Ierom. Macarie Simonopetritul: "Părintele Emilianos, povățuitor al rugăciunii lăuntrice" - prezentare la Simpozionul internațional organizat la Atena în memoria Arhim. Emilianos Simonopetritul (8-10 mai 2026)

Ieromonahul Macarie Simonopetritul:
Părintele Emilianos, povățuitor al rugăciunii lăuntrice (1)

Cuvântare prezentată la:

Simpozionul internațional organizat la Atena 

în memoria Arhim. Emilianos Simonopetritul (8-10 mai 2026)

Traducere de Român Ortodox din Franța a referatului în lb. franceză. 

Preluara textului se poate face doar cu specificarea sursei. 

Pentru a vorbi despre învățătura Părintelui Emilianos privind rugăciunea lăuntrică (2), este necesar să ne referim la anumite episoade din viața sa, deoarece el nu învăța nimic din ceea ce nu trăise el însuși.

Având rădăcini adânci în evlavia tradițională a Asiei Mici, el a cunoscut încă din copilărie „Rugăciunea lui Iisus” — adică chemarea [numelui Domnului]: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”—, datorită bunicii sale, care era monahie în ascuns și ținea mereu un metanier în mână. Totuși, aceasta nu reprezenta decât o temelie, deoarece a crescut, ca tânăr evlavios și activ, în cadrul cercurilor religioase ale vremii, care foloseau alte forme de rugăciune.

După terminarea studiilor teologice, a mers la Trikala pentru a fi hirotonit de Mitropolitul Dionisie († 1970). La câteva zile după hirotonia sa (15 august 1961), mitropolitul l-a trimis la Mănăstirea Sfântul Visarion, numită și „Doussiko”, care era atunci în declin, asemenea tuturor mănăstirilor din acea epocă. Era pentru prima dată când se afla într-o mănăstire; neavând povățuitor duhovnicesc și neștiind mai ales ce viitor îl aștepta în slujirea Bisericii, a trecut printr-o criză care l-a dus aproape la deznădejde.

Într-o noapte, pe când Îl implora pe Dumnezeu să-i arate un semn, o lumină venită de nicăieri a strălucit deodată peste tot împrejur și în chilia sa. A fost răpit într-o stare extatică și, fără să înțeleagă cum au trecut orele, cum a intrat în biserică, cum a îmbrăcat veșmintele și a început să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie, în momentul Evangheliei, această lumină a slavei lui Dumnezeu i-a inundat inima. Prin schimbarea săvârșită de dreapta Celui Preaînalt (Ps. 76, 10), tânărul cleric a devenit atunci un purtător de Dumnezeu și un martor al slavei dumnezeiești. El a povestit acest eveniment în anul 1983, într-o omilie ținută la Drama, vorbind despre sine la persoana a treia:

„I se părea că totul, cerul și pământul, nu mai erau decât un singur cer! Și toate împreună cântau Rugăciunea lui Iisus, toate rosteau Rugăciunea. În mod paradoxal, inima lui s-a deschis atunci și a început să danseze, să bată puternic și să participe fără voie la Rugăciunea însăși... Lumina se așezase în inima lui. Totul s-a sfârșit, inclusiv Dumnezeiasca Liturghie. Dar cântarea care începuse în inima lui nu s-a mai oprit niciodată.”(3)

Le spunea maicilor, în anul 1972: 

Părintele Theotokis, ieromonah simonopetrit : "Sfântul Sava dincolo de politică și politica de Dincolo”

Părintele Theotokis : "Sfântul Sava dincolo de politică și politica de Dincolo”

Din cadrul colocviului științific internațional „Sfântul Sava printre noi – 850 de ani”, 

desfășurat la Paris, pe 24 ianuarie 2026

 Prezentarea Părintelui Teotokis:

Îl primim acum pe părintele Theotokis, monah al Mănăstirii Simonos Petra de la Muntele Athos și preot la Mănăstirea de la Solan, din departamentul Gard.

