Ce pot să fac, astfel încât să simt Dumnezeiasca Liturghie? Cea dintâi premisă fundamentală este lucrarea premergătoare, care se înfăptuiește prin studiul Evangheliei zilei. Uneori mă doare cu adevărat să-i conving pe preoți sau pe diaconi să citească Evanghelia sau să-i întreb dacă au citit-o. Răspunsul lor este un "da", care înseamnă, mai degrabă, că și-au aruncat ochii peste ea, că textul se află la cutare pagină. Dar eu nu înțeleg aceasta atunci când spun să ne pregătim prin citirea Evangheliei zilei.
Preotului de rând și diaconului le este cu desăvârșire la îndemână ca, după Hexaplasm, mai ales după ce au luat vremea ["Luarea vremii" este numele unei mici slujbe pregătitoare, săvârșită de sfințiții slujitori înainte de a intra în Sfântul Altar pentru Liturghie n. tr.] să deschidă Evanghelia înaintea lui Dumnezeu și, așezându-L oarecum pe Hristos înaintea lor, să vadă ce are El să le spună. Iată, Hristos "mă cheamă" (cf. Mc. 10, 49; In. 11, 28), mă strigă, vrea să-mi vorbească! Iată, Hristos și cu mine! Să nu socotim niciodată pericopa evanghelică drept un text pe care suntem îndatorați în mod tipiconal să-l citim în acea zi, pentru că astfel aproape că hotărâm dinainte nereușita adunării de slujbă. Dacă Evanghelia nu mi-a grăit înseamnă că Liturghia mă va lăsa cu desăvârșire neschimbat.
Ce este Evanghelia, întreaga Scriptură? Este cuvântul despre descoperirea lui Dumnezeu. Dumnezeu se știe, e limpede că S-a descoperit bărbaților sfinți, care, purtați de Duhul Sfânt și pătrunși de El, au scris cele descoperite lor de Dumnezeu (2 Ptr. 1, 21). Prin urmare, sunt cele pe care le-au scris Evanghelistii și care împărtășesc, de-a lungul veacurilor, prin citire, însăși această descoperire a lui Dumnezeu. Faptul personal pe care îl relatează Evanghelistul devine și faptul meu personal. Așadar, acum am și eu o descoperire.
Textul scripturistic este cuvântul descoperirii dumnezeiești. Dumnezeiasca descoperire nu este ceea ce citesc, descoperirea este Însuși Hristos, Care, atunci când eu citesc cuvântul, trebuie să mi Se descopere, să îmi grăiască. Hristos nu este cel care nu are urechi, nu este un totem, nu este un idol. Ce frumos accentuează Sfânta Scriptură, Psaltirea și toate cărțile sfinte faptul că idolii nu au urechi, nu au gură, nu au ochi (Ps. 113, 12-14; Înt. Sol. 15, 15)! Hristos însă are și gură, și ochi, și urechi. Si de aceea și aude, și vede, și Își îndreaptă atenția, și răspunde la ceea ce vreau eu.
Așadar, faptul că citesc Evanghelia înseamnă că Îl pun cu claritate, cu limpezime, pe Hristos înaintea mea și că cer un lucru nou de la El, ceva pe care mi-l va spune pentru ziua de azi, ceva care va reprezenta conținutul descoperirii făcute mie însumi, adică propriul meu cuvânt descoperitor, cel care-mi va umple cugetul, gândurile, cuvintele. Pentru ca mintea mea să se umple de suflarea dumnezeiască, de prezența dumnezeiască, de sălășluirea dumnezeiască, trebuie, după cum vă puteți da seama, să rămână, în mod obligatoriu, nereîmprăștiată, goală.
