vineri, 2 august 2019

Cuvinte vii rostite de Părintele Arsenie Papacioc: "Biserica creștină nu învață mai întâi, ci sfințește! Pentru că se referă nu la a cuceri pământul, ci la a cuceri împărăția cerurilor"


Adevărul


Adevărul, Care este Hristos, este piatra de încercare; în jurul acestui Adevăr se învârte totul. Pentru a combate acest Adevăr au apărut tot felul de filozofii, curente, idei, care n-aduc nimic nou, decât un vocabular nou, cuvinte noi, dar nu clarifică nimic, fiindcă Adevărul lui Hristos este deplin și ei nu fac altceva decât să lovească în acest Adevăr.

Nu știu ce va fi, dar adevărul trebuie apărat cu orice chip. Pentru că tu, apărându-l, toate cerurile știu, toată Împărăția de Sus știe că tu ai aparat adevărul, și nu te lasă. Da, Dumnezeu dă harul, dar nu îl dă la milogi, îl dă la eroi.  

Prezența continuă


Nu sunt întru totul pentru o mare nevoință. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! Pentru că nu nevoința în sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima frântă și smerită, prezența continuă a lui Dumnezeu în viața noastră.

Am văzut multe lucruri în viață, am văzut minunile lui Dumnezeu, am văzut cum am zice "pe Dumnezeu Cel nevăzut, L-am văzut!". Lumea însă vrea să vadă contur, vrea să vadă pe Dumnezeu în chip material.

Dacă trăiești bine prezentul, repari trecutul și câștigi viitorul.

Avem nevoie de o stare de prezență interioară, nu doar de nevoință. Dacă faci nevoință începi să ai pretenții: "Eu am făcut, Doamne, dă-mi și Tu ceva..." Nu merge. Starea mea, de existență umană, e permanentă. Pe aceasta trebuie să o închin lui Dumnezeu.

Deci nu faptele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu, dar să fim noi prezenți. Nu meriți tu atâtea haruri decât dacă ești într-o smerită prezență.

Intelectualul


- Cum trebuie să participe un intelectual la viața Bisericii și care este slujirea lui?

Să participe ca un neintelectual, să participe cu smerenie la învățătura creștină, să ia parte la Liturghie de la început până la sfârșit, să fie spovedit și el ca orice creștin. Nu ne interesează că este intelectual sau neintelectual. Nu interesează atât de mult să cunosc adâncurile Sfintei Treimi, dacă n-am în inima mea pe Sfânta Treime. Si poate să fie un neintelectual și să aibă pe Dumnezeu în inima lui.

Există o singură cale: smerenia. Foarte frumos este să învețe ca să cunoască și să explice altora învățăturile creștine, dar i se cere cu orice chip smerenie și supunere. Nu eu spun lucrul acesta. E spus de inși cu mai mare trăire care au intuit: nu în îngrămădirea de știință stă valoarea unui om, ci - sunt silit să spun - în smerenie, fiindcă cu cât se smerește mai mult, cu atât rezolvă mai multe probleme. Este mai greu ca un intelectual să accepte o viață de rugăciune. Dar și intelectualului i se cere o stare  de prezență, pentru că nu putem desființa valorile și treptele. Chiar spune Sfântul Marcu Ascetu că rădăcina tuturor răutăților este neștiința. Si are dreptate; dar aici este vorba despre o știință a mântuirii, nu o știință teoretică, raționalistă - că poți chiar cu Hristos "în minte" să te osândești!

In Rai mai degrabă intră oameni simpli. Ei se țin de o singură învățătură și o pun în practică. Pe când cei care posedă multe cunoștințe nu le aplică în viața de zi cu zi. Ei afirma: "Cred că mă va mântui Dumnezeu că am fost sincer în filozofia mea!" Greșit! Ce folos ai tras din cunoștințele astea ca să te ajute la mântuire? Pentru că degeaba dogmatisești dacă nu ai smerenie.

Civilizația și progresul


Civilizația este una și trăirea creștină este alta. Insă un om civilizat poate mai ușor să se adapteze învățăturii creștine, care e prea justificată, are o prea mare ordine, e prea argumentată ca să nu o crezi.

Uite, se spune că poporul roman era foarte drept, creator: cucereau și zideau. Înainte de venirea Sa Mântuitorul le-a dat biruințe acestor romani, să zic așa, ca să pregătească oarecum lumea pentru o învățătură divină extraordinară, pentru că ei erau mai civilizați.

Deci civilizația joaca un rol pozitiv, dar nu mântuitor. Si ea învață să nu furi, și ea învață să nu fie [nedreptate]..., dar totuși, în miezul civilizației acesteia au ajuns păcate așa de grave, pentru că nu au avut o înfrânare creștină

Vedeți dumneavoastră, Biserica creștină nu învață mai întâi, ci sfințește! Pentru că se referă nu la a cuceri pământul, ci la a cuceri împărăția cerurilor.

Modernismul nu este vinovat că ești tu leneș și nu știu ce. Poți să fii în pat cu puf și să te rogi lui Hristos, și ești la fel ca unul care doarme pe scândură. Prea mare modernism nu se recomandă, pentru că te poate duce la moleșeală, la lenevire, la scăderi. Să știți că suferința te subțiază mai mult și te aseamănă cu numele tău ca om mântuit, ca om veșnic.

Crucea


Crucea a mântuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile Sale, ci Crucea! Când Iisus S-a răstignit, atunci a fost biruit satana.

Cruce înseamnă să duci ce nu-ți convine.

Noi suntem niște inși fără valoare, dar unitatea noastră poate avea [valoare]. Noi ar trebui să ne bucuram că trăim niște vremuri ca acestea de cruce.

Cine fuge de Cruce, fuge de Dumnezeu.

Să iubim Crucea lui Iisus! Ea ne va ajuta să iubim crucile noastre. La început, primii călugări nu aveau altă bibliotecă decât o mare cruce, în jurulu căreia se adunau să se roage și să mediteze, apoi plecau la treburi mari. Ascultați, luând o cruce în mană, ce-ți spun spinii, cuiele, Sângele dumnezeiesc.

Alexandru cel Mare a întrebat odată un înțelept: "Cum poate deveni omul asemenea lui Dumnezeu?". Înțeleptul a răspuns: "Atunci când omul face ce poate face numai Dumnezeu". "Si, ce poate face numai Dumnezeu?". "Să iubească pe dușmanul său". Iată crucea care împacă toate vrăjmășiile! Că cine-și ține limba să nu înjure, mâna să nu lovească și inima să nu urască, acela știe să poarte crucea asemenea Domnului Iisus; și acela se consideră că mântuiește lumea asemenea Domnului răstignit.

Sursa: Ochii prin care vedeam cerul - In memoria părintelui Arsenie Papacioc, Ed. Corgal Press Bacau, 2015


luni, 29 iulie 2019

Mitropolitul Antonie de Suroj: "Cei care-i urăsc pe unii de dragul altora dau frâu liber diavolului". "Nu suntem bucăți de unică folosință, părți autonome ale unui tot, ci mădulare vii ale fiecăruia"


Păcatul este dezbinare atât în noi înșine, cât și în relațiile cu ceilalți, și când ne aflăm printre acești ceilalți nu trebuie să uităm de Aproapele nostru nevăzut, Dumnezeu. Așadar, primul pas în evaluarea pe care trebuie să ne-o facem este să apreciem cât de gravă este această ruptură [dezmembrare lăuntrică]. Cât de mult sunt în dezacord inima și mintea mea? Inima mea este îndreptată către un singur scop sau oscilează mereu? În ce măsură îmi sunt faptele dictate de propriile convingeri, în ce măsură sunt ele sub puterea impulsurilor nestăpânite? Există în mine ceva ce nu a fost vătămat? Pe de altă parte, cât de despărțit sunt eu de Dumnezeu și de aproapele meu? Această opoziție între mine și aproapele meu începe în momentul în care ne promovăm, ne afirmăm pe noi înșine fiindcă, făcând astfel, noi ne îndepărtăm pururea de celălalt și-l respingem. Nu degeaba a spus Sartre: "Iadul este celălalt". Dar, în timp ce-l excludem pe celălalt, ne întemnițăm propria persoană într-o singurătate iremediabilă, astfel că, în cele din urmă, același scriitor francez a spus "Noi suntem iadul".

marți, 23 iulie 2019

Mitropolitul Antonie de Suroj - Buchet de texte duhovnicești despre rugăciune și întâlnire în adevăr


Rugăciunea în Împărăție


Pentru a putea să te rogi trebuie să te afli în acea stare ce ar putea fi definită prin sintagma „Împărăția lui Dumnezeu”. Trebuie să recunoaștem că El este Dumnezeu, că El este Împăratul; trebuie să ne predăm Lui. Să fim cel puțini preocupați de voința Sa, chiar dacă încă nu suntem capabili să o împlinim.