Părintele Theotokis este originar din Provence. A avute un parcurs spiritual remarcabil, care l-a condus de la catolicism la ortodoxie - în special la Catedrala Sfântul Alexandru Nevski din Paris, înainte de a pleca la Sfântul Munte, unde a devenit monah la Mănăstirea Simonos Petra. A trăit acolo 22 de ani, hrănindu-se din tradiția ascetică și spirituală a Sfântului Munte. Întors în [regiunea] natală, Provence, Părintele Théotokis își exercită astăzi slujirea preoțească la Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului de la Solan, în Gard, care este metoc de maici al mănăstirii athonite Simonos Petra. În această mănăstire, sfinția sa însoțește spiritual comunitatea de maici și supraveghează lucrările de construcție și înfrumusețare a mănăstirii.

Părintele Teotokis este autorul unei cărți de meditații asupra anului liturgic ortodox, intitulată : „Trăind printre cei morți” ("Vivat parmi les morts"). Este o carte care va apărea în curând la editura Cerf și care dă mărturie despre experiența sa spirituală.

Așadar, Părintele Theotokis ne va vorbi astăzi despre : 

"Sfântul Sava dincolo de politică și politica de Dincolo”.

Părinte Theotokis, aveți cuvântul.

Gheronda Emilianos Simonopetritul, om ceresc și înger pământesc

Film prezentat la:

 Simpozionul internațional organizat la Atena în memoria Arhim. Emilianos Simonopetritul (8-10 mai 2026)

© Simonopetra Monastery and Pemptousia TV. All rights are expressly reserved.

Traducere: Mănăstirea Dragomirna

Gheronda Emilianos: 

Bucurați-vă, popoare, și vă veseliți, căci Hristos a înviat, bucuria cea veșnică! 

Gheronda Emilianos - profetul păcii și al bucuriei 
Rugătorul niptic al lui Hristos 
Înnoitorul monahismului 
Predicatorul Împărăției Cerurilor 

P. Ioan Bădiliță : "creștinismul, înainte de a fi o doctrină despre Dumnezeu, este scandalul unei atingeri"

„Singuri, acum în marea ta poveste,

Rămân cu tine să mă mai măsor,

Fără să vreau să ies biruitor.

Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”

(Tudor Arghezi, Psalm VI)

Arghezi a înțeles, cu instinctul aproape violent al celui care nu mai acceptă să trăiască într-o lume făcută numai din abstracțiuni, că existența nu se lasă convinsă prin argumente, că între „a fi” și „a se spune că este” se deschide un abis în care se pierd toate teoriile, toate sistemele, toate discursurile care ne vorbesc despre realitate fără să ne mai lase să o atingem, iar omul, această ființă exilată în propriul trup, nu se mulțumește să i se demonstreze lumea, ci vrea să pună mâna pe ea, vrea să întâlnească rezistența ei, să simtă că dincolo de degetele lui există ceva care nu este produsul imaginației sale.

Atingerea este forma cea mai brutală a realității. Ochii pot fi înșelați, memoria poate inventa, mintea poate construi palate întregi din absențe, cuvântul poate minți cu o eleganță infinită, dar atingerea vine cu scandalul ei aproape indecent: ceva este aici. Degetele mele au întâlnit ceva care nu sunt eu. Și tocmai de aceea, creștinismul, înainte de a fi o doctrină despre Dumnezeu, este scandalul unei atingeri. „Ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noștri, ceea ce am privit și mâinile noastre au pipăit...” Sfântul Ioan Teologul nu își începe Evanghelia despre Hristos cu o idee, ci cu o mână; nu cu o demonstrație, ci cu pielea; nu cu o metafizică, ci cu carnea. Creștinismul începe acolo unde Dumnezeu încetează să mai fie o ipoteză despre transcendență și devine Cel care poate fi atins. Devine Absolutul tangibil.

Aceasta este enormitatea Întrupării pe care am domesticit-o prin secole de limbaj religios până când aproape că nu mai auzim explozia din spatele cuvintelor: Dumnezeu nu S-a mulțumit să fie aproape de om prin revelație, prin poruncă, prin inspirație, prin lumină, prin experiență interioară; Dumnezeu a intrat în materia acestei lumi până la capăt, a acceptat gravitația, foamea, oboseala, praful drumului, sângele, saliva, sudoarea, atingerea mâinilor omenești, iar în cele din urmă a acceptat ca materia Lui să fie străpunsă de cuie. Dumnezeu S-a făcut carne. Verbum caro factum est (Ioan 1, 14). Iată propoziția de la care începe totul. Nu o metaforă a cărnii. Nu o apariție care a împrumutat pentru câteva clipe o formă omenească. Carne. Un trup adevărat, atât de adevărat încât Toma a putut să-și introducă degetul în rana Lui. De aceea, mi se pare că orice formă de creștinism care începe să se rușineze de materie începe, fără să-și dea seama, să se rușineze de propriul Dumnezeu.