Prin urmare, Evanghelia va fi punctul de plecare ce îmi va da conținutul inimii mele, al hotărârilor mele, al cuvântului meu. Voi face ca Evanghelia să fie oarecum a mea, în cugetul meu. Este cuvântul descoperirii dumnezeiești făcute mie personal, care se săvârșește foarte ușor dacă ajung să citesc așa Evanghelia, să știu ce este și să cer ceea ce este. Dacă o înțeleg, problema s-a încheiat în cea mai mare parte. Foarte puținul rămas depinde de capacitatea mea de cuprindere și de pregătirea pe care am făcut-o mai înainte.
Vasăzică, atunci când spun că citesc Evanghelia, asta înseamnă: Ce voi auzi astăzi de la Dumnezeu? Ce îmi va spune? Mai întâi, inima mi se umple cu simțiri care au legătură cu taina cea din veci ascunsă (Col. 1, 26), cu Dumnezeul Care S-a descoperit prin Evanghelie. Sau Îl fac prezent pe Dumnezeu, Care S-a descoperit odinioară, sau reușesc, prin harul dumnezeiesc, prin dumnezeiasca împreună-lucrare, ca Însuși Hristos să mi Se descopere acum și să-mi dea mesajul Său descoperit, proaspăt, nou, de azi. Prin urmare, îmi dă conținutul inimii mele, felul în care voi simți, cum voi percepe, cum mă voi îndulci, cum voi plânge.
În al doilea rând, ne dă conținutul hotărârilor noastre. Fiecare Liturghie este o moarte, un martiriu, o părtășie și, prin urmare, o atingere de marginea hainelor lui Hristos. Dacă o femeie cu scurgere de sânge, un vameș sau oricine altcineva, ținându-se de aceste margini, a putut să primească putere, e de neînțeles cum s-ar putea să nu primesc și eu această putere. Tocmai de aceea, trebuie să capăt și eu puterea, care pentru mine înseamnă hotărâri noi, pe care nu le iau ca să le scriu într-un mod rațional, ci care se împlinesc în inimă, în adâncurile conștiinței mele și au ca scop să dobândesc cu adevărat îndrăzneală înaintea lui Hristos, "cu îndrăzneală, fără de osândă, să cutez a-L chema". Pentru că fără îndrăzneală nu poate nimeni să aducă închinare lui Dumnezeu. Faptul că dobândesc îndrăzneală înseamnă "Asta sunt eu, cel păcătos, cel rău, cel vinovat!".
Când iau hotărârea cea nouă, produc de îndată un anume fel de separație a sinelui meu rău de ceea ce înfățișez înaintea lui Dumnezeu, de sinele meu bun, renăscut în acea clipă prin harul dumnezeiesc. Sinele bun care se roagă, își înaltă mâinile, și așa dobândesc îndrăzneală înaintea lui Hristos. Această hotărâre este apoi și o putere renăscătoare în viața mea de după slujbă.
În al treilea rând, citirea Evangheliei îmi dă un conținut bun minții, în care se învârt toate aceste cunoștințe descoperite nouă - pentru că împărăția cerurilor este, în mod fundamental, cunoaștere (cf. In. 17, 3) - ideile, judecățile, gândurile, adâncirile în gânduri, atacurile împotriva sinelui meu rău, dar și bucuriile pe care le voi avea privind această descoperire. Este cuvântul personal al dumnezeieștii descoperiri. Este contactul meu zilnic cu Hristos.
De asemenea, și cei care nu sunt clerici pot să facă la fel, pentru că e ușor să afle ce Evanghelie se va citi și pentru că fiecare poate să aibă propria sa Evanghelie. Pot, mai departe, să se întărească și prin cunoașterea slujbei, lucru care ne ajută foarte mult. Vorbim, mai ales, despre Dumnezeiasca Liturghie și, de aceea, ne referim mai cu seamă la Evanghelie.
Eu, cel puțin, când urmează să liturghisesc, vreau să am destul timp înainte ca să discut cu Evanghelia mea. De vreme ce cred că Hristosul meu este acolo și cred că aceasta nu este o lucrare rațională, intelectuală, ci o simțire a întregii mele ființe, a sufletului meu, a trupului meu și a duhului meu, de ce să nu discut cu ea? Altfel, va fi cea mai mare însingurare a sinelui meu de la Dumnezeu pe care pot să o fac.
Așadar, Îl simt pe Dumnezeu și mă bucur cu adevărat de El, petrec cu El și Îl prind în mână, ascuns și descoperit în Evanghelie: Îl las să-mi vorbească. Pot însă să vă asigur că nu m-a lăsat niciodată fără vreun conținut nou, nici măcar la o Liturghie.
Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Sfintele Slujbe
Noi, creștinii, facem de toate, dar nu citim cuvântul lui Dumnezeu, care este Noul Testament. Să discutăm despre ceva din cele citite, despre vreo nelămurire pe care o avem, să mergem la Sfinții Părinti și să vedem cum tălmăcesc ei lucrurile, să căutăm ceva care ne-a atins inima. Oare acest lucru nu este comunicare, nu este prietenie, nu este relație? Ce ne unește? De ce suntem frați? Ne leagă cuvântul. Dar, știm care cuvânt? Ne leagă ochii frumoși ai celuilalt? Slavă Domnului, sunt frumoși și ochișorii, așa cum i-a făcut Dumnezeu. Dar, mai mult decât atât? Cum vom pune în lucrare acest lucru? Cum mă voi raporta la acest lucru? Ce mă leagă de celălalt? În final, ce ne leagă pe noi toți în acest loc? Mergem duminică la biserică, ne bem cafeaua împreună. Ce ne unește? Cuvântul! Dar care cuvânt? Avem ceva de spus? Spunem ceva care ne-a frământat, care ne-a neliniștit, care ne-a făcut să ne îndoim, care ne-a odihnit? Ceva care a fost ca un cuțit în inimă sau ca o mângâiere pe cap? Nu trebuie să avem aceste frământări? Asta este averea noastră. Se spune că acesta este creștinul. Avem așa ceva?
Altul se însoară și vorbește cu soția lui doar despre iubire. Bun lucru este acesta, dar erosul este și un fapt duhovnicesc. Vreau să văd și eu un cuplu care să discute între ei ceva important. Relația lor să aibă cuvânt dătător de viață. Există?! Dacă îmi găsește cineva, mă însor și eu! Măi omule, nu există! Sărăcie blestemată! Doar probleme! Nu există cuvânt într-o relație, care să fie cuvântul lui Dumnezeu. Erosul înseamnă unirea sufletelor. Nu doar la un nivel psihologic: "Ah, ce frumos este! Ce cântece îi plac! Ce romantic! Ce frumos! Ce lună și ce mare frumoasă!" Toate acestea sunt lucruri psihologice. Există cuvânt nemuritor, care biruiește moartea, pe care să mi-l pună în inimă partenerul meu și să simt asta? Acesta este erosul! Apoi, se depășesc ispitele din partea altor bărbați sau femei. Pentru că, atunci când trupul lui va îmbătrâni și te vei obișnui cu el, ce se va întâmpla? Vei căuta pe altcineva? Cu niciun chip nu se va împlini acestă poveste. Si până când? Îmbătrânești și nu vei mai putea face nimic apoi. Așadar, este nevoie de un cuvânt de viață dătător. Acesta este erosul dintre suflete. În viață să avem cuvinte în comun. Spunem ceva de felul acesta? Auzim vreun cuvânt duhovnicesc de la soțul nostru? Noi zicem ceva? Asta înseamnă relație și iubire. Avem astfel de posibilități? De unde să avem? Nu cercetăm cuvântul lui Dumnezeu, nu căutăm în noi, suntem obosiți din cauza problemelor și foarte multe lucruri de acest gen. Mergem și la biserică într-o duminică și credem că ni se vor rezolva problemele. Problemele noastre sufletești nu se rezolvă așa! 
