P. Ioan Bădiliță: "Universul este ținut împreună de fragilitatea iubirii"

Poemul care mi-a luminat începutul de săptămână este „Fir subțire”, de Anne Sexton. O minunăție!

”Credința mea

este o mare greutate

atârnată de un fir subțire,

așa cum păianjenul

își agață puiul de o pânză fină,

așa cum vița,

firavă și lemnoasă,

ține ciorchinii

ca pe niște ochi,

așa cum nenumărați îngeri

dansează pe vârful unui ac.

Dumnezeu nu are nevoie

de prea mult fir ca să rămână acolo,

ci doar de o venă subțire,

cu sângele pulsând prin ea

într-un du-te-vino necontenit,

și de-un strop de iubire.”

Există un detaliu tulburător în acest poem - credința nu este comparată cu un munte, cu o cetate sau cu o rădăcină adâncă. Este comparată cu o greutate uriașă suspendată de un fir aproape invizibil. De ce? Pentru că adevărata întrebare a vieții nu este: „Cât de puternică este credința mea?” ci „Cum de nu s-a rupt încă?”

Cu toții purtăm greutăți care depășesc rezistența aparentă a sufletului nostru: pierderi, dezamăgiri, întrebări fără răspuns, vinovății, doruri, moarte. Și totuși ceva continuă să ne țină. Nu știm exact ce. O conversație. O amintire. O rugăciune rostită într-un colț de lumânărar cu pereții afumați. Un om care ne-a iubit. O lumină văzută într-o dimineață. Un vers. Un gest.

Firul.

Poemul sugerează că Dumnezeu nu locuiește în certitudinile noastre, ci tocmai în această fragilitate. Nu în zidurile pe care le construim în jurul credinței, ci în vulnerabilitatea care rămâne după ce toate zidurile au căzut. Aici se ascunde o intuiție profund creștină - Dumnezeu nu a ales să vină în lume ca forță, ci ca fragilitate. Nu ca imperiu, ci ca prunc. Nu ca armată, ci ca trup vulnerabil. Nu ca putere care domină, ci ca iubire care se lasă rănită.

De aceea Sexton vorbește despre o venă și despre sânge.

Pentru că relația dintre om și Dumnezeu nu este mecanică. Nu este un cablu de oțel. Este ceva viu. Pulsează. Uneori se subțiază. Alteori pare că se va rupe. Dar tocmai pentru că este vie, legătura continuă să existe.

Iar cel mai tulburător vers este acesta: Dumnezeu nu are nevoie de prea mult pentru a rămâne în noi. Nu cere perfecțiune. Nu cere certitudine absolută. Nu cere sfințenie fără fisuri.

Ci doar o venă prin care să mai circule viața. Și puțină iubire.

Atât. Într-o epocă obsedată de putere, performanță și control, poemul ne amintește un adevăr smintitor pentru omul modern: Universul nu este ținut împreună de forță. Este ținut împreună de fragilitatea iubirii.

Iar ceea ce pare cel mai slab în noi este, uneori, exact locul prin care intră Dumnezeu...

Sursa: FB, P. Ioan Bădiliță 

Virgiliu Gheorghe - Conferința „Între bărbăția duhovnicească și smerita cugetare” de la Mănăstirea Oașa

 Virgiliu Gheorghe -

 „Între bărbăția duhovnicească și smerita cugetare” 

Conferință susținută în 10 AUGUST 2024 la Mănăstirea Oașa

0:00 - Introducere 

01:55 - Conferința „Între bărbăția duhovnicească și smerita cugetare” 

Evocarea Sfinților Părinți Dionisie de la Colciu și Petroniu Tanase

P. Ioan Bădiliță: "Adevărata măsură a iubirii este întunericul pe care este dispusă să îl traverseze"

Rugăciunile a cincea și a șasea de la vecernia plecării genunchilor, slujbă ce urmează imediat după Liturghia de Rusalii, sunt cele mai uluitoare din întreaga Ortodoxie.

Ele nu aparțin literaturii religioase. Nu aparțin nici măcar teologiei. Ele se află într-un teritoriu mai vechi decât orice sistem de gândire și mai adânc decât orice definiție a credinței. Sunt locul in care conștiința umană ajunge la marginea propriei sale nopți și descoperă că încă poate striga.