Dar dacă nu facem astfel? Dacă ne raportam la Dumnezeu precum acel tânăr bogat care nu L-a urmat pe Hristos fiindcă era prea bogat, atunci cum putem să-L întâlnim? Atât de adesea, ceea ce dorim să avem prin rugăciune, printr-o relație profundă cu Dumnezeu după care tânjim este pur și simplu o altă perioadă de fericire; nu suntem pregătiți să vindem ceea ce avem pentru a cumpăra mărgăritarul de mare preț.

Cum atunci să dobândim acest mărgăritar de mare preț?

Pe acesta nădăjduim să-l obținem?

Nu este la fel precum în relațiile dintre oameni: când un bărbat sau o femeie simte iubire pentru altcineva, pentru ei nu mai contează la fel alți oameni. Ca să folosim o scurtă zicală din vechime: „Când bărbatul iși găsește o mireasa, el nu mai este înconjurat de bărbați si femei, ci de oameni”. Nu este aceasta ceea ce s-ar putea întâmpla, ceea ce ar trebui să se întâmple cu toate bogățiile noastre atunci când ne întoarcem către Dumnezeu?

sâmbătă, 20 iulie 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "când viața mea ajunge în asemenea hal, încât mă face să simt că existența mi s-a secătuit... iar Dumnezeu nu-mi dă nimic, și mă simt ca un ciob al vieții, atunci merită să credem"

[...]
Mai cu seamă monahul, dar fiecare credincios, se cuvine să creadă în îngeri, cei care-L văd și Îl aud pe Dumnezeu, și în sfinți, care sunt umpluți de Domnul și de Duhul Lui. Să creadă întotdeauna în ei, mai ales când simte că nu rodește duhovnicește. Atunci e nevoie să aibă întregul simțământ al credinței noastre, fiindcă e un lucru înfricoșător ca cineva să lupte duhovnicește fără să vadă rezultate. Se poate să încerci să priveghezi șapte ani întregi, și, în cele din urmă, tot să te prindă moțăială; sau să lupți să biruiești patima mâniei, și încă să mai fi un mânios. Trăiești atunci lipsa de roade în viața ta. Atunci trebuie să crezi, pentru ca, pe de-o parte, să-ți simți mizeria, iar pe de alta, măreția, pe care o dăruiește Dumnezeu, față de prea puținul pe care tu I-l ceri.

Când simțim o durere trupească, sufletească sau duhovnicească, sau când suferim de vreo boală, o prigoană, niscai clevetiri, vreo ispită spre păcat, patimi puternice, spaimă sau primejdie de moarte, și ne tulburăm de toate acestea: când complicăm inutil lucrurile și suferim schimbări lăuntrice și ne sălbăticim, pentru că vedem că suferim; când ne amintim de putința noastră de a deveni dumnezei și nu acceptăm faptul că suferim; când, în clipele de durere, luptăm să supraviețuim și tăgăduim prezența lui Dumnezeu; când protestăm zicând: "Unde-i Dumnezeu? Mai există Dumnezeu?", și în spatele acestor lucruri ascundem, de fapt, cât de mult am vrea să fim noi înșine "Cel ce este" (Ies. 3, 14) pe pământ, în toate aceste situații e nevoie să credem în îngeri și în sfinți.

Când problemele sau greutățile noastre sunt mari, când ajungem la un întuneric duhovnicesc, al minții - toți sfinții au ajuns adeseori la el! -, într-o stare în care păcătuim fără să ne dăm seama, fără s-o vrem (alta vrem, și alta simțim), când vedem un înger și ni se pare că-l vedem pe satana, când Îi slujim lui Dumnezeu la slujbe, și înlăuntrul nostru există împotrivire, un obstacol pe care îl trăim dramatic, ca înlănțuiți, neputând să ne stăpânim pe noi înșine, când suntem înecați de neștiință, în toate aceste situații trebuie să credem. Adeseori strigăm: "Unde ești, Dumnezeul meu? De ce, Dumnezeul meu? Exiști, Dumnezeul meu?" Si nici un răspuns... Ascultăm Paraclisul Maicii Domnului, ne facem cruce, vărsăm o lăcrămioară, dar iarăși, "nu este cel care să audă, nu este cel care să înțeleagă" (cf. 3 Împ. 18, 26). Nimeni nu ne înțelege, nimeni nu ne cunoaște, nimeni nu ne iubește, nimeni nu ne aude, și, în primul rând, Dumnezeu.

Când greutățile vieții, amărăciunile sufletului, neputințele lumii noastre lăuntrice, durerea sau bucuria - chiar și aceasta îl întunecă pe om, îl înnebunește - ne lipsesc de orice nădejde duhovnicească sau omenească; atunci când ochii noștri se usucă de așteptare și, în cele din urmă, tot nu văd nimic; când trupul nostru îndumnezeit, cinstitul templu al lui Dumnezeu, devine așa cum spune Psalmistul, "ca un burduf în ger" (Ps. 118, 83), o piele care a căzut în brumă, a înghețat și și-a pierdut culoarea, de nu mai poți să-ți dai seama ce este, sau, dacă vreți, potrivit cu textul ebraic, când trupul nostru ajunge ca "un burduf în fum"; când viața mea ajunge în asemenea hal, încât mă face să simt că existența mi s-a secătuit, că am fost uitat de iubirea oamenilor, a îngerilor, a sfinților, că m-am pierdut și cer de la Dumnezeu un strop de răcoare, puțină odihnă - "Dă-mi răgaz, Dumnezeul meu, ca să-mi trag răsuflarea (cf. Ps. 38, 18), lasă-mă puțin ca să mă odihnesc, dă-mi un crâmpei din frumusețea Ta, din sfințenia Ta, din ajutorul Tău!" -, iar Dumnezeu nu-mi dă nimic, și mă simt ca un ciob al vieții, atunci merită să credem. Când noi, monahii, din pricina egoismului nostru, a mândriei, a singurătății noastre, a tuturor patimilor omenești - pentru că participăm și la cele omenești, cu toate că suntem taine ale lui Dumnezeu - devenim ceva asemenea cu cele spuse mai înainte, atunci să credem că aparținem unei obști monahale, ceea ce înseamnă că suntem martori ai îngerilor și ai sfinților, ai acelora care L-au absorbit pe Dumnezeu.

Cât de recunoscători trebuie să fim, așadar, față de Dumnezeu! Fie ca viața noastră să devină un ascunziș al prezenței lui Dumnezeu, al Născătoarei de Dumnezeu, al îngerilor și al sfinților!


Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători -
Intrarea în Biserica a Maicii Domnului 

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, se teme de veșnicie și, în locul acestora, preferă orice altceva îl face să simtă că este singur". "Comuniunea este propria noastră naștere în cetatea lui Dumnezeu"


[...]Înțelepciunea lui Dumnezeu poate găsi modalități prin care să ascundă Dumnezeirea. De ce? Pentru că omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, se teme de veșnicie și, în locul acestora, preferă orice altceva îl face să simtă că este singur, pentru că Dumnezeu înseamnă ceva universal și atotcuprinzător. Omul așa este plăsmuit de păcat, de cea de-a doua sa naștere, am puntea zice, este astfel înveșmântat cu ispita Evei, încât vrea să trăiască singur, iar cea mai puternică trăire a sa este propria însingurare. Peste tot există inimi care trăiesc singure. Le poți găsi până și acolo unde oamenii trăiesc îngrămădiți unul în altul. Fiecare are posibilitatea să-și ascundă viața și să rămână cu totul singur. Iar aceasta pentru că nu poate să trăiască cu un Dumnezeu atotcuprinzător și veșnic.

Prin urmare, omul și-a făcut sinele "dumnezeu", ca să trăiască în propria-i mizerie, în relativul și efemerul său, în odihna pe care și-o dă de fiecare dată sieși; astăzi este bun lucrul acesta, mâine vreo rugăciune, poimâine un hram, răspoinmâine un păcat și, apoi, altceva. Adică, ceva care îl distrează și, în același timp, îi fărâmițează viața, timpul, inima, voința - una vrea, și alta face; în lipsa lui Dumnezeu, singurătatea este umplută de persoana egoistă cu surogate. Astfel, însingurarea, care seamănă cu o fiară omnivoră, devoră și distruge orice formă de răgaz.

Dumnezeu Se ascunde, pentru că oamenii se tem să-L țină lângă ei. Așa cum copilașul se teme de locurile înalte sau adânci, așa cum te apucă amețeala în fața cifrelor astronomice, tot așa ne apucă amețeală în fața Dumnezeului cel atotcuprinzător, Care este deasupra a toate și, în același timp, le cuprinde pe toate. Ascunderea lui Dumnezeu este cea mai mare expresie a smereniei și a iubirii Lui. Este o deșertare, care se întâmplă dintotdeauna și continuă să se petreacă, iar sub forma întrupării, ea ni s-a înfățișat la nașterea lui Hristos. Hristos Își continuă coborârea, deșertarea, pentru a face părtașe la Sine, inima, gândul, mintea și păcatul fiecăruia. Le ia pe toate asupra Sa, ca să poată, ascuns îndărătul  lor, să-l despovăreze pe om și să-l țină legat de iubirea Lui, fără să-i suprime libertatea

[...]

Maica Domnului s-a hotărnicit în pântecele Anei, apoi în Sfânta Sfintelor și, în cele din urmă în mormântul din care a ieșit, fiind luată. Hristos, prin întruparea Sa, S-a hotărnicit în pântecele Fecioarei, apoi în mormânt, iar acum, din pricina firii Sale omenești, Se găsește, oarecum hotărnicit de-a dreapta Tatălui. La fel și noi ne hotărnicim într-un anume loc, într-o anume viețuire, într-o societate de oameni, de îngeri, și de sfinți. Frații noștri sunt sfinții vii. Nu se poate ca sfințenia mea să fie independentă de sfințenia ta, nu mă pot sfinți fără tine, așa cum nici tu nu poți fără mine. Comuniunea care s-a creat este propria noastră naștere în cetatea lui Dumnezeu, strămutarea noastră din lumea aceasta într-o altă lume. Noi așteptăm ceruri noi și pământ nou (cf. 2 Ptr. 3, 13), pe care, nu cerurile create le preînchipuie - acestea vor fi distruse și se vor schimba "cu vuiet mare" (cf. 2 Ptr. 3, 10) -, ci le preînchipuie viețuirea monahală, și toate câte le facem, le avem și le-am gândit în această viețuire

Hotărnicirea noastră este împreună cu oameni, dar aceștia ascund înlăuntrul lor un conținut mai adânc, comuniunea lor cu Dumnezeu, cu îngerii și cu sfinții. Pentru că ne adunăm aici noi toți, oare noi reprezentăm plinătatea obștii noastre? Nu, noi suntem doar privitorii plinătății ei. Conținutul mănăstirii nu suntem noi, monahii. Noi suntem martorii conținutului, cei cărora li s-a încredințat conținutul, suntem cei inițiați în taine de către acest conținut. Am venit pentru acest conținut care sunt îngerii, sfinții, Dumnezeu. Aceasta este viețuirea noastră. Mănăstirea nu este cetatea fiecărui Stareț, ci cetatea lui Dumnezeu. [...] 

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători -
Intrarea în Biserica a Maicii Domnului 

vineri, 12 iulie 2019

Omilie a Arhim. Emilianos Simonopetritul în ziua de praznic a Sfântului Mucenic Emilian (18 iulie). "Pe Hristos Îl găsesc și pe Hristos Îl iubesc cei care iubesc martiriul"



Sfântul Mucenic Emilian

Omilie rostită de Arhim. Emilianos Simonopetritul 

în Sfânta Mănăstire Ormylia, 18 iulie 1982



Mucenicul Emilian, care a trăit în secolul al IV-lea, provenea dintr-o familie strălucită. A avut curajul să iasă din anonimat și să intre în centrul istoriei Bisericii, ca să devină stâlpul și întărirea ei, lăudătorul lui Dumnezeu și cel lăudat de ea neîncetat. 

joi, 11 iulie 2019

Frica de Dumnezeu şi frica de lume - între paza libertăţii şi uşa robiei. Cuvânt al lui Ioan Ianolide versificat



Frica de Dumnezeu 
este 
paza libertăţii,
iar
frica de lume
este 
uşa robiei. 


Frica de lume 
supune lumii
 – iar lumea îl degradează pe om
pe când
frica de Dumnezeu 
supune lui Dumnezeu
 – iar Dumnezeu îl eliberează, îl desăvârşeşte şi-l face pe om stăpân în lume[1].


Frica de Dumnezeu
conduce 
la frica de păcat, la conştiinţa responsabilităţii şi misiunii umane
căci 
ea este de fapt 
îndrăz­neală în cele sfinte, în cele bune, în adevăr. 


Frica de Dumnezeu 
ţine 
duhul treaz, conştiinţa vie, viaţa neprihănită şi lumea în orânduire dumnezeiască,
iar
frica de lume 
adoarme duhul, dă confuzii de conştiinţă, împătimeşte viaţa şi lumea devine insu­portabilă.


Cu frică şi cu cutremur să stăm 
necontenit în faţa lui Dumne­zeu 
şi vom fi fericiţi pe pământ 
şi-n veci, 
fericiţi în noi înşine 
şi în relaţiile dintre noi, 
căci 
conştienţi fiind de nimicnicia noastră, 
ne trezim în Hristos, 
îndrăznim în Hristos, 
biruim în Hristos.

[1] Şi Sfinţii Părinţi vorbesc de cele două frici: frica de Ziditor, ”începutul înţelepciunii”, care înnobilează pe om şi frica de cele zidite, ”laşă şi nebăr­bătească”, ce înjoseşte sufletul. ”Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta, se teme şi de umbra sa” (Sf. Ioan Scărarul, Filocalia, IX, cuv. XX). (N. ed.)

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 455)

Sursa web: Ioan Ianolide, Deținutul profet, Despre frica de Dumnezeu

miercuri, 3 iulie 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Dumnezeu ne-a dat putința nu numai să ajungem nemișcați spre păcat, spre răutate și spre patimi, dar și să ajungem lumină"


Schimbarea la față și viața practică 

Fragment din cateheza Arhim. Emilianos Simonopetritul, 

11 august 1987, Măn. Simonos Petra, Athos


Pentru că Dumnezeu este atât de dulce și de milostiv, și pentru că ne dăruiește astfel de stări duhovnicești, destinate fiecărui om, să vedem ceea ce ne interesează, adică propria noastră neputință omenească. Să vedem goliciunea noastră, mizeria noastră, să vedem ce suntem și să urâm ceea ce suntem, ca să facem loc existenței noastre ca să o păstorească și să o odihnească Hristos. 