Iar aici moaștele încetează să mai fie un subiect secundar de evlavie și devin o problemă teribilă pentru întreaga noastră antropologie. Pentru că întrebarea nu este: „De ce se închină ortodocșii la moaște?”. Întrebarea adevărată este mult mai incomodă: „Ce credeți că este trupul?”. Un rest biologic? O carcasă abandonată de suflet? O materie accidentală care își pierde sensul în clipa în care respirația încetează? Sau trupul este parte din însăși taina persoanei, acea frontieră stranie în care interiorul devine exterior, în care iubirea poate deveni mângâiere, în care rugăciunea poate deveni genunchi, în care sufletul poate plânge prin ochi și Dumnezeu poate fi mărturisit prin mâini?

P. Ioan Bădiliță: "Numai iubirea cere voie să intre în întunericul altuia"

Dacă m-ați fi întrebat în seara acelei zile ce mi s-a întâmplat, v-aș fi răspuns fără să stau pe gânduri: mi-am recăpătat vederea. Astăzi n-aș mai răspunde așa. Au trecut aproape șaizeci de ani. Destui ca să văd copii devenind bătrâni, măslini uscându-se și marea rămânând tânără. Destui ca să înțeleg că omul nu pricepe niciodată ceea ce i se întâmplă atunci când i se întâmplă. Dumnezeu nu lucrează numai în clipă. Lucrează și în memoria ei...

Gheronda Emilianos Simonopetritul despre Cuviosul Sofronie Saharov, pe care mult l-a iubit...

Gheronda Emilianos Simonopetritul despre Cuviosul Sofronie Saharov (1994) :

De câte ori am vrut să mă plimb prin curtea mănăstirii din Maldon (Essex), n-a fost cu neputință să mă smulg din îmbrățișarea venerată a preacuviosului stareț Sofronie († 1993). Sfânt, sensibil, își deschidea inima părintească tuturor celor ce veneau acolo. Spunea fericitul stareț: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl nostru desăvârșit este” (Mt 5, 48); și trăia el însuși această desăvârșire, adică se ruga adânc. 

P. Ioan Bădiliță: „Nu cumva am numit frica «ascultare», doar pentru că nimeni nu m-a învățat vreodată diferența?”

„... cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” (Matei 5, 49.)

Versetul acesta i-a ținut pe mulți oameni în locuri din care ar fi trebuit să plece. Li s-a spus că înseamnă să taci în timp ce cineva continuă să te rănească. Li s-a spus că iertarea înseamnă să-i oferi aceleiași persoane acces la viața ta iar și iar. Li s-a spus că a fi asemenea lui Iisus înseamnă să înduri insulta, manipularea, trădarea și controlul fără să spui vreodată: „Știi ceva? Până aici!”

Și astfel au rămas.

Au rămas în relații care îi secătuiau. Au continuat să stea lângă oameni care îi răneau neîncetat, iar apoi le numeau tăcerea „har”. Și de fiecare dată când se gândeau să se retragă, apărea vinovăția însoțită de un verset din Biblie.

„Dar Iisus a spus să întorci și celălalt obraz”. Da, a spus asta.

Însă Iisus nu îi învăța pe oameni să accepte abuzul. El confrunta acea parte din noi care vrea să lovească înapoi, să jignească înapoi și să-i facă pe ceilalți să simtă aceeași durere pe care ne-au provocat-o. Își învăța ucenicii să nu lase cruzimea altora să hotărască ce fel de oameni vor deveni.

Iar asta este cu totul diferit de a spune: „Rămâi la dispoziția celui care continuă să te distrugă”.

Există o diferență între a refuza răzbunarea și a ignora înțelepciunea. Când Domnul a vorbit despre întoarcerea celuilalt obraz, El se referea la insultă și umilire. O palmă nu însemna doar durere fizică. Era un gest prin care cineva încerca să te înjosească, să te umilească și să te atragă în mizeria lui.

El spunea de fapt: „Nu deveni asemenea lor”.

Nu spunea: „Lasă-i să pună stăpânire pe tine”.