P. Ioan Bădiliță - De ce a scuipat Hristos în țărână ?

„Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat” (Ioan 9, 6).

Există în acest verset ceva aproape scandalos pentru spiritul modern. Ceva ce filosofia nu poate domestici ușor. Ceva prea material pentru spiritualistii de serviciu.

Ioan Evanghelistul nu spune doar că Iisus Hristos a vindecat un orb. El pune scena în slow motion. O face aproape senzorială. Foșnet de tunică. Hristos Se pleacă. Scuipă pe pământ. Face tină cu mâinile Sale. Când citesc Evanghelia asta la Liturghie simt cum Ioan ne trage efectiv de guler și ne obligă să suportăm concretețea lui Dumnezeu. Și aici începe scandalul.

Pentru că omul modern acceptă mai ușor ideea unui Dumnezeu abstract decât realitatea unui Dumnezeu care are salivă. Un Dumnezeu-principiu? Da. O Inteligență supremă? Merge, merge.

O energie cosmică? Yes, sir!

Dar un Dumnezeu care scuipă în țărână?!

Gheronda Emilianos Simonopetritul despre harisma duhovnicească pe care o primește omul curat

Când sunt cinstit și mă cercetez pe mine însumi, atunci mă văd ca într-o oglindă. Aceasta îmi dă îndrăzneală și dragoste pentru Dumnezeu, dar și încredere. În paralel însă cu oglinda inimii mele, cu conștiința bună, cu trăirile duhovnicești, cu experiența mea duhovnicească, văd ce are în inima lui și altul care este lângă mine. Adică dobândesc harisma discernământului și a străvederii.

Acatistul Cuviosului și de Dumnezeu purtătorului Părintele nostru Dionisie, care s-a nevoit în Sihăstria de la Colciu

Acatistul Cuviosului și de Dumnezeu purtătorului Părintele nostru 
Dionisie, care s-a nevoit în Sihăstria de la Colciu

Facere a lui Haralambie Bousia, imnograful Bisericii Alexandriei

Traducere de Ana Benegui

Condacul 1. Glas 8. Apărătoare Doamnă…

Pe cel ce ne povățuiește la pacea și la iubirea lui Dumnezeu, pe cel ce cu nevoință la Colciu a viețuit și cu înțelepciune ceata monahilor și mulțimile credincioșilor a povățuit la locașurile cerurilor, să-l cinstim ca pe o vistierie a harului dumnezeiesc, strigând: Bucură-te, Cuvioase Părinte Dionisie.

Icosul 1

Crinule bine-înflorit și binemirositor al grădinii Athonului, purtătorule de Dumnezeu Dionisie, floare ce răspândește bună-mireasma virtuții, primește cântarea celor ce te cinstesc pe tine și cu credință neclintită îți strigă:

Bucură-te, cel ce în România ai odrăslit;
Bucură-te, făclie a înțelepciunii lui Dumnezeu;
Bucură-te, cel de o râvnă cu Părinții cei vechi;
Bucură-te, împreună-locuitorule cu Cuvioșii Athonului;

Bucură-te, cunună a trezviei și podoabă a rugăciunii;
Bucură-te, înfrumusețătorule al credinței și al povățuirii insuflate de Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce la cer îi conduci pe credincioși;
Bucură-te, mângâietorule al celor ce cumplit se istovesc;
Bucură-te, odor de mare preț al cinstiților Părinți;
Bucură-te, oglindă a strălucirii harului;
Bucură-te, comoară a viețuirii virtuoase;
Bucură-te, rază a cereștii desfătări.
Bucură-te, Cuvioase Părinte Dionisie.

Simpozion internațional organizat la Atena în memoria Arhim. Emilianos Simonopetritul (8-10 mai 2026)

Basilica: Simpozion internațional organizat la Atena în memoria Arhim. Emilian Simonopetritul

Institutul „Sf. Maxim Grecul” al Mănăstirii Vatoped și Fundația Ormilia a Mănăstirii Simonos Petra din Sf. Munte Athos organizează la Atena, în perioada 8-10 mai 2026, Simpozionul Internațional de Teologie „Memoria și cinstirea Starețului Emilian Simonopetritul: Martor al slavei lui Dumnezeu și călăuzitor duhovnicesc”.

