Fiecare știe povara pe care o poartă, însă moștenirea pe care v-o las este să ajungeți să cunoașteți Sfântul Duh. Lucrați și zidiți-L pe Domnul în voi înșivă, păzind poruncile Evangheliei și păstrând pacea în inimile voastre. Să aveți dragoste, bună înțelegere și să chemați mereu numele lui Hristos și al Maicii Domnului. Sfinții Îngeri să vă însoțească mereu!
|
| 11 noiembrie 1900 - 12 mai 1990 |
Istoricul Marius Oprea:
Dumincă (15 nov. 2020 n.n) am fost chemat, de către părintele stareţ Andrei de la Mănăstirea Dervent, la solicitarea şi cu binecuvîntarea IPS Arhiepiscopul Teodosie, să ajut la deshumarea rămăşiţelor pămînteşti ale părintelui stareţ Elefterie. După treizeci de ani, părintele Elefterie, ctitorul mînăstirii, a fost găsit cu veşmintele intacte, deşi a fost îngropat direct în pămînt.
Cel care este ctitorul acestui sfînt lăcaş va fi depus, după spălarea şi cinstirea osemintelor sale, într-o criptă din noua biserică a mînăstirii. Se afla îngropat undeva în spatele bisericii vechi de la Dervent, iar această acţiune de mutare a mormîntului său s-a făcut în prezenţa şi la dorinţa strănepoţilor (după fraţi) ai părintelui Elefterie.
Ieri la prînz, nu mică mi-a fost mirarea să găsesc, curăţind cu atenţie groapa, nu craniul părintelui, mort în 12 mai 1990, ci camilafca acestuia, păstrată integral, deşi este din postav. Mai jos, cu capul acoperit de aceasta şi de rasa călugărească, de asemenea intactă, am dezvelit integral trupul părintelui, orientat est-vest, puţin oblic faţă de axa bisericii (aşa cum fusese aşezat în nişa săpată pe marginea gropii de mormînt). Tulburător (şi acesta este cuvîntul potrivit, deşi e neobişnuit pentru un arheolog) a fost pentru mine faptul de a descoperi, într-o săpătură minuţios ştiinţifică, în cursul amiezii de ieri, nu oseminte, aşa cum era de aşteptat, după mai bine de trei decenii de la înhumare, ci veşmintele care acopereau rămăşiţele pămînteşti ale fostului stareţ Elefterie. Nu purta încălţări, dar în picioare i s-au păstrat pînă şi ciorapii de lînă. Nu pot da o explicaţie ştiinţifică a faptului că n-au putrezit, deşi părintele a fost aşezat direct în solul dobrogean (un lut nisipos, amestecat cu particule de calcar). Toate straiele călugăreşti ale lui par a fi fost îngropate abia cu scurtă vreme în urmă.
- Procesul de mărturisire este unul de însănătoșire.
- Comunismul și globalismul asta a făcut, un act de dezrădăcinare violentă. Noi trebuie să ne înrădăcinam în brazdă, în cultură și în cer. Si dacă nu te înrădăcinezi în cer, degeaba în celelalte două. Luați brazda ca un humus sufletesc, luați cultura ca o cultură creștină.
- La perdeaua de fum a pandemiei se accelerează procesul de dezrădăciare.
- Oamenilor le este frică de omul liber. Eu am spus unuia: sus e Dumnezeu și jos e mama care mă așteaptă.
- Devine suspect un om care relatează o stare de fapt.
- Să ridicăm biserica întâlnirii fraților.
- Virusul acesta omoară oameni, dar virusul ideologic e mai puternic decât cel biologic și omoară o lume, o mentalitate. Se merge în epoca transumană, dincolo de omenesc.
- Întotdeauna istoria a scos o fiară bestială care să ne sperie. Si acum avem o fiară în față, o fiară ideologică. I-a fost frică bietului român, dar mai frică i-a fost de Învățător și a luat-o pâș-pâș..
- Mărturisirea dă rod în timp.
- Punctele cardinale ale culturii și ale poporului român au devenit teoria gender, lesbianismul și toate celelalte, nu credința și dragostea de țară. Un popor care nu mai are busolă e ca o corabie care intră în stânci.
- Nimeni nu mai are grijă de sufletul omului pe pământ.
- Se fabrică un nou român: "acum-iștii". Biserica nu ne rezolvă în "acum".
- Sufletul omului este o taină, iar mărturisirea începe de la taină.
- Mărturisirea e lângă noi, în orice proximitate.
- Prâzlea cel voinic și-a pus niște țepușe ca să nu adoarmă. Asta este actul de trezvie pentru conștiință. Mărturisirea este cel mai sublim act al conștiinței noastre. P. Cleopa: "Conștiința este pârâșul nostru la Dumnezeu".
- Ceea ce ni se cere nouă astăzi este să dăm Cezarului ce este a lui Dumnezeu.
