La miezul nopții din 15 martie 2025, la vârsta de 94 de ani, s-a mutat la Domnul schiarchimandritul Iliy Nozdrin (Старец Илий Ноздрин).
Slujba de înmormântare a părintelui Iliy va avea loc pe 18 martie la Mănăstirea Optina.
La miezul nopții din 15 martie 2025, la vârsta de 94 de ani, s-a mutat la Domnul schiarchimandritul Iliy Nozdrin (Старец Илий Ноздрин).
Slujba de înmormântare a părintelui Iliy va avea loc pe 18 martie la Mănăstirea Optina.
Vă prezentăm un documentar în limba franceză, cu subtitrare în limbile engleză, italiană, rusă și ucraineană, realizat de Alexey Vozniuk în Muntele Athos. Este vorba despre un reportaj în care se scoate la iveală istoria unei mănăstiri întemeiate în Sfântul Munte Athos de către călugări veniți din regiunea Amalfi, din sudul Italiei, în perioada de dinaintea Schismei de la 1054, și care aveau o rânduială după cea întemeiată de Sfântul Benedict din Nursia - pomenit și în Biserica Ortodoxă pe 14 martie, ziua lui de săvârșire din anul 543, la Monte Cassino în Italia.
În cele ce urmează vom traduce o parte din acest documentar în limba română, încercând să surprindem aspectele cele mai importante ale pelerinajul în Muntele Athos în căutarea pe care a întreprins-o echipa ce a plecat din Franța.
Κύριε καὶ Δέσποτα τῆς ζωῆς μου, πνεῦμα ἀργίας, περιεργίας, φιλαρχίας, καὶ ἀργολογίας μή μοι δῷς.
Πνεῦμα δὲ σωφροσύνης, ταπεινοφροσύνης, ὑπομονῆς καὶ ἀγάπης χάρισαί μοι τῷ σῷ δούλῳ.
Ναί, Κύριε Βασιλεῦ, δός μοι τοῦ ὁρᾶν τὰ ἐμά πταίσματα, καὶ μὴ κατακρίνειν τὸν ἀδελφόν μου, ὅτι εὐλογητὸς εἶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν.
Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul nelucrării, al iscodirii, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul întregii-înțelepciuni, al smeritei cugetări, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău.
Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.
"Ascultă fiică și vezi și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumusețea ta"
Frații mei, îngrijiți-vă și voi de dorințele voastre. Priviți-le cu atenție, ca să fie după voia lui Dumnezeu, luptând totodată împotriva celor păcătoase și pătimașe. Nu vă îndreptățiți patimile, ci luptați împotriva lor cu atotputernicul nume al lui Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă! Acoperă-ne! Mântuiește-ne!” „Sfinte al lui Dumnezeu Evmenie, ajută-mă!”. Așa se schimbă omul: cu mijlocirile sfinților, cu rugăciune stăruitoare, cu luptă duhovnicească neîncetată, cu pocăința care atrage Harul mântuitor al lui Dumnezeu.
Monah (инок) înseamnă diferit (иной), adică nu ca toți ceilalți. Este numele dat oamenilor care duc o viață diferită de cea a oamenilor obișnuiți. În Ortodoxie, monahismul (rasoforatul) este prima treaptă a renunțării la lume. Dar există călugări care au primit tunderea monahală nu de la oameni, ci de la Însuși Dumnezeu. Ei sunt izbitor de diferiți de oamenii obișnuiți. Uneori sunt temuți, adesea sunt luați în râs, iar unii oameni cred că astfel de oameni ar trebui supuși eutanasiei forțate, ca niște gunoaie biologice inutile, care nu sunt de folos societății. Autiști profunzi, trizomici, schizofrenici... Cine sunt aceștia? Persoane parazite, avortoni sociali inutili ? Sau sunt pur și simplu diferiți?
Din icoana ta, Născătoare de Dumnezeu Doamnă, neîncetat a curs mir binecuvântat. Tu ai mângâiat pe cei din exil credincioși ție și ai luminat pe cei necredincioși cu lumina Fiului tău. De aceea, Stăpână, cu lacrimi ne închinăm ție: milostiveste-te spre noi la ceasul judecății, ca prin mila ta să nu fim pedepsiți ca unii ce au nesocotit-o, ci prin rugăciunile tale dă-ne har ca să aducem roade duhovnicești și mântuiește sufletele noastre.