P. Ioan Bădiliță: "Vindecarea nu este o politică a cerului, ci o intimitate"

Atunci când am descoperit ce mare comoară este Biblia, am crezut că voi găsi în ea răspunsuri la toate problemele mele. Dar, încet, aproape fără să-mi dau seama, textul a făcut altceva: în loc să-mi livreze soluții, m-a învățat să formulez întrebările care contează. Nu mi-a rezolvat neliniștile, ci le-a scos din aplatizare și le-a conferit tridimensionalitate, profunzime.

Mâine, la Liturghie, se va citi episodul vindecării unui amărât de la scăldătoarea Vitezda. Iar întrebarea pe care foarte mulți ne-o adresăm atunci când ne izbim frontal cu textul de la Ioan 5 este: „De ce nu și ceilalți? De ce doar unul a fost vindecat? Și de ce tocmai acela care avea să-l ”dea în gât” pe Iisus la autoritățile iudaice?” Ne trădează dorința de a reduce misterul la sistem, de a transforma harul în geometrie plană, de a cere infinitului să se supună proporțiilor noastre.

P. Ioan Bădiliță: "Nimeni nu îți este dator cu nimic"

Nimeni nu îți este dator cu nimic.

Ideea aceasta nu-i nici amărăciune și nici cinism. Este unul dintre acele adevăruri limpezi și reci pe care, mai devreme sau mai târziu, fiecare trebuie să le primească. Lumea nu se oprește pentru că ești obosit. Nu se rupe-n două pentru că ai avut TU intenții bune. Nu își deschide porțile pentru că ai suferit suficient și crezi că ți-a venit rândul la ghișeul fericirii. Nu există niciun mecanism lumesc care să echilibreze, ca pe jantele de aliaj, durerea cu bucuria. Unii oameni așteaptă o viață întreagă dreptatea și pleacă fără să o întâlnească aici. Acesta este adevărul.

Poți face totul „corect” și totuși să nu primești nimic. Poți fi loial și totuși să fii dat la o parte. Poți iubi din adâncul inimii și totuși să fii părăsit. Poți munci până la epuizare și să vezi pe altcineva ocupând locul dorit. Asta înseamnă că viața este nepărtinitoare. Ea merge mai departe, necontenit. Iar dacă îți clădești existența pe credința că efortul aduce automat răsplată, realitatea te va trezi brusc. Și-i tare neplăcut, știu.

P. Ioan Bădiliță : La Emaus e drumul pe care mergi după ce s-a rupt ceva în tine, dar, deschizându-ți-se ochii, Îl vezi pe El

Emaus nu e departe. E chiar azi.

E drumul ăla pe care mergi după ce ceva s-a rupt în tine. După ce ai crezut, ai sperat… și n-a ieșit. După ce ai dat tot și totuși ai rămas gol.

Doi oameni merg și vorbesc. Analizează. Fac diagrame, pronosticuri, retrospective. Întorc pe toate fețele. Că trebuia așa, că noi credeam așa și pe dincolo, că poate, dar dacă...?

Ca noi. Podcast-uri, opinii, explicații. Mult zgomot. Zero pace.

Și Hristos e acolo. În conversație. În mers. În oboseală. Dar nu-L recunosc. Pentru că nu arată cum se așteptau. Pentru că nu vine cu soluții rapide ca-n clipurile alea cu indieni specialiști în depanare Windows.

Pentru că El nu face zgomot. Merge. Ascultă. Rupe tăcerea exact cât trebuie. Și apoi… momentul care schimbă totul.

La masă. Fără efecte speciale. Fără discursuri motivaționale. Frânge pâinea. Și li se deschid ochii. BOOM.

Dar nu e prima dată când „se deschid ochii” în istorie.

Prima dată… în Eden. Și acolo s-au deschis ochii. Dar au văzut goliciunea. Rușinea. Fractura. Au văzut că au pierdut ceva ce nu mai puteau controla.

Și primul instinct? Hide and seek. Asta face păcatul: îți deschide ochii… dar te lasă gol. La Emaus, însă, ochii se deschid din nou. Dar de data asta nu mai vezi lipsa. Nu mai vezi eșecul. Nu mai vezi rușinea. Îl vezi pe El.

Și brusc, golul nu mai e gol. Ruptura nu mai e finală. Durerea nu mai e fără sens. Asta face Învierea: îți deschide ochii…. și te umple de dai pe dinafară.