Noi, creștinii, cădem într-o stare de nepăsare sufletească și trupească atunci când legăturile noastre nu sunt o vânătoare, un dialog cu Dumnezeu, când în afară de propria noastră mireasă mai vânăm și multe altele. Noi însă Îl închipuim pe Hristos. Capul femeii, zice Apostolul, este bărbatul iar al bărbatului, Hristos (cf. Ef. 5, 23). Cum ne simțim când nu suntem în stare să ne armonizăm viața cu un bărbat cu care, ca mirese, ne-a potrivit Apostolul (cf. 2 Cor. 11, 2)? Cădem într-o stare de inerție, de neputință, vrem să ne odihnim, să dormim, să mâncăm, să trăncănim.

miercuri, 26 iunie 2019

Maica Emiliani salvată prin rugăciunile Arhim. Emilianos de sub tone de dărâmături. "Dumnezeu pregăteşte şi aduce în viaţa fiecărui om, un hiatus ce reprezintă trecerea către o nouă viaţă"

In centru: Maica Emiliani si Parintele Dionisios 
"Nu pentru că aş fi fost eu ceva, ci pentru rugăciunile acelor oameni sfinţi care şi-au curăţit inimile prin afierosire, prin totală sinceritate înaintea duhovnicului, înaintea lor şi înaintea lui Dumnezeu, prin smerire totală şi asemănare cu Hristos – umplere cu Hristos! Nu este altceva decât o mărturie a puterii rugăciunii, a puterii dragostei de Dumnezeu, care este Învierea şi Viaţa"

joi, 20 iunie 2019

Pr. Cezar Axinte şi Prof. Mihail Chircor despre omul nou, desensibilizat, despartit de Hristos, care nu mai cauta nemurirea


Emisiunea “Vestea cea bună” – Omul nou - 18 iun. 2019. 

Realizatori: Pr. Cezar Axinte şi Prof. Mihail Chircor



Prof. Mihail Chircor: Vreau sa vorbim astazi despre omul nou pe care vor unii sa-l structureze, sa-l creeze. 

In politica actuala a aparut un nou termen: neomarxism. [...] Ei isi zic progresisti, politologii le zic neomarxisti. Si, aceste partide, pentru prima oara, au intrat si in Parlamentul European. La noi curentul e reprezentat de USR si PLUS. [...] Intotdeauna cine a vrut sa conduca o societate a vrut sa aibe un cetatean obedient, care sa-l asculte, care sa nu-i creeze probleme si sa nu consume energii necesare pentru convingerea si constrangerea acelui om. Sa aibe un om facut la matrita, dar nu la orice matrita, ci la matrita lui. Nazistii au vrut unul, si au facut si lagare de concentrare si ideologie si indoctrinare si au ucis mii de oameni. Comunistii au vrut sa creeze omul nou si au facut si ei lagarele lor, cu gulaguri, cu canale si au ucis, si au bagat in puscarii sute de mii de oameni

Ei bine, termenul de neomarxist nu se refera numai la proprietate. Adica acestia nu ca ar vrea nationalizarea... Nu! Ei au alte conotatii, dar nu vreau sa intru in teorii politice. [...] Acest curent care vrea sa duca lumea catre globalizare, mondializare, vrea un om nou, un om al lui, care sa fie obedient societatii care va fi creata foarte curand. Fereasca Dumnezeu! Curand vor ei....

Intre comunism si ce traim acum nu sunt foarte mari diferente, caci in spate sunt aceleasi forte, si sunt forte, din punctul meu de vedere, antihristice. Si fortele astea urasc Biserica, clerul, pe cei care sunt foarte credinciosi. Dar aceasta noua societate nu poate functiona fara o religie, fara o biserica. Si de aceea vrea sa creeze ecumenismul.   

Acesta este contextul in care vor sa creeze omul nou. Ei au inteles ca prin forta nu se poate, caci comunistii, in 50 de ani, au impuscat si au bagat in puscarii, in lagare si nu au reusit sa creeze omul nou. Acuma s-a trecut la o alta modalitate, mult mai perfida de a crea acest om nou. Sunt niste pericole extraordinare!

marți, 18 iunie 2019

40 de zile de la adormirea Părintelui Emilianos Simonopetritul. Cuvântul Arhim. Elisei Simonopetritul la înmormântarea Părintelui Emilianos. "În multe feluri, în toate lucrurile sale, prin jertfa și slujirea sa, a arătat ce înseamnă să te dăruiești în mod deplin, să te topești, în mod literal, pentru Hristos"


Omilie a Arhim. Elisei

la slujba de înmormântare a lui Gheron Emilianos Simonopetrtul

Mănăstirea Ormylia, 10 mai 2019


Preacuvioase, preaiubite Gheronda și preascump Părinte,

Astăzi este greu pentru mine, dar și întregii obști a acestei mănăstiri și de la Simonos Petra, să rostim câteva cuvinte potrivite, cu ocazia plecării Părintelui nostru.

De altfel, aceste momente nu sunt potrivite pentru cuvinte - așa cum a subliniat și Preacuviosul Părinte Vasile, fostul egumen al Ivironului -, ci sunt momente de cinstire, de iubire, de tăcere și rugăciune. De la sine însăși măreția care se înfățișează înaintea ochilor ne arată importanța acestei zile, încât putem să clamăm cu melodul: „Ridică împrejur ochii tăi, Sioane, și vezi că, iată, au venit la tine fiii tăi, ca niște făclii de Dumnezeu luminate, de la apus și de la miazănoapte, și de la mare și de la răsărit" [Utrenia Învierii, cântarea a 8-a, n. ROF] întru tine binecuvântându-se, rugându-se și trimițându-l înaintea lor pe acest "om plin de râvnă" în preadorita Împărăție a vederii chipului Domnului, pe Care L-a iubit atât de mult.

Nu știm ce-am putea spune! Acest eveniment este în același timp dureros cât și dătător de bucurie. Așa cum spunea, într-o situație asemănătoare, marele mângâietor, Sfântul Teodor Studitul: "Părintele nostru a adormit. Cine a fost el? Cel ce-L mărturisea pe Hristos? Un alt Iov? Podoaba scumpă a călugărilor? Cel ce stârnea iubirea? Bărbatul iubit de toți? Înger în trup? Ochiul adânc înlăcrimat? Mintea iubitoare de învățătură? Cel îmbogățit prin dumnezeiasca cunoștință? Cel cu multă smerită-cugetare și adânc în pricepere? Cel care "era în stare să se folosească deopotrivă de mâna dreapta cât și de cea stângă" (cf. Jud. 3, 15) în orice lucru duhovnicesc dar și în cele văzute? Povățuitor autentic și Părinte adevărat?"

Ceea ce ni s-a întâmplat acum nu este un lucru dureros, ci, așa cum ne-a spus însuși Gheronda, este un eveniment plin de bucurie. Gheronda nu a murit, ci s-a mutat la viața veșnică! Pământul îl va acoperi, dar cerul îl va primi. Prietenii săi, sfinții, îl așteaptă, fiii și frații săi, mici și marii, Bătrânii, precum și cetele Îngerești, ceata pustnicilor și a călugărilor de obște, monahii Meteorelor ca și cei ai Athosului. Va găsi acolo, în acest loc de odihnă pregătit pentru el de multă vreme, adevărata lumină, căci a traversat cu credincioșie calea cea binecuvântată, a preferat truda și durerile ascetismului; pentru că, în multe feluri, în toate lucrurile sale, prin jertfa și slujirea sa, a arătat ce înseamnă să te dăruiești în mod deplin, să te topești, în mod literal, pentru Hristos.