- Libertatea să nu o căutați niciodată în spațiul politic, pentru că acolo ea e relativă.
- Vedeți că suntem înconjurați de mutanți care sunt efectiv anafectivi.
- De acum încolo vom discuta pe enclave românești.
- Important e cum stam noi, să nu întrerupem lanțul de mărturisitori. Poziția noastră astăzi este fundamental importantă.
- Știm să ne iubim vrăjmașii, dar nu pe vrăjmașii Sfântului Duh! Când se ajunge la această graniță, este o sfântă intoleranță hristică. Noi să avem un bici sufletesc, să dărâmăm tarabele de lor gândire. Ioan Ianolide prevestea aceste imagini.
- Creștinul luptă și ia cunună. Nu zice: "am luptat și am biruit", pentru că biruința i-a lăsat-o lui Dumnezeu.
- Diavolii au făcut summit sub pământ și după ce a fost demonul omuciderii, cu Revoluția Franceză, Revoluția bolșevică, comunismul, a venitu un altul inteligența falsă, care a zis că el nu o să omoare, căci lucrul acesta este primitiv, așa că el o să convingă. Era demonul rațiunii! Uitați câți sunt convinși să ne reeduce ca la Pitești. A mai fost unul care s-a ridicat. Era demonul pasiunii. Acuma este un alt demon, când ți se schimba inima și mintea.
- Lumea nu stă cu ochii țintă pe Iisus, stă pe America, iar America cade prin implozie.
- La chinezi e invers, nu ești: nobil dacă vii dintr-o familie nobilă, ci tu, dacă ești bun, îți înnobilezi tatăl. Noi facem la fel, dar o umilire inversă. Uitați-vă cum Mircea Vulcănescu este reincriminat! Este făcut criminal de război. De cine? De ai noștri!
- Biserica noastră Ortodoxă a fost înghesuită politic, să nu canonizeze.
- Românul n-a avut sifilisul războaielor religioase. Părintele Dumitru Stăniloae spunea: credința ta îmi întărește mie credința mea.
- Dacă ne gândim la mișcarea "Rugul aprins" nu știu dacă erau într-o situație mai rea decât suntem noi acuma. Dumnezeu suflă în rugul aprins, dar noi suntem datori să-l ținem. El se va întâmpla. În momentele de criză Dumnezeu își cheamă oamenii. Este imprevizibilă lucrarea lui Dumnezeu. Trebuie să fim conștienți că procesul în care am intrat acum este un proces de prigoană. Mai periculos decât ăsta care e pe față este unul de anestezie.
- Sfântul Isaac Sirul a zis ca în vremurile din urmă este unul care dublează lucrarea lui Hristos și fură din garderoba hristică totul! Ne-a apucat grija de om, brusc! Ați observat? Si nu s-a făcut nici un proces moral de incriminare a comunismului.
- În spațiul occidental amintirea de tip istoric este un sistem de referință care trebuie făcut, dar când e făcută pomenirea în Biserică, când se aprinde lumânarea și se cântă veșnica pomenire, ești străbătut de cel care nu mai este și este... Nicolae Iorga spunea că odată cu noi mai mor încă o dată morții noștri. Îmi permit să-lm parafrazez și să zic: odată cu noi mai trăiesc încă o dată toți morții noștri.
- De ce ăla de la BBC se luptă să afle grupa sangvină a lui Hristos și de ce o babă de aicea nu face analiză hematologică și sărută crucea? Misticismul...
- Nu există pașaport de libertate decât numai dat de bunul Dumnezeu. Noi nu mai existăm ca stat suveran. Noi existăm ca persoane, iar forța personală este cea mai mare forță de pe suprafața pământului, pentru că este legată de Dumnezeu. Persoana nu este individ. Eu sunt individ la primărie. În fata lui Dumnezeu sunt o persoană. Această taină a sufletului o face Biserica.
- Tiranul nu iubește dragostea pentru că doi oameni care se iubesc nu poți să-i desparți, și atuncea au sexualizat societatea. Establishmentul de astăzi asta îi face pe tineri să nu mai aibă capacitatea de a se iubi.
- Ce au căutat la Pitești și în toate închisorile comuniste? Să le taie legătura cu Dumnezeu! Ce caută acuma? Să ne taie legătura cu Dumnezeu. Acuma e o libertate de o perversitate... ne dau toate drepturile până ne strâng de gât.
- "Românii au luptat până la unu, prezentând un cutremurător dispreț în fața morții".
- Potecile dintre noi au fost șterse, și noi trebuie să refacem aceste poteci. Omul care vine în Biserică trebuie să limpezească această potecă.
- Nu ți se dă voie să fi tu însuți. Si atunci trăim prin catacombe, prin oameni care țin neamul. Vor fi insule de oameni.
