P. Ioan Bădiliță : La Emaus e drumul pe care mergi după ce s-a rupt ceva în tine, dar, deschizându-ți-se ochii, Îl vezi pe El

Emaus nu e departe. E chiar azi.

E drumul ăla pe care mergi după ce ceva s-a rupt în tine. După ce ai crezut, ai sperat… și n-a ieșit. După ce ai dat tot și totuși ai rămas gol.

Doi oameni merg și vorbesc. Analizează. Fac diagrame, pronosticuri, retrospective. Întorc pe toate fețele. Că trebuia așa, că noi credeam așa și pe dincolo, că poate, dar dacă...?

Ca noi. Podcast-uri, opinii, explicații. Mult zgomot. Zero pace.

Și Hristos e acolo. În conversație. În mers. În oboseală. Dar nu-L recunosc. Pentru că nu arată cum se așteptau. Pentru că nu vine cu soluții rapide ca-n clipurile alea cu indieni specialiști în depanare Windows.

Pentru că El nu face zgomot. Merge. Ascultă. Rupe tăcerea exact cât trebuie. Și apoi… momentul care schimbă totul.

La masă. Fără efecte speciale. Fără discursuri motivaționale. Frânge pâinea. Și li se deschid ochii. BOOM.

Dar nu e prima dată când „se deschid ochii” în istorie.

Prima dată… în Eden. Și acolo s-au deschis ochii. Dar au văzut goliciunea. Rușinea. Fractura. Au văzut că au pierdut ceva ce nu mai puteau controla.

Și primul instinct? Hide and seek. Asta face păcatul: îți deschide ochii… dar te lasă gol. La Emaus, însă, ochii se deschid din nou. Dar de data asta nu mai vezi lipsa. Nu mai vezi eșecul. Nu mai vezi rușinea. Îl vezi pe El.

Și brusc, golul nu mai e gol. Ruptura nu mai e finală. Durerea nu mai e fără sens. Asta face Învierea: îți deschide ochii…. și te umple de dai pe dinafară.

În Eden omul se ascunde de Dumnezeu. La Emaus, omul aleargă spre ceilalți, pentru că L-a găsit pe Dumnezeu. Ce contrast! Aceeași umanitate. Aceiași ochi. Două revelații complet diferite. Una te rupe de viață. Alta te aprinde din interior.

Poate și tu ești azi pe drumul ăsta. Cu întrebări. Cu dezamăgiri. Cu oboseală. Poate vorbești mult… dar nu mai simți nimic. Și totuși El e acolo. Nu în hype. Nu în control. Nu în certitudinile tale. Ci în acel moment simplu, aproape banal… în care ceva se frânge și, fără să-ți dai seama, începi să vezi.

Și când vezi… nu mai poți rămâne același. Nu mai fugi. Nu te mai ascunzi. Nu mai stai blocat. Arzi. Și te întorci. Pentru că, în sfârșit, ai înțeles: nu goliciunea e menirea ta. Prezența Lui este.

Hristos a înviat!

Și încă deschide ochii.

Și ce bine știe s-o facă!

Sursa: FB P. Ioan Bădiliță  

P. Ioan Bădiliță: "suntem extraordinari… și totuși insuficienți"

Am ajuns departe. Am pus inteligență în mașini și am scos misterul din stele. Știm din ce e făcut universul, cât cântărește o celulă și cum să prelungim viața cu ani buni. Am ajuns unde nimeni înaintea noastră nu a ajuns. Și totuși… suntem niște pierzători.

Pierdem exact acolo unde contează totul. Pentru că, în ciuda tuturor victoriilor noastre, există una pe care nu am câștigat-o niciodată. Și nici măcar nu ne apropiem de ea. Moartea... care nu-i impresionată de progres. Nu negociază cu inteligența. Nu se teme de tehnologie. Intră liniștit peste tot ce am construit și închide. Definitiv.

Și atunci, toată povestea noastră de succes începe să sune altfel. Nu mai e o ascensiune. E doar o tergiversare. O amânare tot mai sofisticată a aceluiași final. Ne mișcăm mai repede, trăim mai bine, știm mai mult, dar alergăm în aceeași direcție. Și poate că cea mai mare iluzie a omului modern nu e că nu crede. Ci că nu mai simte nevoia s-o facă. Pentru că, dacă suntem sinceri până la capăt, întrebarea nu e dacă există Dumnezeu. Întrebarea e dacă există ieșire. Dacă există ceva care nu se termină. Pentru că fără asta, totul se golește din interior, indiferent cât de plin pare la exterior.

Fără Înviere, nu contează cât de departe ajungi. Fiindcă tot o să te oprești. Fără Înviere, nu contează cât iubești. Pentru că oricum îi pierzi pe toți cei dragi. Fără Înviere, nu contează cât adevăr descoperi. Oricum dispare odată cu tine. Și atunci, toată realitatea se comprimă într-un adevăr dur: suntem extraordinari… și totuși insuficienți.

P. Ioan Bădiliță : Prohodul Domnului, "când toate mormintele lumii încep, în inima Lui, să se prefacă în grădini"

În seara aceasta, în biserică, nu are loc un ritual. Se întâmplă o .... imposibilitate.

Stăm în picioare, cu lumânări aprinse, și participăm, fără să înțelegem o boabă de ce - la înmormântarea Vieții. Nu a unui profet, nu a unui simplu om, ci a lui Iisus Hristos, alfa și omega, Dumnezeu-Omul. Cel prin Care, întru Care și pentru Care toate s-au făcut. Și nimeni nu strigă că e absurd. Nimeni nu oprește slujba. Nimeni nu spune: „Nu se poate!”

Pentru că, în mod straniu, tocmai asta se poate.

Se cântă încet. Nu ca pentru cineva care a murit, ci ca pentru Cineva care nu ar fi trebuit să poată muri niciodată. Fiecare vers e o fractură logică. Fiecare stih e o contradicție care nu cere să fie rezolvată, ci primită ca o cuminecare întru Logos.

„În mormânt, Viață…”

Cuvintele nu se potrivesc între ele, dar rămân. Se așază în inimă ca o întrebare fără limbaj.

Cum îngropi ceea ce ține totul în viață? Cum așezi în întuneric pe Cel din care vine lumina? Cum plângi pe Cel care, de fapt, te ține pe tine în existență chiar în timp ce plângi?

Și totuși, oamenii vin. Copiii vin. An de an. În Marea Vineri se întorc în acest loc unde sensul pare să se frângă. Nu pentru răspunsuri. Ci pentru această fisură în spațiu și timp... Pentru clipa în care credința nu mai e certitudine, ci prăbușire.

Pentru că aici nu e vorba doar despre moartea Lui.

Este despre tăcerea care cade peste lume când Dumnezeu nu mai „răspunde”. Despre acele momente din viață în care tot ce ai crezut pare suspendat, retras, îngropat.

Fiecare om, într-un fel, ajunge aici.

În punctul în care își poartă propriul „Dumnezeu mort”, propria speranță pierdută, propria rugăciune fără ecou, propria lumină stinsă. Și atunci înțelegi: nu noi Îl conducem pe El la mormânt.

El intră acolo unde noi am fost deja. În toate nopțile în care ai simțit că nu mai există sens. În toate tăcerile în care ai crezut că ești singur. În toate prăbușirile pe care le-ai numit sfârșit.

Prohodul devine, încet, o revelație inversă: nu este înmormântarea lui Dumnezeu, ci coborârea Lui în absența noastră de Dumnezeu.

Și de aceea cântarea e atât de blândă, aproape imposibil de blândă. Nu e doar jale. E o compasiune cosmică. Ca și cum infinitul ar învăța, pentru o clipă, să sufere în limitele noastre.

Nu există explicație care să salveze această scenă. Și nici nu trebuie.

Și astfel, în liniștea aceea de maximă densitate, când toți țin lumânări și nimeni nu înțelege pe deplin, se naște paradoxul care te schimbă:

Dumnezeu nu dispare în mormânt.

Ci toate mormintele lumii încep, în inima Lui, să se prefacă în grădini...

Sursa FB P. Ioan Bădiliță 

P. Ioan Bădiliță : În Vinerea Mare "am văzut sângele ca pe o tăcere strigată către lume", "o iubire care nu pleacă"

Visul Claudiei, soția lui Pilat - o meditație lângă o lumânare de Denie

L-am visat.

Nu ca pe un rege, nu ca pe un Dumnezeu. Și nici ca pe o idee filosofică, dintr-alea de-i plac bărbatului meu. Ci ca pe o prezență care te tulbură fără să-ți ceară voie. Ca pe o privire care nu te judecă, dar te dezbracă de tot ce ai fals în tine.

Era noapte, dar în vis era lumină. Mâinile lui nu-mi păreau a fi de stăpân sau de judecător ci de om care a atins suferința fără să o respingă. Când m-au atins, n-a fost mângâiere. A fost adevăr.

Și adevărul doare înainte să vindece.

Am văzut sângele ca pe o tăcere strigată către lume. Am văzut cuiele, dar nu în carne, ci în inimile noastre. În frica noastră de a alege. In lașitatea de a spune „nu e treaba mea”.

P. Savatie Baștovoi : "Care este diferența dintre trădare și lepădare?"

 PĂCATUL LUI IUDA

Petru s-a lepădat, dar nu a trădat. Iuda nu s-a lepădat, dar a trădat.

Care este diferența dintre trădare și lepădare?

P. Ioan Bădiliță: Iuda s-a prăbușit în deznădejde după ce a dat de inima rece a oamenilor

Săptămâna aceasta am citit altfel momentul sincuderii lui Iuda. Nu ca pe o simplă consecință a trădării, ci ca pe o drama a unui suflet care nu a mai găsit ieșire. Ca pe un jucător de șah blocat în zugzwang. Am crezut multă vreme că s-a spânzurat doar din disperare. Sau din răutate dusă până la capăt. Dar Evanghelia lasă să se întrevadă ceva mai adânc. Un detaliu mic, dar cutremurător: „s-a căit” (Matei 27:3). Cred că multi dintre noi am trecut prea ușor peste acest verb. Interesant e faptul că termenul grecesc folosit acolo nu este cel obișnuit pentru pocăință. Nu este metanoia, acea întoarcere limpede, conștientă, care deschide un drum nou. Nu este schimbarea minții, lumina care vine după întuneric. Este metamelētheis. Adică o răscolire emoțională. Dezorientare. Prăbușire interioară.

Este durerea care te sfâșie, dar nu te vindecă. Regretul care te apasă, dar nu te ridică. Este conștiința vinovăției fără ieșire, fără orizont, fără nădejde.

P. Ioan Bădiliță: Hristos ne întreabă dacă în noi mai există viață care poate hrăni pe altcineva

Un gând la sfânta și marea Luni. Lunea smochinului.

Era o dimineață obișnuită, care nu anunța vreun scenariu ieșit din comun. Domnul se oprește în fața unui smochin. Nu era vremea roadelor. Asta știm. Asta ne liniștește, poate prea ușor. Și totuși, frunzele erau acolo... bogate, verzi, ca o declarație de avere. Ca un card de fidelitate scos din portofel la casa de marcat. Ca o aparență de viață.

Iisus se apropie. Caută. Nu găsește nimic.

Nici un început. Nici o promisiune care să se fi transformat într-un mugure de adevăr.

Și atunci rostește un cuvânt care nu seamănă cu El... un cuvânt aspru, aproape străin de orice înseamnă pentru noi a fi Dumnezeu: „Să nu mai fie rod din tine în veac”.

Să fie, oare, despre copac? Sau despre comoditatea aceea în care ne ascundem când știm că suntem goi pe dinăuntru și totuși arătăm bine în poza de profil. Poate că-i despre viața trăită în decor. Despre gesturi corecte, fără inimă. Despre credință ca formă, nu ca foc.

Smochinul nu a mințit. Doar a părut. Și poate asta e mai periculos.

Pentru că există în noi o abilitate artizanală de a crește frunze în loc de rod. De a acoperi uscăciunea cu imagine. De a învăța limbajul luminii fără să mai aprindem nimic.

Iar întâlnirea cu El - știu ca acest cuvant doare! nu e întotdeauna mângâiere. Nu... Uneori e o privire care pătrunde dincolo de ceea ce am reușit să construim despre noi. Și nu întreabă cât de frumos arătăm, ci dacă în noi mai există viață care poate hrăni pe altcineva.

Blestemul nu cade ca o pedeapsă ci ca o dezvăluire. Un adevăr spus „până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă” (Evrei 4:12) - că ceea ce nu rodește, se pierde în uitare. Pentru că nu a avut rădăcină...

În sfânta și marea Luni nu smochinul se usucă în fața noastră, ci iluzia că putem rămâne la suprafață. Că putem trece prin viață fără să devenim.

Și rămâne întrebarea - incomodă, dură, personală:

Ce e în mine, oare, dincolo de frunze?

Sursa: FB P. Ioan Bădiliță 

P. Ioan Bădiliță : "Există un dulce mister în faptul că Dumnezeu nu caută ce este impresionant, ci ceea ce este disponibil". Minunea de a fi chemat pe nume din interiorul morții.

„Iisus îl iubea pe Lazăr” (Ioan 11:5). Și totuși, nu pleacă imediat ce aude că-i bolnav. Cum să privim acestă întârziere? O pedagogie a durerii? O învățare a inimii omenești că iubirea nu înseamnă mereu intervenție instantanee, ci uneori așteptare până când totul pare pierdut? Poate, poate...

În Betania, Marta și Maria trăiesc fiecare în felul ei această întârziere. Marta iese inaintea Lui cu o credință care mustră: „Doamne, dacă ai fi fost aici…” În cuvintele ei se simte logica noastră umană, în care iubirea trebuie numaidecat să prevină moartea, altfel pare că a întârziat sau nu-i pasă.

Maria, draga de ea, rămâne în casă. Nu iese decât chemată. Pe nume, nu altfel. Ea nu întreabă, ci plânge. Și plânsul ei nu e dialectică, ci abis. Este locul în care credința nu mai formulează propoziții, ci naște lacrimi.

Iar Lazăr… Lazăr nu spune nimic. El este tăcerea absolută a omului închis în moarte.

Și între aceste trei forme ale suferinței - întrebarea, plânsul și tăcerea - vine Iisus. Ca o culoare care umple pânza întinsă pe șevalet.

MEMORIAL AL POEZIEI DIN TEMNIȚELE COMUNISTE - SCARĂ CĂTRE CER

 Făurite "în flăcările suferinţelor, desăvârșite pe nicovala durerii", poeziile din temnițele comuniste au fost, "alături de rugăciune, hrană sufletească, scară către cer, întărire și izvor de trăire în mijlocul unui regim inuman".

Dar, ceea "ce a însemnat poezia în închisoare o mărturisesc cei ce au trecut prin acele locuri".

In cartea "Dumnezeu m-a salvat din Iad!," Gabriel Stănescu descrie cum:

”din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din torturi, din atacarea cea mai abjectă a ființei umane, a germinat o puternică sensibilitate și dorință de frumos, iar din minciună, dorința de apărare a adevărului cu prețul vieții. Când peste sufletele lor curate s-a aruncat mocirla și veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de zeci și sute de poeți... Aceasta [Divinitatea] a condus la convertirea suferinței în creație. Generație de sacrificiu! Epopee scrisă cu sânge..."

De asemenea, doamna Aspazia Oțel Petrescu, deținută în perioada comunistă, ne mărturisește în cuvântul său introductiv la cartea "Poeți după gratii" că, datorita celor care au compus poezii în închisori:

"am descoperit calitatea harică, mistică, duhovnicească a suferinţei sublimată în felul acesta prin poezia lor, prin iubire şi mai ales prin rugăciune. Ei au contribuit enorm la salvarea noastră şi ne-au condus prin trăirile lor la transfigurarea suferinţei. Am învăţat să acceptăm suferinţa ca pe un dar divin şi prin aceasta i-am dat un sens transcendental. Am înlocuit clipele de revoltă cu o trăire în duh, durerea a primit un sens înalt, sublim, salvator."

Virgil Mateiaş, observator nemijlocit şi un făurar, și el, de poezie sensibilă, dă mărturie cum:

"Nu e mai sublimă încântare când omul umilit, singur, înfometat, bătut, împresurat de duhurile răului ce-i stârnesc disperarea, agonia, neantul, sinuciderea, când omul acesta răvăşit îşi mai poate ridica ochii spre cer şi-L strigă pe Dumnezeu. Dintr-o asemenea stare s-au născut aceste versuri." Eu “însemnam pe prispa minţii, în fiecare zi, gândul ce mă căuta, apoi, spre a nu fi descoperiţi la percheziţie, îl ascundeam în vers, apoi versul devenea rugăciune”

Astfel, poezia, pentru cei supuși unui program de imbecilizare, s-a făcut Paște, trecere de la întuneric la lumină, nemaifiind cunoscut un

"alt moment în istoria omenirii, a culturii umane, în care poezia să fi avut un rol atât de important în viața spirituală a omului. Ea nu a fost doar gândită cu mintea sau simțită cu inima, ci trăită pe de-a întregul de deținuți. Ea este ruptă din ființa lor, din suferința ce au îndurat-o."

Poezia născută în temnițele comuniste din România este o metamorfozare, o sublimare a Golgotei acestui neam. Ea a constituit factorul ideologic al rezistenței romanești, căci lupta s-a dat în primul rând pe plan spiritual și, după cum ne mărturisește Ioan Ianolide în cartea "Întoarcerea la Hristos", ea

"a fost în același timp mesajul nostru, strigatul nostru de disperare și descrierea crudei realități; dar, mai presus de toate, a fost forța credinței și afirmării noastre."

Marius Iordăchioaia: "faceți-vă provizii de milă"

Doxologia, Marius Iordăchioaia: Pentru cine bat clopotele Evangheliei

„Domnul va judeca pe popoare; judecă-mă, Doamne, după dreptatea mea şi după nevinovăţia mea.” (Psalmi 7, 8)

În primul rând, clopotele Evangheliei bat pentru cei care încă nu știu că în fața lui Dumnezeu, singura noastră dreptate și nevinovăție este Iisus Hristos. Nu sunt drept decât atunci când Îi cer milă Lui și nevinovat doar când mă iartă El.

Evanghelia Judecății de Apoi este clopotnița duhovnicească a Bisericii, înălțată în pustietatea de sens, în cimitirul spiritual al acestei lumi. Cu strigătul clopotelor ei suntem chemați la fiecare liturghie, ca prin Euharistie, să fim mântuiți de Judecată. Căci Trupul și Sângele lui Hristos au trecut deja prin ea, biruitoare prin smerenia Lui...

O știm toți, o recunoaștem tot mai puțini: nu este alt scop al vieții decât iubirea adevărată, care biruie moartea. Iar singurul drum spre dobândirea adevăratei iubiri este suferința. Și singurul care a străbătut până la capăt acest drum este Iisus. Fără El, suferința ne va învinge și ne va împietri inimile. Și vom urî suferința și, urând-o pe ea, vom fugi de cei care suferă...

Pr. Ioan Florescu: Iubirea aproapelui îl cunoaște pe acesta întruna, judecarea sa deja îl știe, nu mai are nimic să-i spună

Chiar era oprită în Rai cunoașterea binelui și a răului? Dacă ar fi fost așa, n-avea sens porunca „să nu mănânci, căci vei muri”, pentru că omul n-ar fi avut discernământul să o înțeleagă. Ar fi fost un non-sens. Omul, așadar, avea în Rai cunoștința binelui și a răului măcar cât trebuia să le deosebească în porunca primită. Nu cunoașterea lor era interzisă.

Ce e cu pomul cunoașterii, atunci, și ce anume era interzis? În greaca Septuagintei, învățații evrei au dat pomului o nuanță semantică foarte importantă: „pomul pentru a ști…”. Verbul „a ști” (eidénai) este expresia certitudinii, evidenței, posedării unui adevăr. Spre deosebire de „a cunoaște” (ginósko), care trimite la dobândirea cunoașterii, efortul ei, cunoașterea ca relație, participare și experiență. Ca și cum evreii alexandrini ar fi vrut ca, în traducerea lor, să sugereze faptul că nu „a cunoaște” era interzis în Rai, ci „a ști”, a fi posedat de certitudini și judecăți. Pomul interzice de fapt nu cunoașterea binelui și a răului, ci idolatrizarea lor.

„A cunoaște” este o relație (cu iubirea, cu adevărul, cu o persoană etc.), între cel care cunoaște și ceea ce cunoaște el. Însă a ști este deja o posedare (a iubirii, a adevărului, a unei persoane etc.), o închidere a acestora într-un șir de definiții, pentru totdeauna.

A cunoaște este o continuă desfășurare, ca o înălțare. A ști este finitudine, încremenire, certitudinea pe care și-o refuza Socrate în celebra sa expresie.

În termenii religiei, a cunoaște este relația cu Dumnezeu la care este chemat credinciosul (relația cu Adevărul), a ști este convingerea fanaticului (posedarea Adevărului). Iubirea aproapelui îl cunoaște pe acesta întruna, judecarea sa deja îl știe, nu mai are nimic să-i spună. „Îl știu eu…”

Și acum:

Pr. Ioan Bădiliță : Hristos și femeia purtătoare de Lumină

Cum îmi place să-mi închipui dialogul dintre Hristos și samarineanca. Un mozaic de texte biblice, încheiat cu un poem semnat de erudita măicuță Zorica Lațcu.

În miez de zi, atunci când soarele îți topește parc' și cele mai ascunse gânduri, de fântâna lui Iacov se apropie gânditoare Photinia și găletușa ei de toate zilele. Când își ridică fruntea, femeia rămâne încremenită. Pe ghizdeaua fântânii patriarhului, se odihnea o altă Fântână... nefăcută de mâini omenești. Era Logosul cel de-a pururi însetat după inima omului. Ațintindu-și ochii plini cu flacără vâlvâietoare asupra chipului ei, îi zise șoptit:

Scrisoare către un prieten care m-a blocat

Am primit pe adresa redacției:

Oricine este pe rețelele sociale, având un cont de Telegram, Whatsapp, Facebook, etc are micul său rai cu prieteni lui. Poarta este deschisă tuturor, fie că oamenii se cunosc în mod real sau nu. 

Şi era noapte când Petru s-a lepădat...(Marcu 14, 30)

Dar, se întâmplă că, la un moment dat, cineva devine o persoană non grata și atunci, la îndemâna oricui, este să apese pe butonul-ghilotină pentru a-l bloca pe cel care (i se părea lui că) deranjează. Peste noapte omul se trezește lepădat, deși până atunci lucruile se înfățișau că mergeau pe încredere, loialitate, sinceritate...

Și deși pare că totul se poate șterge cu buretele, doar prin simpla atingere a butonului ce promite salvarea "de clopoțel", în realitate există un "după". Un "după" resimțit foarte dureros de cel care a fost amputat din relație. Și, precum cel ce are un picior amputat spune că încă îl mai simte, tot așa este încă simțită prezența persoanei care a plecat - cu violența unui dezechilibru.

Dar a venit noaptea...

Căderea din raiul virtual este definitivă, cu atât mai mult cu cât oamenii aleg să se prezinte sub umbra unui avatar. A priori pentru a se proteja, dar mai ales pentru a li se pierde urma în cazul în care vor decide să îl reducă pe semenul lor la o tăcere de mormânt. Cel ce face asta, nici măcar nu mai consideră că trebuie să-i dea prietenului său vreo explicație pentru decizia luată - adeseori gândită bine din timp. Acela doar se trezește căzut din raiul relației virtuale, iar suferința lui e mută pentru cel ce schimbă setările. Cum să mai poată omul simți ceva pentru aproapele lui, dacă nici măcar nu vede consecințele faptelor lui? Nu îi vede celuilalt ochii în lacrimi, nu îi știe inima neodihnită... Nici nu mai poate avea conștiința că în spatele tastaturii chiar se afla un om real, ca și el, căci i se înfățișa, mai degrabă, ca un personaj fictiv, cu care putea conversa când făcea o pauză din proiectele sale.

PS Petru Pruteanu : fără lupta pentru curăția inimii, orice victorie împotriva altora este o înfrângere lăuntrică

Am observat că este mult mai ușor să mobilizezi mulțimile împotriva cuiva — mai ales împotriva a ceva vag sau abstract — decât să le mobilizezi în susținerea unui bine concret ori a unei persoane reale. Alianțele, fie între persoane, instituții, popoare sau state, se constituie adesea nu în jurul unui adevăr afirmat pozitiv, ci, mai degrabă, împotriva unui pericol, fie și imaginar. Frica unește rapid, dar superficial; iubirea și adevărul unesc mai lent, însă organic. Cel mai grav este că această (lipsă de) logică este aplicată și în Biserică.

Despre viața și moaștele Dreptului Simeon, primitorul de Dumnezeu

Sfântul și dreptul Simeon este numit și "primitorul de Dumnezeu" întrucât a primit în Templul din Ierusalim pe Domnul Iisus Hristos, la 40 de zile de la nașterea Lui (25 decembrie), pe data de 2 februarie - ziua sărbătorii Întâmpinării Domnului. Împreună cu Sfânta Prorociță Ana, Sfântul Simeon este prăznuit în calendarul ortodox în data de 3 februarie. Numele Simeon (Simion) e de origine ebraică (Shim[e]on), și vine de la verbul shama, „a auzi“, iar înțelesul lui ar fi : „Dumnezeu a auzit“, „Dumnezeu a ascultat” „Dumnezeu a împlinit rugăciunea făcută”.

 

Viața Sfântului și Dreptului Simeon

Simeon, bătrânul, după mărturia Sfintei Evanghelii, era un om drept și credincios, așteptând mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era peste dânsul. Aceluia i s-a făcut știre de la Dumnezeu despre venirea ce degrabă era să fie în lume, a adevăratului Mesia. Și i s-a făcut știre, precum povestesc istoricii cei vechi, astfel:

Sfântul Sofronie Saharov - Cuvântul cel de pe urmă al Starețului Siluan acesta este : "mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi"

MANTUIREA PRIN DRAGOSTE, 

IAR NU PRIN BOGATIA CUNOSTINTELOR INTELECTUALE

“Din nou şi din nou, mulţumesc lui Dumnezeu, Care îmi dă bucuria să mă întâlnesc cu voi…

Oricât de bună ar fi şoseaua, şoferul tot mereu trebuie să regleze mersul automobilului: să schimbe viteza, să modifice puţin direcţia sau să se întoarcă ş.a.m.d. Aşa şi cu viaţa noastră: deşi înaintea noastră drumul ne este însemnat de Părinţi, de Apostoli şi de însuşi Hristos, totuşi mereu suntem nevoiţi să ne ţinem maşina pe acea linie care trebuie ţinută, pentru a nimeri ţelul nostru de pe urmă.

Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre – iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” şi a deţine deplinătatea cunoaşterii – acea deplinătate care este însuşi Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. Voi aţi observat deja că eu nu am rânduială cronologică în discuţiile mele cu voi, în ce priveşte anume subiecte mai înainte hotărâte, aşa cum se obişnuieşte în şcolile teologice. Dar aşa curge viaţa.

Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor că deşi noi împărţim truda în fizică şi intelectuală, totuşi unimea şi mântuirea vin numai prin dragoste. Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos – şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească.

Sfântul Isaac Sirul : "Mila este potrivnică dreptății legaliste"

 Din Cuvântul 41

• Omul zelotist nu ajunge niciodată la pacea cugetului, iar cel lipsit de pace este lipsit și de bucurie. Pentru că dacă se spune despre pacea cugetului că este sănătate duhovnicească, iar zelul este potrivnic păcii, atunci cel care are zel rău bolește de o boală grea.

• O, omule care socotești că îți îndrepți zelul împotriva bolilor străine, tu ți-ai alungat sănătatea sufletului tău. Așadar, îngrijește-te de sănătatea sufletului tău și, dacă dorești să-i vindeci pe cei bolnavi, cunoaște că bolnavii au nevoie mai degrabă de îngrijire decât de certare. Pentru că nu numai pe alții nu îi ajuți, ci și pe tine te afunzi cu durere într-o mare boală.

• Zelul oamenilor nu este socotit ca fiind printre felurile de înțelepciune, ci printre bolile sufletului, constând din îngustimea și sărăcia cugetării, precum și din neștiință multă.

• Începutul înțelepciunii dumnezeiești este liniștea lăuntrică născută dintr-un suflet mare și care poartă neputințele oamenilor: "Voi, cei tari, purtați neputințele celor slabi"; iar pe cel care cade îndrepți-l "cu duhul blândeții". Apostolul numără pacea și răbdarea printre roadele Duhului Sfânt.

• Cel care bolește cu sufletul și îi îndreptează pe prietenii săi este ca un orb care arată altora calea.

• Mila și dreptatea legalistă aflate în același suflet sunt ca un om care se închină și lui Dumnezeu și idolilor în aceeași casă.

• Mila este potrivnică dreptății legaliste.

• Dreptatea legalistă este imparțialitatea măsurii egale care dă fiecăruia după cum este vrednic și nu se apleacă într-o parte, nici nu caută la față când răsplătește. Mila însă este suferința mișcată de bunătate, care se pleacă spre toți cu compătimire: celui vrednic de pedeapsă nu îi răsplătește [cu rău] și celui vrednic de bine îi dă cu îmbelșugare, îndoit. Iar dacă aceasta [mila] este de partea dreptății harice, atunci aceea [dreptatea legalistă] e de partea răutății.

Despre viața și Moaștele Sfântului Antonie cel Mare

Viața Sfântului Antonie cel Mare

Traducere ROF din Sinaxarul alcătuit de Părintele Macarie Simonopetritul 

Sfântul Antonie, prima floare a deșertului, s-a născut în jurul anului 250, în micul sat Come, din Egiptul de Sus. Părinții săi, creștini nobili și bogați, l-au crescut în credință și în frica de Dumnezeu. Ei s-au ocupat personal de educația băiatului, deoarece Antonie nu dorea să se amestece în jocurile zgomotoase ale celorlalți copii și nu simțea decât dispreț pentru științele profane. El ieșea din casă doar pentru a merge la biserică, unde asculta cu atenție citirea Sfintelor Scripturi și povestirile despre faptele sfinților.

La vârsta de douăzeci de ani, moartea părinților săi l-a lăsat la cârmuirea moștenirii familiale și ca singurul responsabil pentru educația surorii sale mai mici. Într-o zi, în timp ce se ducea la biserică,  meditând la chemarea spre o viață în pace și lipsită de griji precum a apostolilor și a primilor creștini, a auzit citirea acestor cuvinte din Evanghelie: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Matei 19:21). Convins că aceste cuvinte îi erau adresate, fără întârziere s-a dus să împartă vecinilor săi toate pământurile pe care le deținea, și-a vândut lucrurile și a dat banii săracilor, păstrând doar strictul necesar pentru a-i face un rost surorii lui. Altă dată, după ce a auzit citite cuvintele: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine” (Matei 6:34), a decis să renunțe definitiv la lume, a împărțit toate bunurile sale pe care le mai avea, a încredințat-o pe sora lui unei persoane virtuoase și a părăsit casa pentru a îmbrățișa viața ascetică.

Însă, în acea vreme, nu existau încă mănăstiri. Se găseau doar câțiva bărbați care trăiau în singurătate, nu departe de satul lor, în post și rugăciune. Unul dintre acești Bătrâni locuia nu departe de acolo. Așadar, Antoine s-a hotărât să-l imite. S-a stabilit și el într-un loc izolat, unde, cu mintea liberă de orice preocupare și de orice amintire din viața sa trecută, lucra cu mâinile, împărțea surplusul săracilor, medita asupra Scrierilor Sfinte și se străduia să păstreze rugăciunea neîntreruptă în inima sa. Asemenea unei harnice albine, de fiecare dată când auzea despre virtuțile lăudabile ale unui pustnic, se ducea la el și astfel, observa smerenia unora, omorârea patimilor, râvna în rugăciune sau contemplația altora iar, odată întors în chilia sa, se străduia să adune în sine toate aceste virtuți.

Părintele Michel Quenot : Imaginea, idol sau icoană?

Spre o definire a imaginii

În limba greacă imagine se spune εικόνα (icoana) adică asemănarea sau similitudinea cu un obiect real, spre deosebire de idol (είδωλο) care nu face trimitere la realitate. Imaginea reprezintă un obiect material sau o idee, ce vehiculează forma și sensul. Mai mult decât un obiect material, imaginea semnifică și intră în domeniul simbolic, se deschide spre transcendență. Face apel la limbaj și cuvânt.

Imaginile se nasc prin forme și culori. Dar, de îndată ce forma se estompează, culoarea triumfă. Ori, culoarea se adresează în mod particular emoțiilor, iar formele ating structura ființei, în așa măsură încât formele destructurate problematizează, conduc în deșert și ne aduc în fața vidului. Dacă nu face față provocării, ființa umană rămâne cu inima golită.

Fotografia, inventată în mod succesiv în 1826 și 1839 de către francezii Nicéphore Niépce și Jacques Daguerre, marchează o schimbare decisivă în percepția față de sine-însăși și față de lume. Ea face din imagine martorul realității trecute sau prezente. Fotografiile de arhivă capătă statutul de mărturii ale realității.

În afară de fotografie, imaginea nu este pur și simplu o asemănare; ea modifică adeseori realitatea. Ea nu este realitatea, nici nu o reflectă cu exactitate - ceea ce uităm cu ușurință din cauza puterii sale de a iluziona. Rolul său constă în a face să vedem, să descoperim, să cunoaștem realitatea și să provoace conștientizarea, uimirea, să înduioșeze sau să revolte, să problematizeze față de ceea ce este astfel văzut, dar, de asemenea, să provoace întrebări cu privire la sine-însuși. La imaginea lumii create se adaugă imaginile lucrurilor care sunt fabricate, imaginile mentale și verbale.

Monahul Damaschin Aghioritul: Botezul Domnului – O reflecție asupra Tainei ce deschide cerurile

Botezul Domnului – O reflecție asupra Tainei ce deschide cerurile

Botezul Domnului, prăznuit ca început al lucrării mântuitoare a lui Hristos, poartă o semnificație adâncă și multiple ramificații duhovnicești. Însă, pentru a înțelege mai deplin acest moment, trebuie să privim mai întâi la cel care a pregătit calea: la Sfântul Ioan Botezătorul, și la lucrarea sa profetică, ce depășește limitele spălărilor ritualice iudaice.

Contemplând icoana Nașterii Domnului...

Această icoană a Nașterii Domnului revelează înțelesuri ce se articulează în toată taina iconomiei Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Ce a venit pe pământ pentru mântuirea oamenilor. Profețiile vechi-testamentare sunt zugrăvite în umbră și se pot lectura prin asemanarea gesturilor  unor personaje din icoană (astfel putem întrevedea pe Isaia, Ghedeon...) iar, în același timp, evenimentele mântuirii sunt anticipate (Botezul, Schimbarea la Față, Răstignirea, Punerea în mormânt, Învierea...).    

După cum vedem, icoana Nașterii Domnului cuprinde trei registre: sus - Cerul cu îngerii; la mijloc - pământul, în centrul căruia este Maica Domnului cu Pruncul, înconjurați de magi și păstori; și cele dedesubt  - unde, pe de-o parte, este Iosif înviforat de gânduri, ispitit de diavol iar, în partea cealaltă, moașele cu Pruncul, Ce stă să se spele.

În centrul icoanei, așadar, vedem peștera, care are forma unei inimi - este inima noastră. În ea, la bază - temei și pricină a întrupării lui Hristos -, stă Maica Domnului, așezată precum și Iesei este reprezentat iconografic. Prin asceasta, în umbră, este reprezentată profeția vechitestamentară a întrupării : "O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da." (Isaia, 11, 1). 

Preasfânta Fecioară este pe jumătate rezemată pe un pat - de felul celor purtate de evrei în călătoriile lor -, de culoare roșie, amintind de porfira împărătească, pentru a sugera cinstea ce i se cuvinte Maicii lui Dumnezeu. Această poziție, totodată orizontală și verticală, ne amintește că prin ascultarea ei a fost posibilă unirea Cerului și a pământului, dar, pe de altă parte, ne pune în față și semnul crucii. De asemenea, prin această poziție a Maicii Domnului, este afiramt iconografic adevărul Nașterii suprafirești a Mântuitorului Hristos (din Fecioară, fără dureri), dar se mărturisește și dubla fire a Lui, dumnezeiască și omenească.

Pentru omul obișnuit al lumii acesteia pare de neînțeles că Maica Domnului nu are Pruncul în brațe, că nu își exprimă cumva afectivitatea și tandrețea, atât de firească între maică și nou-născut. Dar tocmai aceasta ne înfățișează icoana, fereastră către cer : o stare duhovnicească și nu una emoțională, sentimentală. 

Tâlcuire la al doilea Canon al sărbătorii Nașterii Domnului, alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin

Tâlcuire la al doilea Canon al sărbătorii Nașterii lui Hristos, 

scris de Sfântul Ioan Damaschin

de către Preotul Mihail Zheltov (Jeltov):

“Explicații la slujbele sărbătorilor mari”.

Traducere (cu unele adăugiri) de PS Ambrozie Munteanu

Acest Canon a fost alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin, un prieten - posibil și rudă - al Sfântului Cosma de Maiuma, autorul primului Canon. În esența sa, el se încadrează în criteriile genului imnografic al canoanelor, care în vremea Sfinților Cosma și Ioan Damaschin abia căpătase forma pe care o cunoaștem astăzi.

Sfântul Cosma Melodul a scris întâiul Canon al Nașterii Domnului într-o limbă mai simplă, în genul epic. Deși urmează forma canonică, opera Sfântului Ioan Damaschin este scrisă într-o limbă mai veche și în trimetru iambic. Fiecare strofă conține cinci versuri, iar un vers conține exact 12 silabe. Primele litere ale liniilor de douăsprezece silabe formează un acrostic (catren):

“Aceste laude de cântări cu bună poezie, veselesc pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Se naşte pe pământ pentru oameni; şi care dezleagă mult amărâte păcatele lumii. Ci tu o, Rege, scapă din durerile acestea pe ritorii [adică pe autorul canonului] ce te laudă.”