În dreapta noastră, auzeam un zgomot ce părea a fi o conversație; era mereu aceeși voce, dar nu era o predică. Asta începuse să mă tulbure. Părintele Atanasie mi-a cerut, din priviri, să vad despre ce e vorba. [...] Ne-am făcut un drum pe lângă stâlpii bisericii. Fiecare stâlp era înconjurat de icoane și de candele. Pe ici și pe colo erau sfeșnice cu lumânări care ardeau. În penumbră se vedeau chipurile credincioșilor. Doamne, ce ochi aveau! Cum poate un om care se roagă să atingă sufletul celui c crede! Îl observi, fără să-i cunoști numele și fără să-l mai revezi vreodată, și el este înscris în tine și prin el te simți mai puternic, mai valoros, mai fericit!
Acum vedem despre ce este vorba. Părintele Cosma, medic și ieromonah, era cel a cărui voce o auzeam și iată-l cu epitrahilul la gât, continuă să vorbească. Dar, despre ce vorbește, în timp ce Sf. Liturghie se desfășoară, aici, într-o parte, în spatele bisericii? Închid ochiii și mă concentrez să aud ce spune. Cuvintele lui curgeau precum apa fântânii din fața bisericii. Acum era vorba despre familie, acum despre cozile din fața magazinelor în oraș, acum despre locurile de muncă, acum despre biserică. Erau cuvintele unui părinte duhovnic despre viața practică cotidiană. Plecând de la scene ale realității sociale, era în mod evident pe cale de-a face o lecție de cateheză. Prin episoadele descrise, vroia să arate păcatele și greșelile comise, pentru a incita participanții să-și facă un examen de conștiință, pentru a fi în măsură, în timpul spovedaniei ce va urma, să ia în considerare greșelile comise, iluziile și lipsurile, pentru a putea în mod cât mai demn cu putință să se împărtășească cu sfintele daruri, cu Trupul și Sângele Domnului. Cum poate Biserica, atunci când trăiește deplin, să vină în ajutorul credincioșilor!
Corul continua să cânte. Cei care tocmai s-au spovedit s-au apropiat de Sfântul Potir. Spovedaniile încă mai continuau în spatele acestei biserici inserată în stâncă. Dar rândurile credincioșilor care îl înconjurau pe Părintele Cosma deveneau mai puțin dense. Paraclisierul a venit din nou pentru a spune că Sfânta Împărtășanie era spre sfârșite. Pentru ca Sfânta Liturghie să nu fie întreruptă, Părintele Cosma i-a chemat pe cei care-l înconjurau să pună mâna pe umărul celui apropiat și deasupra capetelor lor și-a întins epitrahilul pronunțând rugăciunea de dezlegare. Spațiul în jurul lui a rămas gol. L-am privit atunci pe Părintele Cosma, care a rămas aproape de analogul pe care era pusă Sfânta Evanghelie; ne-a cerut să ne apropiem. Ne-am închinat în fața Evangheliei și a crucii pe care o ținea în mână, și apoi, chiar înainte de a ne exprima mulțumirea pentru ceea ce tocmai văzusem, ne-a arătat cu degetul spre solul care era în jurul nostru. Jos, pe marmură, distingem ceva ca și cum tocmai s-a vărsat apă. În această oglindă se vedeau flăcăruile lumânărilor și luminile roșiatice ale candelor care luminau tremurândă. L-am întrebat ce-ar putea fi asta. Atunci ne-a spus foarte emoționat: "sunt lacrimile pocăinței poporului rus. Mulțumită lor trăiește Biserica noastră". Toți trei am rămas în liniște un moment. Părintele Cosma a luat Evanghelia și s-a îndreptat spre altar; rămânând singuri, ne-am privit și, cuprinși de o emoție vie, ne-am dus să luăm prescurile.
Ieșind din Biserică pentru a ne alătura celorlalți membrii ai grupului nostru, ochi noștri păstrau imaginile celor pe care tocmai le văzusem. În jurul nostru totul forfotea. Nu vedeam soarele din cauza ramurilor dese ale arborilor înalți, dar razele lui le percepeam printre frunze. Călugării veneau și se duceau în toate sensurile în curte, pentru a-și face ascultarea. Credincioșii li se alăturau. În curând o nouă Sfântă Liturghie urma să înceapă în aceeași biserică [în care erau trei sfinte altare]. În fiecare moment trebuia să ne oprim să binecuvântăm oamenii.