Această diferență este esențială. Pentru că există oameni care nu caută pacea, împăcarea sau iertarea. Ei caută acces și control. Vor ca tu să elimini orice consecință a faptelor lor, ca să poată continua să facă ceea ce au făcut întotdeauna. Iar dacă ai o conștiință sensibilă, se vor folosi de asta împotriva ta.

Sf. Dumitru Stăniloae: Neamul romanesc - neam al comuniunii în credință

Astăzi am citit în Epistola I a Sfântului Ioan, unde Evanghelistul face identitatea între iubire și lumină. Dacă vrem să-l înțelegem pe celălalt, trebuie să-l iubim; și dacă-l iubim, ni se luminează adâncurile lui. Nu există lumină în afara iubirii! Nu ajunge să privim numai lucrurile lumii, ca să ne luminăm. Am spus că de-aș avea lumea toată, dacă nu este o persoană care mă iubește, nu am nicio mulțumire. Mulțumirea e lumină – lumina iubirii. Iubirea e lumină și amândouă sunt viață. Dacă vrem să avem viață, și nu o viață trecătoare, ci viață veșnică și o lumină nesfârșită, mereu mai bogată, apoi trebuie să iubim. Dar nu putem iubi pe om dacă nu iubim pe Dumnezeu. Dacă omul nu e veșnic, nu e același lucru.

P. Ioan Bădiliță: când cuvântul "iartă-mă" ajunge prea târziu...

Cum să conving o casă făcută scrum că focul și-a cerut iertare?

E oare cu putință?

Poate că sunt răni care nu se vindecă prin scuze. Poate că există distrugeri atât de adânci încât cuvântul „iartă-mă” ajunge prea târziu, ca ploaia peste cenușă.

Viața și Canon Paraclis la Cuviosul Ieronim de Stridon - cel ce a tradus în limba latină Biblia (Vulgata)

Unul dintre cei mai mari sfinți și Părinți ai Bisericii Apusene este Sfântul Ieronim. Desigur, vorbim despre epoca în care Biserica din Răsărit și Apus era unită, iar creștinismul apusean era ortodox.

Părinții Bisericii Apusene din primele timpuri creștine erau egali în sfințenie și pregătire teologică cu Părinții Răsăritului, care au contribuit enorm la dezvoltarea conștiinței de sine ecleziastice, la clarificarea doctrinelor și la evanghelizarea popoarelor aflate în eroare și în idolatrie.

Unul dintre acești Părinți a fost Sfântul Ieronim. S-a născut în anul 347 în orașul Stridona din Dalmația și era de origine ilirică. Părinții săi, creștini bogați și conștiincioși, i-au oferit o educație și l-au inspirat în evlavie. La vârsta de doar șapte ani, l-au trimis la Roma pentru a studia filologia și retorica, sub îndrumarea celebrului profesor și filosof Rufinus, cu care s-a împrietenit.

A rămas la Roma timp de cincisprezece ani. Spre sfârșitul acestei perioade a renunțat la prietenia lui Rufinus și, odată cu ea, la ereziile lui Origen, pe care învățătorul său le îmbrățișase și le propovăduise. Ulterior, Ieronim, la vârsta de nouăsprezece ani, a fost botezat creștin de episcopul Romei, Liberius.

P. Ioan Bădiliță : "Cine ți-a spus că ești gol?"

Întrebările lui Dumnezeu după cădere nu au fost despre păcat. Au fost despre sursă.

Când Creatorul a umblat printre copaci căutând omul pe care îl făcuse, știa deja exact ce se întâmplase. Nu juca de-a v-ați ascunselea. Privea scena unei tragedii atunci când l-a strigat pe Adam.

Prima intrebare a lui Dumnezeu a fost: „Unde ești?”, nu „Ce ai făcut?” Este asemenea unui părinte care îi spune copilului să stea liniștit, iar copilul răstoarnă o vază cu flori. Prima reacție a unui părinte iubitor nu este: „Ce-ai făcut?”, ci: „Ești bine?”

Când Adam a strigat din spatele boscheților că se ascunde fiindcă este gol, Dumnezeu nu l-a întrebat cine i-a furat hainele. I-a pus o întrebare care pare simplă pe hârtie, dar care ar trebui să zguduie adâncul sufletului:

”Cine ți-a spus că ești gol?”

