joi, 22 octombrie 2020

Parintele Rafail Noica: "Momentele cele mai grele ale vietii pot fi cele mai pretioase. TINE BARA NADEJDII!"

Momentul ala e in care trebuie un singur lucru: sa tii bara!

***

FILOCALIE SI ESHATOLOGIE 

 - fragment din prima parte a conferintei Parintelui Rafail Noica: "Intrupare - Filocalie si premisa eshatologica”, Alba-Iulia, 2002 - 

In cele mai cumplite momente ale vietii noastre nu numai ca nu este cazul sa deznadajduim, sa dam drumul oricarei nadejdi si sa ne dam mortii, ca sa ne incuiem in acea deznadejde – de multe ori, poate de fiecare data, cele mai cumplite momente ale vietii noastre sunt, potential, cele mai pretioase! – dar, mai ales, ala e momentul cand trebuie inca o clipa sa tii! 

Gandeste-te la chipul marinarului care a fost prins pe puntea corabiei de un val care navaleste peste corabie si pentru o secunda sau doua puntea corabiei va fi sub mare. Pai, ala-i momentul sa dai drumul la bara? Nu! Nu e nici macar momentul in care sa incerci sa fugi ca sa-ti “castigi” cabina. Momentul ala e in care trebuie un singur lucru: sa tii bara! Si-ti tii si respiratia pana cand trece valul. Si, cand se ridica apoi corabia deasupra valurilor, atunci poti sa te duci, tusti, in cabina, daca e cazul… 

Deci momentele cele mai grele, cele mai sfasietoare si tragice ale vietii noastre, momentele alea sunt, potential cele mai pretioase. Zic “potential” nu pentru ca ar putea fi sau ar putea sa nu fie, ci ca sunt! Dar, daca noi stim sa tinem bara puntii in acea clipa, pana cand va trece valul, candva, mai devreme sau mai tarziu, vom vedea ce Pronie va fi fost acel moment!

Am vorbit de viata noastra personala, dar e valabil si pentru viata mondiala, ca vorbim de perioada eshatologica, adica perioada sfarsitului, perioada celor mai mari contradictii. Despre aceasta perioada zice Domnul in Apocalipsa: “cine nedreptateste, mai nedreptateasca, cine spurca, mai spurce, dara cine lucreaza dreptatea, mai lucreze dreptatea, cine sfinteste, mai sfinteasca-se, ca iata vin repede si rasplata Mea in mana Mea se da fiestecaruia dupa lucrul lui”. [Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.(Apocalipsa 22, 11-12 ) ]

Deci, in aceasta perioada - acolo unde in perioada filocalica s-a cultivat frumosul, si bunul, si ceea ce este drept si ceea ce este sfant -, acuma cuvantul lui Dumnezeu da un oarecare drept si raului sa se desfasoare pana la capat. Pana acuma, de bine, de rau, s-a tinut in frau. Pana acuma, de bine, de rau toti acceptau, formal sau real, valorile crestine, cum se zice astazi. Pana acuma aceste valori erau absolut de netagaduit, fie real, fie fatarnic, dar erau netagaduite de nimeni in principiu. Astazi toate se pun nu numai sub semnul intrebarii, dar se si desfiinteaza. Si ne gasim inconjurati de toate uraciunile cele mai cumplite pe post de moneda curenta.

Nu este vremea sa deznadajduim! Astea sunt paradoxurile cele mari! Dar banuiesc ca – asa cum ziceam ca crizele cele mai mari sunt potential momentele cele mai pretioase din viata noastra–, banuiesc ca aceasta perioada cu cat mai tragica, cu cat mai sfasietoare este, cu atat mai pretioasa e, nu numai pentru viata noastra personala, dar si adamic, istoric

Ce va fi, vom vedea, dar noi traim cu nadejde in Dumnezeul nostru! Si cerem lui Dumnezeu ca ceea ce nu poate face omul, sa cultive El in noi, dupa cuvantul Lui: “Ceea ce este cu neputinta omului, este cu putinta lui Dumnezeu“. Si mai mult ca oricand trebuie sa intetim rugaciunea asta: “Doamne, vino si salasluieste in mine, si Tu insuti lucreaza in mine cele bineplacute Tie!“. Si, dintre “cele bineplacute” de care avem nevoie astazi, este vorba de o credinta care sa ne sprijineasca in niste evenimente, vedem, poate din ce in ce mai cumplite, din ce in ce mai de necrezut. 

Nu numai ca nu este clipa sa deznadajduim, ci acum este momentul in care trebuie sa tinem “bara” mai mult ca orisicand, pana va trece valul. Cine stie cum si in ce fel? Dar esentialul este cuvantul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui

De ce? Iertati-ma, inainte sa raspund la “de ce”, vreau sa continui cu filocalica, si sa zic: toata cultura filocalica cred nu numai ca este desfiintata astazi, ca nu mai putem gasi cele ale filocaliei. Adica, unde sa mai gasesti astazi putinta de a te ascunde intr-o pustie si sa-ti traiesti intr-o singuratate mai mica sau mai mare, ori cu o obste, o viata asa cum au trait-o Parintii nostri? Asa cum era pana si in vremea lui Paisie Velicicovsky, pana si in vremea parintelui Sofronie. Si nu atata in Rusia, dar macar la Muntele Athos. In Rusia se traia mucenicia [fiind vremea comunismului], dar el, parintele Sofronie la muntele Athos traia cultura filocalica deplina, langa Parintele Siluan si cu multi, multi alti calugari de la care mai avem ecouri pana astazi. Dar unde mai gasesti? Pana si la Muntele Athos nu mai gasesti conditiile in care sa-ti traiesti ceea ce a cultivat filocalica pana odinioara.

Cu Revolutia industriala si cu Primul Razboi Mondial incepe o alta lume. Si in lumea asta incercam, cat putem si noi, sa traim cum au trait Parintii nostri. Cat putem, multam Tie, Doamne! cat nu putem, rabdare! Si cum zicea parintele Cleopa: rabdare, rabdare, rabdare…  

Domnul sa va dea, si sa ne dea la toti, o oarecare tainica mangaiere dumnezeiasca cu care poti sa treci: mangaierea marinarului care stie ca valul ala va trece, dar acum una sa stie: sa tin bara asta! Imi tin si respiratia pana trece apa, si cand se ridica corabia voi vedea ce voi putea face...

 

LEGATURI: 

marți, 13 octombrie 2020

Părintele Valerian: "Frica de vremurile acestea este o minciună implantată, este un cip deja băgat în capul nostru"


Active News: INTERVIU EXCLUSIV cu Părintele Valerian, fostul actor Dragoș Pâslaru: Frica de aceste vremuri e o minciună implantată. Să-L urmăm pe Hristos fără teamă! Curajul întru Hristos va birui pe oricine! Sfinții temnițelor comuniste sunt sprijinul acestor vremuri


Florin Palas: Părinte Valerian, în fața fricii și a panicii ce pare că a cuprins poporul nostru, ce mesaj ați avea de transmis românilor?