În Eden omul se ascunde de Dumnezeu. La Emaus, omul aleargă spre ceilalți, pentru că L-a găsit pe Dumnezeu. Ce contrast! Aceeași umanitate. Aceiași ochi. Două revelații complet diferite. Una te rupe de viață. Alta te aprinde din interior.

Poate și tu ești azi pe drumul ăsta. Cu întrebări. Cu dezamăgiri. Cu oboseală. Poate vorbești mult… dar nu mai simți nimic. Și totuși El e acolo. Nu în hype. Nu în control. Nu în certitudinile tale. Ci în acel moment simplu, aproape banal… în care ceva se frânge și, fără să-ți dai seama, începi să vezi.

Și când vezi… nu mai poți rămâne același. Nu mai fugi. Nu te mai ascunzi. Nu mai stai blocat. Arzi. Și te întorci. Pentru că, în sfârșit, ai înțeles: nu goliciunea e menirea ta. Prezența Lui este.

Hristos a înviat!

Și încă deschide ochii.

Și ce bine știe s-o facă!

Sursa: FB P. Ioan Bădiliță  

P. Ioan Bădiliță: "suntem extraordinari… și totuși insuficienți"

Am ajuns departe. Am pus inteligență în mașini și am scos misterul din stele. Știm din ce e făcut universul, cât cântărește o celulă și cum să prelungim viața cu ani buni. Am ajuns unde nimeni înaintea noastră nu a ajuns. Și totuși… suntem niște pierzători.

Pierdem exact acolo unde contează totul. Pentru că, în ciuda tuturor victoriilor noastre, există una pe care nu am câștigat-o niciodată. Și nici măcar nu ne apropiem de ea. Moartea... care nu-i impresionată de progres. Nu negociază cu inteligența. Nu se teme de tehnologie. Intră liniștit peste tot ce am construit și închide. Definitiv.

Și atunci, toată povestea noastră de succes începe să sune altfel. Nu mai e o ascensiune. E doar o tergiversare. O amânare tot mai sofisticată a aceluiași final. Ne mișcăm mai repede, trăim mai bine, știm mai mult, dar alergăm în aceeași direcție. Și poate că cea mai mare iluzie a omului modern nu e că nu crede. Ci că nu mai simte nevoia s-o facă. Pentru că, dacă suntem sinceri până la capăt, întrebarea nu e dacă există Dumnezeu. Întrebarea e dacă există ieșire. Dacă există ceva care nu se termină. Pentru că fără asta, totul se golește din interior, indiferent cât de plin pare la exterior.

Fără Înviere, nu contează cât de departe ajungi. Fiindcă tot o să te oprești. Fără Înviere, nu contează cât iubești. Pentru că oricum îi pierzi pe toți cei dragi. Fără Înviere, nu contează cât adevăr descoperi. Oricum dispare odată cu tine. Și atunci, toată realitatea se comprimă într-un adevăr dur: suntem extraordinari… și totuși insuficienți.

P. Ioan Bădiliță : Prohodul Domnului, "când toate mormintele lumii încep, în inima Lui, să se prefacă în grădini"

În seara aceasta, în biserică, nu are loc un ritual. Se întâmplă o .... imposibilitate.

P. Ioan Bădiliță : În Vinerea Mare "am văzut sângele ca pe o tăcere strigată către lume", "o iubire care nu pleacă"

Visul Claudiei, soția lui Pilat - o meditație lângă o lumânare de Denie

L-am visat.

Nu ca pe un rege, nu ca pe un Dumnezeu. Și nici ca pe o idee filosofică, dintr-alea de-i plac bărbatului meu. Ci ca pe o prezență care te tulbură fără să-ți ceară voie. Ca pe o privire care nu te judecă, dar te dezbracă de tot ce ai fals în tine.

Era noapte, dar în vis era lumină. Mâinile lui nu-mi păreau a fi de stăpân sau de judecător ci de om care a atins suferința fără să o respingă. Când m-au atins, n-a fost mângâiere. A fost adevăr.

Și adevărul doare înainte să vindece.

Am văzut sângele ca pe o tăcere strigată către lume. Am văzut cuiele, dar nu în carne, ci în inimile noastre. În frica noastră de a alege. In lașitatea de a spune „nu e treaba mea”.