P. Ioan Bădiliță: "Universul este ținut împreună de fragilitatea iubirii"

Poemul care mi-a luminat începutul de săptămână este „Fir subțire”, de Anne Sexton. O minunăție!

”Credința mea

este o mare greutate

atârnată de un fir subțire,

așa cum păianjenul

își agață puiul de o pânză fină,

așa cum vița,

firavă și lemnoasă,

ține ciorchinii

ca pe niște ochi,

așa cum nenumărați îngeri

dansează pe vârful unui ac.

Dumnezeu nu are nevoie

de prea mult fir ca să rămână acolo,

ci doar de o venă subțire,

cu sângele pulsând prin ea

într-un du-te-vino necontenit,

și de-un strop de iubire.”

Există un detaliu tulburător în acest poem - credința nu este comparată cu un munte, cu o cetate sau cu o rădăcină adâncă. Este comparată cu o greutate uriașă suspendată de un fir aproape invizibil. De ce? Pentru că adevărata întrebare a vieții nu este: „Cât de puternică este credința mea?” ci „Cum de nu s-a rupt încă?”

Cu toții purtăm greutăți care depășesc rezistența aparentă a sufletului nostru: pierderi, dezamăgiri, întrebări fără răspuns, vinovății, doruri, moarte. Și totuși ceva continuă să ne țină. Nu știm exact ce. O conversație. O amintire. O rugăciune rostită într-un colț de lumânărar cu pereții afumați. Un om care ne-a iubit. O lumină văzută într-o dimineață. Un vers. Un gest.

Firul.

Poemul sugerează că Dumnezeu nu locuiește în certitudinile noastre, ci tocmai în această fragilitate. Nu în zidurile pe care le construim în jurul credinței, ci în vulnerabilitatea care rămâne după ce toate zidurile au căzut. Aici se ascunde o intuiție profund creștină - Dumnezeu nu a ales să vină în lume ca forță, ci ca fragilitate. Nu ca imperiu, ci ca prunc. Nu ca armată, ci ca trup vulnerabil. Nu ca putere care domină, ci ca iubire care se lasă rănită.

De aceea Sexton vorbește despre o venă și despre sânge.

Pentru că relația dintre om și Dumnezeu nu este mecanică. Nu este un cablu de oțel. Este ceva viu. Pulsează. Uneori se subțiază. Alteori pare că se va rupe. Dar tocmai pentru că este vie, legătura continuă să existe.

Iar cel mai tulburător vers este acesta: Dumnezeu nu are nevoie de prea mult pentru a rămâne în noi. Nu cere perfecțiune. Nu cere certitudine absolută. Nu cere sfințenie fără fisuri.

Ci doar o venă prin care să mai circule viața. Și puțină iubire.

Atât. Într-o epocă obsedată de putere, performanță și control, poemul ne amintește un adevăr smintitor pentru omul modern: Universul nu este ținut împreună de forță. Este ținut împreună de fragilitatea iubirii.

Iar ceea ce pare cel mai slab în noi este, uneori, exact locul prin care intră Dumnezeu...

Sursa: FB, P. Ioan Bădiliță 

Virgiliu Gheorghe - Conferința „Între bărbăția duhovnicească și smerita cugetare” de la Mănăstirea Oașa

 Virgiliu Gheorghe -

 „Între bărbăția duhovnicească și smerita cugetare” 

Conferință susținută în 10 AUGUST 2024 la Mănăstirea Oașa

0:00 - Introducere 

01:55 - Conferința „Între bărbăția duhovnicească și smerita cugetare” 

Evocarea Sfinților Părinți Dionisie de la Colciu și Petroniu Tanase

P. Ioan Bădiliță: "Adevărata măsură a iubirii este întunericul pe care este dispusă să îl traverseze"

Rugăciunile a cincea și a șasea de la vecernia plecării genunchilor, slujbă ce urmează imediat după Liturghia de Rusalii, sunt cele mai uluitoare din întreaga Ortodoxie.

Ele nu aparțin literaturii religioase. Nu aparțin nici măcar teologiei. Ele se află într-un teritoriu mai vechi decât orice sistem de gândire și mai adânc decât orice definiție a credinței. Sunt locul in care conștiința umană ajunge la marginea propriei sale nopți și descoperă că încă poate striga.