Părintele Valerian: Frica este o minciună a satanei! Un om credincios n-are frică! Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii, dar frica de ziua de mâine este un fals, pentru că Hristos ne spune limpede că El ne îmbracă, El ne hrănește. Ne învață ceva uluitor și noi nu ne trezim, după 2.000 de ani de creștinism. Dumnezeu Atotțiitorul, Atotfăcătorul, este Dumnezeul nostru. Nu știu cât de conștienți suntem noi când spunem rugăciunea Tatăl nostru. Și ce înseamnă Tatăl nostru pentru fiecare conștiință. Frica de vremurile acestea este o minciună implantată, este un cip deja băgat în capul nostru. Și noi așteptăm alte cipuri! Dar atenția noastră este îndreptată acum spre această minciună, și nu spre rugăciune, nu spre întâlnirea cu Hristos. Nouă ni se pare că ne salvează un talk-show sau pălăvrăgeala nu știu cui! De aceea cred că salvarea omului este din nou, așa cum a fost întotdeauna, numai prin credință.

- Dar dacă ne vor interzice să mergem din nou la Biserică, ce trebuie să facem?

sâmbătă, 10 octombrie 2020

Reactii față de interzicerea pelerinajului la Sfânta Cuv. Parascheva (se va actualiza)


Cuvântul ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române




Moldova trăiește în aceste zile una dintre cele mai triste perioade din istoria sa. La durerea provocată de faptul că mulți semeni de-ai noștri sunt atinși de noua epidemie se mai adaugă și decizia autorităților de a interzice celor care nu au domiciliul în Iași să pătrundă în spațiul Mitropoliei, unde se află racla cu sfintele moaște ale Sfintei Cuvioase Parascheva. Interdicția este respectată până-ntr-atât încât s-a ajuns ca în jurul Mitropoliei să fie mai mulți reprezentanți ai forțelor de ordine decât închinători. Este efectul unei măsuri discriminatorii, care încalcă numeroase prevederi legale și principii internaționale ce protejează libertatea de manifestare religioasă.

Este o situație foarte greu de înțeles și de acceptat. Credincioșii care vin în Iași cu diferite motive – la spital, la cumpărături, la instanțele judecătorești sau la locul de muncă – dacă nu au domiciliul în Iași, nu se pot închina la Sfânta Parascheva. Părinții care sunt pentru câteva zile în vizită la copiii lor nu pot să-și împlinească dorința închinării la sfintele moaște, deși au venit la Iași și pentru aceasta. Nici studenții și elevii aflați în Iași care nu au încă viza de flotant, nu se pot apropia de Catedrala Mitropolitană.

Este pentru prima dată, cred, în istoria Moldovei, când se întâmplă așa ceva. Au fost invazii, războaie, molime de tot felul, regimuri totalitare. Sfintele moaște ale Sfintei Cuvioase Parascheva au fost dintotdeauna izvor de alinare, de vindecare și de întărire, iar oamenilor li s-a permis să se apropie de ele. Astăzi, au ajuns să fie considerate sursă de contaminare.

De șapte luni, Biserica s-a implicat cu toate forțele sale pentru ocrotirea sănătății oamenilor. Și o va face în continuare. Credincioșii au suportat restricții severe privind libertatea de manifestare a convingerilor religioase în numele luptei împotriva molimei. Totul are, însă, o limită peste care, dacă se trece, nu este bine pentru nimeni.

Îi rog pe preoții și credincioșii Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, precum și pe toți închinătorii care obișnuiau să vină în această perioadă la sfintele moaște ale Sfintei Cuvioasei Parascheva să mă ierte pentru neputința de a le facilita accesul la închinare, după rânduiala Bisericii. Îi rog pe toți să transforme această durere în vreme de pocăință, de rugăciune și de fapte bune.

Pe preoți îi îndemn să slujească zilnic Sfânta Liturghie în această perioadă. În bisericile de parohie și mănăstiri să se săvârșească slujba Paraclisului și Acatistului Sfintei Cuvioase Parascheva. Psaltirea, mare izvor de mângâiere în vreme de încercare, să fie hrană sufletească pentru tot creștinul, mai ales în miez de noapte. Sărbătoarea Sfintei Parascheva să fie precedată și urmată de câteva zile de post, dacă se poate, ajunare până la apusul soarelui din partea celor sănătoși, precum și de multe fapte de milostenie. Totul pentru ca Dumnezeu să-și întoarcă privirea spre noi, Sfânta Parascheva să ne ierte, personalul medical să fie încurajat și apreciat cum se cuvine, oamenii să împlinească ceea ce trebuie pentru ocrotirea sănătății lor și a semenilor, iar autoritățile să aibă înțelepciunea unor decizii care să țină cont și de amploarea epidemiei, dar și de faptul că există și numeroase persoane în această țară care au credință în Dumnezeu și în puterea tămăduitoare a rugăciunii sfinților.

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

miercuri, 23 septembrie 2020

Părintele Ciprian Grădinaru despre realitatea lumii în care trăim şi realitatea lui Dumnezeu, Ortodoxia inimii calde şi Ortodoxia raţională

Părintele Ciprian Grădinaru de la Biserica „Toți Sfinții” din Huldenberg

Vremea adevărului

Din când în când, în istoria omenirii se produc niște cutremure, așa cum este și ceea ce se întâmplă în aceste zile datorită fenomenului „Covid”. Sunt îngăduite de Dumnezeu, lucrând ca niște oglinzi teribile, imense, ce reflectă starea reală a omenirii. Înţelegem cine suntem şi vedem care este starea noastră lăuntrică adevărată doar în perioade de încercare. Iar lunile acestea din urmă, de când a apărut fenomenul „Covid”, au fost un prilej pentru multe radiografii duhovniceşti. Dacă încă nu am găsit oglinzile potrivite în care să ne vedem inimile, vă propun ca în mărturiile următoare şi în răspunsurile părintelui Ciprian Grădinaru să aflăm câteva astfel de instrumente de evaluare. (V.G.)

marți, 22 septembrie 2020

Sf. Iosif Isihastul: La Dumnezeiasca Liturghie este "Să ne iubim" și după aceea "să mărturisim". / P. Savatie Baștovoi :" Înainte de mărturisire, este unirea"

P. Savatie Baștovoi:


S-a dovedit că nu opinia personală, ci unitatea în gîndire și acțiune este forța supremă care mișcă lumea. Douăzeci de milioane de oameni cu opinii drepte nu valorează nimic dacă sînt închiși în case și trăiesc în universurile lor imaginare. Doi sau trei care se adună îl au pe Dumnezeu printre ei. 

Nu orice adunare are putere, pentru că orgoliile au și ele însușirea de a se atrage și aduna împreună. 

Înainte de mărturisire, este unirea. Cine mărturisește singur, neglijînd unirea, poate cădea ușor în înșelare, iar înșelarea lui se va dovedi prin nimicnicia mărturisirii sale, adică nu va avea nici o putere de schimbare chiar de și-ar da și viața. Despre unii ca aceștia spune apostolul Pavel că chiar dacă și-ar vărsa sîngele, dar iubire nu vor avea, nimic nu sînt. 

Așadar, acum, nu glasurile separate pot schimba ceva, ci dorința smerită de a se uni cu semenii de același cuget și credință, poate schimba ceva. Dacă mărturisirea singură ar fi valorat mai mult decît unirea, Hristos nu s-ar fi înconjurat de apostoli, ci ar fi mărturisit singur. 