Pe drumul ce ducea la chiliile noastre, patru femei de vârstă medie s-au apropiat de noi și una dintre ele ne-a spus: "Părinților, suntem mari păcătoase, și ați venit de atât de departe pentru a ne vedea!" După ce au primit binecuvântarea, ea a continuat : "Vă rog să vă rugați pentru fiul meu, Nicolae, care este bolnav". Apoi ne-a povestit că el era foarte evlavios și că în armată citea în fiecare zi Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Într-o zi a fost surprins de un ofițer care l-a dus la închisoare. Acolo a fost bătut crunt și apoi trimis la spital. Acum era la el acasă, dar avea tulburări psihice. Cel trei prietene ale acestei femei partajau în mod evident durerea ei, și poate că în acel moment, fiecare dintre ele resimțeau o durere personală. Chipul lor, străbătut de riduri, udat de lacrimi, aveau aceeași expresie.
M-am dus într-un loc de unde puteam să observ în mod discret fiecare mișcare a acestui popor în rugăciune. A se alătura rugăciunii lui și a fi transportat de această rugăciune este ceva de nedescris. Ceea ce ilustrează cel mai bine evlavia arzătoare a acestui popor este atitudinea lui plină de frică de Dumnezeu și de dăruire. Fiecare se simte singur cu Dumnezeu. Nimeni nu-l privește pe celălalt, nimeni nu vorbește cu celălalt [în timpul Sfintei Liturghii]. Însă formează toți un singur trup în rugăciune, legați foarte intim de sursa vieții - Dumnezeu. Această mare putere duhovnicească creează în biserică o atmosferă încât, un necredincios, dacă ar fi acolo, ar fi obligat fie să se pocăiască, fie să iasă afară din Biserică. Cei puțin credincioși nu și-ar putea găsi locul la slujbele din Rusia, căci acestea sunt foarte lungi și strâmtoarea locurilor [din cauza unei număr mare de participanți] va face să fie foarte obositor.
O astfel de atitudine duhovnicească și un astfel de comportament față de Biserică și dumnezeiasca slujbă, explică cunoașterea rânduieli bisericești și al conținutului liturgic din partea credincioșilor. Urmăresc în duh și participă cu inima la întreaga slujbă, ceea ce se vede în mod clar pe chipul lor. De aceea consider că în Rusia nu e mai nimic frumos și demn de remarcat decât chipul poporului credincios.
De la această mănăstire îmi va rămâne amintirea de neuitat a citirii Sfintei Evanghelii. Cu o voce solemnă, lent și cu o pronunție extraordinară, diaconul a citit al cincilea capitol al Evangheliei după Matei, cu privire la predica de pe munte (Mt. 5, 1-12). Am putut urmări aceste cuvinte ale Fericirilor într-un mod foarte fizic, pe chipurile credincioșilor prezenți; și asta nu pe unul, două sau trei chipuri, ci pe toate, căci toți participanții se comportau la unison, ca după o punere în scenă tainică, în timp ce, de fapt, nu era decât o expresie spontană a conținutului duhovnicesc a acestui popor purtător de Dumnezeu. La cuvintele "Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăția Cerurilor", o expresie de fericire se răspandea pe chipurile lor. La cuvintele "Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia", aceste chipuri se umpleau de lacrimi, acompaniate de suspine. "Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate...", lacrimile din nou curgeau pe chipuri, și așa era până la ultima fericire: "Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri..." Atunci, aceste chipuri erau iluminate de o minunată bucurie și liniște, și ochii lor ardeau de-o nădejde vibrantă.
Pătrunși de forța acestei spiritualități, a fost pentru prima dată când am putut să resimt în mod profund ceea ce este cu adevărat Biserica lui Hristos pe pământ. Definiția conform căreia "Biserica reprezintă trupul fizic colectiv al lui Hristos Dumnezeu-Omul" a devenit aici o realitate consistentă. Și, mult mai mult, căci dacă o biserică ortodoxă constituie unirea reală a două universuri, un loc unde frontiera timpului și a spațiului este abolită, unde cerul și pământul se unesc, atunci sufletele evlavioase ale acestui popor au fost, în timpul acestei Sfinte Liturghii, pentru ochii noștri încă profani, reprezentări vizibile ale Cerului nevăzut, mirese ale lui Hristos, așa cum înțelegem noi Raiul".)