- Oamenii care încearcă să spună adevărul sunt din ce în ce mai marginalizați.
- Îmi spunea o verișoară: pune încrederea la bază. Încrederea este totul. I-am zis: încrederea pleacă din iubire. Nu mai avem încredere unii în alții. Diaspora nu mai are încredere să se întoarcă în țară și ăștia urăsc diaspora. Hristos nu ne-a creat suspiciuni. Biserica creează încredere unul în celălalt.
- Occidentul o să intre într-o derută fantastică. Nu toți oamenii se vor întoarce la Dumnezeu. Si atuncea ești în răspăr cu lumea. Si atuncea problema asta trebuie tratată cu foarte multă luciditate.
- 6 milioane de români care au tragedia exilului! Cum mă uit la om? Trebuie să mă uit de la suflet la suflet.
- Omul politic și omul liturgic. Sf. Ap. Ioan a stat cu capul pe inima lui Hristos în Joia Mare. Ala e omul liturgic! El pune alte premize.
- Ei au două sisteme: homeopatic, să erodeze încet-încet și prin lovituri dure. Strategia hristică este să nu răspunzi oricând și oricui, ci numai când e atacată, cum este acum, temelia. E de ajuns. O să vedeți ce ecou are!
- Învățământul on-line a fost luat în calcul și pe semne că li se vor crea niște reflexe, din astea de borcan, de acvariu.
Fraților, vă îndemn, eu cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie, după chemarea cu care ați fost chemați, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire, silindu-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii.
Este un trup și un Duh, precum și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și întru toate. Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.
În vremea aceea a venit la Iisus un învățător de lege, ispitindu-L și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești în ea? Iar el, răspunzând, a zis: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți». Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta și vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptățească pe sine, a zis către Iisus: Și cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc, venind și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da. Deci, care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Și Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea.
Mântuitorul Iisus Hristos a venit ca să schimbe măsurile şi judecăţile oamenilor. Oamenii au măsurat natura cu măsura lor şi măsura a fost cu lipsă. Au măsurat sufletul şi trupul, şi măsura sufletului s-a micşorat la o câtime de nimic. Au măsurat pe Dumnezeu şi L-au găsit mai mic ca omul. Au măsurat virtutea cu măsura succesului şi virtutea s-a ieftinit. S-au măsurat oamenii cu animalele împăunându-se pentru progresele lor. Cerul a dispreţuit această laudă de sine, iar animalele nici n-au ştiut de ea. Apoi au început oamenii a-şi măsura între ei treptele de înrudire şi afinitate; au măsurat depărtările între sate şi între case, între dialecte şi limbi, şi între o sută de alte semne. Dar toate aceste măsurători nu i-au apropiat cu nimic întreolaltă.
Toate măsurile omeneşti au fost cu lipsă, toate judecăţile omeneşti au fost greşite. Hristos a venit să-i scape pe oameni de neştiinţă şi de minciună, a venit să schimbe măsurile şi judecăţile oamenilor. Şi le-a schimbat. Cei ce şi-au însuşit măsurile şi judecăţile Lui s-au mântuit prin adevăr şi dreptate, dar cei ce şi-au păstrat măsurile și judecăţile lor vechi măsoară până azi în întuneric şi sunt înşelaţi.
Natura nu se măsoară doar cu măsura ei proprie, pentru că a fost dată omului în folosinţă şi de aceea omul este măsura ei, nu ea măsura omului. Sufletul nu se măsoară după trup, pentru că trupul este dat spre slujba sufletului, nu sufletul spre slujba trupului. Sufletul deci e măsura pentru trup. Dumnezeu nu se măsoară cu omul, aşa cum olarul nu se măsoară cu vasele sale. Dumnezeu nu se măsoară cu nimeni şi cu nimic, pentru că Dumnezeu este măsura tuturor şi Judecătorul tuturor. Virtutea nu se măsoară cu măsura succesului; roata trasă repede din noroi cade la fel de repede la loc. Virtutea se măsoară după Legea lui Dumnezeu. Creşterea omului nu se măsoară după animale, ci după scurtarea depărtării între Dumnezeu şi om. Adevărata măsură a înrudirii, care îi leagă cu adevărat pe oameni, ca şi pe neamuri, nu este atât sângele, cât mila. Ananghia unui om şi milostivirea altuia îi apropie mai mult decât rudenia de sânge. Toate legăturile de sânge sunt trecătoare şi înseamnă ceva numai în viaţa aceasta, slujind drept chip legăturilor nepieritoare, veşnice, ale rudeniei duhovniceşti, înrudirea după duh, născută din întâlnirea dintre nevoie şi milă, rămâne în veşnicie. Pentru fraţii de un sânge, Dumnezeu este numai Ziditorul, dar pentru fraţii în duh, născuţi din milă, Dumnezeu este Tată.
