Sfântul Sofronie : "fiecare manifestare duhovnicească neapărat își lasă urma în ființarea întregii lumi duhovnicești"

Pentru legătura cu aproapele 

Fiecare om vede în aproapele său, ceea ce a cunoscut în sine însuși, în experiența sa duhovnicească, astfel că legătura omului cu aproapele este o mărturie credincioasă despre treapta cunoașterii de sine pe care a atins-o.

Acatistul Iubirii de Dumnezeu de Ierom. Ghelasie Gheorghe

Acatistul Iubirii de Dumnezeu 
de Ierom. Ghelasie Gheorghe

Condacul 1

 

Iubi-Te-voi, Doamne, Cel ce din Iubire m-ai Creat și cu Chipul Iubirii m-ai Înfățișat; Iubi-Te-voi și eu, chiar dacă nu știu să te Iubesc și doar cu Închinarea Iubirea mi-o arăt, în Cântarea: Iubi-Te-voi, Doamne, Taina peste toate! 

Ierom. Varnava Iankos : "Dacă L-aș trăi pe Dumnezeu cu adevărat, atunci devin lumină pentru fiecare om"

Dacă L-aș trăi pe Dumnezeu cu adevărat, atunci devin lumină pentru fiecare om. În ce sens devin lumină? Prin acest lucru care vindecă: să dăruiești celui mai păcătos om comoara pe care o ascunde în el!

    

Interviu cu Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei și Ierom. Varnava Iankos

Bucuria erosului

- Ați spus că Biserica este eros. Ce înseamnă acest lucru?

- Cred că în zilele noastre, din acest motiv Biserica nu îi atrage pe oameni : pentru că propune o Biserică lipsită de eros, împământenită în canoane și convingerile ei, netrăind relația vie cu Dumnezeu. Relația vie înseamnă viața prin Sfintele Taine, care reprezintă jertfa lui Dumnezeu adus lumii. Consider că aceasta este problema noastră, deoarece nu trăim în esență aceste relații, și îi îngrădim și pe oameni, nedându-le această posibilitate. Să spunem lucrurile mai simplu. 

Scrie undeva Sf. Ioan Hrisostom, referindu-se la Hristos, că este Iubitul care a venit în lume și s-a logodit cu desfrânata, și, unindu-se cu ea, a făcut din ea fecioară. Desfrânarea este firea noastră. Fecioria se restaurează nu pentru virtutea noastră, ci datorită iubirii lui Dumnezeu. 

Ce este în esență erosul? 

Iată Preotul!

Părintele CIPRIAN MEGA : Gând de iertare

„Când Biserica îl exilează pe cel viu, Hristos iese cu el.” (Berdiaev)

Ieri, s-a împlinit jumătate de an de când am devenit nu doar inadecvat, ci, realmente, indezirabil pentru un sistem care se înverșunează să șteargă amprenta omului viu. Și, cu harul lui Dumnezeu, iată c-am rămas în picioare! Iar ei au rămas cu acuzațiile lor nedrepte și cu ura lor fără sens!

Când societatea devine absurdă, legea aplică sancțiunea fără rest: excluderea.

Există, însă, o libertate pe care nicio autoritate nu o poate anula, anume libertatea de a te raporta la Hristos și de a rămâne fidel vocației tale, chiar când ți se interzice să o trăiești.

Preoția nu e o îndeletnicire, ci o chemare pe care o auzi în adâncul ființei. Ea presupune o cruce, pe care nu ți-o poate lua nimeni! Cam la asta se referea Berdiaev, când spunea că 

„libertatea nu înseamnă putere asupra lumii, ci putere asupra propriei decăderi.”

M-au anchetat. Mi-au suspendat, spun ei, dreptul de a sluji. Apoi, prin documentele lor, m-au ”caterisit”.

Dar nu mi-au putut anula chemarea. Pentru că ea nu vine de la oameni și nu poate fi retrasă prin decizie administrativă. Harul nu ține de un contract! Este suflare! Și atâta timp cât trăiesc în lucrarea Duhului, slujirea mea nu poate fi evacuată. 

„Unde suflă Duhul, nu există reglementare, ci viață. Iar viața scapă oricărei jurisdicții.” (Giorgio Agamben)

Mi s-a cerut să plec din biserica pe care am zidit-o, dar nu poți pleca dintr-un loc pe care l-ai zidit cu rugăciune, jertfă și dragoste. A rămâne nu este un act de sfidare, ci o mărturisire de credință. Biserica nu este un spațiu reglementat, ci o inimă care continuă să bată acolo unde Duhul încă suflă, după cum spunea marele Vasile: 

„Biserica nu se zidește pe litera legii, ci pe lucrarea Duhului”. 

Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei : Demonul filozof din iad - Cine ne-a furat inima?

Unde ne este inima? Cine ne-a furat inima?

 Demonul filozof din iad

De șapte ori pe an, un demon face o mare tulburare în tot iadul și nimeni nu-l poate opri. Dintr-o dată începe să-i întrebe  pe toți: 

- Auzi, de ce noi, demonii n-avem inimă? 

- Ce inimă, bă, prostule? Noi suntem spirite! 

- Dar ce, sufletele oamenilor care sunt tot spirituale -nu?! - au inimă de duh, precum și îngerii. N-ai observat că noi, demonii, suntem goi înlăuntru și fără inimă. Nu ți se pare curios chestia asta? 

Mitropolitul Nectarie de Corfu : de la dictatura pandemică la dictatura electronică

De la dictatura pandemică la dictatura electronică

„Abordarea crizei contemporane a persoanei

Epoca noastră este caracterizată de o tranziție dramatică și rapidă de la dictatura sănătății – așa cum a fost stabilită în timpul pandemiei – la o formă de totalitarism electronic, în care persoana umană este amenințată cu depersonalizarea completă.

Acest fenomen nu este pur și simplu politic sau social. Este, în mod fundamental, o problemă teologică profundă. Viața spirituală, libertatea persoanei și capacitatea omului de a trăi în comuniune cu Dumnezeu sunt amenințate de această nouă condiție care, în ciuda pretextelor sale tehnologice, nu este decât o nouă formă de înrobire.

Ierom. Agapie Corbu - Însemnări din Postul Mare. Duminicile Triodului formează un chiasm cu Duminicile din perioada Penticostarului, punctul central fiind Duminica Învierii

De mulți ani observ simetria perfectă a dispunerii duminicilor ciclului mistagogic Pascal în raport cu Duminica Învierii. Este vorba de un chiasm, adică de o dispunere a ideilor într-o formă concentrică bazată pe paralelismul membrelor și pe un punct central în jurul cărora elementele paralele pivotează. Chiasmul oferă posibilitatea unei analize sincronice, dar și diacritice.

De obicei, interpretarea duminicilor din Triod este făcută sincronic, fiecare fiind privită doar ca o etapă în pregătirea pentru Ziua Învierii. Din perspectiva structurii chiastice a perioadei mistagogice pascale, sensurile se întrepătrund și se luminează reciproc, sincronic și diaconic, indiferent de momentul istoric în care s-au produs: trecut, prezent sau viitorul eshatologic. Ceea ce unește și dă sens tuturor acestor registre temporale este evenimentul unic al Învierii Domnului.

Astfel, vom citi concentric și simultan atât Postul Mare cât și perioada Penticostarului, fiecare explicându-se foarte bine prin cealaltă și prin punctul central, Duminica Învierii:

1. Duminica Înfricoșatei Judecăți

    2. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

        3. Duminica Ortodoxiei

            4. Duminica Sfântului Grigorie Palama

                5. Duminica Sfintei Cruci

                    6. Duminica Sfântului Ioan Scararul

                        7. Duminica Sfintei Maria Egipteanca

                            8. Duminica Stâlpărilor

                                DUMINICA ÎNVIERII

                            8'. Duminica Sfântului Apostol Toma

                        7'. Duminica Sfintelor Femei Mironosițe

                    6'. Duminica Slăbănogului

                5'. Duminica Samarinencei

            4'. Duminica Orbului

        3'. Duminica Sinodului I Ecumenic

    2'. Duminica Cincizecimii

1'. Duminica Tuturor Sfinților

Simetria e perfectă, un chiasm clasic, ca în textele biblice și patristice (rugăciuni, imnografie). Așadar, numărătoarea începe de la extremități spre centru, rezultând opt perechi: 1-1; 2-2' ș.a.m.d., toate unite prin Duminica Învierii, care dă direcția interpretării fiecăreia în parte și a tuturor împreună. 

*

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți devine, în lumina Învierii, sinaxa Tuturor Sfinților care au împlinit cuvântul lui Iisus. Duminica Izgonirii din Rai, adică a păcatului și a pierderii Sfântul Duh de către Adam, devine, prin Înviere, Duminica Pogorârii Sfântul Duh.