Unde este Inima acestei guri pe care o îmbracă unii pentru a vorbi? Unde este cugetul de obște pe care Îl înrîurește Hristos? "Unitatea credinței și împărtășirea Sfîntului Duh" este înainte de toate, ca "toți (nu unii), cu o inimă și un duh să mărturisim"

Dacă mărturisirea nu are putere să schimbe lumea, este pentru că se face înafara unității și a puterii Duhului făgăduit de Cel care S-a suit la cer, poruncindu-ne să rămînem uniți. Iar unirea e cu putință doar la cei smeriți. De aceea și Hristos a zis: învățați de la Mine că sînt blînd și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre.

Sf. Iosif Isihastul:

Gheron Iosif pe 20 septembrie 1954, cu cinici ani înainte de adormire, pe când era deja un ascet matur și urcase cu statornicie și fără cădere pe tronul iubirii, al păcii profunde și al unirii cu Duhul, scria nepotului sau, Dionisie: 

"Dionisie, au venit unii, din partea ta, zic ei, și vor să vadă de partea cui mă aflu. M-am întristat foarte tare. Știu, copilașul meu, că nu sunt de la tine. Așa zic ei, ca să se facă credibili părintelui. Prin urmare, i-am trimis înapoi la tine ca să le spui câteva cuvinte. Să-ți amintești câte ți-am spus ultima dată când te-am văzut, dragul meu fiu. Spune-le ce zice Dumnezeiasca Liturghie: "Să ne iubim" și după aceea "să mărturisim". De la Fanar până în Rusia și de la marginile pământului până în inimile noastre ale tuturor. Mă uimește cum toți aceștia slujesc fără să știe ce înseamnă "să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim". Dionisaki! Dionisaki al meu! Iubire față de toți! Dulcea noastră Măicuță i-a iertat pe cei care răstigneau și noi nu putem ierta pe fratele nostru? Să nu fie! Credem într-una Sfântă Biserică. În aceasta ne-am botezat. La ce bun toate certurile și dezbinările? Atenție la rătăciri! Atenție la egoismul ucigător de suflet. Atenție la sminteli. Îndepărtează-te  de gândurile cele viclene și iubire, iubire și înțelegere!"

Din Cuviosul Iosfi Isihastul, Simtirea iubirii dumnezeiești

sâmbătă, 19 septembrie 2020

Arhim. Zaharia: "Sfântul Siluan spune că atunci când ne vom întâlni cu Domnul, nu ne va întreba nimic altceva decât, „Mă iubești tu pe Mine?"


Întrebare: Dacă viața pământească fără iubirea lui Hristos este lipsită de tot binele, cu cât mai mult este adevărat acest lucru în lumea cealaltă? Viețuirea fără această iubire va fi „scrâșnirea dinților” (Mat. 8:12), „viermele cel neadormit” (Marc. 9:44).

Arhim. Zaharia: Nimeni nu poate viețui cu Dumnezeu dacă nu este îndrăgostit de El. În drumul său spre mucenicie, Sfântul Ignatie vorbea ca un îndrăgostit, spunând, Dragostea mea este răstignită”. Aceasta înseamnă că dragostea lui era duhovnicească, curată și sfântă, însă nu a putut-o exprima cât de cât mai apropiat de adevăr decât prin dragostea omenească. Cei îndrăgostiți au acest eros strașnic, irezistibil; nu se pot gândi la altceva și voiesc într-una să vorbească și să fie cu cel iubit. La fel și cu Dumnezeu. Nu ne putem mântui dacă nu suntem îndrăgostiți de Hristos. Nu ne putem gândi sau afla încântare în nimic altceva. Suspinăm neîncetat și simțim că inima ne este legată cu o frânghie care ne tot trage în sus. Acestea sunt „suspinele negrăite” ale inimii omului (v. Rom. 8:26). Într-o astfel de stare, omul trebuie să fie cu luare aminte să nu arate niciun semn de evlavie exterioară, pentru că aceasta va împuțina harul. Dacă vrem să fim cu Hristos, trebuie să ajungem la acest fel de eros, trebuie să simțim că inima ne arde în toată vremea cu o durere curată, luminoasă și dulce, care nu mai lasă nimic să ne despartă de iubirea lui Hristos (Rom. 8:35). Atunci, iubirea lui Hristos este mai puternică decât moartea.

Nu există siguranță mai mare decât sălășluirea harului în trupurile noastre, pentru că atunci știm că ne mântuim. Harul începe să se sălășluiască în trupurile noastre din clipa în care începem să dobândim zdrobirea inimii. În greacă, în cuvântul κατάνυξις, νύξις înseamnă „zgârietură”; este o zgârietură făcută în inimă cu un cuțit ascuțit. Aceasta este dovada limpede că am primit arvuna mântuirii. Pentru a păstra această zgârietură vie și a face din ea chiar o rană, trebuie să păzim mereu duhul pocăinței. Din clipa în care dobândim zdrobirea inimii, harul începe să se sălășluiască în trupul nostru, acea zgârietură crește și devine o rană dureroasă, de viață-dătătoare, care se răspândește în tot trupul, în întreaga noastră ființă. Atunci ea devine κατάστασις (stare). Când harul se sălășluiește în trupul nostru în acest chip, inima ne este înștiințată că, chiar dacă murim, vom trăi (vezi Ioan 11:25). Atunci vom cunoaște că Cineva Și-a pus pecetea pe noi, că suntem cu totul ai Lui. Zdrobirea inimii are atât de mare preț pentru că este începutul mântuirii, începutul sălășluirii harului în trupul omului. La capătul acestui drum aflăm sfârșitul legii (Rom. 10:4), care este acea dragoste strașnică, acel eros răstignit despre care vorbește Sfântul Ignatie. Acest eros este cel ce duce la săvârșirea celei mai mari minuni, a unirii inimii omului cu Duhul lui Dumnezeu. 

Cum putem dobândi dragostea cea bună? Atunci când Domnul i S-a arătat lui Petru după Înviere, nu l-a întrebat nimic altceva decât, „Simone, fiul lui Iona, mă iubești tu pe Mine?”, iar el a răspuns, „Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc(Ioan 21:15). Sfântul Siluan spune că nici pe noi, atunci când ne vom întâlni cu Domnul, nu ne va întreba nimic altceva decât, „Mă iubești tu pe Mine? Inima ne va spune dacă avem această iubire pentru El, și atunci vom putea rămâne cu El pe veci. Domnul nu este justițiar și nu cred că va ședea să judece oamenii la nesfârșit pentru un incident sau altul. Însă, vom fi judecați dacă prin toate acele întâmplări ne-am făcut netrebnici, neputincioși în a-L iubi pe Dumnezeu în acel chip strașnic, care ne face potriviți pentru a viețui în curțile Sale în veci (vezi Ps. 91:13).

Întrebare: De ce a fost nevoie ca Sfântul Siluan să simtă că piere veșnic vreme de un ceas?