N-ar fi exagerat să spunem că astăzi este praznic, o sărbătoare plină de bucurie. Astăzi trimitem la Dumnezeu un ocrotitor și un mijlocitor. Toți ne bucurăm și Biserica se veselește pentru că dobândește un nou stâlp. Toată ceata sfinților este în sărbătoare.

O, Gheronda, inima ta era dreaptă, calea pe care ai urmat-o era dreaptă. Amintirea ta va rămâne sfântă și binecuvântată-ți este pomenirea! Cine nu-și amintește că până în ultima clipă străluceai de bucurie, dulceață și noblețe? Cu adevărat, cine te-a întâlnit fără să te fi iubit? Cine a vorbit cu tine fără să-i fi îndulcit inima? Toți doreau să stea aproape de tine. Toți, și mai ales inimile simple care recunoșteau în tine curăția luminoasă ce îi atrăgea.

Dar, cât timp ai fi putut să rămâi lângă noi? Cât ai fi răbdat? Ai depășit toate limitele răbdării, dragostei și ale purtării de grijă. Căci, chiar dacă erai mai tare ca fierul, chiar dacă erai mai Apoi de tristețe și de pătimire, chiar de-ai fi asemenea lui Pavel, Antoine sau Ioan Gură de Aur, ai fost totuși om. Ai fost om și ai pătimit, și a trebuit să porți această cruce grea și lungă a bolii. Și de atunci, ai rămas în tăcere. Dar ai apucat să ne spui totul. Da, ne-ai spus totul și ne-ai învățat amănunțit. Ai lăsat întipăririle tale de neșters asupra noastră, a tuturora, în Biserică și în întreaga lume.

Preacuvioase Părinte și Gheronda, prieten al lui Dumnezeu și casnic contemplării divine, de mulți ani ar fi trebuit să pleci din această viață dar pentru fii tăi preaiubiți ți-ai întârziat plecarea sau, mai degrabă, chiar Dumnezeu Însuși a amânat-o.

Astăzi harul Duhului Sfânt, care sălășluia cu îmbelșugare în tine, a rânduit să despartă sufletul tău, plin de lumină și plin de Dumnezeu, de trupul tău atât de mult încercat. Astăzi a sosit momentul mult așteptat al intrării tale în Cer. Tu, care erai un om ceresc și un înger pământesc, părăsești această lume pentru a te alătura Cerului, în lumina lui Hristos înviat. Intrarea ta în Împărăția Sa este o biruință, aclamată cu strigăte de bucurie. Dar, cu toate acestea, sentimentele noastre sunt amestecate. Ne stăpânesc lacrimi pline de pace și un doliu cu bucurie. Te rugăm, o! Părinte preasfinte, "carul lui Israel și căpetenia lui", să nu ne lași orfani, ci să mijlocești pentru noi toți, pentru comunitățile care au fost întocmite de tine, pentru toți cei care s-au adunat aici la plecarea ta, tinzând mâna ta în ajutor pentru întreaga Biserică.

Și, în sfârșit, rugându-mă cu credință ca sufletul tău să se odihnească în pace, aș vrea să adresez mulțumirile noastre pline de căldură tuturor celor care au venit la plecarea ta din această viață. În primul rând, Preafericitul Părinte Arhiepiscop al Atena, PF Ieronim, episcopilor, egumenilor, reprezentanților Sfintei Chinotite din Muntele Athos, preoților, ieromonahilor, monahilor și monahiilor și tuturor fiilor lor duhovnicești și credincioșilor care s-au adunat în această zi. Și, în particular, Sanctității Sale, Patriarhul Ecumenic, reprezentat de episcopul Miletului, al cărui cuvânt ne-a întărit.

Gheronda, aceasta sunt suficiente pentru ziua de azi. Nu am mai putea continua. Ar fi mult mai multe lucruri de spus dar ar fi nevoie de cărți întregi pentru a le consemna.

Veșnică să fie pomenirea Părintelui și Starețului nostru, Ieromonahul Emilianos, Egumenul Mănăstirii Simonos Petra.

Traducere din franceză (după traducerea Ierom. Macarie Simonopetritul)
de Român Ortodox în Franța



Extras din cuvântul Părintelui Elisei Simonopetritul la înmormântarea Părintelui Emilianos Simonopetritul (cu subtitrare în română)




LEGATURI:

vineri, 14 iunie 2019

Arhim. Elisei Simonopetritul: "Această lume care se îndreaptă spre autocatastrofă a fost biruită doar de Viața Care a răsărit din mormânt"



1. Societatea de astăzi și cum trebuie să fie viața creștină.


Societatea de astăzi, lumea contemporană, care este deja unită sub aspect cultural, este caracterizată de către mulți ca o lume post-creștină. Firește cei care fac aceste constatări sunt foarte încântați de aceasta. Ei cred că în sfârșit omul s-a eliberat de așa zisele îngrădiri pe care i le-a făcut religia. Vedem însă că în loc să își găsească libertatea, omul contemporan este mai mult decât în oricare altă epocă legat și subjugat de idolii pe care și i-a făcut. Ar fi o mare greșeală să zicem că epoca noastră nu este religioasă, este mai degrabă foarte religioasă, însă idolatră. În ciuda reușitelor științei și a tehnologiei, oamenii s-au făcut robi falșilor dumnezei care ies în evidență prin media, reclame, modă, etc.

joi, 13 iunie 2019

Nicolae Steinhardt: "Reușita este energia iubirii și a capacității tale de acceptare a vieții" dar "drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălțimea vulturilor aflați în zbor"


Nicolae Steinhardt – Despre răutatea umană


Când un om reușește să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbește, se uită cu dispreț la grași, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsucește nasul disprețuitor când altul se bălăcește, încă, în viciul său. Dacă unul își reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreț și cu trufie către păcătosul care se căznește să scape de păcat dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reușim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuși. Ceea ce obținem poate să ne dea peste cap reperele emoționale în așa manieră încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganți și zgârciți, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoșător al patimilor sufletești.

Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.

joi, 30 mai 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Dacă Aaron este chip al omului din afară, al omului trupesc, Sfântul Isihie ne cheamă să fim ca Moise și ca Hristos, Care S-a stăpânit pe sine"

Moise și Aaron
Sfinții Părinți privesc pe legiuitorul Moise ca pe un chip al minții [139].
Mintea este chipul lui Dumnezeu și ne-a fost dată ca să avem legătură cu Dumnezeirea. Cum se realizează aceasta? Din preînchipuirile Vechiului Legământ, iar apoi din cel Nou, dar și din scrierile Părinților este cunoscut faptul că cea mai înaltă pildă a minții a fost Moise, care l-a văzut limpede pe Dumnezeu, după ce a postit și s-a înfrânat 40 de zile, iar apoi a trăit postind toată viața lui. Moise nu era călăuzit de o înțelegere omenească, ci numai de Dumnezeu. In felul acesta, a reușit să-L vadă pe Dumnezeu, și să-și mântuie poporul, și să-l conducă în Pământul Făgăduinței (Ieș. 24, 18).

miercuri, 22 mai 2019

Omilie a Arhim. Elie, de la Mănăstirea Schimbarea la Față, cu ocazia trecerii la cele veșnice a Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Un vultur și-a luat zborul!"


Omilie a Arhimandritului Elie

de la Mănăstirea Schimbarea la Față, din Terrasson- Lavilledieu, Franța, 

pronunțată în fața monahiilor și a credincioșilor, în data de 12 mai 2019, 

cu ocazia înmormântării lui Gheron Emilianos Simonopetritul


Știți că joia trecută [9 mai 2019 n.tr.], dimineața, un vultur și-a luat zborul. Un vultur s-a înălțat la ceruri, mult mai luminoase și mai curate decât cerul nostru de azur. Numesc vultur pe Sfântul și Părintele nostru Emilianos, căci astfel a fost numit de către cineva pe când încă era la Meteora: "Părintele Emilianos este un vultur!"- și așa ni s-a și înfățișat. 