- Acest Paraclis se cântă sau se citește la
întristarea sufletului și la vreme de nevoie și necaz -
Dacă noi facem ascultare, voia lui Dumnezeu, singur cuvântul lui Dumnezeu este acea energie care mă va trece peste toate, poate prin toate, dar, în orice caz peste toate. Dar dacă fac de capul meu, de voia mea, a-păi o să mă lase Dumnezeu până o să înțeleg, că eu pot să voiesc cât vreau, dar în mine putere de a face lucrurile astea nu există.
Vineri, 30 octombrie 2020, în ajunul sărbătorii Sf. Petru din Cetinie, la ora 8:20, în Centrul Spitalului Clinic din Muntenegru, după primirea Sfintei Taine a Împărtășaniei, Înalt-Preasfințitul Amfilohie, Arhiepiscop din Cetinje Mitropolitul Muntenegrului și Exarhul Sfântului Tron Patriarhal de Peci (Cosovo), a plecat din viața vremelnică, la ceruri.
Mitropoliul Amfilohie fusese depistat ca pozitiv la infecția cu coronavirus pe
6 octombrie, după care a fost internat în spital pentru a fi tratat de
pneumonie. Starea sa de sănătate se îmbunătățise și pe 20 octombrie a ieșit negativ la testul pentru covid.
Duminica, 1 noiembrie 2020, în prezența a mii de credincioși, la catedrala „Învierea Domnului” din Podgorița, Patriarhul Irineu al Serbiei a oficiat Sfânta Liturghie împreună cu ierarhii muntenegreni și cu reprezentanți ai altor Biserici Ortodoxe surori.
După Liturghie a avut loc slujba de înmormântare a Mitropolitului Amfilohie, trupul ierarhului fiind depus în cripta catedralei din Podgorița, care a fost pregatită înca din timpul vieții.
Momentul ala e in care trebuie un singur lucru: sa tii bara!
***
FILOCALIE SI ESHATOLOGIE
- fragment din prima parte a conferintei Parintelui Rafail Noica: "Intrupare - Filocalie si premisa eshatologica”, Alba-Iulia, 2002 -
In cele mai cumplite momente ale vietii noastre nu numai ca nu este cazul sa deznadajduim, sa dam drumul oricarei nadejdi si sa ne dam mortii, ca sa ne incuiem in acea deznadejde – de multe ori, poate de fiecare data, cele mai cumplite momente ale vietii noastre sunt, potential, cele mai pretioase! – dar, mai ales, ala e momentul cand trebuie inca o clipa sa tii!
Gandeste-te la chipul marinarului care a fost prins pe puntea corabiei de un val care navaleste peste corabie si pentru o secunda sau doua puntea corabiei va fi sub mare. Pai, ala-i momentul sa dai drumul la bara? Nu! Nu e nici macar momentul in care sa incerci sa fugi ca sa-ti “castigi” cabina. Momentul ala e in care trebuie un singur lucru: sa tii bara! Si-ti tii si respiratia pana cand trece valul. Si, cand se ridica apoi corabia deasupra valurilor, atunci poti sa te duci, tusti, in cabina, daca e cazul…
Deci momentele cele mai grele, cele mai sfasietoare si tragice ale vietii noastre, momentele alea sunt, potential cele mai pretioase. Zic “potential” nu pentru ca ar putea fi sau ar putea sa nu fie, ci ca sunt! Dar, daca noi stim sa tinem bara puntii in acea clipa, pana cand va trece valul, candva, mai devreme sau mai tarziu, vom vedea ce Pronie va fi fost acel moment!
Am vorbit de viata noastra personala, dar e
valabil si pentru viata mondiala, ca vorbim de perioada eshatologica,
adica perioada sfarsitului, perioada celor mai mari contradictii. Despre
aceasta perioada zice Domnul in Apocalipsa: “cine nedreptateste, mai nedreptateasca, cine spurca, mai spurce, dara cine
lucreaza dreptatea, mai lucreze dreptatea, cine sfinteste, mai
sfinteasca-se, ca iata vin repede si rasplata Mea in mana Mea se da
fiestecaruia dupa lucrul lui”.
[Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce
încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să
se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.(Apocalipsa 22, 11-12 ) ]
Deci, in aceasta perioada - acolo unde in perioada filocalica s-a
cultivat frumosul, si bunul, si ceea ce este drept si ceea ce este sfant -,
acuma cuvantul lui Dumnezeu da un oarecare drept si raului sa se desfasoare
pana la capat. Pana acuma, de bine, de rau, s-a tinut in frau. Pana acuma, de
bine, de rau toti acceptau, formal sau real, valorile crestine, cum se zice
astazi. Pana acuma aceste valori erau absolut de netagaduit, fie real, fie
fatarnic, dar erau netagaduite de nimeni in principiu. Astazi toate se pun nu
numai sub semnul intrebarii, dar se si desfiinteaza. Si ne gasim inconjurati
de toate uraciunile cele mai cumplite pe post de moneda curenta.