Arhim. Zaharia: Ca să învețe smerenia. Dumnezeu îngăduie să fim încercați ca să devenim mai smeriți și să primim mai mult har. Folosul va fi al nostru. Nu este important de unde vine ispita, important este să i ne împotrivim. „Stați împotriva diavolului și el va fugi de la voi. Apropiați-vă de Dumnezeu și Se va apropia și El de voi” (Iac. 4:7-8). Smerindu-ne pe noi înșine, ne împotrivim diavolului, însă ne și apropiem de Dumnezeu. Nu există altă cale de a fi mântuiți și uniți cu Hristos, decât prin iubire. Numai prin contrast biruim. Am văzut oameni care se pocăiesc, însă viețuiesc în păcat și nu își dau seama de aceasta. Însă vine clipa în care primesc har și văd așa un contrast între viața lor de mai înainte și ceea ce li se dă să trăiască prin har, încât nu se mai pot întoarce la viața lor păcătoasă. Dacă după această trăire a harului, ei cad iarăși, ceea ce se poate întâmpla oricui, întreaga ființă le este zdruncinată, și poate fi atât de greu de îndurat și de dureros, încât pot și muri. Aceasta este ceea ce vedem în capitolul despre temniță din „Scara”. 

Este evident că numai atunci când oamenii sunt răniți de iubirea lui Hristos și de frumusețea Feței Sale, pot birui păcatul și se pot uni cu El în chip irevocabil și statornic. Contrastul în viața Sfântului Siluan a fost acela că el viețuia între iad și iubirea lui Dumnezeu. Cei ce trăiesc extremitățile acestui contrast, devin de neclintit și nu vor ceda patimilor.

 
 

joi, 17 septembrie 2020

Al treilea Acatist al Sfântului Nichifor cel Lepros. "Bucură-te, Sfinte Părinte Nichifor, sănătate, înnoire și veselie a omului celui dinlăuntru!"

Icoana Sf. Nichifor de la Măn. Paltin - Petru Vodă


Rugăciunile începătoare


Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău. 

Doamne miluiește (de trei ori). Slavă… Şi acum…

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-Se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean.

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

miercuri, 26 august 2020

Mitropolitul Gheorghe Khodr din Liban: "Hristos intră în inima tristă și nu locuiește doar între zidurile bisericii". "El este în voi, în inimile voastre, în ochii voștri!"



„L-am vizitat pe Părintele meu duhovnic [la Paris] și mi-am plâns durerile. El mi-a spus: "De ce ești trist? Ai uitat că Hristos a înviat?" Frații mei, asta înseamnă că Hristos domină întreaga noastră viață - viața noastră personală și a lumii - și nu găsim învierea Lui doar în biserică, în biserica limitată de pietrele ei
 
Hristos este viu, El ne aduce la viață, El ne ridică pe fiecare din noi din mizeria noastră, din tristețea noastră. Hristos intră în inima tristă și nu locuiește doar între zidurile bisericii.
 
Dacă ești cu adevărat convins că Iisus este întreaga viață, nu te întristezi. Îndrăznesc să îți spun: nu vei muri - trupul moare, dar ești adus veșnic la ​​viață, pentru ființa Lui vie. Necredinciosul filozof Nietzsche obișnuia să spună: "arată-mi că ești în viață, și voi crede în Hristosul tău".
 
Nu trebuie să predici cuvinte pentru că asta este, bineînțeles, o datorie. Totuși, ni s-a cerut să propovăduim o viață nouă. În fiecare dintre noi! Cel care este împovărat de tristețile lui nu poate predica. Cel care trăiește în păcatul său nu propovădui. Doar cel pocăit propovăduiește, căci pentru el  Hristos e viu! "



Cel care nu crede că Hristos este viu acum, și nu numai acum două mii de ani, și cel care nu crede că El personal îl aduce la viață, cu familia și copiii lui, o astfel de persoană ar zice că Hristos este menționat doar în cărți.
 
Hristos nu se află în interiorul cărților, El este în voi, în inimile voastre, în ochii voștri! Dacă nu-L acceptați așa, El ar fi doar un om care a murit acum două mii de ani.
 
Hristos este viu! Înțelegeți asta! Cugetați la asta! Trăiți din asta! Iar viața va fi a voastră!
 

luni, 24 august 2020

Marius Iordăchioaia - "și nu contează"...

Prietenul de Dincolo - Marius Iordăchioaia

și nu contează

 

Inima mea se ține de
dragostea lui Iisus
ca un copil de mâna
tatălui său.

Inima mea nu bate.
Inima mea doar
încearcă mereu
să se prindă mai
bine...

Și nu contează
unde mergem.
Cât ne ținem de mâini
am
ajuns deja...

Părintele Nicolae Saharov: "Autoritatea Părintelui Sofronie se baza pe dragostea sa, pe rugăciune și pe comuniunea lui cu Domnul"

FB Monastere de Godoncourt:  

Sfântul Sofronie de la Essex niciodată nu folosea cuvântul  ”ascultare”

 

"Niciodată nu ne forța cu nimic. Veți fi surprinși, dar niciodată nu folosea cuvântul  ASCULTARE. El spunea: "O dată ce introduci disciplină de fier ca la armată, asistăm la sfârșitul creștinismului." Pentru că orice, în Biserica noastră, la modul ideal, este întemeiat pe iubire. Și ascultarea noastră se bazează pe iubire.

Părintele Sofronie nu ne spunea: ”Trebuie să faci asta sau asta. Noi înșine doream să facem ceea ce voia el. Era dorința noastră personală. Nimeni nu ne forța. Și pentru noi era o bucurie dacă îi cunoșteam voia ... și cred că ne-a dat acest ideal al bunului păstor.

Autoritatea Părintelui Sofronie se baza pe dragostea sa, pe rugăciune și pe comuniunea lui cu Domnul. Și cred că acesta e chipul lui Hristos pe care l-am primit în slujirea sa, pentru că Hristos nu a avut niciodată o autoritate lumească. De fapt, din punctul de vedere al acestei lumi, El nu a fost nimic. Și totuși, este biruitorul lumii și al întregului univers."

Sursa: Conferința susținută de Părintele Nicolae Saharov la Arad în 06.03.2016 (youtube)

marți, 18 august 2020

Mitropolitul Antonie de Suroj despre viața duhovnicească și duhovnici." Viață în duh stă tocmai în acea tainică lucrare pe care Duhul Sfânt o săvârșește cu omul"


Despre viața duhovnicească și duhovnici

 

Tema cuvântului meu este viața duhovnicească, ori, dacă socotiți mai potrivit să spunem, povățuirea duhovnicească sau purtarea de grijă față de suflete.

Aș dori mai întâi să lămurim puțin sintagma "viață duhovnicească", duhovnicie", pentru că obșteasca noastră înțelegere este ca, atunci când vorbim despre ea, să ne referim la diferitele expresii pe care le îmbracă, așa cum sunt, de pildă, rugăciunea, nevoința, iar acestea se vede limpede, bunăoară, din scrierile Sfântului Teofan Zăvorâtul. Socotesc însă că viața duhovnicească stă în aceea că în noi se săvârșește lucrarea Duhului Sfânt, iar nu totalitatea acelor manifestări exterioare prin care o definim noi în mod obișnuit; viață în duh stă tocmai în acea tainică lucrare pe care Duhul Sfânt o săvârșește cu omul. 

joi, 13 august 2020

Sinaxă online din Sfântul Munte Athos cu Starețul Efrem Vatopedinul. "Când omul primește har în inima lui, acesta are atâta putere încât restul lucrurilor care sunt în afara lui Hristos le aruncă la coșul de gunoit"


Starețul Efrem Vatopedinul - Sinaxă online din Sfântul Munte Athos 

Despre HAR

Spicuiri din cuvântul ținut:

 
- Cheia care tâlcuiește Evanghelia, după Sfinții Părinți, este sfințenia.