Case din Capadocia
Cuibul său se găsea în locurile muntoase și aride ale Capadociei unde sunt biserici rupestre și case troglodite - pe care unii dintre dumneavoastră le cunosc, căci am fost împreună acolo. O regiune evanghelizată de Sf. Ap. Pavel, unde locuitorii își aminteau și își transmiteau de la unul la altul amintirile și povestirile trecerii lui, rămase vii, pe bună dreptate, două mii de ani după aceea. Este, de asemenea, regiunea Părinților Capadocieni, ai Sfinților Mari Părinți ai Bisericii precum Vasile de Cezareea, Grigorie Teologul de Nazians, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nisa, Amfilohie de Iconium, și o bună parte dintre Sfinții Martiri, Mărturisitori și Asceți.

Gheronda Emilianos își amintea și povestea uneori cum a văzut adeseori pe Sfinții Ierarhi și Învățători ai Bisericii împreună slujind Sfânta Liturghie în casa bunicilor săi, unde se întâlneau sătenii pentru lungi privegheri sau rugăciuni, și unde-și povesteau amintirile familiale, adică amintirea Sfinților pe care îi evoc, și căutările lor ascetice, pe care fiecare încerca să le imite în concretul vieții lor.

Gheronda el însuși făcea parte dintr-o familie sfântă, credincioasă din generație în generație, așa cum era familia Sfinților Ioachim și Ana, a lui Zaharia și a Elisabetei, și multe altele, care pregăteau, fără să știe dar cu o dăruire totală, venirea unui profet sau chiar a Maicii Domnului înseși. Astfel, când s-au plinit vremurile, din pronie dumnezeiască Domnul a adus la viață, cu trăsăturile Sale de vultur, pe Sfântul nostru Părinte Emilianos, căci Dumnezeu știa că el este cel ce va fi de folos lumii astăzi pentru apropierea Împărăției Sale pe pământ.  

Circumstanțele vieții, evenimentele internaționale și politice l-au adus pe Gheronda să se stabilească în regiunea Tesalonicului, unde trăia în sărăcie dar în sfințenie. Mergea cu picioarele goale și se culca chiar pe pământ, pe o vatră săpată în sol și care era acoperită noaptea cu pământ pentru a păstra jăratecul și a ține cald celor care se alungeau deasupra. Nu este o imagine, ci chiar așa trăia!

Din copilăria lui viețuia cu Dumnezeu, Căruia îi promitea, în timpul privegherilor personale, de nopți întregi, să nu păcătuiască pentru a nu-L întrista pe Domnul

Meteora
Nu am să vă fac o biografie a lui Gheronda - alții o vor face mai bine-, dar am să vă amintesc acum altceva. După studiile sale, providența a adus vulturul nostru să se cuibărească pe alte culmi asemănătoare celor din Capadocia, ajungând astfel la Meteora, în Grecia, unde a răsădit, cu binecuvântarea episcopului de Trikala, PS Dionisie, viața monahală în deplinătatea puterii ei, lucrare pe care a continuat-o și într-un alt loc, într-un alt cuib de vultur, la Simonos Petra, pe Sfântul Munte Athos. 

Simonos Petra
In timpul tuturor acestor ani, vulturul nostru nu a încetat în mod personal să își ia zborul spre Ceruri, hrănindu-se de prezența lui Dumnezeu, o prezență din care ieșea sau din care cobora pentru a acoperi cu aripile sale pe numeroșii săi fii - care suntem-, pe numeroșii săi fii duhovnicești care îi erau încredințați să-i învețe să zboare spre aceleași culmi. Le striga puilor săi bucuria de a zbura spre înălțimi și întreaga lui suferință era să vadă insensibilitatea noastră. El, care cunoștea aceste înălțimi, ne vedea rămânând lipiți de pământ și ar fi vrut să ne ducă cu el prin exemplul lui și mai ales prin rugăciunea lui, cu care ne acoperea cu adevărat. Precum o pasare își acoperă puii, ne proteja și ne trezea dorința de a-l urma, de a încerca să mergem pe urmele lui. Si, această lucrare a lui nu este încă terminată.

Si apoi, de mai mult sau mai puțin de 25 de ani - un sfert de secol totuși!-, Gheronda a zburat și locuia deja în ceruri, rămânând în același timp cu trupul pe pământ. Dar, sufletul lui era altundeva! Era altundeva și, în același timp, ne învăța, fiind aici, să-l zărim, ne învăța să ne încredințăm lui, să-i simțim prezența când puteam să avem binecuvântarea de a-i săruta mâna sau picioarele, pe patul de boală. Ne-a obișnuit în felul acesta timp de 25 de ani, ne-a învățat să zburăm cu propriile noastre aripi, dar mereu sub privirea lui duhovnicească și sub ocrotirea sa

Unii, ieri sau alaltăieri, mi-au amintit acest cuvânt pe care ni l-a spus în mod providențial. El a spus: 
"Un Gheronda nu trebuie să se preocupe de treburile fiecăruia dintre fiii săi duhovnicești, altfel nu va putea să-și asume rolul său de părinte duhovnicesc. Lucrarea lui este de a sta în fața lui Dumnezeu în permanență și de a purta în el fiii săi, pe care îi va conduce astfel în fața lui Dumnezeu și în Dumnezeu". 
Si iată că joi dimineața, cu multă blândețe și fără vreun semn din afară, într-o totală umilință, de care a făcut parte nu numai în timpul celor 25 de ani ci și de-a lungul întregii sale vieți, iată că s-a ridicat cu mult mai sus, mai presus de ceruri, lăsându-ne nemișcate moaștele sale și apropiindu-se mult mai mult de Tronul lui Dumnezeu și, în același timp, în mod paradoxal, apropiindu-se mult mai mult de noi. Să nu credeți că, plecând prea sus, nu putem să-l ajungem. Credința noastră și rugăciunea noastră pot să-l ajungă și lucrarea noastră este mult mai intimă, mult mai eficientă și mai reală decât a fost vreo dată. El ne protejează mereu și ne atrage, făcându-ne dar viața sa prin acceptarea martiriului pe care l-a suferit și pe care l-a asumat timp de 25 de ani, ne atrage spre el, spre locul în care este așezat de acum și de unde strălucește slava pe care Dumnezeu i-o transmite. Să nu ezităm deci, să-i încredințăm nevoile noastre reale, adică nevoile pe care le simțim de a zbura acolo unde este el și să alergăm la prezența lui Dumnezeu

Am să mai adaug aici o mică reflecție personală. Sfinți Profeți precum Gheronda au mai fost. Mulți asceți, călugări, preoți, episcopi, mireni au cunoscut Cerul în urma nevoințelor lor ascetice, prin rugăciunile lor, prin roadele pe care Sfântul Duh le-a dăruit, și pe care le-au dobândit prin lupta lor duhovnicească. Aceste roade nu s-au datorat niciodată nevoințelor lor personale, căci nu-L putem acapara pe Dumnezeu, ci nevoința lor personală i-a deschis, i-a predispus să primească darurile pe care Dumnezeu era gata să le dea, și astfel au devenit profeți, sfinți ai Bisericii. Cazul lui Gheronda Emilianos are ceva particular. Cu siguranță, e vorba de o luptă lăuntrică continuă, duhovnicească, care îl însuflețea din fragedă pruncie, căci, bineînțeles, reieșea dintr-o lungă linie de sfinți care, din generație în generație, au chivernisit, dacă pot spune așa, de-o manieră imaginară, harul lui Dumnezeu pentru a putea da naștere într-o zi celui pe care îl cunoaștem și de care vorbim, dar vocația sa, harisma lui pe care o cunoaștem și care s-a manifestat de-a lungul vieții sale, venea din altceva. Era viața lui duhovnicească dar era, de asemenea, într-un mod tainic o revelație divină personală, asemănătoare celei pe care a cunoscut-o Moise pe Muntele Sinai sau a celei pe care a cunoscut-o Sfântul Pavel în momentul convertirii sale, deci "fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie" (II Cor. 12, 2 - revelații care le-au permis să se exprime față de fiii lor duhovnicești, să reveleze tainele Împărăției Cerurilor și calea pentru a ajunge acolo