Nu
este vremea sa deznadajduim! Astea sunt paradoxurile cele mari! Dar banuiesc
ca – asa cum ziceam ca crizele cele mai mari sunt potential momentele cele mai
pretioase din viata noastra–, banuiesc ca aceasta perioada cu cat mai tragica, cu cat mai sfasietoare este, cu atat mai pretioasa e,
nu numai pentru viata noastra personala, dar si adamic, istoric.
Ce va fi, vom vedea, dar noi traim cu nadejde in Dumnezeul nostru! Si cerem lui Dumnezeu ca ceea ce nu poate face omul, sa cultive El in noi, dupa cuvantul Lui: “Ceea ce este cu neputinta omului, este cu putinta lui Dumnezeu“. Si mai mult ca oricand trebuie sa intetim rugaciunea asta: “Doamne, vino si salasluieste in mine, si Tu insuti lucreaza in mine cele bineplacute Tie!“. Si, dintre “cele bineplacute” de care avem nevoie astazi, este vorba de o credinta care sa ne sprijineasca in niste evenimente, vedem, poate din ce in ce mai cumplite, din ce in ce mai de necrezut.
Nu numai ca nu este clipa sa deznadajduim, ci
acum este momentul in care trebuie sa tinem “bara” mai mult ca orisicand, pana
va trece valul. Cine stie cum si in ce fel? Dar esentialul este cuvantul:
“Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”
De ce? Iertati-ma,
inainte sa raspund la “de ce”, vreau sa continui cu filocalica, si sa zic: toata
cultura filocalica cred nu numai ca este desfiintata astazi, ca nu mai
putem gasi cele ale filocaliei. Adica, unde sa mai gasesti astazi putinta de a te
ascunde intr-o pustie si sa-ti traiesti intr-o singuratate mai mica sau mai
mare, ori cu o obste, o viata asa cum au trait-o Parintii nostri? Asa cum era pana si in
vremea lui Paisie Velicicovsky, pana si in vremea parintelui Sofronie. Si nu
atata in Rusia, dar macar la Muntele Athos. In Rusia se traia mucenicia [fiind vremea comunismului], dar
el, parintele Sofronie la muntele Athos traia cultura filocalica deplina, langa
Parintele Siluan si cu multi, multi alti calugari de la care mai avem ecouri pana astazi. Dar unde mai gasesti? Pana si la Muntele Athos nu mai gasesti
conditiile in care sa-ti traiesti ceea ce a cultivat filocalica pana
odinioara.
Cu Revolutia industriala si cu Primul Razboi Mondial
incepe o alta lume. Si in lumea asta incercam, cat putem si noi, sa traim cum
au trait Parintii nostri. Cat putem, multam Tie, Doamne! cat nu putem, rabdare! Si cum zicea parintele Cleopa: rabdare, rabdare, rabdare…
Domnul sa
va dea, si sa ne dea la toti, o oarecare tainica mangaiere dumnezeiasca cu care
poti sa treci: mangaierea marinarului care stie ca valul ala va trece, dar
acum una sa stie: sa tin bara asta! Imi tin si respiratia pana trece apa, si cand se ridica corabia voi vedea ce voi putea face...
LEGATURI:
Florin Palas:
Părinte Valerian, în fața fricii și a panicii ce pare că a cuprins
poporul nostru, ce mesaj ați avea de transmis românilor?
Părintele Valerian:
Frica este o minciună a satanei! Un om credincios n-are frică!
Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii, dar frica de ziua de mâine
este un fals, pentru că Hristos ne spune limpede că El ne îmbracă, El ne
hrănește. Ne învață ceva uluitor și noi nu ne trezim, după 2.000 de ani de
creștinism. Dumnezeu Atotțiitorul, Atotfăcătorul, este Dumnezeul nostru. Nu
știu cât de conștienți suntem noi când spunem rugăciunea Tatăl nostru.
Și ce înseamnă Tatăl nostru pentru fiecare conștiință.
Frica de vremurile acestea este o minciună implantată, este un cip deja
băgat în capul nostru. Și noi așteptăm alte cipuri!
Dar atenția noastră este îndreptată acum spre această minciună, și nu
spre rugăciune, nu spre întâlnirea cu Hristos.
Nouă ni se pare că ne salvează un talk-show sau pălăvrăgeala nu știu
cui! De aceea cred că salvarea omului este din nou, așa cum a fost
întotdeauna, numai prin credință.
- Dar dacă ne vor interzice să mergem din nou la Biserică, ce trebuie
să facem?