- Harul este energia dumnezeiască necreată. Harul este acea energie care intră în inima omului, îl schimbă la față, îl preface sufletește, îl face să se simtă diferit și fugărește patimile, care sunt părți ale omului celui vechi.
 
-  Harul se cheamă har fiindcă se dă în dar.
 
Când omul primește har în inima lui, acesta are atâta putere încât restul lucrurilor care sunt în afara lui Hristos le aruncă la coșul de gunoi. Si, după cum spune Sf. Ap. Pavel, le socotesc pe toate gunoaie ca să Îl câștig pe Hristos.

- Când împlinim toate poruncile lui Hristos suntem slugi nevrednice. Harul vine nu la cel care păzește poruncile ca să dobândească harul, ci la cel care se dăruiește pe sine însuși lui Dumnezeu și Îi slujește cu toată ființa lui pe Dumnezeu, și păzește cu tot sufletul lui cea dintâi poruncă: "să îl iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din toată puterea ta, din toată cugetarea ta și, în general din toată ființa ta". Si cel care Îl iubește pe Hristos și încearcă să-L iubească, ca cel care încearcă să-și dăruiască dragostea lui Hristos, într-un chip minunat se face părtaș dragostei lui Dumnezeu. Și această părtășie a dragostei lui Dumnezeu este harul Duhului Sfânt.

- Harul nu este ceva care are legătură cu ceva psihologic, nu are legătură cu o stare închipuită, nu este ceva care are legătură cu o stare idilică ci are legătură cu o stare existențială, cu prezența lui Dumnezeu în inima noastră.

- Sf. Ap Pavel, pe care Sf. Ioan Gură de Aur îl numește gura lui Hristos, ne spune că Îl căutăm pe Hristos pentru că El ne-a căutat întâi și fiindcă El ne-a iubit întâi. Lucrul acesta are însemnătate. De aceea noi suntem primitori ai dragostei lui Dumnezeu. Si atunci Sf. Ap. Pavel subliniază si amintește care sunt roadele Sf. Duh: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdarea, facerea de bine, credința, bunătatea, blândețea și înfrânarea. Toate aceste dovezi dacă le avem sunt roade ale Duhului Sfânt. Si omul, când începe să guste din aceste lucruri, neîncetat este dăruit harului.

- Pentru că, după cum spune Sf. Grigore Palama, nu ne putem apropia de ființa dumnezeiască, ci ne apropiem de lucrarea dumnezeiască. De Dumnezeu ne putem face părtași prin energia dumnezeiască. Noi, oamenii, ajungem dumnezei după har când suntem mădulare ale Bisericii - și prin Biserică înțeleg Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserica Ortodoxă și nu altă confesiune. Si atunci ne îmbrăcăm în această putere și înaintăm - pentru că această putere este o stare atât de harismatică încât, pe cât de mult o gustăm, pe atât de mult o și dorim. De aceea și în Vechiul Testament se spune: "cei care mănâncă din Mine și mai mult vor flămânzi și cei care beau și mai mult vor înseta".
 
- Unde găsim harul? Harul îl găsim în Biserică. Dar cum? Făcându-ne părtași Tainelor Bisericii - făcându-ne părtași Tainei Sfintei Spovedaniei, a Sfintei Împărtășanii, a Sfântului Maslu și, îndeobște, a tot cultului Bisericii. Când mergem la o slujbă, de ce mergem, de ce ne rugăm? Si Biserica Ortodoxă are slujbe lungi. Slujbele de zi cu zi din Sf. Munte împreună cu Sf. Liturghie sunt de 4 ore dimineață. Ce facem noi în aceste 4 ore? Neîncetat Îl chemăm pe Hristos, ca să vină harul Duhului Sfânt în inimile noastre. 
 
De aceea fiecare slujbă care are loc este diferită fată de cea din ziua precedentă. Fiecare Doamne miluiește pe care îl spunem e diferit unul de altul. Cel dintâi pe care îl spunem e diferit de cel de-al 30-lea sau de cel de-al 39-lea... Sf. Liturghie niciodată nu este aceeași.  Cea de ieri e diferită față de azi. Mâine va fi diferită. De ce e diferită Liturghia, deși pare la fel? Fiindcă depinde de dispoziția noastră cu cu care participăm la Sf. Liturghie. 
 
Harul vine în inima noastră și, încet-încet, crește, și atunci ne deschidem mintea ca să înțelegem Scripturile. Si, prin această deschidere a minții către har, ne facem părtași tainelor sfântului har, ne împărtășim din toată viața Bisericii care e plină de har, și atunci ne facem și noi oameni plini de har.
 
- Când eram mic mama mea spunea: "acest copil e plin de har". Dar când am venit în Sfâtul Munte, auzeam că sunt Părinti plini de har. Si îmi spunea: Bătrânii aceștia, oare, ce au de sunt așa de frumoși?  Fiindcă eu credeam că cel care e plin de har e frumos. Cel care e plin de har este vas al harului. De aceea vârsta nu are legătură cu harul. Acești copii mici, fiindcă sunt nevinovați prin fire,... pe chipul lor se vede harul dumnezeiesc. Însă omul, pe măsură ce înaintează, începe să se facă mai viclean și atunci, ca să aibe har, omul acesta trebuie să se lupte, să ducă o luptă mare. Pentru că atunci când nu păzim poruncile lui Hristos, nu suntem vinovați numai pentru că nu-I păzim poruncile, că suntem în afara Legii, ci mai avem un lucru în plus care este negativ: inevitabil ne facem părtași energiilor drăcești. Si din păcate, omul uită că această încălcare a oricăruia dintre poruncile lui Hristos este o împărtășire de energiile drăcești. Pentru că omul, ca să ajungă plin de har, trebuie să se ocupe de lovirea patimilor din care este alcătuit omul cel vechi, și, astfel, lovind patimile omului celui vechi, izgonește și aceste energiile drăcești. Pentru că trebuie să știm foarte bine, după cum spune Sf. Marcu Ascetul, chiar și o încuviințare păcătoasă a minții, dă dreptul diavolul ca să ne lupte. De aceea trebuie să facem neapărat ceea ce ne-a învățat Părintele nostru, Sf. Iosif Isihastul. Spunea: mintea omului trebuie să fie întotdeauna la locul ei. Când este la locul ei, mintea? Când se împărtășește din Dumnezeu, când are comuniune cu Dumnezeu. Si, când are comuniune cu Dumnezeu? Atunci când spune Rugăciunea lui Iisus. De aceea Sf. Sofronie Athonitul, pe care îl iubiți în România, ne spunea P. Zaharia:  Părintele nostru nu ne-a dat un canon concret să facem, ci să spunem neîncetat rugăciunea lui Iisus. Deci, si călugărul, si mireanul, și preotul poate, atunci când se spovedește cineva, să spună Rugăciunea. Atunci mintea dobândește har. Si mintea care are har, nu vrea să se lipească de gândurile cele rele și nici de faptele cele rele, ci întotdeauna se scârbește de aceste gânduri rele care o îndepărtează de la Dumnezeu.