Si, în cadrul acestei harisme profetice,  voi încerca să vă citez câteva aforisme pe care le-am luat la întâmplare și le-am notat pentru a vă revela câteva aspecte care arată până la ce punct era un vultur, care din înălțimea Împărăției Cerurilor ne-a transmis experiența sa, spre a ne-o împărtăși. Ne spunea, de exemplu, că:
"mărturia carității - a dragostei, agape, în acest sens-, este mai mare când nu este o prezență trupească - și astăzi suntem în această situație! - căci vederea este o formă umbrită de comuniune. Ea ascunde profunzimea noastră, iar profunzimea noastră este Dumnezeu Însuși. Când suntem împreună pierdem din vedere esențialul, din cauza obișnuinței lucrurilor. Comuniunea între frați duhovnicești este mai mare încă când sunt separați de moarte".
Alta dată spunea că:
"Hristos intră în fiecare zi în foișorul inimii noastre, dar, adeseori, "Întru ale Sale a venit, și ai Săi nu L-au primit."(Ioan 1, 11) - cum spune Sf. Ioan în Evanghelie.  
Sau:
"Ce ne împiedică să avem experiența imediată a luminii necreate? - este o întrebare care i s-a pus. Si răspunsul lui a fost: "dragostea lui Dumnezeu, care ne iconomisește, care ne protejează, căci El știe că nu suntem capabili să ne folosim, și El știe că dacă vom vedea această lumină o vom respinge".
Un alt cuvânt:
"Sunt multiple forme ale manifestării în noi a harului luminii dumnezeiești - vedeți, mereu vorbea de lumina necreată și de metoda prin care putem să parvenim la ea -. "Este imposibil să nu obținem o experiență personală și unică a comuniunii cu Dumnezeu. Pentru oricine se grăbește la luptă, pentru orice dorește și este gata să înfrunte lupta duhovnicească, este imposibil să nu aibe o experiență a comuniunii cu Dumnezeu. Si nu este păcatul nostru care ne împiedică!"
Si spunea el:
"Cum putem sa fugim din lume? Prin bucuria noastră, prin curăția privirii noastre, a dragostei noastre mutuale, a vieții noastre de priveghere si rugăciune. Acestea ne fac admirabili și vizibili în lume. Restul e nimic."
Un ultim cuvânt:
"Tot ceea ce putem face este artificial și fals. Singurul lucru pe care-l putem realiza este să ajungem la moarte. Precum Hristos, ca om, a pus mormântul ca stavilă la viața Lui pământească și apoi sfințenia lui Dumnezeu L-a înălțat și L-a preaslăvit cu șederea de-a dreapta Lui, asemenea și noi trebuie să-I oferim lui Dumnezeu moartea noastră de bunăvoință, pentru a fi preaslăviți de El. Si moartea noastră de bunăvoință este dublă, este acceptarea morții noastre fizice la sfârșitul vieții - așa cum Gheronda a făcut joia trecută -  dar este, de asemenea, să învățam să murim lumii, să ne jertfim și să acceptam martiriul vieții noastre pentru a ajunge la o altă dimensiune a vieții, de comuniune cu Dumnezeu și a unora cu alții"
Iată ceea ce ne-a transmis vulturul nostru. Si acum, când nu mai este în mod fizic cu noi, să ne rugam lui, să-i cerem iertare, pentru că e mult mai aproape de noi decât a fost vreodată, să îi cerem să ne ajuta să-l urmăm.

Este o minune extraordinară că noi, în această lume occidentală am fost conduși de rugăciunea lui și prin harul lui Dumnezeu să cunoaștem o astfel de persoană care ne-a vorbit și care ne-a schimbat, ne-a transfigurat probabil, ne-a modificat în orice caz cursul vieții noastre, și ne-a deschis o altă dimensiune pe care, fără el, n-am fi cunoscut-o și, în orice caz, nu în această manieră. El este Părintele nostru al tuturor, sau, dacă pot spune așa, Bătrânul vostru, al tuturora.                                    
                     
Traducere de Român Ortodox în Franța după Măn. Schimbarea la Față, Un aigle s’est envolé

Arhim. Elie la înmormântarea Arhim. Emilianos Simonopetritul

marți, 21 mai 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Îngerii înștiințează și slujesc înălțarea omului". La Înălțarea Domnului "s-a înălțat firea omenească, veșmântul care ascundea strălucirea Dumnezeirii"


Așa cum la Schimbarea la Față a Domnului, nu Hristos S-a schimbat, ci apostolii, ca să poată vedea slava lui Hristos - Hristos era întotdeauna luminos, cu mult mai mult decât L-au văzut apostolii sus, pe Tabor -, tot așa și acum s-a înălțat firea omenească, veșmântul care ascundea strălucirea Dumnezeirii. Într-un anume fel, omul cel căzut a ieșit din sfera pământească și acum triumfă omul cel nou, Hristos cel veșnic, Dumnezeu-omul. 

Cum a avut loc Înălțarea Domnului? "Un nor L-a luat" (F. A. 1, 9). Verbul "a lua" (ναλαμβάνω) are sensul de a "a susține" [Verbul grecesc pe care Părintele Emilianos își întemeiază, în continuare, tâlcuirea este ναλαμβάνω, "a înălța", format din prepoziția να cu sensurile de "în sus, de jos în sus", și verbul λαμβάνω cu sensurile de "a lua, a primi, a duce cu sine" n. tr.]. Adică norul a devenit fundamentul de pe care a zburat Hristos, firea omeneasca îndumnezeită. Dar oare de ce a folosit Domnul norul la Înălțarea Sa? După cum știm, norul este prezent mereu în Sfânta Scriptura și este calea pe care umbla Dumnezeu. De aceea și spunem : "Iisus, Cel mai presus de Dumnezeire, a venit pe nor ușor." De asemenea, norul Îl ascunde de privirile oamenilor pe Cel care pășește peste nori, adică ascunde Dumnezeirea. La Înălțarea Domnului, norul era întunericul care ascundea dumnezeirea Dumnezeu-omului, pentru că trebuia ca fiecare om să o descopere atunci când urma să coboare Sfântul Duh

Psalmul 17 spune: "Suitu-S-a pe heruvimi și a zburat, zburat-a pe aripile vânturilor" (Ps. 17, 12). Ciudat lucru! Cum S-a suit "pe heruvimi"? Psalmistul folosește verbul "a zburat" de două ori, ca să arate repeziciunea lui Dumnezeu și, prin urmare, atotprezența Lui. "Zburat-a pe aripile vânturilor". Dacă aripile le dau păsărilor repeziciune, cu cât mai mult o face vântul, care e mai iute decât ele! La fel și Domnul, în dumnezeiască Sa iconomie, aleargă, este foarte grabnic și prezent pretutindeni. Prin urmare, norul este imaginea heruvimilor, chipul îngerilor. 

Alt psalm spune: "Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slujitorii Săi pară de foc" (Ps. 103, 5). Duhurile sunt vânturile, mai cu seamă norii, care vin și pleacă, și cerul se deschide și se ascunde într-o necurmată schimbare. Prin urmare, norul este, mai întâi, cel care ascunde Dumnezeirea, ca să nu murim. În al doilea rând, norul L-a luat pe Domnul ca om și L-a înălțat la cer. În al treilea rând, ne arată în chip simbolic propria noastră îndumnezeire, pe care trebuie s-o căutăm, s-o simțim, s-o cerem, s-o credem.