*

Săptămâna "brânzei", ca dezlegare parțială la anumite bucate de dulce, este o imagine a vieții încă nedesăvârșite din rai a lui Adam și a Evei. Acestei perioade paradisiace, întrerupte brusc prin neascultare, îi corespunde, potrivit structurii de mai sus, săptămâna dintre Cincizecime și Duminica Tuturor Sfinților. În această ultimă săptămână, adevărata icoană a eshatonului, dezlegarea este la toate felurile de bucate, arătând într-un mod foarte concret un înțeles teologic de mare subțirime: starea eshatologică dobândită prin Învierea lui Iisus Hristos trăită acum în arvuna, este superioară stării paradisiace a lui Adam de dinainte de cădere. 

*

Purtată de cele două aripi ale acestei perioade unite în Duminica Sfintei Învieri, mintea contemplă înțelesuri teologie neașteptate, care dau tâlc și rost fiecărui detaliu al vieții noastre bisericești. Până și dieta, adaptată fiecărei perioade în parte, este un reflex al Evangheliei, al teologiei și al Filocaliei. 

*

[...] Săptămâna aceasta, inaugurată de Cincizecime, este icoana eshatonului, împlinire a întregii iconomii dumnezeiești, al cărei pivot e Învierea. Este chipul ospățului eshatologic, imagine a nunții fiului de împărat (cf. Mt. 22, 12-14) : cel ajuns aici fără straie de sărbătoare este aruncat afară. Straiele de nuntă, straiele de sărbătoare, straiele de veselie luminată, pe care ni le vom țese în toate aceste 16 săptămâni, începând de azi, sunt veșmântul nostru (cf. Mt. 22, 1-14) pentru ospățul nunții Mirelui cu Mireasă. (cf. Apocalipsa. 19, 9; 22, 17).

Sfântul Dumitru Stăniloae: Mântuirea este creșterea nesfârșită și viața nesfârșită în iubire

Sărbătoare s-ar putea să fie și un fel de timp al luminii. Este plină de lumină. Nu poți să ți-o închipui altfel decât ca plină de o lumină spirituală. Parcă celelalte zile sunt zile mai închise, mai întunecate. Aceasta, chiar dacă nu e soare, totuși parcă are o lumină în ea. Este un sens în ea : sensul veșniciei. Așa cred că este. Fără Dumnezeu și fără nădejdea Veșniciei cred că nu e sărbătoare. Prin sărbătoare depășesc timpul. Parcă sunt lansat, sunt ridicat în eternitate. Parcă nu mai trece niciodată. Și aceasta o trăim cu deosebire când ne rugăm și când ne ducem la slujbă, la Sfânta Liturghie. Atunci parcă trăim ieșiți din temporalitate, și parcă ne-am  uitat grijile. Oamenii se îmbracă altfel de sărbătoare. Când îl vezi pe un om cu hainele lui de peste o săptămână, îți pare că e un om cam aiurit. Lumea râde de el : "uite-l și pe el îmbrăcat așa...", "uite că nu merge la  biserică!". Toți trebuie să se îmbrace în haine curate, în haine de  lumină. Parcă e un fel de simbol al luminii în care vom trăi în Veșnicie. De  aceea, este o strânsă legătură între sărbătoare și Veșnicie. În sărbători parcă trăim mai mult prezența Veșniciei, aicea în timp, decât altfel. 

- Atunci Viața aceasta, Veșnică, se manifestă în mod deosebit în sfinți. 

- Da, în sfinți, ei trăiesc în mod deosebit aceasta. Si bunătatea lor se arată și în lumina feței lor. Bunătatea este legată și de lumină. Omul egoist e un om care are și ceva întunecat pe fața lui, are și ceva închis. E o închidere în el. Nu e o închidere luminoasă - că e și o închidere luminoasă, în care omul se analizează, se aprofundează. E o închidere în lucruri mărunte, în grij mărunte, în  forme de lăcomii ale lumii, în forme de satisfacere inferioare. Acest om simți că se închide în el. Vrea să te aibă și pe tine - că  niciun om nu poate să fie fără altul-, dar vrea să te aibă pe tine pentru a te exploata pe tine. Nu poate fără tine. Si în asta se arată că omul nu poate fi fără altul. Pe când omul deschis altuia, cu faptele lui bune, cu gândurile lui bune, cu voința lui de a se comunica, e un om luminos. Comunicabilitatea este și ceva luminos în om. Si asta nu se sfârșește, cum nu se sfârșește nici cealaltă. Si închiderea în egoism, în lăcomia egoistă, în mândria de a fi eu cineva, nici asta nu se sfârșește. Încât veșnicia e legată cumva de om. Dar omul înaintează în ea, sporește în ea, pe când  Dumnezeu o are, o are din veci în El. Și trebuie să fie un izvor al ei. Nu poate să nu aibă originea undeva.