- Hristos ni S-a dat pe Sine Însuși, pe Care Îl găsim și de Care ne împărtășim în Sfânta Liturghie, și ne-a dat Numele Său, pe care îl chemăm și care are energie dumnezeiască. Si această energie dumnezeiască vine în inimă noastră, ne dă lumina sa, și ne dă această dumnezeiască dragoste încât vrem să-L iubim pe Hristos din toată ființa noastră și, dacă va fi nevoie, să ne dăm și sângele pentru El.

- Eu cred că totdeauna trebuie să avem un dialog cu mădularele Bisericii.

Câteva notițe din întrebări și răspunsuri


- De patima comodității scăpăm când lovim în iubirea de sine. Prin tăierea voii proprii lovim în iubirea de sine.

- Cel care îl urmează întocmai pe Hristos este purtător de unitate într-o comunitate.

- Curățirea inimii este o lucrare foarte obositoare, ostenitoare și de lungă durată. E nevoie de o luptă metodică și să ne supraveghem pe noi înșine, să avem Spovedanie deasă, Împărtășanie deasă, să citim, să studiem Evanghelia și să ne străduim să nu întristam niciun om. Atuncea suntem pe drumul cel bun să dobândim harul și să ajungem la curăția inimii.

- Discernământul este o roadă și un rezultat al luptei duhovnicești pe care o ducem. De aceea discernământul este mai mare decât toate virtuțile și este un dar al harului.

- Un bărbat adevărat e cel care merge spre sfințenie. Sfântul Paisie a spus că omul împlinit este sfântul.

- Rugăciunea neîncetată reușim să o facem când o spunem cu glas tare. Harul dă rugăciunea celui ce se roagă.

- Când îl iubim pe Hristos, dobândim și dragoste.

Sf. Sofronie despre ierarhie și Împărăție în două scrisori adresate Părintelui Gheorghe Florovsky

 

Scrisoarea a 18-a

 

[...] Gândul mi s-a oprit iarăși la problema structurii ierarhice a Bisericii. Toți înțelegem că nu se poate evita nici îndepărta ierarhia. Nu cred că este cineva între ortodocși care să se fi ridicat împotriva acestei "instituții", acestei "orânduiri". Însă experiența istorică a dovedit că atunci când inegalitatea, neapărat legată de ideea oricărei ierarhii, depășește anumite limite, dispare putința legăturilor normale între treptele ierarhice. Ajungând în "clasa" ierarhică cea mai înaltă, din nefericire majoritatea episcopilor își pierd considerația de rigoare față de cei aflați pe treptele mai prejos de ei, adică preoții. În viata bisericească, cea una, se introduce elementul străin de ea al "relațiilor de clasă". Episcopii prea adesea încetează a mai fi frați, darămite părinți. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni ("despoți"), și chiar prea adesea înclină către "despotism". Dacă în trecut o asemenea "inegalitate" evidentă între episcopi și preoți (de monahism nici nu mai vorbesc) corespundea cumva cu structura "socială" și cu realitatea situației (raritatea educației, de pildă), acum însă a păstra aceeași distanță între preoți și episcopi a devenit total dăunător vieții Bisericii. Sunt adânc convins că, la începutul revoluției (din Oct. 1917), astfel de fenomene precum "Biserica vie" (precum și alte mișcări "prezbiteriale", în alte vremi și în alte împrejurări) au fost provocate tocmai de faptul că înșiși episcopii, în ceea ce-i privea, prea mult scoteau în relief "inegalitatea". În momentul de față urmăresc cu adâncă durere cum tot mai mult apare tendința episcopului de a "delimita" între ei și tot restul Trupului Bisericii. Față de lupta împotriva ideii "împărăteștii preoții" (cf. 1 Pt. 2, 9) a tuturor creștinilor, lupta împotriva ideii sobornicității ce include, pe lângă episcopi, și pe preoți, și pe monahi, și pe mireni, față de năzuința de a vedea episcopatul în întregul său ca purtător al infailibilității și al dreptului exclusiv de a povățui, și altele asemenea, eu observ o reacție violentă care se va putea răsfrânge în mod dezastruos asupra soartei Bisericii în viitor. 

După părerea mea, aceasta poate fi privită ca datorându-se masivei decăderi a nivelului teologic în conștiința bisericească a zilelor noastre. Si teamă mi-e că de acum va fi greu a lupta împotriva acestei decăderi.

Nu pot spune că nu am întâlnit vreodată episcopi care să nu încerce a îndepărta prăpastia de netrecut dintre treptele ierarhice și să rămână, personal, frați, prieteni, împreună-truditori și împreună-slujitori la prestolul lui Dumnezeu. Din nefericire însă, acest fenomen nu se observă adesea. Este uimitor ce influență pot avea formele sociale ale vieții fiecărui moment istoric asupra vieții bisericești. Este uimitor cât de rar întâlnim conștientizarea creștinismului nostru ca fiind religia absolută și, deci că trebuie a se ajunge la conștiința neatârnării lui de tot restul lumii, unde fiecare "formă de guvernare", "fiecare "regim", fiecare "rânduială" poate fi "prost folosită", denaturată, folosită spre a exploata, cu consecința deplinei degenerări.

Dacă ne întoarcem către tema Bisericii, către ceea ce vedem în viața ei în ultimele două veacuri, nu este cu putință a rămâne indiferent față de faptul că episcopii care au apărat principiile duhovnicești (din gr. esoterice = lăuntrice, tainice) și teologice ale Bisericii au fost aproape niște excepții. Si în trecut, luptători precum cuv. Maxim Mărturisitorul, sau Cuv. Simeon Noul Teolog, sau sfințitul Grigorie Palama (înainte să devină episcop) au fost nevoiți să biruiască influența duhovnicească și teologică decăzândă a episcopilor. Apogeul înțelegerii denaturate a "ierarhiei bisericești", esoterică în esența ei, este, bineînțeles, Vaticanul. Slavă Domnului, aceasta la noi nu există. Dar tendințele de a înfăptui autoritatea exterioară se întâlnesc la noi într-o măsură mai mare decât s-ar cuveni. [...]

Domnul să vă păzească sănătos, binecuvântându-vă trudele cu belșug de roade nestricăcioase asupra-vă și asupra celor care vă ascultă și pe care îi învățați. 

Cu dăruire, Arhim. Sofronie

***

Scrisoarea a 19-a

 

Iubite și adânc cinstite părinte Gheorghe!

Aceste sfinte zile îmi oferă bunul pretext de a vă scrie, de a vă trimite cele mai bune urări. Trăind din nou acum într-un loc pustiu, liniștit mai mult decât în pustia Athonului, am putința să închin mai multă vreme "celei una de trebuință" (cf. Lc. 10, 42). Binecuvântată fie pronia lui Dumnezeu pentru mine. Aici, într-o liniște neasemuită, pot săvârși dumnezeiasca liturghie și, săvârșind-o, întotdeauna vă pomenesc.