In timpul înălțării firii omenești la cer avem un dialog foarte frumos, care este o trăsătură a canoanelor sărbătorii Înălțării, dar care apare în Sfânta Scriptură. Acest dialog se poartă între toți îngerii care privesc țintă la Domnul, urmând să Îl slujească pe om. Pe acest om l-au slujit și la Înălțarea Domnului, poruncind îngerilor mai de sus și zicând: "Ridicați, căpetenii, porțile voastre!". Această expresie este cunoscută de la slujba de sfințire a bisericii, din psalmi și din slujba Învierii. Cuvintele "Ridicați, căpetenii, porțile voastre!" înseamnă: Trageți zăvoarele porților, deschideți cămările, pentru că fiecare poartă este mică pentru a-L primi pe Cel ce S-a deșertat, pe Dumnezeul Care S-a micșorat! Hristos zboară îmbrăcat cu firea omenească. Este atât de mare, încât nicio poartă nu-L poate încăpea, și de aceea trebuie să le ridice

"Ridicați, căpetenii, porțile!" - imaginea este adevărată, luată din viața iudeilor. La întoarcerea lor din robia egipteană și în timpul expedițiilor militare, Chivotul trebuia să meargă înainte, fiind ridicat cu multă evlavie, pentru că era semnul prezenței lui Dumnezeu. Chivotul purta heruvimii și acoperământul împăcării, deasupra căruia se auzea glasul lui Dumnezeu descoperind oamenilor voia Sa. Chivotul mergea înainte. Când trebuia să treacă de porți, pentru a intra în orașele pe care le-au cucerit, căpeteniile alergau înainte și cereau de la dușmani să le predea cheile porților, ca să treacă Chivotul. Expresia "Ridicați porțile!" înseamnă predarea cetății și a dumnezeilor mincinoși în mâna adevăratului Dumnezeu. Trebuia nu doar să deschidă pur și simplu porțile, ci și să le scoată din țâțâni, ca să treacă Chivotul, adică Dumnezeu Care șade pe tron. La fel s-a întâmplat și când au adus Chivotul în Templul lui Solomon, la fel stăteau lucrurile de fiecare dată când Chivotul se întâmpla să plece sau să se piardă sau să îl ia cei de alt neam: când îl aduceau înapoi, trebuiau să scoată porțile; înainte mergeau bătrânii poporului și le deschideau. 

Slujba noastră de astăzi folosește această imagine pentru Înălțarea Domnului la cer. Îngerii strigă și poruncesc cerurilor să-și deschidă porțile. Mulțimea cerurilor corespunde unei expresii ebraice și este explicată de aproape toți Părinții. Adeseori, Părinții vorbesc despre două, trei sau șapte ceruri. Apostolul Pavel a fost înălțat până la al treilea cer (cf. 2 Cor. 12, 2), iar alți sfinți până la al șaptelea. Aceasta se spune pentru a fi evidențiată distanța dintre pământ și Dumnezeu, marea înălțime a lui Dumnezeu (cf. Ps. 137, 6). Nu ne ajunge să spunem că ne desparte un singur cer. Multele ceruri arată măreția Dumnezeirii, strălucirea și podoaba lui Dumnezeu. De asemenea, schimbarea cerurilor arată desăvârșirea, cea mai înaltă măsură de îndumnezeire la care a ajuns omul și care s-a realizat prin Înălțarea Domnului și, apoi, prin primirea Sfântului Duh. Unii au împărțit cerurile astfel: cerul cel mai de jos - acesta pe care îl vedem, tăria, apoi al treilea cer, și cu cât merge cineva mai sus, cu atât mai înalte sunt și cerurile, și îngerii care slujesc acolo. 

Domnul Se înalță pe heruvimi, pentru că în iconomia Vechiului Legământ sunt folosiți mai ales heruvimii și serafimii, precum arhanghelii Mihail și Gavriil. Mihail și Gavriil sunt dintre îngerii care îi slujesc pe oameni și Îl revelează pe Dumnezeu. Mihail face cunoscută puterea lui Dumnezeu, iar Gavriil, caracterul de Dumnezeu și om, adică faptul că în Fiul există și omul și că omul este dumnezeu. De aceea Gavriil slujește taina Buneivestiri și bunele vestiri de veselie, în timp ce Mihail le slujește pe cele legate de puterea Domnului, care au legătură cu războiul.

Cel mai aproape de Dumnezeu stau heruvimii și serafimii. Serafimii închipuie puterea curățitoare a lui Dumnezeu, și de aceea ard. Numele "serafim" provine de la verbul ebraic "saraf", care înseamnă "a arde". De aceea un serafim l-a slujit pe Isaia, luând un tăciune de pe altar și atingându-i cu el buzele. Atunci Isaia a spus: "M-am străpuns la inima" (Is. 6, 5), sunt pierdut, ce-i asta ce-am văzut? Așadar, serafimii descoperă însușirea de foc, luminoasă și arzătoare a lui Dumnezeu, iar heruvimii lucrarea mai adâncă și mai duhovnicească a lui Dumnezeu, ei fiind cunoscătorii de taină ai lui Dumnezeu, cei care pot să sădească în cugetul nostru cele mai adânci lucrări ale vieții dumnezeiești. 

Îngerii, în timp ce-L văd pe Domnul că Se înalță, Îi pregătesc calea către cer, poruncind îngerilor din tagmele superioare să deschidă porțile. Aceștia, neștiind ce se întâmplă, întreabă și zic: "Ce este aceasta?". Atunci heruvimii, făcând cunoscut Ipostasul dumnezeiesc și omenesc al Domnului, răspund: "Acesta este Mântuitorul, Dumnezeul nostru!". Cel care S-a pogorât acum Se înalță. Ceea ce îi uimește pe îngerii care Îl poartă pe Hristos și îi face pe îngerii care-L primesc pe Domnul să se uimească nu este Fiul lui Dumnezeu, ci omul. Pentru că pe Fiul lui Dumnezeu L-au cunoscut. Nu cunoșteau însă că firea omenească se va înălța la cer. Si îngerii trebuia să fie inițiați în aceste taine, pentru că nu au fost și nu sunt întotdeauna cunoscători ai deșertării lui Hristos. 

Întrebarea "Cine este acesta?" au pus-o și demonii în iad. Când Domnul a pogorât acolo, diavolul s-a bucurat, pentru că L-a înghițit în pântecele său, dar a înțeles de îndată că a fost înșelat, și atunci a zis: "Cine este acest?", pentru că Domnul i-a prădat împărăția. Acum "Cel care S-a coborât la iad" Se înalță la ceruri, iar întrebarea "Cine este acesta?" o pun îngerii din tagmele superioare, și primesc răspunsul: "Acesta este Mântuitorul nostru!", acesta este Dumnezeul nostru, nu vă mirați! Da, trupul moștenește acum cerul, pentru că a fost îndumnezeit! 

Prin urmare, îngerii, mai întâi, înștiințează și slujesc înălțarea omului. In al doilea rand, tâlcuiesc faptul că trupul, care se înalță este un trup îndumnezeit, veșmântul Fiului lui Dumnezeu Care S-a pogorât. În al treilea rând, răspund la întrebarea: "De ce-Ti sunt hainele roșii?" (cf. Is. 63, 2), spunând că aceasta prorocie a vestit mai dinainte, pe de-o parte, taina îndumnezeirii omului, iar pe de alta, taina deșertării lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a deșertat, iar omul s-a umplut, ca sa umple cerul cu mulțimea sfinților. Prin urmare, "ceea ce s-a înălțat de la noi întru slavă, la ceruri", ceea ce s-a pierdut din ochii noștri cu atâta slavă a fost firea omenească. Aceasta s-a pierdut din ochii noștri "întru slavă" datorită firii dumnezeiești a Domnului, pentru că lumina a pătruns trupul care s-a înălțat. Fiul lui Dumnezeu este acum ceea ce a fost și ceea ce va fi; omul însă, din pământesc, devine acum dumnezeiesc.   

Din: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Ed. Sf. Nectarie, 2016