P. Ioan Bădiliță - De ce a scuipat Hristos în țărână ?

„Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat” (Ioan 9, 6).

Există în acest verset ceva aproape scandalos pentru spiritul modern. Ceva ce filosofia nu poate domestici ușor. Ceva prea material pentru spiritualistii de serviciu.

Ioan Evanghelistul nu spune doar că Iisus Hristos a vindecat un orb. El pune scena în slow motion. O face aproape senzorială. Foșnet de tunică. Hristos Se pleacă. Scuipă pe pământ. Face tină cu mâinile Sale. Când citesc Evanghelia asta la Liturghie simt cum Ioan ne trage efectiv de guler și ne obligă să suportăm concretețea lui Dumnezeu. Și aici începe scandalul.

Pentru că omul modern acceptă mai ușor ideea unui Dumnezeu abstract decât realitatea unui Dumnezeu care are salivă. Un Dumnezeu-principiu? Da. O Inteligență supremă? Merge, merge.

O energie cosmică? Yes, sir!

Dar un Dumnezeu care scuipă în țărână?!

Gheronda Emilianos Simonopetritul despre harisma duhovnicească pe care o primește omul curat

Când sunt cinstit și mă cercetez pe mine însumi, atunci mă văd ca într-o oglindă. Aceasta îmi dă îndrăzneală și dragoste pentru Dumnezeu, dar și încredere. În paralel însă cu oglinda inimii mele, cu conștiința bună, cu trăirile duhovnicești, cu experiența mea duhovnicească, văd ce are în inima lui și altul care este lângă mine. Adică dobândesc harisma discernământului și a străvederii.

Acatistul Cuviosului și de Dumnezeu purtătorului Părintele nostru Dionisie, care s-a nevoit în Sihăstria de la Colciu

Acatistul Cuviosului și de Dumnezeu purtătorului Părintele nostru 
Dionisie, care s-a nevoit în Sihăstria de la Colciu

Facere a lui Haralambie Bousia, imnograful Bisericii Alexandriei

Traducere de Ana Benegui

Condacul 1. Glas 8. Apărătoare Doamnă…

Pe cel ce ne povățuiește la pacea și la iubirea lui Dumnezeu, pe cel ce cu nevoință la Colciu a viețuit și cu înțelepciune ceata monahilor și mulțimile credincioșilor a povățuit la locașurile cerurilor, să-l cinstim ca pe o vistierie a harului dumnezeiesc, strigând: Bucură-te, Cuvioase Părinte Dionisie.

Icosul 1

Crinule bine-înflorit și binemirositor al grădinii Athonului, purtătorule de Dumnezeu Dionisie, floare ce răspândește bună-mireasma virtuții, primește cântarea celor ce te cinstesc pe tine și cu credință neclintită îți strigă:

Bucură-te, cel ce în România ai odrăslit;
Bucură-te, făclie a înțelepciunii lui Dumnezeu;
Bucură-te, cel de o râvnă cu Părinții cei vechi;
Bucură-te, împreună-locuitorule cu Cuvioșii Athonului;

Bucură-te, cunună a trezviei și podoabă a rugăciunii;
Bucură-te, înfrumusețătorule al credinței și al povățuirii insuflate de Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce la cer îi conduci pe credincioși;
Bucură-te, mângâietorule al celor ce cumplit se istovesc;
Bucură-te, odor de mare preț al cinstiților Părinți;
Bucură-te, oglindă a strălucirii harului;
Bucură-te, comoară a viețuirii virtuoase;
Bucură-te, rază a cereștii desfătări.
Bucură-te, Cuvioase Părinte Dionisie.

Simpozion internațional organizat la Atena în memoria Arhim. Emilianos Simonopetritul (8-10 mai 2026)

Basilica: Simpozion internațional organizat la Atena în memoria Arhim. Emilian Simonopetritul

Institutul „Sf. Maxim Grecul” al Mănăstirii Vatoped și Fundația Ormilia a Mănăstirii Simonos Petra din Sf. Munte Athos organizează la Atena, în perioada 8-10 mai 2026, Simpozionul Internațional de Teologie „Memoria și cinstirea Starețului Emilian Simonopetritul: Martor al slavei lui Dumnezeu și călăuzitor duhovnicesc”.

P. Ioan Bădiliță: "Vindecarea nu este o politică a cerului, ci o intimitate"

Atunci când am descoperit ce mare comoară este Biblia, am crezut că voi găsi în ea răspunsuri la toate problemele mele. Dar, încet, aproape fără să-mi dau seama, textul a făcut altceva: în loc să-mi livreze soluții, m-a învățat să formulez întrebările care contează. Nu mi-a rezolvat neliniștile, ci le-a scos din aplatizare și le-a conferit tridimensionalitate, profunzime.

Mâine, la Liturghie, se va citi episodul vindecării unui amărât de la scăldătoarea Vitezda. Iar întrebarea pe care foarte mulți ne-o adresăm atunci când ne izbim frontal cu textul de la Ioan 5 este: „De ce nu și ceilalți? De ce doar unul a fost vindecat? Și de ce tocmai acela care avea să-l ”dea în gât” pe Iisus la autoritățile iudaice?” Ne trădează dorința de a reduce misterul la sistem, de a transforma harul în geometrie plană, de a cere infinitului să se supună proporțiilor noastre.

P. Ioan Bădiliță: "Nimeni nu îți este dator cu nimic"

Nimeni nu îți este dator cu nimic.

Ideea aceasta nu-i nici amărăciune și nici cinism. Este unul dintre acele adevăruri limpezi și reci pe care, mai devreme sau mai târziu, fiecare trebuie să le primească. Lumea nu se oprește pentru că ești obosit. Nu se rupe-n două pentru că ai avut TU intenții bune. Nu își deschide porțile pentru că ai suferit suficient și crezi că ți-a venit rândul la ghișeul fericirii. Nu există niciun mecanism lumesc care să echilibreze, ca pe jantele de aliaj, durerea cu bucuria. Unii oameni așteaptă o viață întreagă dreptatea și pleacă fără să o întâlnească aici. Acesta este adevărul.

Poți face totul „corect” și totuși să nu primești nimic. Poți fi loial și totuși să fii dat la o parte. Poți iubi din adâncul inimii și totuși să fii părăsit. Poți munci până la epuizare și să vezi pe altcineva ocupând locul dorit. Asta înseamnă că viața este nepărtinitoare. Ea merge mai departe, necontenit. Iar dacă îți clădești existența pe credința că efortul aduce automat răsplată, realitatea te va trezi brusc. Și-i tare neplăcut, știu.

P. Ioan Bădiliță : La Emaus e drumul pe care mergi după ce s-a rupt ceva în tine, dar, deschizându-ți-se ochii, Îl vezi pe El

Emaus nu e departe. E chiar azi.

E drumul ăla pe care mergi după ce ceva s-a rupt în tine. După ce ai crezut, ai sperat… și n-a ieșit. După ce ai dat tot și totuși ai rămas gol.

Doi oameni merg și vorbesc. Analizează. Fac diagrame, pronosticuri, retrospective. Întorc pe toate fețele. Că trebuia așa, că noi credeam așa și pe dincolo, că poate, dar dacă...?

Ca noi. Podcast-uri, opinii, explicații. Mult zgomot. Zero pace.

Și Hristos e acolo. În conversație. În mers. În oboseală. Dar nu-L recunosc. Pentru că nu arată cum se așteptau. Pentru că nu vine cu soluții rapide ca-n clipurile alea cu indieni specialiști în depanare Windows.

Pentru că El nu face zgomot. Merge. Ascultă. Rupe tăcerea exact cât trebuie. Și apoi… momentul care schimbă totul.

La masă. Fără efecte speciale. Fără discursuri motivaționale. Frânge pâinea. Și li se deschid ochii. BOOM.

Dar nu e prima dată când „se deschid ochii” în istorie.

Prima dată… în Eden. Și acolo s-au deschis ochii. Dar au văzut goliciunea. Rușinea. Fractura. Au văzut că au pierdut ceva ce nu mai puteau controla.

Și primul instinct? Hide and seek. Asta face păcatul: îți deschide ochii… dar te lasă gol. La Emaus, însă, ochii se deschid din nou. Dar de data asta nu mai vezi lipsa. Nu mai vezi eșecul. Nu mai vezi rușinea. Îl vezi pe El.

Și brusc, golul nu mai e gol. Ruptura nu mai e finală. Durerea nu mai e fără sens. Asta face Învierea: îți deschide ochii…. și te umple de dai pe dinafară.