Părintele Ciprian Mega, un glas care strigă în pustie, a fost caterisit într-un simulacru de proces

 

"Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conștiința mea în Duhul Sfânt că mare îmi este întristarea și necurmată durerea inimii" (Romani 9, 1-2) 

Dedicăm această postare Părintelui Ciprian Mega, vrednic de mărturisire, care, asemenea Sf. Ap. Pavel preferă să se facă anatema pentru neamul său ceresc (cf. Romani 9, 3), văzând "urâciunea pustiirii [...] stând în locul cel sfânt" (Matei 24, 15). Spunem "anatema",  pentru că, de fapt,  joi, 29 aprilie 2025, a fost caterisit (oprit de la slujire) printr-un simulacru de proces ce a avut loc la Centrul Eparhial din Oradea. Trecând peste "detaliul" că au judecat un preot a cărui Carte Canonică nu este în posesia episcopului Sofronie, așa cum cere Regulamentul BOR și disciplina canonică, acuzațiile sunt incompatibile cu bunul simț. Asupra lor nu vom poposi, căci se pot înțelege din cuvântul pe care l-a rostit Părintele Ciprian Mega înaintea procesului și din câteva pagini ale acestui dosar, pe care le publicăm mai jos: 

Sfântul Dumitru Stăniloae - prefață la "Epifania" lui Daniel Turcea - iubirea face cuvintele vase, iar miezul cuvântului este uimirea

O poezie de fidelă redare și de profundă trăire mistică 

a învãţăturii creștine ortodoxe

Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE

    Lucia Turcea, talentată pictoriţă bisericească, mi-a adus pe 17 august 1991 un volum inedit de poezii și de cugetări ale fratelui ei, Daniel Turcea, care m-au copleșit prin fidelitatea conţinutului lor teologic ortodox, trăit însă cu o mare căldură interioară și cu o pătrundere uimitoare în adâncimea Tainei lui Dumnezeu, văzut ca lumină și ca iubire nesfârșită în El Însuși – ca Treime – și în prezenţa Fiului lui Dumnezeu, Cel întrupat și neîncetat lucrător în cei ce cred în starea Lui de jertfă, deci de extremă iubire spre eternitatea comuniunii lor cu El. 

Au fost deshumate moaştele Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie la Mănăstirea Sihăstria

Doxologia: Mănăstirea Sihăstria: au fost deshumate moaştele Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie

Astăzi, 28 aprilie 2025, la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț, a fost împlinită rânduiala de deshumare a osemintelor Sfinților Cuvioși Paisie Olaru și Cleopa Ilie, ca etapă importantă în procesul de proclamare a canonizării lor.

Cunoașterea științifică și cunoașterea duhovnicească: între rațiune și vedere

„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8)

Între marile frământări ale lumii contemporane se află și tensiunea – adesea tăcută, alteori declarată – dintre cunoașterea științifică și cunoașterea duhovnicească. Într-un univers în care rațiunea este adesea proclamată ca singura instanță validă a adevărului, iar știința ca singura cale legitimă spre realitate, se cuvine să ne întrebăm: există o altă formă de cunoaștere, mai adâncă, care nu se opune rațiunii, dar o depășește? Și dacă da, care este locul ei în viața omului, în viața Bisericii, în destinul cunoașterii?

Hristos a înviat! Lumina ce se actualizează în comuniune

HRISTOS A ÎNVIAT ! 

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. (Ioan 1, 1-14)

Părinții ortodocși, cum au fost Sfinții Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Serafim din Sarov, au vorbit despre această experiență pe care au recunoscut-o ca fiind cea a Duhului Sfânt. Această comuniune este o lu­crare a Duhului. El ne leagă de Hristos și de ceilalți și, legându-ne astfel, ne face să iradiem. A fi legați de altul înseamnă a avea comuniune, și a avea comuniune înseamnă a comunica lumină. Fiecare are o lumină, dar această lumină se actualizează numai în comunicare. De aceea, Dumnezeul Treime este comparat cu un sfeșnic cu trei brațe.