Trăind de-a lungul multor ani marea nevoie de a fi cuprins de mâna lui Dumnezeu Însuși, pentru ca ființa să nu fie spulberată de groaza înaintea tainei Ființei Sale și a neajunselor Sale pronii în existența noastră, îmi pot îngădui a "judeca" întrucâtva în privința celor care și-au dat mintea slujirii Lui, care și-au adâncit mintea în Dumnezeiasca Sa Ființă. Groaza, în slavonă, corespunde extazului, uimirii sau "ieșirii în afară" a tot ceea ce vine "după Dumnezeu". Si totuși - este groază. Este dureros pentru întreaga noastră făptură a se afla înaintea necuprinsului - nu numai ceea ce oamenii în graiul lor, întotdeauna neputincios, numesc "esența", ci si necuprinsul iubirii Sale și al judecăților Sale. Astfel, zdrobindu-ne "oasele", El ne silește la neîncetată căutarea Lui. "Si aceasta osteneală este înaintea noastră" (Cf. Ps. 41, 11; 72, 16-17).

Faptul nașterii Celui pe care îl prăznuim acum a adus Foc pe pământ (Cf. Lc. 12, 49); dar vedem că încă nu deplin s-a arătat acest Dumnezeiesc Foc în atotmistuitoarea Sa putere. Iar acolo, după această "mistuire", și nu înainte, vom vedea Lumina Nezidită. La Macarie cel Mare este o expresie care mă izbește, cum că cei care nu au trecut printr-o mulțime de încercări dintre cele mai grele sunt neîndestulați pentru Împărăție. (Omilia a 4-a). Si, firește, așa și este. Căci Împărăția nu este un oarecare colțișor liniștit, cu o grădină minunată unde glăsuiește o muzică "cerească", îngrădită cu un zid prin care nu vor putea trece "cei necurați" și care să ascundă de la ochii sfinților flacăra iadului. Iar dacă a împărăți înseamnă a primi de la Dumnezeu puterea de a cuprinde în duh întreaga zidire, întregul cosmos, tot ce ființează prin puterea Atotțiitorului Duh Sfânt, atunci, fără îndoială, noi toți neapărat trebuie să creștem, să devenim "întru bărbat desăvârșit" până la plinirea vârstei lui Hristos. (cf. Ef. 4, 13). Si spinoasă este calea către această bărbăție; multe suspinuri negrăite se vor smulge dintr-un piept strâmtorat; nu va înceta "a se stinge suflarea" și, împreună cu ea, "a înceta mintea", în neputința sa de a se "înălța" și de "a îmbrățișa pe Cel Iubit"... Fie numele Domnului binecuvântat...

Iertați-mă.

Cu neschimbată dragoste dăruit, 

Arhim. Sofronie 

 Sursa: Arhim. Sofronie (Saharov) "Corespondență cu Protoiereul Gheorghe Florovski"


 

 

Interviu cu Părintele Youil Nassif din Beirut despre lumina care ramâne aprinsă în mijlocul iadului - semn că Dumnezeu ne iubește...




luni, 10 august 2020

P. Savatie Bastovoi - Am înțeles mai bine oamenii...

Ce am înțeles la 44 de ani? Am înțeles mai bine oamenii. Oamenii nu sînt o specie separată cu trăsături distincte și clare. Pentru a-i înțelege, trebuie să le vezi natura. Unii sînt flori, alții lei, alții legume, alții îngeri. Unii sînt ca o adiere de vînt. Nu poți schimba natura omului, se poate schimba doar atitudinea. În lumea lor, oamenii nu se schimbă. Singurul care poate schimba omul este Dumnezeu. În rest, oamenii sînt trași de natura lor: florile trag la apă pentru a înflori și se usucă la secetă, leii strălucesc dacă au pradă, legumele ajung pe masă împotriva voii lor, îngerii se retrag în înălțimi și numai cei ca o adiere de vînt suflu unde voiesc, parfumînd această lume muritoare

Nimic nu este mai ușor de cucerit și mai ușor de pierdut decît un om. Oamenii pe care îi pierdem iau cu ei o parte din noi. 

Nu țineți florile la soare, nici leii în cușcă. Dacă întîlniți un înger, întrebați-l cît mai multe, căci mîine ar putea zbura de unde a venit. Trageți în piept adierea oamenilor smeriți ca vîntul de seară pentru a putea zbura împreună cu ei. Feriți-vă de bolovani ca să nu creșteți în jurul vostru un mormînt. Întrebați-vă mereu cine sînteți. 

Într-o zi vom pleca și noi. Ca o floare, ca un leu sau ca un înger. Sau ca o adiere de vînt care a trecut, lăsînd o răcoare proaspătă în urmă...


Părintele Arsenie Papacioc despre suferință - "Tot ce întâmpinăm, tot ce ni se întâmplă e ca noi să ne trezim mai mult, să ne formăm mai mult, să înțelegem sensurile cele mai frumoase și cele mai adevărate ale iubirii"

 
Părintele Arsenie Papacioc:

Mulțumesc lui Dumnezeu de suferințele acestea! O mare binecuvântare mi-a dat Dumnezeu!

 

Vă rog să mă credeți, am gândit, am fost un băiat de simțire, am făcut și sport, am fost vedetă - pantera blondă mă numeau gazetele - ei, nu m-am folosit ca în suferință. Crucea! M-a îndemnat spre a mă cunoaște, m-a îndemnat mai mult spre forțele forțelor. Pentru ca să pot să rezist, să văd că Dumnezeu este Cel ce este în fiecare clipă a mișcării noastre. 

***

Dumneavoastră știți că nu se mișcă fir de păr fără voia Lui? - Nu-i cuvântul meu, e al Lui! Si perii capului sunt numărați. Si tot ce întâmpinăm, tot ce ni se întâmplă e ca noi să ne trezim mai mult, să ne formăm mai mult, să înțelegem sensurile cele mai frumoase și cele mai adevărate ale iubirii, cu orice chip.

***

O suferință nu și-a atins scopul dacă este dată ca o terapie, să zic asa, dacă tu nu ai ieșit cu un folos din ea

Să nu credeți că Dumnezeu stă cu satârul în mână să ne pândească și, ai greșit, țac! Nu! Mai întâi mult s-ar ușura oamenii în viața sufletească, în viața duhovnicească, dacă ar ști cât de mult ne iubește Dumnezeu! Si ne atrage atenția printr-o boală, prin te miri ce, ca să fim mai buni. Pentru că oricât ai fi de bun, nu ești destul de bun. Pentru că în afară de păcatele pe care le cunoaștem și sunt consemnate, în sfârșit, le dibuim, mai sunt o serie  de păcate care nu se știu de lume și se numesc păcatele lipsirii - adică binele pe care îl poți face si nu-l faci. Atâtea ocazii ai avut să faci binele și nu l-ai făcut. Ei, aceasta este deja o stare care te încarcă, adică de păcat, lipsă de perfecțiune.

