar fără argintiu. Mama a strălucit în nuanțe de roz și verde. Raza ei a ajuns la inima mea și am simțit o căldură minunată și o bucurie adâncă. Raza a început să mă coboare încet, domol în trupul meu, și din nou s-a auzit un sunet, ca un clinchet de clopoței.

Eram deja într-o altă încăpere, iar trupul meu zăcea într-o cutie de sticlă. Îmi introduceau un tub în gură, iar în cap, în mână și sub gât aveam ace și fire care mă înconjurau. Am coborât din nou în mine însămi și, deodată, am putut respira. Durerea s-a întors, dar nu mai era la fel de cumplită. Raza mamei mă susținea, iar aceasta era… fericire.

Traducere de Thomas R. Wenn din cartea "Nu sunt mută, eu vorbesc" - Sonia Șatalova

LEGATURI: 

• "Monahismul" Soniei Șatalova

"Monahismul" Soniei Șatalova

Călugări nebuni 

Dedicat Soniei Șatalova, o fată cu autism

Sonia Șatalova are acum 30 de ani. Când avea un an și jumătate, a primit un diagnostic teribil. Iar o fată cu un astfel de diagnostic a reușit să devină un "ajutor pentru o lume pierdută".

Monah (инок) înseamnă diferit (иной), adică nu ca toți ceilalți. Este numele dat oamenilor care duc o viață diferită de cea a oamenilor obișnuiți. În Ortodoxie, monahismul (rasoforatul) este prima treaptă a renunțării la lume. Dar există călugări care au primit tunderea monahală nu de la oameni, ci de la Însuși Dumnezeu. Ei sunt izbitor de diferiți de oamenii obișnuiți. Uneori sunt temuți, adesea sunt luați în râs, iar unii oameni cred că astfel de oameni ar trebui supuși eutanasiei forțate, ca niște gunoaie biologice inutile, care nu sunt de folos societății. Autiști profunzi, trizomici, schizofrenici... Cine sunt aceștia? Persoane parazite, avortoni sociali inutili ? Sau sunt pur și simplu diferiți?

* * *

La vârsta de un an și jumătate, fetița a primit un diagnostic teribil. Pentru nietzscheeni, ea este doar o buruiană, o persoană vegetală. Nu are niciun contact cu lumea exterioară, nu vorbește, nu reacționează la nimeni și la nimic, nu poate avea grijă de ea însăși. Are cel mai grav grad de autism, gradul unu.

Dar iată un mister... Fata, pe care nimeni nu a învățat-o și nici nu a putut să o învețe să citească, să scrie - ca să nu mai vorbim de concepte precum Dumnezeu, veșnicie, suflet-, se regăsește în interiorul universului inimii sale, compunând poezii.