P. Savatie Baștovoi : "Care este diferența dintre trădare și lepădare?"

 PĂCATUL LUI IUDA

Petru s-a lepădat, dar nu a trădat. Iuda nu s-a lepădat, dar a trădat.

Care este diferența dintre trădare și lepădare?

P. Ioan Bădiliță: Iuda s-a prăbușit în deznădejde după ce a dat de inima rece a oamenilor

Săptămâna aceasta am citit altfel momentul sincuderii lui Iuda. Nu ca pe o simplă consecință a trădării, ci ca pe o drama a unui suflet care nu a mai găsit ieșire. Ca pe un jucător de șah blocat în zugzwang. Am crezut multă vreme că s-a spânzurat doar din disperare. Sau din răutate dusă până la capăt. Dar Evanghelia lasă să se întrevadă ceva mai adânc. Un detaliu mic, dar cutremurător: „s-a căit” (Matei 27:3). Cred că multi dintre noi am trecut prea ușor peste acest verb. Interesant e faptul că termenul grecesc folosit acolo nu este cel obișnuit pentru pocăință. Nu este metanoia, acea întoarcere limpede, conștientă, care deschide un drum nou. Nu este schimbarea minții, lumina care vine după întuneric. Este metamelētheis. Adică o răscolire emoțională. Dezorientare. Prăbușire interioară.

Este durerea care te sfâșie, dar nu te vindecă. Regretul care te apasă, dar nu te ridică. Este conștiința vinovăției fără ieșire, fără orizont, fără nădejde.

P. Ioan Bădiliță: Hristos ne întreabă dacă în noi mai există viață care poate hrăni pe altcineva

Un gând la sfânta și marea Luni. Lunea smochinului.

Era o dimineață obișnuită, care nu anunța vreun scenariu ieșit din comun. Domnul se oprește în fața unui smochin. Nu era vremea roadelor. Asta știm. Asta ne liniștește, poate prea ușor. Și totuși, frunzele erau acolo... bogate, verzi, ca o declarație de avere. Ca un card de fidelitate scos din portofel la casa de marcat. Ca o aparență de viață.

Iisus se apropie. Caută. Nu găsește nimic.

Nici un început. Nici o promisiune care să se fi transformat într-un mugure de adevăr.

Și atunci rostește un cuvânt care nu seamănă cu El... un cuvânt aspru, aproape străin de orice înseamnă pentru noi a fi Dumnezeu: „Să nu mai fie rod din tine în veac”.

Să fie, oare, despre copac? Sau despre comoditatea aceea în care ne ascundem când știm că suntem goi pe dinăuntru și totuși arătăm bine în poza de profil. Poate că-i despre viața trăită în decor. Despre gesturi corecte, fără inimă. Despre credință ca formă, nu ca foc.

Smochinul nu a mințit. Doar a părut. Și poate asta e mai periculos.

Pentru că există în noi o abilitate artizanală de a crește frunze în loc de rod. De a acoperi uscăciunea cu imagine. De a învăța limbajul luminii fără să mai aprindem nimic.

Iar întâlnirea cu El - știu ca acest cuvant doare! nu e întotdeauna mângâiere. Nu... Uneori e o privire care pătrunde dincolo de ceea ce am reușit să construim despre noi. Și nu întreabă cât de frumos arătăm, ci dacă în noi mai există viață care poate hrăni pe altcineva.

Blestemul nu cade ca o pedeapsă ci ca o dezvăluire. Un adevăr spus „până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă” (Evrei 4:12) - că ceea ce nu rodește, se pierde în uitare. Pentru că nu a avut rădăcină...

În sfânta și marea Luni nu smochinul se usucă în fața noastră, ci iluzia că putem rămâne la suprafață. Că putem trece prin viață fără să devenim.

Și rămâne întrebarea - incomodă, dură, personală:

Ce e în mine, oare, dincolo de frunze?

Sursa: FB P. Ioan Bădiliță 

P. Ioan Bădiliță : "Există un dulce mister în faptul că Dumnezeu nu caută ce este impresionant, ci ceea ce este disponibil". Minunea de a fi chemat pe nume din interiorul morții.

„Iisus îl iubea pe Lazăr” (Ioan 11:5). Și totuși, nu pleacă imediat ce aude că-i bolnav. Cum să privim acestă întârziere? O pedagogie a durerii? O învățare a inimii omenești că iubirea nu înseamnă mereu intervenție instantanee, ci uneori așteptare până când totul pare pierdut? Poate, poate...