În Eden omul se ascunde de Dumnezeu. La Emaus, omul aleargă spre ceilalți, pentru că L-a găsit pe Dumnezeu. Ce contrast! Aceeași umanitate. Aceiași ochi. Două revelații complet diferite. Una te rupe de viață. Alta te aprinde din interior.

Poate și tu ești azi pe drumul ăsta. Cu întrebări. Cu dezamăgiri. Cu oboseală. Poate vorbești mult… dar nu mai simți nimic. Și totuși El e acolo. Nu în hype. Nu în control. Nu în certitudinile tale. Ci în acel moment simplu, aproape banal… în care ceva se frânge și, fără să-ți dai seama, începi să vezi.

Și când vezi… nu mai poți rămâne același. Nu mai fugi. Nu te mai ascunzi. Nu mai stai blocat. Arzi. Și te întorci. Pentru că, în sfârșit, ai înțeles: nu goliciunea e menirea ta. Prezența Lui este.

Hristos a înviat!

Și încă deschide ochii.

Și ce bine știe s-o facă!

Sursa: FB P. Ioan Bădiliță  

P. Ioan Bădiliță: "suntem extraordinari… și totuși insuficienți"

Am ajuns departe. Am pus inteligență în mașini și am scos misterul din stele. Știm din ce e făcut universul, cât cântărește o celulă și cum să prelungim viața cu ani buni. Am ajuns unde nimeni înaintea noastră nu a ajuns. Și totuși… suntem niște pierzători.

Pierdem exact acolo unde contează totul. Pentru că, în ciuda tuturor victoriilor noastre, există una pe care nu am câștigat-o niciodată. Și nici măcar nu ne apropiem de ea. Moartea... care nu-i impresionată de progres. Nu negociază cu inteligența. Nu se teme de tehnologie. Intră liniștit peste tot ce am construit și închide. Definitiv.

Și atunci, toată povestea noastră de succes începe să sune altfel. Nu mai e o ascensiune. E doar o tergiversare. O amânare tot mai sofisticată a aceluiași final. Ne mișcăm mai repede, trăim mai bine, știm mai mult, dar alergăm în aceeași direcție. Și poate că cea mai mare iluzie a omului modern nu e că nu crede. Ci că nu mai simte nevoia s-o facă. Pentru că, dacă suntem sinceri până la capăt, întrebarea nu e dacă există Dumnezeu. Întrebarea e dacă există ieșire. Dacă există ceva care nu se termină. Pentru că fără asta, totul se golește din interior, indiferent cât de plin pare la exterior.

Fără Înviere, nu contează cât de departe ajungi. Fiindcă tot o să te oprești. Fără Înviere, nu contează cât iubești. Pentru că oricum îi pierzi pe toți cei dragi. Fără Înviere, nu contează cât adevăr descoperi. Oricum dispare odată cu tine. Și atunci, toată realitatea se comprimă într-un adevăr dur: suntem extraordinari… și totuși insuficienți.

P. Ioan Bădiliță : Prohodul Domnului, "când toate mormintele lumii încep, în inima Lui, să se prefacă în grădini"

În seara aceasta, în biserică, nu are loc un ritual. Se întâmplă o .... imposibilitate.

P. Ioan Bădiliță : În Vinerea Mare "am văzut sângele ca pe o tăcere strigată către lume", "o iubire care nu pleacă"

Visul Claudiei, soția lui Pilat - o meditație lângă o lumânare de Denie

L-am visat.

Nu ca pe un rege, nu ca pe un Dumnezeu. Și nici ca pe o idee filosofică, dintr-alea de-i plac bărbatului meu. Ci ca pe o prezență care te tulbură fără să-ți ceară voie. Ca pe o privire care nu te judecă, dar te dezbracă de tot ce ai fals în tine.

Era noapte, dar în vis era lumină. Mâinile lui nu-mi păreau a fi de stăpân sau de judecător ci de om care a atins suferința fără să o respingă. Când m-au atins, n-a fost mângâiere. A fost adevăr.

Și adevărul doare înainte să vindece.

Am văzut sângele ca pe o tăcere strigată către lume. Am văzut cuiele, dar nu în carne, ci în inimile noastre. În frica noastră de a alege. In lașitatea de a spune „nu e treaba mea”.