Prohodul Maicii Domnului

Fresca Adormirea Maicii Domnului, Mănăstirea Sf. Antonie cel Mare, Vercors, Franța

Prohodul Maicii Domnului 

LEGATURI:

ROF: Slujba de Priveghere și Prohodul Maicii Domnului (video, text)

Varnava Iankos: "Cel mai frumos lucru care există în Biserica este să ne simțim neputincioși și zdrobiți cu inima. Dumnezeu este "nedrept" pentru că ne iubește!"

Interviu cu Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei și Ieromonahul Varnava Iankos

Bucuria erosului dumnezeiesc

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ați spus că Biserica este eros? Ce înseamnă acest lucru?

Varnava Iankos: Cred că în zilele noastre, din acest motiv Biserica nu îi atrage pe oameni, pentru că propune o Biserică lipsită de eros, împământenită în canoanele și convingerile ei, netrăind relația vie cu Dumnezeu. Relația vie înseamnă viața prin Sfintele Taine, care reprezintă jertfa lui Dumnezeu adusă lumii. Consider că aceasta este problema noastră: nu trăim în esență aceste realități și îi îngrădim pe oameni, fără să le dăm această posibilitate. 

Să spunem lucrurile mai simplu. Scrie undeva Sfântul Ioan Hrisostom, referindu-se la Hristos, că este iubitul care a venit în lume, s-a logodit cu desfrânată, s-a unit cu ea și a făcut din ea fecioară. Desfrânată este firea noastră. Fecioria se restaurează nu pentru virtutea noastră, ci datorită iubirii lui Dumnezeu.

Ce este în esență erosul? Este în esență atunci când mă simt atras de cineva, mă entuziasmez, mă simt important. Întrucât îmi trăiesc neputințele, patimile, iar Dumnezeu nu mă judecă, ci mă iubește, mă entuziasmez și mă simt atras de iubirea Lui, pentru că El ne-a iubit Cel dintâi.  

Se pare că oamenii din lume, nu din răutate, ci pentru că se tem și au sentimentul nesiguranței, consideră erosul ca pe o capacitate de a-l stăpâni pe celalalt, iar în acest fel erosul se îndepărtează, se transformă și se înstrăinează, devenind în contact trupesc, diferit de relația interpersonală, astfel încât pot să-l controlez, să îl stăpânesc și să îl cuceresc pe celalalt.

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: V-ați referit la un Părinte al Bisericii. Înainte să intrăm în discuție, vreau să vă întreb dacă Părinții Bisericii au vorbit deschis despre aceste subiecte, așa cum vorbim noi în acest moment.

Varnava Iankos: Au vorbit atât de deschis, încât astăzi noi nu mai putem face același lucru. Au vorbit întotdeauna despre eros. Acest cuvânt îi surprinde pe oameni. Din răspunsurile tinerilor reiese că Biserica este ceva străin erosului sau relațiilor trupești. Oare acestea nu sunt daruri de la Dumnezeu? Biserica trebuie să îi învețe pe oameni cum să trăiască această relație, pentru a nu fi înțeleasă ca un produs de consum, ci să fie de durată, să fie veșnică.    

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ati vorbit despre duhul de stăpânire. Să revenim la acest subiect! Exista pericolul ca erosul să conducă la o relație de dominație, în locul unei relații de dragoste? 

Varnava Iankos: Desigur![In mod lumesc] Imi socotesc valoarea în măsura în care îl domin pe celalalt; cât de mult îl exploatez, cât de mult devine "al meu"... și nu în ce măsură mă voi putea dărui celuilalt.  Acest lucru ni-l sugerează lucrarea principală a erosului dumnezeiesc, care este, prin excelență, Sfânta Liturghie. Pentru că vocea lumii, în incapacitatea, în lipsa și nesiguranța ei existențială, vrea să fie stăpână pe situație, pentru a-l domina pe celalalt, spunând: "Il voi stăpâni pe celalalt pentru a trai, îl voi mânca pentru a trăi!". Sfânta Liturghie spune altceva: "Vino să Mă mănânci, ca să trăiești... Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu...". Considerăm că omul care merge la biserică regulat și se împărtășește trăiește erosul dumnezeiesc în cea mai mare măsură. De ce spunem acest lucru? Pentru că dobândește un simț și înțelege nevoia celuilalt, vrând să-l slujească, să-l odihnească. Nu pentru că este puternic, ci pentru că este neputincios. Neputința devine putere în cadrul bogăției iubirii lui Dumnezeu. Cel mai frumos lucru care există în Biserica este să ne simțim neputincioși și zdrobiți cu inima. Cel mai puternic om este acela care alege să aibă inima zdrobită. Numai cel care are inima zdrobită se poate pune în locul celuilalt și poate să pătimească împreună cu el.

Dacă nu Il gustăm pe Hristos ce sens are să spunem ce este păcatul?

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ati vorbit despre Sfânta Împărtășanie ca fiind lucrarea erosului dumnezeiesc prin excelentă. Ce se întâmplă atunci când sunt convins că nu sunt vrednic să mă împărtășesc? Să merg la biserică, să urmăresc și să ascult slujba, iar atunci când se rostește: "luați, mâncați...", să stau pe loc și să nu înaintez. Acest lucru se întâmplă credincioșilor noștri.   

Varnava Iankos: Să stau pe loc și să nu înaintez pentru a mă împărtăși?

Se întâmplă acest lucru deoarece modul de gândire și de trăire pe care l-am moștenit ne face să credem că suntem vrednici, dar înaintea lui Dumnezeu nimeni nu este vrednic! Prin urmare, în cazul în care considerăm, prin prisma abordării noastre morale și psihologice, că suntem vrednici de a primi un dar, și ni se oferă, atunci relația noastră este una de competiție și de comparație. Nu mă dăruiesc într-o relație și nu învăț îngăduința, alergând dreptatea în locul dragostei. Insă Dumnezeu a zdrobit dreptatea, aducând iubirea ca pe o nouă dreptate. In realitate, iubirea Lui este o nedreptate! Așadar Dumnezeu este "nedrept" pentru că ne iubește! Vrea să fie "nedrept", căci altfel nu am putea exista. Insa El vrea să dăinuim!     

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Revenind la faptul că trebuie să practicăm dragostea ca mod de viată, se pare că aceasta trebuie să pecetluiască toată viata noastră. Stiti, uneori separam lucrurile: "astăzi este duminica, voi merge la biserica; mâine este luni pot face alte lucruri". Atunci când am o relație cu un om, acesta este un fapt cu totul aparte. In această relație voi domina și mă voi supune, vom aparține doar unul altuia, și asa începe denaturarea lucrurilor. 

Varnava Iankos: Frumusețea Bisericii este că ne asumă pe viață! Hristos este pâinea și vinul care ne reprezintă pe tot parcursul vieții noastre. Întrebarea este: cum se va putea hristifica toată viața mea? Se va pătrunde de Hristos, nu doar prin rugăciunea mea în biserică, ci toată viața mea trebuie să fie o stare de rugăciune. Prin urmare, trebuie să aflam modul prin care erosul va fi pus în relație directă cu Hristos și cu Biserica.

Lumea consideră că găsești un om pentru a avea un sprijin. Biserica susține că afli un om pentru a învață să îi iubești pe toți oamenii. Iubitul meu, partenerul meu, este dascălul meu, cel care mă învață să mă bucur de viață. Sensul libertății, al bucuriei și al relaționării își au bazele în Biserică. Pentru ca omul să le poată trăi, mai înainte trebuie să le vadă în Biserică. Biserica trebuie să îl elibereze pe om!

Noi vrem să știm ce este păcat și ce nu este păcat. Această întrebare nu îl ajută pe om să înainteze și să-L afle pe Dumnezeu. Dilema noastră nu ține de morală: sunt bun sau rău, moral sau imoral... Biserica pune problema în felul acesta: "sunt viu sau mort sufletește?". Pe Dumnezeu nu-l interesează păcatul nostru, pe El îl interesează să trăim! De multe ori îl blocăm pe celalalt invocând păcatul. Lume are nevoie de altceva. Să simtă viața și iubirea lui Dumnezeu, iar atunci va înțelege! Va spune: "acest lucru este o comoară, de ce sa o pierd". Aleg însă alt mod de viață, fără condițiile prealabile ale experienței iubirii lui Dumnezeu...

Dragostea este adevărată atunci când încalcă și destramă legile! Dumnezeu nu stă să vadă cat de păcătos este un om... Vom vedea, în experiența Bisericii noastre, că Dumnezeu este surprinzător. Vedem oameni în ultimul hal, se târăsc în noroi, devenind Sfinți. Pe de altă parte, observăm oameni care sunt "așa cum trebuie", dar care nu Il pot gusta pe Dumnezeu! Așadar, trebuie să se destrame toate aceste idei preconcepute, astfel încât omul să se elibereze!

Este cu adevărat dureros să vezi cum ne rabdă pe noi Dumnezeu și să spui cuiva: "Lucrul acesta este păcat!". Îți va răspunde: "De ce este păcat?" Vei spune: "Pentru că Il superi pe Dumnezeu". "Unde este Dumnezeu? Arata-mi-L pe Dumnezeu!", va spune. Noi L-am aflat, oare pe Dumnezeu? Consider că oamenii Il vor afla pe Dumnezeu dacă vor vedea că avem bucuria adevărată!  

Să-L vad în cel mai păcătos om pe Dumnezeu, Care se ascunde înlăuntrul lui!