În fiecare om este o lumină. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alții. Fiecare se umple de lumina celuilalt. Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea recipro­că, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalți, avem totul. Pe Dumnezeu Îl avem în ceilalți și Îl avem în El Însuși. Pustnicii Îl cunosc pe Dumnezeu ca lumină în iubirea Sa; și sunt plini de iubire pentru toți oamenii și pentru toate făpturile; chiar dacă nu văd alți oameni, ei se roagă pentru ei și primesc luminarea în rugăciunea lor pentru lume.

Această lumină e sensul inepuizabil al existenței înrădăcinate în Dumnezeu. Sunt lucruri negrăite... Dar cei care trăiesc această experiență sunt nerăbdători să o împărtă­șească. Viețile sfinților ne arată făpturi de lumină: făptura dezvoltată duhovnicește e un om adevărat, de un farmec, de o frumusețe, de o armonie extraordinară; sfinții sunt de o blândețe și o delicatețe nespusă. Avem nevoie să cu­noaștem viața unor astfel de făpturi, pentru a ști ce cale trebuie să urmăm. Scopul rugăciunii este acela de a deveni sfinți în unire cu Dumnezeu.

Sursa: Doxologia - Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Editura Deisis, pp. 207-208

O Catedrală din Cuvinte: Ordinea Nevăzută a Imnului Acatist

Anul liturgic este presărat cu momente de profundă reflecție teologică, în care slujbele Bisericii devin nu doar prilej de rugăciune, ci și o cale spre înțelegerea tainică a moștenirii ortodoxe. Printre acestea, Sâmbăta Acatistului, aflată anul acesta în proximitatea praznicului Buneivestiri, ne oferă ocazia de a ne apropia de una dintre cele mai desăvârșite creații ale imnografiei bizantine: Imnul Acatist. Adesea rostit în biserici sau în evlavia personală, acest imn este mult mai mult decât o simplă succesiune de condace și icoase; el ascunde o arhitectură teologică precisă, în care fiecare element își are locul său rânduit cu înțelepciune.

Îmbinând armonios dogma, poezia și simbolismul numeric, Acatistul nu este doar un imn de laudă adus Maicii Domnului, ci și o mărturie liturgică a tainei Întrupării. Precum o catedrală alcătuită din piatră și lumină, el este construit din cuvinte așezate cu o rânduială desăvârșită, fiecare detaliu având un sens anume în economia textului, asemenea unui mozaic în care fiecare piesă contribuie la descoperirea frumuseții celei nevăzute. Cu toate acestea, frumusețea sa interioară rămâne adesea ascunsă, estompată de obișnuința recitării, iar structura sa numerică și simbolică trece neobservată. Însă dacă ne oprim și îl cercetăm mai atent, vom descoperi în el aceeași armonie care stă la temelia întregii rânduieli liturgice a Bisericii – o armonie care nu este doar artistică, ci revelatoare, căci frumusețea în Ortodoxie nu este decorativă, ci îndrumătoare spre adevăr.

De aceea scopul acestui studiu este de a explora Acatistul nu doar ca pe un text de evlavie, ci ca pe o alcătuire teologică riguroasă, în care fiecare vers reflectă o viziune profundă asupra mântuirii. Printr-o privire atentă asupra acestei structuri, vom încerca să descoperim ordinea nevăzută care se ascunde în spatele cuvintelor, redescoperind astfel uimirea în fața uneia dintre cele mai rafinate opere imnografice ale Bisericii.

Gherontissa Filotheia despre Sfânta Gavrilia: lucrarea ei misionară era să urmeze Evanghelia

Gherontissa Filotheia - Despre Sfânta Gavrilia, asceta iubirii

Maica Gavrilia - cum foarte frumos o descrie Părintele nostru într-o carte scrisă de noi, despre ceea ce am trăit lângă ea-, era maica bucuriei. Ea a reprezentat o foarte importantă etapă din viața mea. Nu am reușit să o întâlnesc decât de câteva ori, dar a fost prima monahie pe care am întâlnit-o în viața mea. Fața ei era luminată. De la bucuria pe care ea o emana, îi strălucea fața. De aceea, când am cunoscut-o, chiar dacă avea 91 de ani, chipul ei era foarte limpede, foarte strălucitor, ca al unui copil. Cu adevărat ca al unui copil, într-un trup aplecat, datorită vârstei. Dar ea răspândea atâta bucurie și curăție, cu adevărat de invidiat! Îmi amintesc că m-am gândit atunci, când ea avea 91 de ani și eu 19: „Dacă așa e monahismul, acesta e binecuvântare și adevărata frumusețe.” Aceasta a fost prima imagine a ei care mi-a rămas vie.