 Prin suferință, să știți dumneavoastră că omul reușește să stea de vorbă cu sine mai precis decât în orice altă situație, să se cunoască pe sine, să se compare. Si atunci, vedeți, suferința îți dă ocazia aceasta de dezinfectare cu orice chip, să te cunoști pe tine, să te poți birui pe tine - care înseamnă uriașă biruință!

sâmbătă, 1 august 2020

P. Savatie Bastovoi - cuvânt balsam pe rană...



Atunci cînd cineva află iubirea, toate rănile se vindecă. Atunci cînd iubirea dispare, toate rănile sîngerează din nou. Pentru că nu putem fi iubiți mereu, singura cale de a ne tămădui este să învățăm să iubim. Starea de iubire este starea în care rănile sîngerează lumină.

luni, 27 iulie 2020

Părintele Efrem Filotheitul despre dragoste, mărgăritarul din cununa credinței


Părintele Efrem Filoteitul:
"Testamentul pe care vi-l las este să-L cunoaşteţi pe Duhul Sfânt. 
Să lucraţi şi să zidiţi înlăuntrul vostru acest testament, 
ţinând poruncile Evangheliei şi având pace în sufletele voastre. 
Să aveţi dragoste, 
să fiţi în acelaşi gând 
şi să chemaţi Numele lui Hristos şi al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. 
Îngerii să vă însoţească." (Sursa)



Dragostea
Este cea mai frumoasă floare din gradina virtuților care alcătuiesc discernământul.
Este cea mai intensă culoare din curcubeul cerului evanghelic.
Cel mai prețuit mărgăritar din cununa credinței.
Este cheia care deschide toate ușile purtării omenești. 
Doctoria care tămăduiește toate bolile sufletului și ale trupului. 
Oglinda cu miile de reflexii ale lui Dumnezeu.
Zâmbetul bucuros al primăverii.
Cea mai melodioasă notă a vieții.
Imnul evanghelic și îngeresc al raiului.



Un sfânt spunea:
"Doamne, fă-mă să ajut, iar nu să fiu ajutat!
Fă-mă să iubesc, iar nu să fiu iubit!
Fă-mă să înțeleg, iar nu să mă înțeleagă!"

Dragostea, așa cum ne-a învățat despre ea Domnul, nu cea prost înțeleasă și fabricată de oameni,
este o expresie a jertfei.
Este ca o mireasmă duhovnicească.
Este al inimii rod și ofrandă a dispoziției.

Dragostea nu înseamnă ceea ce oferi, ci cum oferi. Dragostea nu înseamnă să întinzi mâna și cu asta s-a terminat povestea. Ci însemnătate are să oferi inima. Dacă ști să te împarți pe tine însuti, atunci ști să iubești. "Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună" (2 Cor. 9, 7) spune Pavel către Corinteni. Dumnezeu iubește pe cel milostiv, care dă cu voie bună și chip bucuros, dar și cu voință liberă.

Părintele Efrem Filoteitul:
Iubirea trebuie să fie puternică față de frați, sinceră, lipsită de viclenie. Ea se arată doar din faptul că-i răbdăm, că-i ajutăm pe frați, că le arătăm milă. Dacă avem iubire față de Dumnezeu, am împlinit toată legea. Domnul a grăit: orice dăruiți celui mai neînsemnat dintre oameni, Mie îmi dăruiți.

marți, 14 iulie 2020

P. Gheorghe Calciu: "dacă apocalipsa începe din partea răului în duh, rezistența si restaurarea noastră spirituală începe tot în duh" - Un interviu din 1985 la radio Europa Liberă





Cunoscut pentru rezistența sa din anii 70 și 80 împotriva regimului comunist, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa a făcut 21 de ani de închisoare, între 1948 și 1964, la care se adaugă cei din 1979-1984. Cel care avea să devină mai târziu preotul Calciu-Dumitreasa a fost parte a experimentului Pitești, care transforma victimele în călăi și călăii în victime.

Un interviu cu preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa realizat de istoricul Vlad Georgescu, directorul departamentului românesc al postului de radio Europa Liberă, difuzat în 28 august 1985.

Cei mai mulți dintre cei care au trecut pe la Pitești au devenit torționari pentru colegii lor de suferință. Victima devenea mai fragilă, mai singură, mai lipsită de apărare și deci mai vulnerabilă.

Sistemul de la Pitești se baza pe universalizarea torturii în penitenciar și pe suspendarea voinței deținuților.

sâmbătă, 11 iulie 2020

Sfântul Sofronie Saharov - chip și cuvinte de lumină


TROPAR


Fiu preadorit te-ai arătat, Preafericite, lui Siluan, Preacuviosului Părinte, dascăl fiind, Sofronie, de cele cereşti,' în Apus ai strălucit cu a ta înţelepciune' şi prin sfântă viaţa ta' la lumină mânat-ai pe cei ce Tată Îl numesc pe Dumnezeu,' pe Care cândva vedea-L-vom, prin ruga Ta.

vineri, 26 iunie 2020

Teroristul ești chiar tu... dar există un Salvator!


Cine a trecut prin Revoluția din decembrie '89 își amintește că teroriștii erau peste tot, trăgeau în oameni, dar, de atunci și până acum, nu-mi amintesc să se fi găsit vreun terorist... Încă de atunci, din zorii acelei noi ere, am fost învățați că există teroriști, că "teroriștii sunt printre noi"...

miercuri, 24 iunie 2020

Mitropolitul Calinic al Edessei va fi canonizat de Patriarhia Ecumenică. IPS Ierotheos Vlachos: "Pot fara inconjur sa sustin ca neuitatul Mitropolit al Edessei, Calinic, al carui fiu duhovnicesc am fost invrednicit sa fiu, a trait in fapta depasirea mortii"


Pe 23 iunie 2020, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a hotărât canonizarea Mitropolitului Calinic al Edessei. El s-a născut pe 26 ianuarie 1919, într-o familie săracă, primind numele Dimitrie.
Pe 25 iunie 1967 a fost hirotonit episcop, "având multă dragoste de Dumnezeu și multă smerenie". IPS Ierotheos Vlachos l-a avut ca duhovnic, cunoscând alături de el că moștenirea episcopului nu este tronul, ci crucea, și "fericit este acela care păstorește creștinii, trăind moartea făcătoare de viață. Atunci nu se va fi epuizat în argumente și mijloace omenești, ci va oferi viață".

Mitropolitul Calinic al Edessei a trecut la cele veșnice în Atena, pe 7 august 1984, iar ziua de prăznuire va fi pe 8 august.

În cele ce urmează, IPS Ierotheos Vlachos d
ă mărturie despre Părintele lui, conturându-i câteva dintre trăsăturile care l-au făcut vrednic de a fi pomenit alături de cei bineplăcuți lui Dumnezeu, fiind unul dintre cei "care are puterea şi tăria să fie răstignit, să se crucifice continuu şi să trăiască taina Crucii lui Hristos".

luni, 15 iunie 2020

Pomenirea de 7 ani a Părintelui Iustin Pârvu. PS Ignatie: "Părintele Iustin a reuşit, prin trăirea şi smerenia sa, să adune poporul risipit, împrăştiat şi mânat de alte gânduri, străine de Evanghelie şi de neam"



În seara zilei de 16 iunie 2013, la vârsta de 94 de ani, trecea la cele veșnice renumitul duhovnic Iustin Pârvu, starețul Mănăstirii Petru Vodă din județul Neamț. Astăzi a fost săvârșită la mormântul părintelui slujba Parastasului de 7 ani, de către PS Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, alături de un sobor de preoți și diaconi.