Moldova trăiește în aceste zile una dintre cele mai triste perioade din istoria sa. La durerea provocată de faptul că mulți semeni de-ai noștri sunt atinși de noua epidemie se mai adaugă și decizia autorităților de a interzice celor care nu au domiciliul în Iași să pătrundă în spațiul Mitropoliei, unde se află racla cu sfintele moaște ale Sfintei Cuvioase Parascheva. Interdicția este respectată până-ntr-atât încât s-a ajuns ca în jurul Mitropoliei să fie mai mulți reprezentanți ai forțelor de ordine decât închinători. Este efectul unei măsuri discriminatorii, care încalcă numeroase prevederi legale și principii internaționale ce protejează libertatea de manifestare religioasă.
Este o situație foarte greu de înțeles și de acceptat. Credincioșii care vin în Iași cu diferite motive – la spital, la cumpărături, la instanțele judecătorești sau la locul de muncă – dacă nu au domiciliul în Iași, nu se pot închina la Sfânta Parascheva. Părinții care sunt pentru câteva zile în vizită la copiii lor nu pot să-și împlinească dorința închinării la sfintele moaște, deși au venit la Iași și pentru aceasta. Nici studenții și elevii aflați în Iași care nu au încă viza de flotant, nu se pot apropia de Catedrala Mitropolitană.
Este pentru prima dată, cred, în istoria Moldovei, când se întâmplă așa ceva. Au fost invazii, războaie, molime de tot felul, regimuri totalitare. Sfintele moaște ale Sfintei Cuvioase Parascheva au fost dintotdeauna izvor de alinare, de vindecare și de întărire, iar oamenilor li s-a permis să se apropie de ele. Astăzi, au ajuns să fie considerate sursă de contaminare.
De șapte luni, Biserica s-a implicat cu toate forțele sale pentru ocrotirea sănătății oamenilor. Și o va face în continuare. Credincioșii au suportat restricții severe privind libertatea de manifestare a convingerilor religioase în numele luptei împotriva molimei. Totul are, însă, o limită peste care, dacă se trece, nu este bine pentru nimeni.
Îi rog pe preoții și credincioșii Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, precum și pe toți închinătorii care obișnuiau să vină în această perioadă la sfintele moaște ale Sfintei Cuvioasei Parascheva să mă ierte pentru neputința de a le facilita accesul la închinare, după rânduiala Bisericii. Îi rog pe toți să transforme această durere în vreme de pocăință, de rugăciune și de fapte bune.
Pe preoți îi îndemn să slujească zilnic Sfânta Liturghie în această perioadă. În bisericile de parohie și mănăstiri să se săvârșească slujba Paraclisului și Acatistului Sfintei Cuvioase Parascheva. Psaltirea, mare izvor de mângâiere în vreme de încercare, să fie hrană sufletească pentru tot creștinul, mai ales în miez de noapte. Sărbătoarea Sfintei Parascheva să fie precedată și urmată de câteva zile de post, dacă se poate, ajunare până la apusul soarelui din partea celor sănătoși, precum și de multe fapte de milostenie. Totul pentru ca Dumnezeu să-și întoarcă privirea spre noi, Sfânta Parascheva să ne ierte, personalul medical să fie încurajat și apreciat cum se cuvine, oamenii să împlinească ceea ce trebuie pentru ocrotirea sănătății lor și a semenilor, iar autoritățile să aibă înțelepciunea unor decizii care să țină cont și de amploarea epidemiei, dar și de faptul că există și numeroase persoane în această țară care au credință în Dumnezeu și în puterea tămăduitoare a rugăciunii sfinților.
† TEOFAN
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei
Din când în când, în istoria omenirii se produc niște cutremure, așa cum este și ceea ce se întâmplă în aceste zile datorită fenomenului „Covid”. Sunt îngăduite de Dumnezeu, lucrând ca niște oglinzi teribile, imense, ce reflectă starea reală a omenirii. Înţelegem cine suntem şi vedem care este starea noastră lăuntrică adevărată doar în perioade de încercare. Iar lunile acestea din urmă, de când a apărut fenomenul „Covid”, au fost un prilej pentru multe radiografii duhovniceşti. Dacă încă nu am găsit oglinzile potrivite în care să ne vedem inimile, vă propun ca în mărturiile următoare şi în răspunsurile părintelui Ciprian Grădinaru să aflăm câteva astfel de instrumente de evaluare. (V.G.)
Gheron Iosif pe 20 septembrie 1954, cu cinici ani înainte de adormire, pe când era deja un ascet matur și urcase cu statornicie și fără cădere pe tronul iubirii, al păcii profunde și al unirii cu Duhul, scria nepotului sau, Dionisie:
"Dionisie, au venit unii, din partea ta, zic ei, și vor să vadă de partea cui mă aflu. M-am întristat foarte tare. Știu, copilașul meu, că nu sunt de la tine. Așa zic ei, ca să se facă credibili părintelui. Prin urmare, i-am trimis înapoi la tine ca să le spui câteva cuvinte. Să-ți amintești câte ți-am spus ultima dată când te-am văzut, dragul meu fiu. Spune-le ce zice Dumnezeiasca Liturghie: "Să ne iubim" și după aceea "să mărturisim". De la Fanar până în Rusia și de la marginile pământului până în inimile noastre ale tuturor. Mă uimește cum toți aceștia slujesc fără să știe ce înseamnă "să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim". Dionisaki! Dionisaki al meu! Iubire față de toți! Dulcea noastră Măicuță i-a iertat pe cei care răstigneau și noi nu putem ierta pe fratele nostru? Să nu fie! Credem într-una Sfântă Biserică. În aceasta ne-am botezat. La ce bun toate certurile și dezbinările? Atenție la rătăciri! Atenție la egoismul ucigător de suflet. Atenție la sminteli. Îndepărtează-te de gândurile cele viclene și iubire, iubire și înțelegere!"
Din Cuviosul Iosfi Isihastul, Simtirea iubirii dumnezeiești
Întrebare: Dacă viața pământească fără iubirea lui Hristos este lipsită de tot binele, cu cât mai mult este adevărat acest lucru în lumea cealaltă? Viețuirea fără această iubire va fi „scrâșnirea dinților” (Mat. 8:12), „viermele cel neadormit” (Marc. 9:44).
Arhim. Zaharia: Nimeni nu poate viețui cu Dumnezeu dacă nu este îndrăgostit de El. În drumul său spre mucenicie, Sfântul Ignatie vorbea ca un îndrăgostit, spunând, „Dragostea mea este răstignită”. Aceasta înseamnă că dragostea lui era duhovnicească, curată și sfântă, însă nu a putut-o exprima cât de cât mai apropiat de adevăr decât prin dragostea omenească. Cei îndrăgostiți au acest eros strașnic, irezistibil; nu se pot gândi la altceva și voiesc într-una să vorbească și să fie cu cel iubit. La fel și cu Dumnezeu. Nu ne putem mântui dacă nu suntem îndrăgostiți de Hristos. Nu ne putem gândi sau afla încântare în nimic altceva. Suspinăm neîncetat și simțim că inima ne este legată cu o frânghie care ne tot trage în sus. Acestea sunt „suspinele negrăite” ale inimii omului (v. Rom. 8:26). Într-o astfel de stare, omul trebuie să fie cu luare aminte să nu arate niciun semn de evlavie exterioară, pentru că aceasta va împuțina harul. Dacă vrem să fim cu Hristos, trebuie să ajungem la acest fel de eros, trebuie să simțim că inima ne arde în toată vremea cu o durere curată, luminoasă și dulce, care nu mai lasă nimic să ne despartă de iubirea lui Hristos (Rom. 8:35). Atunci, iubirea lui Hristos este mai puternică decât moartea.
Nu există siguranță mai mare decât sălășluirea harului în trupurile noastre, pentru că atunci știm că ne mântuim. Harul începe să se sălășluiască în trupurile noastre din clipa în care începem să dobândim zdrobirea inimii. În greacă, în cuvântul κατάνυξις, νύξις înseamnă „zgârietură”; este o zgârietură făcută în inimă cu un cuțit ascuțit. Aceasta este dovada limpede că am primit arvuna mântuirii. Pentru a păstra această zgârietură vie și a face din ea chiar o rană, trebuie să păzim mereu duhul pocăinței. Din clipa în care dobândim zdrobirea inimii, harul începe să se sălășluiască în trupul nostru, acea zgârietură crește și devine o rană dureroasă, de viață-dătătoare, care se răspândește în tot trupul, în întreaga noastră ființă. Atunci ea devine κατάστασις (stare). Când harul se sălășluiește în trupul nostru în acest chip, inima ne este înștiințată că, chiar dacă murim, vom trăi (vezi Ioan 11:25). Atunci vom cunoaște că Cineva Și-a pus pecetea pe noi, că suntem cu totul ai Lui. Zdrobirea inimii are atât de mare preț pentru că este începutul mântuirii, începutul sălășluirii harului în trupul omului. La capătul acestui drum aflăm sfârșitul legii (Rom. 10:4), care este acea dragoste strașnică, acel eros răstignit despre care vorbește Sfântul Ignatie. Acest eros este cel ce duce la săvârșirea celei mai mari minuni, a unirii inimii omului cu Duhul lui Dumnezeu.
Cum putem dobândi dragostea cea bună? Atunci când Domnul i S-a arătat lui Petru după Înviere, nu l-a întrebat nimic altceva decât, „Simone, fiul lui Iona, mă iubești tu pe Mine?”, iar el a răspuns, „Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc” (Ioan 21:15). Sfântul Siluan spune că nici pe noi, atunci când ne vom întâlni cu Domnul, nu ne va întreba nimic altceva decât, „Mă iubești tu pe Mine?” Inima ne va spune dacă avem această iubire pentru El, și atunci vom putea rămâne cu El pe veci. Domnul nu este justițiar și nu cred că va ședea să judece oamenii la nesfârșit pentru un incident sau altul. Însă, vom fi judecați dacă prin toate acele întâmplări ne-am făcut netrebnici, neputincioși în a-L iubi pe Dumnezeu în acel chip strașnic, care ne face potriviți pentru a viețui în curțile Sale în veci (vezi Ps. 91:13).
Întrebare: De ce a fost nevoie ca Sfântul Siluan să simtă că piere veșnic vreme de un ceas?
Arhim. Zaharia: Ca să învețe smerenia. Dumnezeu îngăduie să fim încercați ca să devenim mai smeriți și să primim mai mult har. Folosul va fi al nostru. Nu este important de unde vine ispita, important este să i ne împotrivim. „Stați împotriva diavolului și el va fugi de la voi. Apropiați-vă de Dumnezeu și Se va apropia și El de voi” (Iac. 4:7-8). Smerindu-ne pe noi înșine, ne împotrivim diavolului, însă ne și apropiem de Dumnezeu. Nu există altă cale de a fi mântuiți și uniți cu Hristos, decât prin iubire. Numai prin contrast biruim. Am văzut oameni care se pocăiesc, însă viețuiesc în păcat și nu își dau seama de aceasta. Însă vine clipa în care primesc har și văd așa un contrast între viața lor de mai înainte și ceea ce li se dă să trăiască prin har, încât nu se mai pot întoarce la viața lor păcătoasă. Dacă după această trăire a harului, ei cad iarăși, ceea ce se poate întâmpla oricui, întreaga ființă le este zdruncinată, și poate fi atât de greu de îndurat și de dureros, încât pot și muri. Aceasta este ceea ce vedem în capitolul despre temniță din „Scara”.
Este evident că numai atunci când oamenii sunt răniți de iubirea lui Hristos și de frumusețea Feței Sale, pot birui păcatul și se pot uni cu El în chip irevocabil și statornic. Contrastul în viața Sfântului Siluan a fost acela că el viețuia între iad și iubirea lui Dumnezeu. Cei ce trăiesc extremitățile acestui contrast, devin de neclintit și nu vor ceda patimilor.
|
| Icoana Sf. Nichifor de la Măn. Paltin - Petru Vodă |
Inima mea se ține de
dragostea lui Iisus
ca un copil de mâna
tatălui său.
Inima mea nu bate.
Inima mea doar
încearcă mereu
să se prindă mai
bine...
Și nu contează
unde mergem.
Cât ne ținem de mâini
am
ajuns deja...
"Niciodată nu ne forța cu nimic. Veți fi surprinși, dar niciodată nu folosea cuvântul ASCULTARE. El spunea: "O dată ce introduci disciplină de fier ca la armată, asistăm la sfârșitul creștinismului." Pentru că orice, în Biserica noastră, la modul ideal, este întemeiat pe iubire. Și ascultarea noastră se bazează pe iubire.
Părintele Sofronie nu ne spunea: ”Trebuie să faci asta sau asta.” Noi înșine doream să facem ceea ce voia el. Era dorința noastră personală. Nimeni nu ne forța. Și pentru noi era o bucurie dacă îi cunoșteam voia ... și cred că ne-a dat acest ideal al bunului păstor.
Autoritatea Părintelui Sofronie se baza pe dragostea sa, pe rugăciune și pe comuniunea lui cu Domnul. Și cred că acesta e chipul lui Hristos pe care l-am primit în slujirea sa, pentru că Hristos nu a avut niciodată o autoritate lumească. De fapt, din punctul de vedere al acestei lumi, El nu a fost nimic. Și totuși, este biruitorul lumii și al întregului univers."
Sursa: Conferința susținută de Părintele Nicolae Saharov la Arad în 06.03.2016 (youtube)
Tema cuvântului meu este viața duhovnicească, ori, dacă socotiți mai potrivit să spunem, povățuirea duhovnicească sau purtarea de grijă față de suflete.
Aș dori mai întâi să lămurim puțin sintagma "viață duhovnicească", duhovnicie", pentru că obșteasca noastră înțelegere este ca, atunci când vorbim despre ea, să ne referim la diferitele expresii pe care le îmbracă, așa cum sunt, de pildă, rugăciunea, nevoința, iar acestea se vede limpede, bunăoară, din scrierile Sfântului Teofan Zăvorâtul. Socotesc însă că viața duhovnicească stă în aceea că în noi se săvârșește lucrarea Duhului Sfânt, iar nu totalitatea acelor manifestări exterioare prin care o definim noi în mod obișnuit; viață în duh stă tocmai în acea tainică lucrare pe care Duhul Sfânt o săvârșește cu omul.