În Betania, Marta și Maria trăiesc fiecare în felul ei această întârziere. Marta iese inaintea Lui cu o credință care mustră: „Doamne, dacă ai fi fost aici…” În cuvintele ei se simte logica noastră umană, în care iubirea trebuie numaidecat să prevină moartea, altfel pare că a întârziat sau nu-i pasă.

Maria, draga de ea, rămâne în casă. Nu iese decât chemată. Pe nume, nu altfel. Ea nu întreabă, ci plânge. Și plânsul ei nu e dialectică, ci abis. Este locul în care credința nu mai formulează propoziții, ci naște lacrimi.

Iar Lazăr… Lazăr nu spune nimic. El este tăcerea absolută a omului închis în moarte.

Și între aceste trei forme ale suferinței - întrebarea, plânsul și tăcerea - vine Iisus. Ca o culoare care umple pânza întinsă pe șevalet.

MEMORIAL AL POEZIEI DIN TEMNIȚELE COMUNISTE - SCARĂ CĂTRE CER

 Făurite "în flăcările suferinţelor, desăvârșite pe nicovala durerii", poeziile din temnițele comuniste au fost, "alături de rugăciune, hrană sufletească, scară către cer, întărire și izvor de trăire în mijlocul unui regim inuman".

Dar, ceea "ce a însemnat poezia în închisoare o mărturisesc cei ce au trecut prin acele locuri".

In cartea "Dumnezeu m-a salvat din Iad!," Gabriel Stănescu descrie cum:

”din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din torturi, din atacarea cea mai abjectă a ființei umane, a germinat o puternică sensibilitate și dorință de frumos, iar din minciună, dorința de apărare a adevărului cu prețul vieții. Când peste sufletele lor curate s-a aruncat mocirla și veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de zeci și sute de poeți... Aceasta [Divinitatea] a condus la convertirea suferinței în creație. Generație de sacrificiu! Epopee scrisă cu sânge..."

De asemenea, doamna Aspazia Oțel Petrescu, deținută în perioada comunistă, ne mărturisește în cuvântul său introductiv la cartea "Poeți după gratii" că, datorita celor care au compus poezii în închisori:

"am descoperit calitatea harică, mistică, duhovnicească a suferinţei sublimată în felul acesta prin poezia lor, prin iubire şi mai ales prin rugăciune. Ei au contribuit enorm la salvarea noastră şi ne-au condus prin trăirile lor la transfigurarea suferinţei. Am învăţat să acceptăm suferinţa ca pe un dar divin şi prin aceasta i-am dat un sens transcendental. Am înlocuit clipele de revoltă cu o trăire în duh, durerea a primit un sens înalt, sublim, salvator."

Virgil Mateiaş, observator nemijlocit şi un făurar, și el, de poezie sensibilă, dă mărturie cum:

"Nu e mai sublimă încântare când omul umilit, singur, înfometat, bătut, împresurat de duhurile răului ce-i stârnesc disperarea, agonia, neantul, sinuciderea, când omul acesta răvăşit îşi mai poate ridica ochii spre cer şi-L strigă pe Dumnezeu. Dintr-o asemenea stare s-au născut aceste versuri." Eu “însemnam pe prispa minţii, în fiecare zi, gândul ce mă căuta, apoi, spre a nu fi descoperiţi la percheziţie, îl ascundeam în vers, apoi versul devenea rugăciune”

Astfel, poezia, pentru cei supuși unui program de imbecilizare, s-a făcut Paște, trecere de la întuneric la lumină, nemaifiind cunoscut un

"alt moment în istoria omenirii, a culturii umane, în care poezia să fi avut un rol atât de important în viața spirituală a omului. Ea nu a fost doar gândită cu mintea sau simțită cu inima, ci trăită pe de-a întregul de deținuți. Ea este ruptă din ființa lor, din suferința ce au îndurat-o."

Poezia născută în temnițele comuniste din România este o metamorfozare, o sublimare a Golgotei acestui neam. Ea a constituit factorul ideologic al rezistenței romanești, căci lupta s-a dat în primul rând pe plan spiritual și, după cum ne mărturisește Ioan Ianolide în cartea "Întoarcerea la Hristos", ea

"a fost în același timp mesajul nostru, strigatul nostru de disperare și descrierea crudei realități; dar, mai presus de toate, a fost forța credinței și afirmării noastre."