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: De ce există în rândul tinerilor o părere atât de denaturată asupra Bisericii, în special în ceea ce privește erosul și iubirea?

Varnava Iankos: Înaltpreasfințite, în primul rand, iertai-mă pe mine pentru ceea ce voi spune! Suntem blocați! Si pentru că nu avem o relație vie cu Dumnezeu, ci  ne creăm o relație mincinoasă, care ne îndreptățește. Nu am învățat să îngenunchem, să ne deschidem către Dumnezeu! Un semn lăuntric al inimii noastre, care arată că a început să lucreze ceva, este că vrem ca toți oamenii să se mântuiască. Pentru că nu trăim erosul dumnezeiesc și avem frustrările noastre, trăim în mod justițiar. Vrem ca unii oameni să meargă în iad, considerând că noi trăim raiul. Dar nu îl trăim!

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: În acest fel ii și judecam pe oameni!   

Varnava Iankos: Exact! Biserica se adresează tuturor oamenilor. Nu există vreun lucru mai plin de dragoste decât acesta! Să vină cineva și să ne spună ca Sfinții Părinți au afirmat alte lucruri! Prin urmare, această gândire se datorează faptului că avem o tendință spre sadism și răzbunare, deoarece simțim că viața pe care o trăim nu ne îndreptățește! Dar pentru asta este de vină celălalt, care păcătuiește! Eu sunt vinovat deoarece mă prefac că Il trăiesc pe Dumnezeu, și nu o fac!

Dacă L-aș trăi pe Dumnezeu cu adevărat, atunci aș deveni lumină pentru fiecare om! In ce sens aș deveni lumină? Prin acest lucru care vindecă: să dăruiești celui mai păcătos om comoara pe care o ascunde în el! Ii judecăm cu ușurință pe tineri: "Acesta nu știe ce este Biserica! Acesta ia în ras Biserica!" Dacă ar privi cineva cu ochii dragostei, ai iubirii lui Dumnezeu, am vedea câtă iubire au acești tineri în inima lor și câtă nevoie au de ea! Dacă luăm de la tinerii care ignoră Biserica ceea ce numim noi păcat - și este păcat ceea ce nu se trăiește în cadrul tainei-, ce le va rămâne? Cum vor trăi? Izolați, în indiferență și cu inima de gheată? Până se va trezi Dumnezeu în ei, au măcar un motiv de bucurie. Pană când vor fi dezamăgiți. Pentru că doar omul dezamăgit de toate lucrurile lumii poate să fie atras de Dumnezeu și să vadă lumea cu alți ochi. Cu care ochi? Cu aceia care îmbrățișează pe toți oamenii!

DUMNEZEU ESTE IUBIRE! ( I Ioan 4, 16) 

Marius Iordăchioaia: "Nu cunoaștem pe nimeni decât când îl aducem în inima noastră. Ați făcut asta cu Hristos?"

Despre Hristos se poate vorbi la nesfârșit foarte simplu. Il cunoști? Il simți? Il ști? Faci ceva fără El? Poți trăi fără El? Cum vorbesc îndrăgostiții? Cum simt? Cum gândesc?

Cine stabilește legătura asta între noi și Hristos? Duhul Sfânt! Cum? Prin deschiderea aceasta a inimii: vreau această legătură, Il doresc. Cum începe această dorire? Începe cu dorința de a-L cunoaște pe El, personal. Cum stabilesc această conexiune? Vorbind cu El, apoi făcând ceea ce vă spune: faceți acestea, și veți cunoaște Cine sunt.

Merg și mă spovedesc pentru că este porunca lui Hristos. Merg la Liturghie, este porunca lui Hristos. Mă împac cu cei cu care m-am certat pentru că este porunca lui Hristos. Merg și mă împărtășesc pentru că este porunca lui Hristos. Dar, iertați-mă, cunosc atâția oameni care fac lucrurile astea și nu pentru că este porunca lui Hristos. Înțelegeți ce vreau să va spun? Este foarte dureros pentru mine. E ca și cum aș merge cu copilul meu la cofetărie, ca să mănânc prăjituri, nu ca să stau cu el, nu ca să am un moment în care îmi exprim afecțiunea și în care încerc să-l ascult și să avem un moment în care ne simțim bine. Merg să mănânc prăjituri; el e pretextul. Așa și eu! De ce? Că așa e bine pentru mine, să mă împărtășesc. Nu pentru că așa a zis Hristos și pentru că ăsta e răspunsul meu la dragostea Lui. Nu pentru ca să ne simțim bine împreună. Merg și mănânc prăjitura! De ce, de ce? Pentru că n-am ajuns la împărtășanie cunoscând pe Hristos. Am o viață bisericească care eschivă de la un răspuns al conștiinței la întrebarea: Il cunoști sau nu-L cunoști? Il vrei sau nu-L vrei pe El în așa fel încât să devii robul Lui? 

Cum să nu devii robul lui Hristos?! Dar uitați-vă un pic la El! Cum puteți să vă uitați la El? Citiți Evanghelia! Vedeți portretul evanghelic al lui Hristos? Ce-i puteți reproșa? Nimeni nu-i poate să reproșeze nimic, nici dușmanii Lui. "Să Mă vădească cineva de păcat, dacă poate". N-o putut nimeni în două mii de ani. L-au scuipat, dar flegmele n-au făcut niciodată parte din El. Răul L-a lovit în toate felurile, și-L batjocorește și astăzi, dar rău nu are nimic în El, nu pătrunde nimic rău în El, nu devine parte din El niciodată. Se vede asta dacă ai citit Evanghelia. 

Il știți pe Hristos din Evanghelie? Ii știți povestea? A trecut povestea Lui prin inima dumneavoastră? Si ce s-a întâmplat dacă a trecut prin inima dumneavoastră? Sau ați citit-o cu capul? Dar, dacă ați citit-o cu capul, ați primit anumite informații, le-ați coborât în inimă? Că ăsta este organul cunoașterii, inima. Al cunoașterii personale! Nu vedeți că nu cunoaștem pe nimeni decât cu inima? Nu-l cunoaștem decât când îl iubim. Nu cunoaștem pe nimeni decât când îl aducem în inima noastră. Ați făcut asta cu Hristos? Ii știți gustul? Când îl aduci pe cineva în lăuntrul inimii tale, interiorul inimii tale e organul de simț, îl pipăie, îl gustă pe acel cineva. Il cunoașteți pe Hristos? Dacă ați trecut prin această experiență și-L cunoașteți, și-L cunoașteți și din împlinirea poruncilor Lui - să vedeți ce dulce sunt, că El și acolo se face cunoscut - nu puteți să nu deveniți robii Lui, nu puteți să nu vă îndrăgostiți de El, nu puteți să mai aveți alte idealuri în viață. 

Mitropolitul Athanasie de Limassol: "Dumnezeu să te păzească de oamenii pietiști, pentru că omul pietist înseamnă o personalitate deformată, care niciodată nu va avea o legătură personală cu Dumnezeu"

Marturie athonita:Vindecare de boala fariseismului

Dragostea nu intră în cadrul șabloanelor rațiunii. Dragostea este mai presus de rațiune. Așa este și dragostea lui Dumnezeu. Ea depășește rațiunea oamenilor. Din această pricină nu putem judeca cu criterii raționale pe oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu. Pentru aceasta Sfinții lui Dumnezeu [nu] s-au mișcat după propria lor rațiune. Au avut o altă rațiune, nu rațiunea omenească. Și aceasta pentru că rațiunea lor a fost rațiunea dragostei.

Biserica nu ne învață să devenim oameni buni. Nu. Aceasta este ceva firesc, trebuie să se facă. Dacă nu devenim oameni buni, atunci ce am făcut? Acestea sunt lucrurile grădiniței. Biserica ne învață să-L iubim pe Hristos, adică să iubim însăși persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

În Biserică se dezvoltă o relație, o relație personală a omului cu Hristos, nu cu învățătura lui Hristos, nu cu Evanghelia. Evanghelia este ceea ce ne ajută să ajungem la dragostea lui Hristos. Când vom ajunge la dragostea lui Hristos, nu va mai trebui Evanghelia. Nimic nu ne va mai trebui. Aceasta le oprește pe toate. Rămâne numai legătura omului cu Dumnezeu. Aceasta este diferența Bisericii de religie. Religia te învață să-ți faci îndatoririle tale, așa cum erau închinătorii la idoli.

Un exemplu: Am mers la locurile de închinare, ne-am închinat, am pus niște bani în cutie, am lăsat lumânări, untdelemn, pomelnice cu nume, prescuri, totul. Acestea constituie îndatoriri religioase. Cu toate acestea inima noastră nu s-a schimbat deloc. S-a sfârșit vremea îndatoririlor noastre, însă am rămas la fel cum am fost mai înainte. Gata să-i atacăm pe ceilalți, gata să protestăm, gata să ne oțărâm ca și mai înainte. Nu se schimbă inima noastră. Nu dobândim legătura cu Hristos. Și aceasta pentru că ne rezumăm numai la îndatoriri, la îndatoririle religioase.

Și să știți că acești oameni, oamenii pietiști, sunt cei mai periculoși în Biserică. Dumnezeu să ne păzească de ei! Odată, când am săvârșit o Liturghie în Sfântul Munte, și spuneam: „Doamne, mântuiește pe cei binecredincioși”, un aghiorit spunea în glumă: „Doamne, mântuiește-ne de cei binecredincioși”. Adică, Dumnezeu să te păzească de oamenii pietiști, pentru că omul pietist înseamnă o personalitate deformată, care niciodată nu va avea o legătură personală cu Dumnezeu. Ci își face numai îndatoririle sale față de Dumnezeu, însă nici o legătură serioasă nu are cu El, iar Dumnezeu nu spune nimic acestui om. Și vă mărturisesc din experiența mea că nu am văzut vrăjmașii mai răi a Bisericii ca oamenii pietiști.

Arhim. Emilianos Simonopetritul - răspunsuri esențiale pentru veacul de acum

De ce un creștin nu are prea multe izbânzi de reușită la masa dialogului?

"Mintea, în starea ei naturală, este atentă concentrată, fixată în Dumnezeu, dar când este slabă, atunci are un complex de inferioritate și vrea să pară că ea conduce. Prin urmare, omul care nu are mintea concentrată în Hristos, de îndată ce-i spui o vorbă, se pornește și-ți spune părerea lui. Dacă ii dovedești că părerea lui nu este corectă, îți va spune că nu-l iubești, că nu-l cinstești, că nu-l înțelegi. Adică precum este mintea noastră inferioară, așa devine și inima noastră și viața noastră."

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Filocalie, Sf. Isihie, cuvânt despre trezvie

***

De ce un creștin nu poate fi indiferent sau "tolerant" 

în fața încercărilor de a legaliza unele păcate?

"Păcătuind unul, va nimici multă bunătate" (Ecc. 9, 18). Vrea să arate că cel ce păcătuiește nu numai că va cădea el însuși și se pierde și nu se mai află, dar strivește și ce se afla în fața lui: slava lui Dumnezeu și putința oamenilor de a se sfinți. Propria lui nereușită devine pricină de nereușită a celorlalți. Dimpotrivă, dreptatea unuia este și dreptatea celorlalți, viața lui virtuoasă devine pildă, model de urmat al lui Hristos pentru suirea la înălțimea slavei lui Dumnezeu".

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Filocalie, Sf. Isihie, cuvânt despre trezvie

orbire

Vraja ecranului
mreaja satanei, 

magnetul care scoate afara 

ochiul 
ce-L poate vedea pe Dumnezeu.

Vai celor ce și-au pierdut inima, vai de cel care este ca paralizat!

Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Filocalie, Sf. Isihie

Vai celor ce și-au pierdut inima, zice.

Locul corespunzător din Înțelepciunea lui Iisus Sirah are sensul puțin diferit, dar Sfântul îl redă astfel încât să asigure coerenta Cuvântului său. Înțelepciunea lui Iisus Sirah spune: "Vai de inima slabă!" (Iis. Sir. 1, 13 2, 14), vai de cel care este ca paralizat! Așa este nenorocitul, descurajatul, strâmtoratul, cel pe care toate îl deranjează, zăpăcitul. Trece timpul și, pentru că nu face nimic, se dezamăgește și își pierde răbdarea. Auzim, de exemplu, vreme de unu, doi, zece ani, învățături despre rugăciune, despre post, despre înfrânare, despre trezvie și nu le împlinim. Cădem atunci în dezamăgire, duhul nostru paralizează și vrem ori să mâncăm ori să dormim. Vai nouă însă dacă vom cădea în această paralizie și ne vom pierde nădejdea și răbdarea!

Aici, în loc de "vai de inima slaba!", Sfântul zice vai celor ce și-au pierdut inima, care inimă, adică este cea paralizată, strâmtorată, cu vise spulberate. Inima nu poate să trăiască fără Dumnezeu. Aceasta înseamnă că nu poate să trăiască fără dulceață, bucurie și veselie, fără vederea lui Dumnezeu. Dar dacă nu le avem pe acestea? Atunci noi suntem de vină, pentru că nu le urmărim și pentru că suntem niște inimi paralizate și niște oameni care nu trăim în chip adevărat. Vai noua dacă suntem dintre aceștia!

Ce vor face când îi va cerceta Domnul?

O astfel de inima fără trăiri dumnezeiești se va bucura când o va cerceta Domnul? Va spune: "O, Hristosul meu!" sau va tremura? Cum va striga de bucurie dacă nu L-a cunoscut, dacă nu I s-a închinat, dacă nu L-a privit în adâncul cugetării? Ce legătură poate să aibe cu El?

Dar în ce feluri ne cercetează pe noi Domnul? Într-un sens duhovnicesc, printr-o încercare, printr-o reușită, printr-o nereușită, printr-o schimbare a existenței noastre, printr-o carte, printr-un sfânt, printr-un înger, prin viața sfântului zilei, prin Stareț. Dumnezeu ne cercetează și va continua să ne cerceteze în o mie și unul de feluri pană în ziua în care Se va înfățișă înaintea noastră în toată măreția Lui, venind din nori pe heruvimi și pe serafimi - preadulce, pentru inimile celor care s-au mântuit și L-au dobândit și înfricoșat, pentru cei care s-au pierdut.

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Sf. Isihie, cuvânt despre trezvie

Sfânta Maria Magdalena, învățătoarea tuturor celor care vor să se atingă nu de pământ, nu de cenușă, nu de lucruri muritoare, ci de cele nemuritoare și cerești, a celor care vor să-L atingă pe Dumnezeu. Sfânta care îți ia tristețea și îți încălzește inima

Sfânta Maria Magdalena, cea întocmai cu apostolii

- extras dintr-un cuvant al Arhim. Emilianos Simonopetritul 

Fara indoiala trebuie sa-I multumim lui Dumnezeu pentru privegherea noastra. Am facut-o urmand traditia Bisericii noastre, care, imitand cetele ingeresti, a randuit savarsirea privegherilor la pomenirea sfintilor.

Desi sarbatorim in fiecare an hramul mult-laudatei Sfintei Maria Magdalena, totusi bucuria noastra nu este mai putina. De-a lungul intregii nopti, bucuria inimilor noastre a fost foarte mare. Cred ca provenea mai ales de la mireasma Sfintei Magdalena, dar, in acelasi timp, si de la faptul ca ne-a dat putinta sa avem comuniune duhovniceasca, o desfatare obsteasca de tainele ceresti, pe care ea insasi ni le-a descoperit. 

Am cunoscut-o mai intai pe Sfanta ca pe un vas al demonilor (cf. Mc. 16, 9; Lc. 8, 2), asa cum este aproape fiecare trup, fiecare muritor. Cu toate acestea, avea inlauntrul ei semintele dumnezeiestii adunari, ale putintei de a cuprinde in sine iluminarile ceresti. Lucrul acesta se vede din recunostinta pe care a avut-o fata de Invatatorul ei, prin faptul ca, pe de-o parte, s-a schimbat si a devenit un vas dumnezeiesc, iar pe de alta parte, prin faptul ca L-a urmat si ca a propovaduit slava si maretia Lui.

Am cinstit si ne-am inchinar la acest vas, care este un rod al Sfantului Duh, o persoana plina de dumnezeiestile haruri ale cunostintei duhovnicesti si ale impartasirii de Preasfanta Treime. Duhul Sfant a umplut-o si a facut din ea o fiica a Sionului, o prorocita, o sfanta; si asa ne insufleteste pe noi prin sfintele ei moaste. Prin sfintele lor moaste sfintii ne transmit harul si slava pe care le-au primit de la Dumnezeu.  [...] 

Sfanta Magdalena, prin neintinarea trupului ei, pluteste pe raul sfintilor, care este trupul lui Hristos, iar cand ne atingem de mana ei cu buzele si cu inima sau cand o privim, ne face sa ne adancim si noi in acelasi rau. Atunci simtim ca ne uneste cu mintea tuturor sfintilor, ca ne atingem si noi de Domnul, ca izvoram mir si ca suntem partasi la puterile si la darurile ei. Este oare o minciuna? Cinstindu-i amintirea, ni se iarta pacatele, iar mijlocirea ei ne apropie si mai mult de Dumnezeu. [...] Este învățătoarea tuturor celor care vor să se atingă nu de pământ, nu de cenușă, nu de lucruri muritoare, ci de cele nemuritoare și cerești, a celor care vor să-L atingă pe Dumnezeu.

Simplitate, sinceritate și bărbăție duhovnicească în viața și învățătura Starețului Dionisie Ignat de la Colciu

Simplitate, sinceritate și bărbăție duhovnicească

în viața și învățătura Starețului Dionisie

Ieromonahul Ignatie de la Chilia „Sf. Ipatie”, Vatoped

Sfantul Munte ramane un spatiu unic si de neinlocuit, in primul rand datorita traditiei sale monahale, ascetice si isihaste. Aceasta traditie viaza peste veacuri in chipul unui mod de viata ascetic si liturgic imbratisat de monahii care au vietuit aici, indiferent de forma de viata monahala aghiorita pe care si-au asumat-o. Aceasta traditie este apa din adanc, care uda si hraneste monahismul aghiorit. Ea nu depinde si nu se epuizeaza in moduri, forme si locuri exterioare.

Toti monahii, care sunt silitori firii lor (adica isi silesc firea) si au trezvia mintii si rugaciune, traiesc aceasta traditie, indiferent daca se nevoiesc intr-o chinovie sau la chilie. De aceea, de obicei, in Sfantul Munte, scrierile nu evidentiaza traditia unui Batran, a unei mamastiri sau a vreunei chilii, ci o traditie, una, continua si vie, manifestata prin toate formele de traditie ascetica si isihasta a intregului Sfant Munte.

Aceasta traditie duhovniceasca este oxigenul curat care da viata. Este putrea unificatoare care mentine petrecerea agiorita. Ea este garantia dreptei noastre cai, este continuarea vietii noastre monahale. 

Accentuam acest lucru, fiindca secularizarea din vremurile noastre poate afecta fidelitatea fata de aceasta traditie. Cum se manifesta in spatiul monahal aceasta slabire a fidelitatii fata de aceasta traditie? Prin cugetarea lumeasca in loc de autenticul cuget monahal, prin multele inlesniri (comoditati) in loc de iubirea de rea patimire si prin inrauririle lumesti, in sensul dea fi "ca lumea", in loc de a fi "altfel", cum zicea Batranul Dionisie. Adica monahul este "altfel" in sens duhovnicesc decat omul de lume.

 Cele mai importante odoare, care exista in Sfantul munte, sunt nevoitorii îmbunătățiți, purtatori si marturisitori ai traditiei aghiorite. Aceste "odoare", acesti nevoitori s-au daruit intru asemanarea duhului vechilor parinti si s-au nevoit mergand pe urmele lor.

Un astfel de purtatot si marturisitor viu al traditiei aghiorite a fost si Stretul Dionisie, cautat si iubit nu numai de catre inchinatorii romani, ci si de cei greci, de rusi, de sarbi sau de multi dintre ortodocsii raspanditi astazi in intreaga lume. Toti cei care l-au cautat si s-au adapat din cuvintele, din sfaturile parintelui staret au simtit faptul ca prin batranul via insasi traditia ascetica si isihasta a Sfantului Munte.

Din multimea temelor duhovnicesti cuprinse in invatatura parintelui am ales sa vorbesc astazi despre sinceritate, simplitate si barbatie duhovniceasca, atat pentru faptul ca acestea se gasesc in centrul invataturii si vietii parintelui, cat si pentru ca aceste teme sunt de mare actualitate in contextul alterarii, slabirii vietii duhovnicesti in vremurile noastre. Prin aceste trei mari virtuti ale vietuirii crestine se poate pune temelia unei autentice smerite cugetari si a unei adevarate iubiri in Hristos.

Si, pentru a nu ma indeparta de invatatura parintelui staret, am gasit de cuviinta ca sa asez insai zicerile apoftegmatice ale sfintei sale in centrul acestui cuvant. Pentru mine aceste ziceri sunt un izvor viu de viata duhovniceasca, prin ele si in ele gasind ca se hraneste si se odihneste sufletul celui care il cauta pe Dumnezeu. Cugetarea asupra lor este pentru mine unul din modurile prin care il am pe Parintele totdeauna alaturi ca un puternic povatuitor duhovnicesc.

Apoftegmele sunt mici, dar au mare putere pentru ca izvorasc din practica si lupta Parintelui, si exprima clar duhul aghiorit monahal si duhul vechilr Parinti. Parintele vorbeste simplu, din propria experienta duhovniceasca, despre cum s-a ajutat el insusi, iar nu sistematic sau dogmatic.

Cuviosul Dionisie Ignat de la Colciu: „Totul e să aveţi unire între dumneavoastră. Nu falsă unire. Unire, aşa cum era la Sfinţii Mucenici”

Sfantul Munte Athos: Cuviosul Dionisie Ignat de la Colciu: „Dacă nu ai dragoste, nu te mântuieşti. S-a terminat! Dumnezeu dragoste este!”

„Dacă dragoste nu am, nu-s nimica”

Dumnezeu să ne fie întru ajutor, că avem poveţe destul de frumoase şi cunoaştem cu toţii cum ar trebui să trăim în viaţa aceasta trecătoare şi plină de ispitele ispititorului, şi cu toate acestea, de multe ori alunecăm, vrând-nevrând. Dar să avem nădejde în bunătatea Maicii Domnului, care zi şi noapte se roagă pentru îndreptarea noastră la dumnezeiescul şi iubitul ei Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru Care şi noi am lăsat cele lumeşti şi am îmbrăcat haina monahală, haina mântuirii.

Cea mai mare primejdie este omul care n-are dragoste. Dar ce greutate este pentru om ca să aibă dragoste? Învăţăturile Bisericii Ortodoxe sunt cele mai uşoare de îndeplinit, cele mai uşoare… De ce să n-ai dragoste, când în rugăciunea „Tatăl nostru” ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, întocmai cum le iert şi eu pe ale celui care mi-e duşman? Vezi, suntem obligaţi să avem dragoste nu numai între noi, între cunoscuţi, rude sau prieteni, ci să iubim pe tot omul. De aceea scrie Sfânta Scriptură, „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată fiinţa ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Dacă nu ai dragoste eşti depărtat cu desăvârşire de Dumnezeu. Poţi să fii tu şi arhiereu şi orişice, dacă n-ai dragoste, după scrierile Sfinţilor Părinţi, te-ai depărtat de Dumnezeu. Dar ce-i lucru şi mai înfricoşat, spune Sfântul Apostol Pavel, „de-aş şti toate ştiinţele şi de-aş avea credinţă cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Adică, dacă dragoste nu am, nu-s nimica. „De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”.

Vezi ce zice? Lucru dumnezeiesc. Dacă nu-i dragoste, te-ai depărtat desăvârşit de Dumnezeu. De-aş împărţi toate avuţiile mele săracilor, de-aş da trupul meu să-l ardă şi dacă dragoste nu am, că Dumnezeu dragoste este, nici un folos nu-mi este. Vezi ce lucru înfricoşat? Mare lucru. Mare lucru…

Cât e de uşor a avea dragoste, şi uite cât de mult lipseşte acuma între oameni dragostea! Vezi? Şi-i cea mai mare. Faci canon, te duci la biserică, faci mătănii, te baţi cu capul de pământ… dacă n-ai dragoste, nici un folos nu este. Ei, dragostea! Dacă ai dragoste, ferice de tine că trăieşti pe faţa pământului, şi ai toată speranţa că Dumnezeu te mântuieşte, măcar cum ai fi. Când ai dragoste, n-ai răutate – dar dacă n-ai dragoste, ai răutate, şi unde-i dragoste s-a sălăşluit harul Sfântului Duh în inima şi în mintea şi în creierul tău, şi în toate ale tale. Dar dacă ai urâciune, i-acolo ispititorul. Ei, Doamne, Doamne! Domnul să ne lumineze şi să ne învrednicească părţii celor mântuiţi!

„Unirea face puterea”

Mare necaz este că noi, românii, avem o mare slăbiciune: nu ne iubim între noi, suntem gata la orice pas să ne distrugem unul pe altul, neamul nostru, ne urâm, ne pizmuim. Îmi pare rău că trebuie să spun lucrul acesta, pentru că eu sunt român şi aşa mă consider, ca un bun român, şi-mi iubesc neamul meu.

Dar e dureros, tare dureros. N-avem darul ăsta al unirii. Românii care se duc în America, la toţi le e ruşine să se prezinte, să spună: „Măi, sunt român, orice s-ar întâmpla”. Nu. Ei, dacă învaţă engleza, de-acuma le e ruşine să mai spună că-s români şi se unesc cu alţii. Pe când grecii, cinci familii dacă au, se duc deoparte şi de-acuma ei fac, prima dată, şcoală. Şcoală şi biserică. Pun cruce acolo, şi deodată spun, dacă au o şcoală şi dacă e şi vreo bisericuţă cât de cât, acolo: „Aaa, suntem greci, şi suntem creştini!”. După aceea trebuie să facă şi o cafenea, că acolo la cafenea se adună şi discută chestiuni politice. Uite, asta-i. Şi biruiesc. Biruiesc. Vezi, şi la noi, nu ziceau vechii noştri români că „unirea face puterea”? Dacă este unire, ai putere. Dar dacă nu eşti unit…

Totul e să aveţi unire între dumneavoastră. Nu falsă unire. Unire, aşa cum era la Sfinţii Mucenici. Se duceau la moarte şi aveau toţi un cuget. Nu se uitau că pe cutare dintre ei l-a omorât stăpânirea. Şi el voia să moară pentru credinţă, şi fiecare dintre ei întocmai. Aşa şi dumneavoastră, dacă aveţi unire între voi. Să nu se găsească între adevăraţii români vreun Iuda, că acela strică mult, Iuda! Că nimeni nu poate şti adevărul, decât numai cei care sunt împreună, fraţi întru Hristos. Şi acela, Iuda, e unul şi se dă la o parte şi te vinde. Asta e cel mai rău. Dar aveţi nădejde! Odată ce sunteţi români, fii ai naţiunii române şi sunteţi creştini, nu ne lasă Dumnezeu niciodată. Că dacă suferim, suferim tot pentru binele nostru.

Nu trebuie să ne lăsăm bătuţi cu nici un preţ. Să stai aşa, cu conştiinţă, ca un soldat la datorie. Gata de luptă.

Vedeţi cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Şi încă mai înaltă cale vă arăt vouă. De-aş vorbi în limbi omeneşti şi limbi îngereşti, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. De-aş avea credinţă ca să mut şi munţii, de-aş şti toate tainele lui Dumnezeu, iar dragoste nu am, nimica nu sunt”. Dar nu s-a oprit aici Sfântul Apostol Pavel. Încă a mai spus: „De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iară dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Vedeţi ce lucru înfricoşat pe care omenirea nu-l bagă în seamă? Dacă nu-i dragoste, nimica nu este.

Dacă nu ai dragoste, nu te mântuieşti. S-a terminat! Dumnezeu dragoste este!

Tabăra în România de reeducare sexuală, pentru fete, prin care se face promovarea ideologiei de gen. "Este necesară o mai mare conștientizare din partea părinților, a societății civile, a factorilor de decizie instituțională, cu referire la ce se propune"

A se vedea și:

Cuvântul Ortodox: TABERE DE REEDUCARE SEXUALA PENTRU FETE. Initiativa „Girl UP!” sau cum se ascunde propaganda pentru ideologiile de gen sub pretextul imputernicirii tinerelor eleve

***

Ziarul Ceahlaul/Irina NASTASIU: Ce li se pregătește elevelor din județul Neamț?

Tabără de ideologie de gen pentru fete de 14 – 18 ani

Organizatorii își propun „reeducarea ambelor sexe”

Ideologia de gen începe să se impună și în rândul elevilor nemțeni, mai puțin familiarizați până acum cu teoriile inovatoare sosite la noi de pe meleaguri occidentale. Astfel, până pe 20 iulie se fac înscrieri pentru tabăra gratuită „Girl UP!”, dedicată fetelor de 14 – 18 ani din județele Neamț, Suceava, Botoșani, Iași, Bacău și Vaslui, care va avea loc în perioada 9 – 12 august, la Centrul de Agrement Pădureni, județul Covasna.

Evenimentul este organizat de FLEX Alumni România, în cadrul unui proiect finanțat prin „FLEX Alumni Grants” din cadrul Departamentului de Stat al SUA, susținut de American Councils România și în parteneriat cu Direcția Județeană de Tineret și Sport Covasna.

Parte dintr-o campanie lansată la nivel global, tabăra are misiunea de a iniția tinerele fete în ideologiile de gen: 

„Obiectivul taberei este de a forma viitoare femei puternice, de a promova egalitatea de gen și valori pe care orice societate dezvoltată ar trebui să le aibă”, afirmă organizatorii. În acest scop, tabăra își propune, nici mai mult nici mai puțin, decât „reeducarea ambelor sexe”, terminologie care amintește cumva de ideologia marxist-leninistă.

Organizarea taberei „Girl UP!” vine în urma ratificării în 2016, de către România, a „Convenției de la Istanbul”, document potrivit căruia genul nu este un dat biologic, ci un rol asumat. Cu alte cuvinte, fiecare individ are dreptul să hotărască dacă este femeie, bărbat sau altceva, indiferent de sexul biologic, având totodată posibilitatea să opteze pentru unul din cele peste… 114 genuri identificate până în prezent.

«Pentru mine, ca sociolog, sună de-a dreptul sinistru această propunere de reeducare, pentru că așa o și numesc, pe față, organizatorii în programul lor. Adică, pare cumva că o societate ca a noastră a încremenit în anumite ipostaze sociale și trebuie reeducată de către cadre umblate prin noile soviete albastre, așa cum în perioada comunistă, „cadrele de nădejde” roșii, școlite în Uniunea Sovietică, veneau să ne reeduce pentru a deveni apți de a primi noua ideologie comunistă», 

ne-a spus sociologul Marius Apopei.

Savatie Baștovoi despre examenul iubirii și al fidelității: ascultarea și suferința

Sursa foto

Esența acțiunilor diavolești se arată în modul în care a ispitit-o pe Eva în Rai oferindu-i ceva ce nu-i aparținea. Fructul pe care îl oferă diavolul Evei nu este al lui, observați, este un fruct dintr-un pom creat de Dumnezeu. Cum putea, dar, diavolul să-i ofere Evei ceva ce nu-i aparținea, ceva ce era al lui Dumnezeu? Ba mai mult decât atât, Sfântul Efrem Sirul crede că fructul era al Evei, adică al Evei și al lui Adam. Nu are nici o rațiune ca Dumnezeu să facă un Univers întreg pe care să-l dăruiască lui Adam, iar un pom să și-l țină pentru Sine. Oare Dumnezeu mănâncă poame sau se încântă de la ideea de a avea un copac? Desigur că nu. Atunci suntem de acord cu Efrem Sirul că Dumnezeu a făcut acest pom pentru Adam și Eva și că fructul acela oprit era tot pentru ei, doar că urma să fie oferit în urma unui examen de iubire, de fidelitate. Ca sa dezleg în sfârșit taina acestui fruct oprit, voi spune, împreună cu Sfântul Efrem și alți sfinți ai Bisericii, că fructul acela nu era un măr, așa cum ne-am obișnuit să-l recunoaștem pe filieră renascentistă și romantică, ci era un Strugure. Strugurele care este Hristos, pe care mâncându-l ne îndumnezeim. Oare nu asta a promis diavolul Evei? Ii promite că, dacă va manca din pom, va fi asemenea lui Dumnezeu! Si Eva primește din mâna diavolului ceea ce aparținea lui Dumnezeu. Primește de la un străin ceea ce îi aparținea de fapt. 

Așa este cu tot ce este bun, frumos și plăcut în lume. Totul a fost creat de Dumnezeu pentru om, dar dacă ajungem să luăm fără mulțumire și nu ca din mâna Domnului, totul se transformă în păcat. In măsura în care ne apropiem de Dumnezeu și începem să trăim o viață spirituală slăbesc în noi plăcerile trupești, și invers, cu cât ne îndepărtam de Dumnezeu, cu atât crește în noi pofta de plăceri trupești. Viața singură ne arată cât păcat este în plăceri prin suferința pe care o lăsam în urma noastră, dar care negreșit ne va însoți și pe noi. Câtă placere încape într-un trup, tot atâta suferință.

***

Lacrimile de pocăință sunt proprii atât femeilor cât și bărbaților. In pocăință adevărată nu mai există femei și bărbați, ci toți sunt ai lui Hristos. Acesta este scopul lucrării Bisericii, de a depăși neputințele și caracteristicile firii, de a exersa în lucrarea iubirii, a sincerității, a bunătății, a smereniei, a iertării și a rugăciunii până când obiceiurile noastre vechi se vor toci și vom căpăta în loc obișnuințe noi, potrivite cu chemarea noastră.

***

Plânsul este o emoție oarecum incompatibilă cu plinătatea veșnică a lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care plânge este un Dumnezeu care Se mișcă din integritatea ființei Sale și devine asemenea firii omenești perisabile. Plânsul este expresia durerii și este o urmare a căderii adamice. Atunci când Hristos a plâns pentru Lazăr, El a plâns ca Om, asa cum a flămânzit, S-a speriat în gradina Ghetsimani, a suferit sete, a obosit de mers și de nesomn, a simțit durere și în cele din urmă moartea pe Cruce. Însă firea dumnezeiască nu are în sine nimic din ce exprimă suferința pricinuită de stricăciunea morții adusa în lume prin căderea lui Adam. Dumnezeu este întreg și neclintit în revărsarea iubirii Sale peste lume. Logica e simpla: dacă Dumnezeu ar plânge, înseamnă ca El ar fi lovit de suferință; dacă ar suferi, înseamnă ca ar fi supus durerii; dacă ar fi supus durerii, înseamnă că ar putea fi lovit; dacă ar putea fi lovit, însemnă ca ar fi destructibil, iar dacă e destructibil nu mai e veșnic, nu mai este Dumnezeu.

***

Suferința este un mod de cunoaștere. Toate revelațiile cu care s-a îmbogățit omenirea de-a lungul istoriei au fost rodul unor oameni trecuți prin suferințe.[...] Dacă suferința n-ar fi avut un rol revelator, cu siguranță nici prorocii, nici Maica Domnului și nici Fiul lui Dumnezeu nu ar fi avut parte de ea. Dar suferința este o primă palmă dată morții. Doar în suferință se verifică calitatea umană. Așa cum zic Sfinții Părinți, suferința este focul care ne curață așa cum se curată aurul în topitoare. Suferința fizică, suferita emoțională. Un lucru este cert: noi, oamenii, nu putem schimba suferința care se abate asupra noastră, dar putem schimba modul în care privim suferința. Cum a zis unul din marii preoți ai neamului nostru, părintele Gheorghe Calciu, care a petrecut douăzeci și unu de ani de tortură în lagărele comuniste: "Nu ar trebui să-L rugam pe Dumnezeu să ne izbăvească de suferință, ci mai degrabă să-L chemam pe Dumnezeu în suferința noastră. Dumnezeu S-a coborât în iad și l-a umplut de lumină, deci poate cobori și în iadul personal al fiecăruia, care este suferința, pentru a o umple de sens și de lumină"

Sursa: Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei, de Savatie Baștovoi

Reprezentanții Bisericilor Ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană despre Convenția de la Istanbul: " facem apel la țările europene să lucreze la un cadru legal care să protejeze familia ca valoare socială"

Basilica: Membrii CROCEU despre Convenția de la Istanbul: Pentru viitorul Europei trebuie promovată sfințenia familiei

Reprezentanții Bisericilor Ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană (CROCEU) și-au exprimat opinia față de Convenția de la Istanbul privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, spunând că discreditează orice formă de violență domestică.

Într-o declarație transmisă Agenției de Știri Basilica, membrii CROCEU au atras atenția cu privire la crearea unui nou termen legal referitor la gen și la faptul că nu există o abordare unitară în rândul autorităților responsabile cu implementarea Convenției în legislația țărilor europene.

Membrii CROCEU subliniază faptul că încercările de legalizare a noțiunilor de „gen” și „identitate de gen” contrazic învățătura biblică referitoare la bărbat și femeie.

În finalul declarației se face apel la țările europene să lucreze la un cadru legal care să protejeze familia ca valoare socială.

„În calitate de creștini ortodocși, apelăm la toți cei de bună credință să promoveze sfințenia instituției familiei și importanța ei pentru asigurarea viitorului Europei”, au scris reprezentanții Bisericilor Ortodoxe de pe lângă Uniunea Europeană.

Declarația Comitetului Reprezentanților Bisericilor Ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană cu privire la Convenția Consiliului Europei despre prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și violența domestică (Convenția de la Istanbul)

Comitetul Reprezentanților Bisericilor Ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană (CROCEU) condamnă puternic violența împotriva femeilor și violența domestică.

Biserica Ortodoxă privește pe toți bărbații și toate femeile egali în demnitatea lor înaintea lui Dumnezeu și egali în drepturile din societate.

În conformitate cu învățătura Bisericii Ortodoxe, bărbatul și femeia trebuie să se trateze reciproc cu respect și cinste.

Biserica Ortodoxă cinstește femeile în persoana Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, „cea mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”.

Fiind conștienți de faptul că protejarea femeilor de violența domestică și de alte forme de violență necesită instrumente și măsuri legale eficiente, CROCEU salută intenția părților semnatare ale Convenției de a furniza un document cu implicații juridice care urmărește crearea unui cadru cuprinzător comun în acest domeniu.

CROCEU ia în considerație că această Convenție de la Istanbul a intrat în vigoare în data de 1 august 2014 și a fost semnată de aproape toate statele membre ale Consiliului Europei și de Uniunea Europeană [în afara de Rusia și Azerbaidjan n.n].

Cu toate acestea, CROCEU își exprimă îngrijorările profunde cu privire la introducerea în textul Convenției a unui nou termen legal și anume „genul” și ceilalți termeni legați de acesta. Discuțiile publice în desfășurare cu privire la adevăratul sens al acestui termen confirmă absența unei abordări unitare și unanime a interpretării lui în rândul celor care trebuie să implementeze Convenția în legislația propriilor lor țări.

Există un motiv întemeiat să credem că această Convenție ar putea fi folosită ca prim pas către viitoare încercări de legalizare a noțiunilor de „gen” și „identitate de gen” în context, ceea ce ar contrazice învățătura biblică despre bărbați și femei și relațiile dintre ei („argumentul pantei alunecoase”).

CROCEU invită țările care au semnat deja și ratificat Convenția să-i interpreteze dispozițiile, în special termenul „gen” și termenii relaționați, în înțelesul celor „două sexe” ca fiind create de Dumnezeu, adică bărbat și femeie.

În calitate de creștini, sprijinim toate eforturile la nivel internațional și național de protejare a femeilor de violență. Credem că legislația în acest domeniu trebuie să beneficieze de termeni legali și să urmărească sprijinirea familiei în care un bărbat și o femeie se iubesc și se respectă reciproc, construind relații armonioase.

Să ne amintim de învățătura Sfântului Pavel despre familie: o unire sfântă dintre un bărbat și o femeie creați și binecuvântați de Dumnezeu.

Așadar, facem apel la țările europene să lucreze la un cadru legal care să protejeze familia ca valoare socială. În calitate de creștini ortodocși, apelăm la toți cei de bună credință să promoveze sfințenia instituției familiei și importanța ei pentru asigurarea viitorului Europei.

LEGATURI:

•  Orthodoxie.com: Déclaration du Comité des représentants des Églises orthodoxes auprès de l’Union européenne (CROCEU) au sujet de la « Convention d’Istanbul »

• Chart of signatures and ratifications of Treaty 210

• Convention du Conseil de l’Europe sur la prévention et la lutte contre la violence à l’égard des femmes et la violence domestique

Savatie Baștovoi: "Lucrare lăuntrică nu înseamnă o pravilă citită riguros, un post aspru sau îndeplinirea vreunei rânduieli exterioare, ci atenția asupra mișcării sufletești care se îndreaptă asupra aproapelui"

Însemnări despre lumină și lucruri

2. Lumina e ceva ce poți aprinde în ochii celuilalt. Atunci când ea arde, poți ști că ești în iubire. Dacă ai aprins-o, caută să nu o stingi. Lumina celuilalt e măsura vieții tale.

„Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară. Lăudam pe Tatăl și pe Fiul, și pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viață, pentru aceasta lumea Te slăvește.“

4. Cel mai mare câștig e să te recapeți pe tine. Nu pe cel care strigă mereu din tine: vreau-vreau-vreau; ci pe cel care aude, vede, prețuiește clipa și se bucură de gândul că iubește și e iubit. Nimic nu este mai de preț decât aceasta, pentru că într-un astfel de Eu a dorit Dumnezeu să intre și să cineze.

Protos. Hrisostom de la Man. Putna despre paralizia duhovnicească

„Despre paralizia duhovnicească” - Predică la Duminica a VI-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) a Protos. Hrisostom (m-rea. Putna)

Mărturii despre Traian Trifan, "Robul 1036" devenit liber. "Era conștient că Dumnezeu nu lucra prin nici unul din titlurile lumești, ci doar prin condiția ultimă, dar prima pe scara spre Împărăția Cerurilor, Smerenia"

Mărturia părintelui Atanasie Ștefănescu

Fericiți cei prigoniți:  Deasupra tuturor strălucește Traian Trifan prin înalta sa ținută morală

Așa după cum sfântul nu vorbește despre el însuși, ci ucenicul lui care i-a cunoscut viața îndeaproape, tot așa, noi cei ce am făcut parte din vatra Aiudului, depunem mărturie despre Bădia Traian Trifan. (...) Deasupra tuturor strălucește Traian Trifan prin înalta sa ținută morală, prin curaj, modestie și trăire creștină cu ardere de mare intensitate.

”Ce frumoasă este unirea între frați!” Așa a început Aiudul. (...) În jurul lui Bădia Trifan, se afla un buchet de elită, Marian Traian, șeful jud. Brașov, prof. Valeriu Ștefănescu, ajutorul comandant Anghel Papacioc, Ion Schiau, Căliman Jan Agapie, zeci de tineri mai puțin cunoscuți, dar nu mai puțin valoroși. Pe vatra Aiudului au dospit, au copt și s-au răscopt patimi și suferințe, dar a crescut și sublimul, precum floarea de nufăr din noroi. (...)

Proclamarea canonizării Sfântului Gheorghe Pelerinul la Piatra Neamţ. IPS Teofan: "Sfântul Gheorghe și oameni ca el au fost trimiși pe pământ tocmai pentru că noi, oamenii, am pierdut calea cea autentică a Evangheliei" (VIDEO+ text)

... Si atunci au apărut oameni ca Sfântul Gheorghe care au lăsat totul, au luat crucea, au urcat pe ea, ca să dăruiască din nou oamenilor direcția cea clară care duce către Împărăția Cerurilor. (IPS TEOFAN)

Basilica: Mitropolitul Teofan la proclamarea locală a canonizării Sf. Gheorghe Pelerinul: A fost om al rugăciunii curate (VIDEO)

Cu prilejul canonizării locale a Sf. Gheorghe Pelerinul, sâmbătă, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan l-a numit pe acest mare nevoitor român din secolul XX drept un „om al rugăciunii curate, diamant strălucitor şi om de esenţă pură”.

Ierarhul şi-a argumentat cuvintele prin faptul că Moş Ghorghe Lazăr „ajunsese la ceea ce ar trebui să ajungă tot creştinul: la despătimire”.

Acest „geniu al sfinţeniei”, după cum l-a numit Mitropolitul Teofan a trăit încă de pe pământ „în ambianţa cea sfântă a Împărăţiei Cerurilor” adică a „coborât cerul pe pământ sau a ridicat pământul la cer”.

Înaltpreasfinţia Sa a spus despre Sfântul Gheorghe Pelerinul, dar şi despre alţii asemenea lui, că „au fost trimişi pe pământ deoarece noi oamenii, de cele mai multe ori, am pierdut calea autentică a Evangheliei”.

La Kiev un mir binemirositor a început să curgă din crucea Domnului în timpul unei molitve făcute în timpul "marșului pentru egalitate"

Pe 17 iunie, în timpul "marșului pentru egalitate" de la Kiev, a avut loc o molitvă în faţa crucii situată în apropierea Parlamentului, la care au participat aproximativ o mie de persoane. Slujba a avut loc cu binecuvântarea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Ukraina, Mitropolitul Onufire, care s-a adresat printr-un mesaj, cerând clericilor și credincioșilor să se roage "ca Domnul să nu permită propagarea, în poporul nostru iubit de Dumnezeu, a păcatului sodomiei". 

In timpul acestei slujbe conduse de Episcopul Tihon de Gostomel, vicar al eparhiei Kievului, credincioșii au observat că un mir binemirositor a început să curgă din cruce. Nu este pentru prima dată. Pe 18 mai 2017, același fenomen s-a întâmplat în timpul rugăciunilor în faţa acestei cruci, în timp ce credincioșii protestau împotriva proiectelor de lege anti-ecleziale prezentate în faţa Parlamentului ukrainian.

Putem viziona mai jos un extras din timpul acestei slujbe și aici crucea din care curge mirul.

Traducere de ROF dupa Orthodoxie.com, À Kiev, une croix a exsudé de l’huile parfumée lors d’un office pour la préservation des valeurs familiales chrétiennes

 

LEGATURI:

• Сотни верующих помолились у Рады за сохранение семейных ценностей

• Во время молебна у Верховной Рады замироточил поклонный крест

Părintele Savatie Baștovoi la Nurnberg despre ce ne lipsește nouă pentru a fi uniţi

***

Conferința Părintelui Ieromonah Savatie Baștovoi 

în Catedrala Mitropolitană din Nürnberg

joi, 31 mai 2018, sărbătoare religioasă şi civilă în Bavaria

[...]  Este prima data cand vin in Germania pentru ca nu prea am fost atras de calatorii si îndeobște am suferit de prejudecatile legate de cultura europeana, asa cum am vazut-o eu prin scolile de arta si in alte carti - o cultura secularizata, preocupata de probleme care nu imi sunt aproape sufleteste. Dar am descoperit aici intreaga istorie a crestinismului Bisericii primare. Si cred ca despre Europa cunoastem cum este si dupa cum ni se povesteste. Si, desigur, pentru a spulbera urmarile acestei propagande culturale de care noi credem ca nu prea suntem atinsi - nu sunt un om care se teme prea tare de prejudecati; am trait in mijlocul civilizatiei celei mai atee, dar vrem - nu vrem suntem atinsi - si, pentru a spulbera prejudecatile si ale mele si ale altora, astazi am aflat ca este o sarbatoare in Germania consfintita si de Stat: sarbatoarea euharistiei. Va dati seama ca nu mi-as fi inchipuit acasa o sarbatoare a euharistiei cum sa o motivez. Parca sarbatoarea Sfintei Treimi, a Sfântului Andrei sunt mai de inteles, dar euharistia este un lucru profund bisericesc, este inima Bisericii, este insasi Trupul mantuitor al Dumnezeului nostru. De aceea, sa faci o sarbatoare de Stat, mai ales al unui stat care este un loc al credintelor care nu mai inteleg impartasania asa cum o intelegem noi, este foarte interesant. Si, porinind de la asta, cred eu ca ar trebui sa judecam asupra euharistei pe care noi o numim si cumincatura, impartasania, adica ceea ce ne aduna pe noi la un loc, ceea ce face din noi o comuniune, ceea ce face din noi un trup.  

Prorocul David spunea ca  "ce este bun şi ce este frumos, decât numai a fi fraţii împreună" (cf. Ps. 132, 1). Fratii adica noi. Adica ce este mai imbucurator decat atunci cand astepti ca atunci cand esti singur sa mai vina cineva. 

Care ar fi prilejul care sa ne uneasca? Fel de fel de teologi si profesori au facut o tema de discutie din chestiunea aceasta a Bisericii. Si, atunci, diverse voci au spus de pilda ca ceea ce ar trebui sa ne uneasca este viata liturgica, ca toti ne unim prin impartasanie, prin euharistie si ne facem acelasi trup - si asta cu siguranta ne va aduce mai aproape. Altii au zis ca daca ne vom ruga impreuna ne vom uni. Totusi, din experienta ultimilor zece ani, de cand in Romania se vorbeste foarte mult despre deasa impartasanie, despre profunzimea unirii liturgice, vedem ca ceva ne lipeste. Pentru ca un numar destul de mic de credinciosi patrund aceasta taina dar intrunirile nu par sa se inmulteasca.  M-am gandit atunci: unde este neintelegerea noastra? Unde este scaparea? Pentru ca toti au dreptate. In toate poruncile lui Hristos ne intalnim si ne unim, si cu atat mai mult in unirea desavarsita care este Euharistia. Si, totusi, unirea aceasta in Euharistie se produce in masura in care noi insine suntem deschisi, si putem deveni vase ale Duhului Sfant in care sa incapa descoperirea Bisericii. Daca nu suntem la masura aceasta, incape in noi atata cat suntem si legatura cu ceilalti nu se produce in mod obligatoriu. 

Atunci cand ne impartasim cu Hristos trebuie sa avem si constiinta ca ne impartasim cu intreg trupul Bisericii, pentru ca in acest trup tainic Hristos ne intruneste pe toti. De aceea El spune: "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele" (Ioan 15, 5). Si noi suntem, prin imparatasirea cu Trupul si Sangele Lui, madulare. Si toate madularele noastre, si cele cinci simturi se patrund si devin una cu Hristos dar si cu madularele celelate ale fratilor nostri. In aceasta constiinta devenim una, si in aceasta constiinta noi traim descoperirea iubirii si o facem lucratoare. In aceasta impartasanie noi incepem sa ne iubim unii pe altii si indeplinim cu adevarat rostul impartasaniei cu Hristos. 

Noi nu ne impartasim cu Hristos pentru ca dintr-o data sa incepem a medita, dintr-o data sa incepem a scapa de gandurile proaste, dintr-o data sa devenim mai ravnitori la rugaciune samd. Sigur, si acestea sunt niste urmari, sunt niste efecte secundare, daca vreti, normale, firesti, ale impartasaniei, dar scopul nostru este acela de a ne impartasi cu iubirea Lui, de a deveni madulare vii ale iubirii, pentru ca Hristos, Care S-a inaltat la Ceruri si ne-a trimis noua Duhul Sau mangaietor, ne vrea pe noi madulare ale Lui, ale iubirii Lui, care sa putem lucra in chip fizic iubirea Lui. De aceea ne si spune: dacă "aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 40). Daca ati facut milostenie, daca ati adapat un calator insetat, daca i-ati dat de mancare, daca ati cercetat pe cineva in temnita sau pe un bolnav, Mie Mi-ati facut, adica noi devenim madulare ale iubirii vazute, palpabile, ale lui Hristos, in lume. Aici este rostul deplin al impartasaniei si prin asta teoria liturghiei devine intru totul practica, intru totul necesara si usor de inteles pentru noi. Pentru ca daca ramanem in filozofari si discutii fara capat despre cat de bine este sa te impartasesti, mai des sau mai rar, ramanem in aceasta zona a teoriei si care, desi ar trebui sa nasca o aprindere in inima noastra spre dragoste si duhovnicie, de foarte multe ori ne pune doar in postura de a riposta, de a ne incrancena, de a ne manifesta cu cunostintele noastre - pentru ca si ele pot fi o forma de revarsare a orgolilui, chair si atunci cand apara aspectele directe ale credintei noastre. Dar practica, si folosul, si nevoia vie a impartasaniei este ca noi ne impartasim cu Iubirea si devenim unii altora prilej de bucurie, de ajutor. 

Dincolo de asta m-am gandit ca sigur, Hristos lucreaza in noi toti atunci cand ne impartasim cu El, dar daca lucrurile ar fi atat de simple, atunci dupa prima impartasanie noi ar trebui sa devenim sfinti, ar trebui dintr-o data sa-i iubim pe toti, si poate ca nici nu ar trebui sa mai cadem din acea stare daca lucrurile s-ar petrece cumva asa, printr-o lucrare obligatorie pe care o asteptam cei mai multi dintre noi. Asteptam, de pilda, ca prin impartasanie sa ne vindecam de boli, asa, pe loc, sa devenim mai buni, tot asa, pe loc, si multe alte lucruri asteptam, uitand ca Dumnezeu este peste tot, Dumnezeu este din veac, ca Dumnezeu este cu noi, ne aude, si lucreaza in diferite chipuri si nu este nici o obligatie pentru El, si nicaieri nu spune ca exista vre-un gest omenesc sau vreo fapta care ar putea sa-L oblige pe Dumnezeu sa indeplineasca un lucru sau altul in legatura cu El sau in legatura cu lumea, atunci si asa cum doreste omul. Toate sunt in voia sfanta a lui Dumnezeu si in iubirea Lui El hotareste cu fiecare dintre noi asa cum este bine. 

Desigur, noi ne impartasim spre sanatatea sufletului si a trupului, si ne rugam, dar avem atatia sfinti care au fost bolnavi. Unii s-au insanatosit pe loc, altii nu, pentru ca nu asta este cel mai important. Noi avem proroci care au fost ucisi, mari sfinti care sufereau. Sfantul Ioan Gura de Aur avea ulcer la stomac si alte boli. Si Apostolul Pavel se pare ca a avut metehne trupesti. Asa ca nu asta este scopul si nu asta este primul lucru care trebuie sa-l asteptam de la Dumnezeu, desi este bine sa le cerem, dar sa nu ne descurajam daca nu le primim, daca asta nu se intampla. 

Atunci m-am gandit: ce ne lipseste noua? De ce lucrarea asta nu ne uneste asa cum am vrea noi si cum ne-am fi asteptat? Teoreticienii care au discutat foarte mult prin conferinte sau intrunirile preotesti  se intreaba de ce totusi nu s-a intamplat aceasta unire miraculoasa si previzibila teoretic prin impartasirea deasa cu sfintele taine. Atunci m-am intors la Evanghelie si am incercat sa inteleg ce ne apropie pe noi de Imparatia lui Dumnezeu. Sfântul Proroc Ioan spune: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Matei 3, 2). Cred totusi ca asa este, cum reiese din primele carti crestine, mai ales Patericul Egiptean, unde se vorbeste foarte putin despre lucrarea amanuntita a Sfintelor Taine -nu asa cum vorbim noi astazi-, dar se vorbeste foarte mult despre pocainta.

Pocainta este totusi cea care ne uneste cel mai firesc. De aceea si Apostolul spune noua tuturor: "Mărturisiţi-vă unul altuia neputintele" (cf. Iacov 5, 16) "Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos" (Galateni 6, 2). Cred ca aici, mai mult decat acasa, fiecare simte cat de profunde sunt aceste cuvinte ale apostolului spuse acum 2000 de ani, catre crestinii care traiau peste tot intr-un Imperiu pagan, intr-un Imperiu cosmopolit, plin de toate neamurile, asa cum este astazi Europa. Acolo unde erau amestecati sirienii, cu grecii, cu romanii, cu spaniolii, cu italienii, cu romanii cu germani. Asa cum suntem noi astazi, amestecati. Unora ca acestora le spune Apostolul "purtati saricinile unii altora, marturisiti-va pacatele, neputintele, unii altora, si asa impliniti legea lui Hristos". Prin aceasta marturisire a neputintelor ne unim, pentru ca aceasta este taina pocaintei, aceasta intelegere care ne deschide spre iubire. 

Lumea de azi marturiseste biruintele, triumful. Daca veti deschide facebookul veti vedea numai oameni triumfatori. Ei toti sunt in vacanta, ei mananca cea mai buna mancare, ei stau pe niste scaune comode, intr-o lumina foarte frumoasa, au prieteni buni care-i felicita la toate zilele de nastere si la toate evenimentele, femeile sunt cu flori in brate, barbatii tocmai au mai castigat cate ceva sau si-au mai cumparat cate un lucru scump, au fost avansati, au primit premii. Foarte rar veti mai vedea vre-un om care spune ca e pacatos, ca nu a putut sa faca ceva, un om care a ratat ceva. Nu poti spune ca ai ratat, pentru ca s-ar putea sa-ti pierzi locul de munca, sa nu mai fi angajat. Trebuie sa ai un CV impecabil, trebuie sa stergi de pe lista faptelor tale din viata tot ceea ar strica o buna impresie despre tine, atat pe plan profesional cat si pe planul calitatii tale de om. Tu esti un foarte bun prieteni, tu ii ajuti pe toti, desi fiecare stie foarte bine cum este el de fapt. Si, uitati-va ca aceasta spovedanie inversa, aceasta marturisire a unor oameni care afiseaza bunatate, cumsecadenie, mila, devotament, acesti oameni nu mai sunt uniti. Pe acesti oameni este foarte greu sa-i aduni la un loc daca ei nu au ceva de castigat acolo, ceva material, ceva natural. De asta ceea ce ne uneste sunt neputintele noastre. Este paradoxul credintei noastre crestine. Cred ca in aceste neputinte noi ne unim, dar cum? Purtandu-le unii altora. 

Uitati-va ce lucru nemaipomenit spune Apostolul Pavel in plin Imperiu Roman, Imperiul triumfului - pentru ca trebuie sa stiti ca acest triumf era in apogeu cand a spus acestea Apostolul Pavel. El spunea atunci sa ne marturisim neputintele unii altora. In aceasta spovedanie, in aceasta marturisire a propriei neputinte noi primim iertare si devenim mai puternici, invers decat in lumea oamenilor. Intr-o instanta omeneasca, atunci cand iti marturisesti neputinta, greseala, esti vinovat. Daca negi, ai prezumptia de vinovatie. La noi este invers. La noi pana si cel drept, atata vreme cat isi aroga aceasta dreptate se invinovateste pe sine, asa cum vedem din Pilda Vamesului si a Fariseului. Dumnezeu pune invers lucrurile si taina Bisericii rastoarna mersul si ordinea diferita a universului acesta omenesc. 

Dumnezeu va zdrobi sfaturile boierilor, ale stapanitorilor, ale oamenilor acestora, toate aceste judecati prin care omul incearca sa-si salveze propia fata. Vedeti ca de la inceput teologia noastra foloseste aceasta notiune de fata, de chip. Si, de aceea noi chiar si in popor, in limba veche, prin fata se intelege persoana. Noi cinstim pe Dumnezeu in trei fete. Si uitati-va ca acest face-book vine astazi tot pe tema fetei si tinteste fata, chipul, esenta persoanei. Si lumea intreaga s-a stramutat acolo. Numai ca are o falsa fata. Si toata falsitatea, desigur, se vede in toata desertaciunea ei atunci cand fata virtuala a murit. Noi mai putem sa-i scriem comentarii, sa-i dam like desi el merge  de acum in fata dreptului Judecator. 

Daca este ceva ce trebuie salvat acum si daca este vreo lucrare acum in jurul careia cu adevarat trebuie sa ne unim este chiar unitatea noastra. Nu degeaba Biserica este adunare in etimologia sa si nu este nimic mai adevarat decat o unire fata catre fata, asa cum o facem noi astazi - si pentru asta merita si chiar trebuie sa facem mii de km. Daca Apostolii au facut mii de km pe jos pentru a vedea fata fratilor  de la capatul lumii, cu atat mai mult noi astazi.  

Sa stiti ca nu suntem chiar asa de multi precum teoria sociologilor, a lumii acesteia ne spune. Nu sunt atat de importante, pentru noi, si relevante, statisticile care deseori ne reveleaza ca suntem 80-90, 2000 la suta. Suntem atati cati suntem. Si suntem atati cat suntem si ne vedem fata catre fata. De aceea trebuie sa ne iubim unii pe altii, sa gasim prilejuri de a ne intalni. Prilejurile nu trebuie inventate. Sigur ca slujbele noastre se fac duminica, se fac de sarbatori, sunt mai rare decat lucrarea pocaintei care este neincetata. Spovedania cu cat mai deasa este, cu atat mai bine. Un suspin, o durere care o spunem unui frate... Dar cautati, asa cum a spus Apostolul si voi sa va sprijiniti. Nu va temeti sa va varsati sufletul - nu in sensul acesta de a ne povesti detaliile din viata noastra pacatoasa, pentru ca spune: marturisiti-va neputintele unii altora. Si nu cred ca este cineva care nu are un prieten la care se spovedeste mai des decat la preot. Asta se intampla si asta este firesc si despre asta vorbeste si Apostolul Pavel.

Vedeti ca nu este nici un alt semn al prieteniei si al increderii decat acela de a avea libertatea de a ne dezgoli, de a fi asa cum suntem in neputinta noastra fara a ne teme ca vom fi loviti de cel caruia i-am descoperit. Asta este de fapt marturisirea iubirii, a prieteniei adevarate. Nu putem sa ne dezgolim in fata celui care nu-l iubim. Cred ca mai intai iubim si dupa aceea ne dezgolim asa cum suntem. Dar cum suntem? Suntem pacatosi, departe de a fi nu doar desavarsiti, ci departe de a fi asa cum ne vedem. Fiecare om care se spovedeste stie cum arata sub epitrahil, cand vine sa-si povesteasca partea lui adevarata. Acolo suntem noi adevarati si daca ar trebui sa intelegem ce este pocainta, de fapt, nu ar trebui sa facem atata teorie. Ar trebui sa ne ridicam si sa ne ducem la treaba sa nu uitam starea noastra, ca noi suntem aceiasi. Asta nu inseamna ca trebuie sa devenim niste carpe. Demnitatea nu este in contradictie cu smerenia. Dar niciodata nu trebuie sa-l judecam pe celalalt. 

Sa judecam starea noastra de pacatosenie si atunci toate lucrurile vor fi bune si oamenii ne vor iubi si vor trage spre noi, pentru ca noi vom purta in noi cantecul ingerilor acelora despre care Hristos a zis ca fac nunta in cer, atunci cand se intoarce un pacatos. In chip nevazut lumea simte pe omul care are duhul pocaintei in el si se impaca mai usor cu el, are mai mare indrazneala catre el si isi deschide sufletul mai usor. Daca ati auzit vre-o fapta a unui om nu-l parati, pentru ca atunci v-ati facut partasi la taina vietii lui. Si daca o descoperiti stricati dragostea. 

Faptul ca suntem asa multi ma bucur foarte tare si ma incredinteaza ca dragostea in lume este lucrul cel mai puternic care poate fi transmis pe toate caile. Nu avem nevoie de aprape nimic decat de noi insine pentru a propovadui iubirea. Ea trece dincolo de granite, trece dincolo de timp. Si averea aceasta este adevarata avere a Bisericii. Si doar in masura in care ne facem partasi, ne facem mostenitori sau propovaduitori ai acestei iubiri, ne facem si ucenici ai lui Hristos, cum spune in Evanghelie: "prin aceasta vor sti oamenii ca sunteti ucenici ai mei, daca veti avea iubire unii catre altii".

Va multumesc intai de toate pentru dragoste, ca ma aflu primit aici. Da Doamne sa ajung si eu la masura acestor cuvinte! Stiu de la Parintele Rafail Noica ca odata Parintele Sofronie avea de spus o predica si un alt Mitropolit l-a vorbit foarte de bine si Parintele a spus doar atat: "sa fie mie dupa cuvantul tau, stapane!"         

Intrebari si raspunsuri 

[...]

LEGATURI:

• ROF: Părintele Savatie Baștovoi despre fericire. "Fiecare dintre noi este dator pentru cei de aproape, pentru fiecare, sa devina o temelie buna pe care sa se poata construi fara a o darama"