Aceste lucrui fac ca el să fie greu de redat în orice altă limbă decât în cea în care a fost scrisă.

Spre deosebire de Canonul Sfântului Cosma, care întru totul este axat pe scenele legate de Nașterea Domnului, Canonul Sfântului Ioan Damaschin, dedică foarte puțin spațiu evenimentului Nașterii lui Hristos, fiind în întregime o mărturie a tainei Întrupării.

Tâlcuire la primul Canon al sărbătorii Nașterii Domnului, alcătuit de Sfântul Cosma de Maiuma

Tâlcuire la primul Canon al sărbătorii Nașterii Domnului, 

alcătuit de Sfântul Cosma de Maiuma

de către Preotul Mihail Zheltov (Jeltov):

“Explicații la slujbele sărbătorilor mari”.

Traducere (cu unele adăugiri) de PS Ambrozie Munteanu

 

*

***

*

Rezumat la tâlcuirea primului canon al praznicului Nașterii Domnului, 

alcătuit de Sfântul Cosma de Maiuma

Se știe că icoana canonică (bizantină) a Nașterii lui Hristos unește într-un întreg mai multe scene legate de evenimentul Nașterii Domnului, descris de cele două Evanghelii după Matei și Luca.

Astfel, scena centrală a icoanei reprezintă peștera din Betleem și pe Fecioara Maria în poziție semiorizontală, odihnindu-se după naștere. Alături de ea, Pruncul Hristos este culcat în iesle. În jurul peșterii sunt înfățișați îngerii, veniți să-L adore pe Dumnezeu întrupat. Alte scene secundare reprezintă: spălarea Pruncului de către moașe; sosirea păstorilor și a magilor și pe Iosif Logodnicul, care stă încovoiat discutând, fie cu propriul gând de îndoială, reprezentat în forma unui demon ispititor, fie cu unul dintre păstori, care-i povestește despre arătarea îngerilor.

La fel, și Canonul Sfântului Cosma cuprinde aceste evenimente sfinte în modul următor: 

Cântarea 1-a face o introducere solemnă binevestind că: “Hristos se naște!”, urmată de profunde adevăruri teologice despre dogma Întrupării lui Dumnezeu.

Cântarea a 3-a continuă discuția despre Întrupare, dar deja din prisma căderii lui Adam. Troparul final al acestei Cântări scoate în scenă Betleemul - oraș prezis de proroci ca loc al nașterii lui Mesia.

Cântarea a 4-a dezbate câteva profeții vechi-testamentare legate de Nașterea lui Hristos.

Cântarea a 5-a stabilește momentul istoric al evenimentului - recensământul, și dezvoltă ideea principală a profeției lui Isaia despre nașterea lui Mesia din Fecioară (Isaia 7, 14).

Cântarea a 6-a continuă să explice profețiile mesianice ale lui Isaia, pe bună dreptate numit “Evanghelistul Vechiului Testament”.

Cântarea a 7-a este în întregime dedicată arătării îngerilor unor păstori din Betleem, în chipul căruia cerului și pământul se unesc pentru a-L slăvi pe Dumnezeiescul Prunc.

Cântarea a 8-a are la bază tema Babilonului - locul unde s-a petrecut minunea celor Trei Tineri evrei, cât și de unde au pornit Magii.

Cântarea a 9-a este dedicată sosirii Magilor de la Răsărit în Iudeea, interacțiunii lor cu regele Irod și comportamentului acestuia la aflarea veștii că în Betleem S-a născut Mesia.

Astfel, pe bună dreptate, Canonul Sfântului Cosma poate fi numit o icoană în cuvinte a sărbătorii Nașterii lui Hristos.

Sfântul Isaac Sirul - Cugetări

Despre : harismele lui Dumnezeu, mulțumire, smerenie, mândrie, pomenirea lui Dumnezeu, aproapele, milă, Scriptură, rugăciune, întunecarea sufletului, înțelepciunea Duhului, înțelepciunea lumească, împrăștierea cugetului, trezvia inimii, lume, patimi, păcate.

Din Cuvântul 37

• Nu există mișcare bună decât dintr-un dar venit de Sus care cade în inimă. Și nu este gând rău care se apropie de suflet decât spre ispitire și experiență.

• Omul care a ajuns să-și cunoască măsura slăbiciunii sale a ajuns la abisul smereniei.

• Cea care îndrumă harismele lui Dumnezeu către om este inima mișcată neîncetat spre mulțumire. Cea care îndrumă ispita către suflet este mișcarea de murmurare[cârtire] neîncetat în inimă.

•  Dumnezeu rabdă toate neputințele omului, dar pe omul care murmură neîncetat nu îl rabdă fără să-l pedepsească.

•  Sufletul care se depărtează de orice splendoare a cunoștinței se găsește în astfel de mișcări.

• Gura care mulțumește neîncetat primește binecuvântare de la Dumnezeu, iar în inima care stăruie în mulțumire se sălășluiește harul.

• Înaintea harului aleargă smerenia și înaintea pedepsei aleargă mândria.

• Cel ce se mândrește în conștiința sa pentru cunoștința sa va fi ispitit de duhul hulei, iar cel care se trufește pentru reușia făpturii sale va fi învăluit de duhul curviei, iar cel care se înalță pentru înțelepciunea lui va fi tulburat în cursele întunecate ale neștiinței. 

• Omul care se depărtează de orice pomenire a lui Dumnezeu este frământat de o amintire rea în inima sa împotriva aproapelui. Cine cinstește pe tot omul prin pomenirea lui Dumnezeu găsește ajutor de la tot omul prin semnul pe care Dumnezeu i-l face aceluia în ascuns.