Marius Iordăchioaia: "faceți-vă provizii de milă"

Doxologia, Marius Iordăchioaia: Pentru cine bat clopotele Evangheliei

„Domnul va judeca pe popoare; judecă-mă, Doamne, după dreptatea mea şi după nevinovăţia mea.” (Psalmi 7, 8)

În primul rând, clopotele Evangheliei bat pentru cei care încă nu știu că în fața lui Dumnezeu, singura noastră dreptate și nevinovăție este Iisus Hristos. Nu sunt drept decât atunci când Îi cer milă Lui și nevinovat doar când mă iartă El.

Evanghelia Judecății de Apoi este clopotnița duhovnicească a Bisericii, înălțată în pustietatea de sens, în cimitirul spiritual al acestei lumi. Cu strigătul clopotelor ei suntem chemați la fiecare liturghie, ca prin Euharistie, să fim mântuiți de Judecată. Căci Trupul și Sângele lui Hristos au trecut deja prin ea, biruitoare prin smerenia Lui...

O știm toți, o recunoaștem tot mai puțini: nu este alt scop al vieții decât iubirea adevărată, care biruie moartea. Iar singurul drum spre dobândirea adevăratei iubiri este suferința. Și singurul care a străbătut până la capăt acest drum este Iisus. Fără El, suferința ne va învinge și ne va împietri inimile. Și vom urî suferința și, urând-o pe ea, vom fugi de cei care suferă...

Pr. Ioan Florescu: Iubirea aproapelui îl cunoaște pe acesta întruna, judecarea sa deja îl știe, nu mai are nimic să-i spună

Chiar era oprită în Rai cunoașterea binelui și a răului? Dacă ar fi fost așa, n-avea sens porunca „să nu mănânci, căci vei muri”, pentru că omul n-ar fi avut discernământul să o înțeleagă. Ar fi fost un non-sens. Omul, așadar, avea în Rai cunoștința binelui și a răului măcar cât trebuia să le deosebească în porunca primită. Nu cunoașterea lor era interzisă.

Ce e cu pomul cunoașterii, atunci, și ce anume era interzis? În greaca Septuagintei, învățații evrei au dat pomului o nuanță semantică foarte importantă: „pomul pentru a ști…”. Verbul „a ști” (eidénai) este expresia certitudinii, evidenței, posedării unui adevăr. Spre deosebire de „a cunoaște” (ginósko), care trimite la dobândirea cunoașterii, efortul ei, cunoașterea ca relație, participare și experiență. Ca și cum evreii alexandrini ar fi vrut ca, în traducerea lor, să sugereze faptul că nu „a cunoaște” era interzis în Rai, ci „a ști”, a fi posedat de certitudini și judecăți. Pomul interzice de fapt nu cunoașterea binelui și a răului, ci idolatrizarea lor.

„A cunoaște” este o relație (cu iubirea, cu adevărul, cu o persoană etc.), între cel care cunoaște și ceea ce cunoaște el. Însă a ști este deja o posedare (a iubirii, a adevărului, a unei persoane etc.), o închidere a acestora într-un șir de definiții, pentru totdeauna.

A cunoaște este o continuă desfășurare, ca o înălțare. A ști este finitudine, încremenire, certitudinea pe care și-o refuza Socrate în celebra sa expresie.

În termenii religiei, a cunoaște este relația cu Dumnezeu la care este chemat credinciosul (relația cu Adevărul), a ști este convingerea fanaticului (posedarea Adevărului). Iubirea aproapelui îl cunoaște pe acesta întruna, judecarea sa deja îl știe, nu mai are nimic să-i spună. „Îl știu eu…”

Și acum:

Pr. Ioan Bădiliță : Hristos și femeia purtătoare de Lumină

Cum îmi place să-mi închipui dialogul dintre Hristos și samarineanca. Un mozaic de texte biblice, încheiat cu un poem semnat de erudita măicuță Zorica Lațcu.