Ea era o persoană deschisă. Viața ei a fost o adevărată misiune - și înainte de a deveni monahie, și după. Ea studiase reflexologia în Anglia și avea o slujbă foarte bună. Aici, în Grecia, ea avea un cabinet bun în Kolonaki. Ajuta oamenii, mergea la biserică, iubea slujbele, făcea milostenie, era o persoană virtuoasă. Obișnuia să spună că de câte ori se întâmpla să intre într-o biserică în timpul slujbei, mereu se întâmpla să audă această pericopă: „Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor... după aceea, vino şi urmează-Mi.” (cf. Matei 19, 21) Așa că ea spus: „Bine! Nu voi ține nimic pentru mine, și le voi da tot ceea ce am.”

Când mama ei încă trăia, ea a păstrat strictul necesar. Dar, după un vis ce l-a avut, și-a dat seama că nici pe acestea nu ar trebui să le păstreze. După ce a murit mama ei, fiind cu totul liberă, le-a vândut pe toate. Nu îi mai rămăsese nimic, absolut nimic! Și-a păstrat doar cardul de asigurare medicală, pe care-l au toate monahiile, și o valiză care avea Biblia înauntru. Nimic altceva! Și a făcut aceasta intenționat, pentru a urma Evangheliei. Aceasta a fost prima ei lucrare misionară: să urmeze Evanghelia! Adică, să nu țină nimic pentru sine, și, oriunde ar duce-o Hristos, să se lase în voia Lui. După cum spunea: „Ascult de voia lui Hristos.” Și dacă cineva îi spunea: „Mergem în Germania?”, ea zicea: „Să mergem, da!” Obișnuia să spună: „Lasă-l pe Domnul să schimbe da-ul tău într-un nu.” Dacă era bine pentru ea și pentru persoana care a invitat-o, mergea. Dar, dacă nu era, ceea ce se întâmpla de obicei, era că i se spunea în ultimul moment că a avut loc o schimbare de planuri și nu mai era nevoie ca ea să meargă. Așa că ea nu avea nicio grijă, nicio anxietate, nicio îngrijorare. 

Viața și Paraclisul Cuvioasei, și de Dumnezeu purtătoare, Maicii Gavrilia Papaianis (+ 28 martie)

Viața Cuvioasei Gavrilia Papaianis 

Gherontissa Gavrilia s-a născut în Constantinopol (sau Istanbul) cu peste o sută de ani în urmă, pe 2/15 octombrie 1897, din Elias și Victoria Papaianni, ca al patrulea și cel din urmă copil al familiei, cel mai iubit (Alexandros, fratele ei, fiind primul, iar surorile ei Vasiliki și Pavelina - al doilea, respectiv al treilea).

A crescut în oraș până ce familia s-a mutat la Tesalonic, în 1923. A plecat în Anglia în 1938 și a rămas acolo pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial. S-a pregătit pentru a fi ortoped și psihoterapeut. În Anglia, pentru serviciile aduse în război și după, i s-a oferit să devină cetățean britanic, însă ea a refuzat politicos.

În 1945, s-a întors în Grecia, unde a lucrat cu Friends Refugee Mission și American Farm School în Thessalonic, în primii ani de după război. Mai târziu, și-a deschis propriul cabinet medical în Atena, unde a lucrat până în 1954. În luna martie a acelui an, mama ei a murit. După acest eveniment dureros, și-a închis cabinetul, şi-a dăruit toţi banii şi toate bunurile celor săraci, hotărâtă să vieţuiască în sărăcie desăvârşită şi, cu toate că avea deja aproape şaizeci de ani, s-a îndreptat spre India doar cu haină pe ea şi cu o Scriptură. A început să le slujească leproşilor şi săracilor din spitale şi aşramuri.

După cinci ani petrecuţi în India, a trăit ca pustnică unsprezece luni în Himalaya.

În 1959, intra în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Bethania (Palestina). Patru ani mai târziu a primit schima mică prin Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, la Peştera Sfântului Antonie.

În cele două decenii ce vor urma, Maica va alterna tăcerea din mănăstire cu un an de slujire misionară în Africa Răsăriteană şi cu alţi trei ani înapoi în India, la Uttar Prades, alături de Arhimandritul Lazăr (Moore). Părintele Sofronie de la Essex a rugat-o, tot în această perioadă, să primească stăreţia mănăstirii de maici (de la Essex), dar ea n-a acceptat – a fost una din puţinele dăţi când n-a primit chemările la slujire care o trăgeau, de fiecare dată, departe de tăcerea şi însingurarea mult-iubită.

Cei din urmă treisprezece ani de viaţă i-a petrecut în Grecia natală, mai întâi într-un mic apartament din Atena, apoi într-o sihăstrie pe care a întemeiat-o în insula Leros. Acolo a primit în 1991 schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit Sfânta Ana-Mică, şi a trecut la Domnul în anul următor, la data de 28 martie.

Sursa: Doxologia, Viața Maicii Gavrilia Papaiannis

***

În cele ce urmează vă oferim o traducere a Paraclisului său, alcătuit de Mitropolitul Rodosului, pe care am primit-o spre publicare. Mulţumim pe această cale traducătorilor și nădăjduim că rugaciunile Sfintei să fie de folos tuturor! 

Schiarhimandritul Iliy Nozdrin a trecut la Domnul

• A trecut la Domnul, Schiarhimandritul Iliy (Nozdrin), duhovnicul Patriarhului Kiril

La miezul nopții din 15 martie 2025, la vârsta de 94 de ani, s-a mutat la Domnul schiarchimandritul Iliy Nozdrin (Старец Илий Ноздрин).

Slujba de înmormântare a părintelui Iliy va avea loc pe 18 martie la Mănăstirea Optina.

"Amalfion, o prezență benedictină în Muntele Athos"

Vă prezentăm un documentar în limba franceză, cu subtitrare în limbile engleză, italiană, rusă și ucraineană, realizat de Alexey Vozniuk în Muntele Athos. Este vorba despre un reportaj în care se scoate la iveală istoria unei mănăstiri întemeiate în Sfântul Munte Athos de către călugări veniți din regiunea Amalfi, din sudul Italiei, în perioada de dinaintea Schismei de la 1054, și care aveau o rânduială după cea întemeiată de Sfântul Benedict din Nursia - pomenit și în Biserica Ortodoxă pe 14 martie, ziua lui de săvârșire din anul 543, la  Monte Cassino în Italia.

În cele ce urmează vom traduce o parte din acest documentar în limba română, încercând să surprindem aspectele cele mai importante ale pelerinajul în Muntele Athos în căutarea pe care a întreprins-o echipa ce a plecat din Franța.

Duminica Ortodoxiei. Oameni-sfinți-icoane

Sensurile duhovnicești ale Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, merinde pentru Postul Mare

Se apropie Postul Mare, acel timp binecuvântat de pocăință și nevoință, în care întreaga Biserică se roagă împreună cu Sfântul Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele...". Această rugăciune ne devine însoțitoare în călătoria duhovnicească a postului, condensând practic întreg duhul postului. Însă, pentru o înțelegere mai adâncă, vom avea o abordare puțin diferită, luând fiecare cerere în parte, dar nu așa cum o auzim în română, ci cum sună în originalul grecesc, încercând să descoperim bogăția sensurilor ascunse în fiecare cuvânt:

Κύριε καὶ Δέσποτα τῆς ζωῆς μου, πνεῦμα ἀργίας, περιεργίας, φιλαρχίας, καὶ ἀργολογίας μή μοι δῷς. 

Πνεῦμα δὲ σωφροσύνης, ταπεινοφροσύνης, ὑπομονῆς καὶ ἀγάπης χάρισαί μοι τῷ σῷ δούλῳ. 

Ναί, Κύριε Βασιλεῦ, δός μοι τοῦ ὁρᾶν τὰ ἐμά πταίσματα, καὶ μὴ κατακρίνειν τὸν ἀδελφόν μου, ὅτι εὐλογητὸς εἶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν.

O traducere mai fidelă:

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul nelucrării, al iscodirii, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. 

Iar duhul întregii-înțelepciuni, al smeritei cugetări, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. 

Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Arhim. Zaharia - la Judecata de Apoi glasul Domnului va fi auzit de unii din lăuntrul inimii lor, iar de alții din afara ei

Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu în inimă

"Ascultă fiică și vezi și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumusețea ta"

Lepădându-se de toate și necăutând nimic din cele pe care le oferă lumea aceasta, Preasfânta Fecioară a izbutit să deosebească din vacarmul acestei lumi singurul glas vrednic de luat în seamă, "glasul de vânt subțire" (3 Rg. 19, 12) al Domnului în inima sa, și a plecat urechea ca să-l asculte. A făcut tot ce i-a stat în putință pentru a îmbrățișa voia cea dumnezeiască și mântuitoare "întru care este viața". (cf. Ps. 29, 5)

Cuvântul lui Dumnezeu răsună în inimile credincioșilor. În cazul Maicii Domnului și al sfinților, cuvântul Său răsună în întreaga lor ființă. La Judecata de Apoi, cei ce vor sta de-a dreapta Domnului Îi vor auzi glasul înlăuntrul lor zicându-le: "Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii" (Mt. 25, 34); în vreme ce aceia care vor ședea de-a stânga Lui Îi vor auzi glasul din afară, ca pe ceva exterior și străin lor: "Duceți-vă de la Mine..." (Mt. 25, 41). Puțini sunt cei ce pot să audă glasul lui Dumnezeu cu limpezime în inima lor. Însă Domnul îi vorbește neîncetat omului fie prin mijlocirea Scripturii, fie prin cântările Bisericii, fie prin cuvintele sfinților, ba chiar și prin mijlocirea lumii zidite. Este într-adevăr un lucru măreț atunci când omul dobândește o inimă simțitoare, un vas ce poate primi nemijlocit cuvântul lui Dumnezeu.

Monahul învață să audă primul cuvânt al Starețului său cu inima, nu doar cu urechile. El prinde acel cuvânt, îl închide în inimă ca pe o comoară și nu îi zădărnicește puterea adăugându-i un alt cuvânt izvodit de mintea lui. Mai apoi, el împlinește cuvântul cu mare grijă si credința, socotindu-l a fi însăși expresia voii lui Dumnezeu. Astfel, monahul își ascute auzul lăuntric pentru a putea percepe "glasul de vânt subțire" și graiurile neobișnuite ale Duhului. O astfel de educație a firii omului nu o putem afla în școlile acestei lumi, ci doar în cultura minunată a ascultării.

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu și Maica Vieții

Fiul risipitor și iubirea negrăită a Tatălui

Pilda Fiului risipitor (Luca 15, 11-32) este, în esență, o descoperire a inimii părintești a lui Dumnezeu, mai mult decât o poveste despre căderile și ridicările omului. Deși protagoniștii sunt cei doi fii, adevăratul centru al pildei rămâne Tatăl cel iubitor, Care nu judecă după măsura dreptății omenești, ci după prisosința milei și a iubirii.

Însă, pentru a înțelege cu adevărat greutatea pildei, trebuie să vedem și cum erau percepute lucrurile de către un evreu din vremea Mântuitorului. Sunt detalii care nouă, astăzi, ne scapă, dar care, pentru ascultătorii de atunci, erau de-a dreptul șocante.

Pictorul iconar Marius Isbășoiu despre icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț și câteva tropare inedite închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț este o icoană făcătoare de minuni care a fost dăruită domnitorului Alexandru cel Bun de către Împăratul Bizanțului Ioan al VIII-lea Paleologul în anul 1429. O altă tradiție îl menționează pe Manuel al II-lea Paleologul ca fiind cel care a dăruit icoana în semn de recunoștință Voievodatului Moldovei. Este considerată cea mai frumoasă și cea mai veche icoană datată de tip Hodighitria din România.

Sonia Șatalova despre cunoașterea de sine, talanți, genialitate, oameni și Dumnezeu

A se cunoaște pe sine – greu 

Filosoful grec Thales avea dreptate când afirma dificultatea cunoașterii de sine. Într-adevăr, aceasta este grea, adică cere un efort mare, și împovărătoare, pentru că deseori se nasc sentimente și gânduri neplăcute. Cunoașterea de sine cere mult curaj. 

Dar ce înseamnă a te cunoaște pe tine însuți? De obicei, se crede că aceasta înseamnă a-ți cunoaște bine caracterul, gusturile, reacțiile, capacitățile… Aceasta, desigur, este adevărat, dar reprezintă doar nivelul cel mai de suprafață, cel mai simplu al cunoașterii de sine! Să ne gândim: omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar a te cunoaște pe tine însuți înseamnă a cunoaște acest chip, a căuta în tine asemănarea cu El! Aici nu există sfârșit sau margini, dacă te apropii cu teamă cuvenită și te călăuzești prin rugăciune. 

Mai mult. Din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte de grecii antici, era cunoscută legea „Macrocosmosul în microcosmos.” În om este cuprins întregul univers, cu toate nivelurile și legile sale. Cunoscându-te pe tine – cunoști universul – o cunoaștere fără margini. Perspectiva este colosală.