Totul este taină la Duhul Sfânt! Sfinților Părinți ai primelor veacuri creștine le-a fost relativ greu să-L deslușească. A fost nevoie de un al doilea Sinod Ecumenic pentru ca în mărturisirea de credință să fie prezentată dogmatic Persoana Duhului. De altfel Însuși Hristos ne avertizase în legătură cu această dificultate: "Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nici nu-L cunoaște; Îl cunoașteți voi, de vreme ce la voi rămâne și întru voi va fi" (Ioan 14, 17). Îl cunoaștem noi în Biserică.
P Zaharia : Pentru noi cel mai de preț dar al existenței noastre este Hristos, Care devine viața noastră, viața Veșnică.[...] Hristos S-a făcut și darul desăvârșit al omenirii către Dumnezeu. [...] Hristos este și darul fiecărui credincios către fratele său, darul fiecărui om către semenul său. Dacă suntem cu adevărat creștini, cel mai mare dar pe care putem să-l facem fratelui nostru este Hristos.
Văzând doctorul că încă nu l-a batjocorit până la capăt, îi spune așa: "ia zi, Părințele, ți-e frică de moarte?" Bun, și Părintele îi spune așa - s-a cam supărat, vă dați seama- : "auzi doctore, ține mâna pe bisturiu, că o să mă opereze Hristos, nu tu". În clipa în care doctorul a tăiat în spatele Părintelui, toată sala de operație s-a umplut de miros de mir. De a doua zi doctorul respectiv, când mergea în vizită la Părinte, cobora în genunchi și mergea de la ușă până la pat în genunchi. Asta este teologia Părintelui Arsenie!
Să descoperi talantul în inima ta înseamnă să fii statornic în adevăr și iubire nefăţarnică. Aceasta este starea necesară pentru a primi lucrarea Duhului Sfânt. Smerit, cu o smerenie subiectivă, și în același timp conștient de darul tău, de faptul că lucrezi cu Dumnezeu talantul după care sapi în inima ta, că acolo, în lăuntrul tău, zidești împreună cu Domnul. Iar Hristos se face responsabil de roadele tale.
În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, Amin!
Preacucernici Părinți, iubiți credincioși, ați ascultat mai devreme, citită din Sfânta Evanghelie, Pilda Talanților. De-ar fi vorba doar despre înzestrările personale pe care le înmulțim, așa cum îndeobște se vorbește pe marginea acestui text, ce simplu ar fi de înțeles această parabolă. Însă, această pagină din Sfânta Scriptură duce creștinismul până la limita absurdului, încât tema Duminicii de astăzi pare să fi născut o reflecție scandaloasă și aproape disperată a unui cunoscut teolog apusean din secolul trecut Hans Urs von Balthasar, care spunea: "Dacă reușești să-l înțelegi, acela nu este Dumnezeu". Cum oare să-L înțelegi? Dumnezeu Însuși ne spune, azi, că se aseamănă unui stăpân nedrept, care se dovedește a fi cămătar. Tot ce a dat vrea cu dobândă și neînduplecat. Pe slujitorul care a îngropat talantul în pământ, ați văzut, îl pedepsește, chiar dacă a recuperat de la el ceea ce îi dăruise.
Pentru a ne apropia de mesajul acestei parabole, să pornim de la elementul comun, concret, palpabil, anume pământul, în care sluga nevrednică și-a îngropat talantul. Pământul, țarina, la care dacă veți citi Filocalia a doua veți vedea că face referire Sfântul Maxim Mărturisitorul. "Fiindcă ai părăsit țarina - spune el -, te îngrijești de cele din jurul țarinii, dar acolo vei afla doar spini și pălămidă, însă comoara stă ascunsă în țarina inimii tale, pe care nu ai aflat-o din pricina nelucrării. De-ai fi aflat-o, ai fi vândut toate și ai fi cumpărat țarina aceea". Țarina este inima omului, comoara este talantul îngropat în țarină. Fariseii Îl întreabă când va veni Împărăția Cerurilor, iar Mântuitorul le răspunde că nu va veni așa cum își imaginau ei, cu semne exterioare, perceptibile și se va instala ca un proces interior al inimii. Nu vor zice: "iat-o e aici, sau acolo, căci Împărăția lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru". Împărăția lui Dumnezeu, iubiți credincioși, este îngropată în inima fiecăruia. Dacă n-am aflat-o încă, e doar vina lenevirii duhovnicești, a nelucrării noastre. De aceea le și spune Hristos apoi ucenicilor: " vă vor spune: iată acolo este, iată aici. Nu vă duceți și nu vă luați după ei".