În miez de zi, atunci când soarele îți topește parc' și cele mai ascunse gânduri, de fântâna lui Iacov se apropie gânditoare Photinia și găletușa ei de toate zilele. Când își ridică fruntea, femeia rămâne încremenită. Pe ghizdeaua fântânii patriarhului, se odihnea o altă Fântână... nefăcută de mâini omenești. Era Logosul cel de-a pururi însetat după inima omului. Ațintindu-și ochii plini cu flacără vâlvâietoare asupra chipului ei, îi zise șoptit:

Scrisoare către un prieten care m-a blocat

Am primit pe adresa redacției:

Oricine este pe rețelele sociale, având un cont de Telegram, Whatsapp, Facebook, etc are micul său rai cu prieteni lui. Poarta este deschisă tuturor, fie că oamenii se cunosc în mod real sau nu. 

Şi era noapte când Petru s-a lepădat...(Marcu 14, 30)

Dar, se întâmplă că, la un moment dat, cineva devine o persoană non grata și atunci, la îndemâna oricui, este să apese pe butonul-ghilotină pentru a-l bloca pe cel care (i se părea lui că) deranjează. Peste noapte omul se trezește lepădat, deși până atunci lucruile se înfățișau că mergeau pe încredere, loialitate, sinceritate...

Și deși pare că totul se poate șterge cu buretele, doar prin simpla atingere a butonului ce promite salvarea "de clopoțel", în realitate există un "după". Un "după" resimțit foarte dureros de cel care a fost amputat din relație. Și, precum cel ce are un picior amputat spune că încă îl mai simte, tot așa este încă simțită prezența persoanei care a plecat - cu violența unui dezechilibru.

Dar a venit noaptea...

Căderea din raiul virtual este definitivă, cu atât mai mult cu cât oamenii aleg să se prezinte sub umbra unui avatar. A priori pentru a se proteja, dar mai ales pentru a li se pierde urma în cazul în care vor decide să îl reducă pe semenul lor la o tăcere de mormânt. Cel ce face asta, nici măcar nu mai consideră că trebuie să-i dea prietenului său vreo explicație pentru decizia luată - adeseori gândită bine din timp. Acela doar se trezește căzut din raiul relației virtuale, iar suferința lui e mută pentru cel ce schimbă setările. Cum să mai poată omul simți ceva pentru aproapele lui, dacă nici măcar nu vede consecințele faptelor lui? Nu îi vede celuilalt ochii în lacrimi, nu îi știe inima neodihnită... Nici nu mai poate avea conștiința că în spatele tastaturii chiar se afla un om real, ca și el, căci i se înfățișa, mai degrabă, ca un personaj fictiv, cu care putea conversa când făcea o pauză din proiectele sale.

PS Petru Pruteanu : fără lupta pentru curăția inimii, orice victorie împotriva altora este o înfrângere lăuntrică

Am observat că este mult mai ușor să mobilizezi mulțimile împotriva cuiva — mai ales împotriva a ceva vag sau abstract — decât să le mobilizezi în susținerea unui bine concret ori a unei persoane reale. Alianțele, fie între persoane, instituții, popoare sau state, se constituie adesea nu în jurul unui adevăr afirmat pozitiv, ci, mai degrabă, împotriva unui pericol, fie și imaginar. Frica unește rapid, dar superficial; iubirea și adevărul unesc mai lent, însă organic. Cel mai grav este că această (lipsă de) logică este aplicată și în Biserică.

Despre viața și moaștele Dreptului Simeon, primitorul de Dumnezeu

Sfântul și dreptul Simeon este numit și "primitorul de Dumnezeu" întrucât a primit în Templul din Ierusalim pe Domnul Iisus Hristos, la 40 de zile de la nașterea Lui (25 decembrie), pe data de 2 februarie - ziua sărbătorii Întâmpinării Domnului. Împreună cu Sfânta Prorociță Ana, Sfântul Simeon este prăznuit în calendarul ortodox în data de 3 februarie. Numele Simeon (Simion) e de origine ebraică (Shim[e]on), și vine de la verbul shama, „a auzi“, iar înțelesul lui ar fi : „Dumnezeu a auzit“, „Dumnezeu a ascultat” „Dumnezeu a împlinit rugăciunea făcută”.

 

Viața Sfântului și Dreptului Simeon

Simeon, bătrânul, după mărturia Sfintei Evanghelii, era un om drept și credincios, așteptând mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era peste dânsul. Aceluia i s-a făcut știre de la Dumnezeu despre venirea ce degrabă era să fie în lume, a adevăratului Mesia. Și i s-a făcut știre, precum povestesc istoricii cei vechi, astfel: