vineri, 14 iunie 2019

Arhim. Elisei Simonopetritul: "Această lume care se îndreaptă spre autocatastrofă a fost biruită doar de Viața Care a răsărit din mormânt"



1. Societatea de astăzi și cum trebuie să fie viața creștină.


Societatea de astăzi, lumea contemporană, care este deja unită sub aspect cultural, este caracterizată de către mulți ca o lume post-creștină. Firește cei care fac aceste constatări sunt foarte încântați de aceasta. Ei cred că în sfârșit omul s-a eliberat de așa zisele îngrădiri pe care i le-a făcut religia. Vedem însă că în loc să își găsească libertatea, omul contemporan este mai mult decât în oricare altă epocă legat și subjugat de idolii pe care și i-a făcut. Ar fi o mare greșeală să zicem că epoca noastră nu este religioasă, este mai degrabă foarte religioasă, însă idolatră. În ciuda reușitelor științei și a tehnologiei, oamenii s-au făcut robi falșilor dumnezei care ies în evidență prin media, reclame, modă, etc.

joi, 13 iunie 2019

Nicolae Steinhardt: "Reușita este energia iubirii și a capacității tale de acceptare a vieții" dar "drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălțimea vulturilor aflați în zbor"


Nicolae Steinhardt – Despre răutatea umană


Când un om reușește să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbește, se uită cu dispreț la grași, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsucește nasul disprețuitor când altul se bălăcește, încă, în viciul său. Dacă unul își reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreț și cu trufie către păcătosul care se căznește să scape de păcat dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reușim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuși. Ceea ce obținem poate să ne dea peste cap reperele emoționale în așa manieră încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganți și zgârciți, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoșător al patimilor sufletești.

Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.

joi, 30 mai 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Dacă Aaron este chip al omului din afară, al omului trupesc, Sfântul Isihie ne cheamă să fim ca Moise și ca Hristos, Care S-a stăpânit pe sine"

Moise și Aaron
Sfinții Părinți privesc pe legiuitorul Moise ca pe un chip al minții [139].
Mintea este chipul lui Dumnezeu și ne-a fost dată ca să avem legătură cu Dumnezeirea. Cum se realizează aceasta? Din preînchipuirile Vechiului Legământ, iar apoi din cel Nou, dar și din scrierile Părinților este cunoscut faptul că cea mai înaltă pildă a minții a fost Moise, care l-a văzut limpede pe Dumnezeu, după ce a postit și s-a înfrânat 40 de zile, iar apoi a trăit postind toată viața lui. Moise nu era călăuzit de o înțelegere omenească, ci numai de Dumnezeu. In felul acesta, a reușit să-L vadă pe Dumnezeu, și să-și mântuie poporul, și să-l conducă în Pământul Făgăduinței (Ieș. 24, 18).

miercuri, 22 mai 2019

Omilie a Arhim. Elie, de la Mănăstirea Schimbarea la Față, cu ocazia trecerii la cele veșnice a Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Un vultur și-a luat zborul!"


Omilie a Arhimandritului Elie

de la Mănăstirea Schimbarea la Față, din Terrasson- Lavilledieu, Franța, 

pronunțată în fața monahiilor și a credincioșilor, în data de 12 mai 2019, 

cu ocazia înmormântării lui Gheron Emilianos Simonopetritul


Știți că joia trecută [9 mai 2019 n.tr.], dimineața, un vultur și-a luat zborul. Un vultur s-a înălțat la ceruri, mult mai luminoase și mai curate decât cerul nostru de azur. Numesc vultur pe Sfântul și Părintele nostru Emilianos, căci astfel a fost numit de către cineva pe când încă era la Meteora: "Părintele Emilianos este un vultur!"- și așa ni s-a și înfățișat. 

Case din Capadocia
Cuibul său se găsea în locurile muntoase și aride ale Capadociei unde sunt biserici rupestre și case troglodite - pe care unii dintre dumneavoastră le cunosc, căci am fost împreună acolo. O regiune evanghelizată de Sf. Ap. Pavel, unde locuitorii își aminteau și își transmiteau de la unul la altul amintirile și povestirile trecerii lui, rămase vii, pe bună dreptate, două mii de ani după aceea. Este, de asemenea, regiunea Părinților Capadocieni, ai Sfinților Mari Părinți ai Bisericii precum Vasile de Cezareea, Grigorie Teologul de Nazians, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nisa, Amfilohie de Iconium, și o bună parte dintre Sfinții Martiri, Mărturisitori și Asceți.

Gheronda Emilianos își amintea și povestea uneori cum a văzut adeseori pe Sfinții Ierarhi și Învățători ai Bisericii împreună slujind Sfânta Liturghie în casa bunicilor săi, unde se întâlneau sătenii pentru lungi privegheri sau rugăciuni, și unde-și povesteau amintirile familiale, adică amintirea Sfinților pe care îi evoc, și căutările lor ascetice, pe care fiecare încerca să le imite în concretul vieții lor.

Gheronda el însuși făcea parte dintr-o familie sfântă, credincioasă din generație în generație, așa cum era familia Sfinților Ioachim și Ana, a lui Zaharia și a Elisabetei, și multe altele, care pregăteau, fără să știe dar cu o dăruire totală, venirea unui profet sau chiar a Maicii Domnului înseși. Astfel, când s-au plinit vremurile, din pronie dumnezeiască Domnul a adus la viață, cu trăsăturile Sale de vultur, pe Sfântul nostru Părinte Emilianos, căci Dumnezeu știa că el este cel ce va fi de folos lumii astăzi pentru apropierea Împărăției Sale pe pământ.  

Circumstanțele vieții, evenimentele internaționale și politice l-au adus pe Gheronda să se stabilească în regiunea Tesalonicului, unde trăia în sărăcie dar în sfințenie. Mergea cu picioarele goale și se culca chiar pe pământ, pe o vatră săpată în sol și care era acoperită noaptea cu pământ pentru a păstra jăratecul și a ține cald celor care se alungeau deasupra. Nu este o imagine, ci chiar așa trăia!

Din copilăria lui viețuia cu Dumnezeu, Căruia îi promitea, în timpul privegherilor personale, de nopți întregi, să nu păcătuiască pentru a nu-L întrista pe Domnul

Meteora
Nu am să vă fac o biografie a lui Gheronda - alții o vor face mai bine-, dar am să vă amintesc acum altceva. După studiile sale, providența a adus vulturul nostru să se cuibărească pe alte culmi asemănătoare celor din Capadocia, ajungând astfel la Meteora, în Grecia, unde a răsădit, cu binecuvântarea episcopului de Trikala, PS Dionisie, viața monahală în deplinătatea puterii ei, lucrare pe care a continuat-o și într-un alt loc, într-un alt cuib de vultur, la Simonos Petra, pe Sfântul Munte Athos. 

Simonos Petra
In timpul tuturor acestor ani, vulturul nostru nu a încetat în mod personal să își ia zborul spre Ceruri, hrănindu-se de prezența lui Dumnezeu, o prezență din care ieșea sau din care cobora pentru a acoperi cu aripile sale pe numeroșii săi fii - care suntem-, pe numeroșii săi fii duhovnicești care îi erau încredințați să-i învețe să zboare spre aceleași culmi. Le striga puilor săi bucuria de a zbura spre înălțimi și întreaga lui suferință era să vadă insensibilitatea noastră. El, care cunoștea aceste înălțimi, ne vedea rămânând lipiți de pământ și ar fi vrut să ne ducă cu el prin exemplul lui și mai ales prin rugăciunea lui, cu care ne acoperea cu adevărat. Precum o pasare își acoperă puii, ne proteja și ne trezea dorința de a-l urma, de a încerca să mergem pe urmele lui. Si, această lucrare a lui nu este încă terminată.

Si apoi, de mai mult sau mai puțin de 25 de ani - un sfert de secol totuși!-, Gheronda a zburat și locuia deja în ceruri, rămânând în același timp cu trupul pe pământ. Dar, sufletul lui era altundeva! Era altundeva și, în același timp, ne învăța, fiind aici, să-l zărim, ne învăța să ne încredințăm lui, să-i simțim prezența când puteam să avem binecuvântarea de a-i săruta mâna sau picioarele, pe patul de boală. Ne-a obișnuit în felul acesta timp de 25 de ani, ne-a învățat să zburăm cu propriile noastre aripi, dar mereu sub privirea lui duhovnicească și sub ocrotirea sa

Unii, ieri sau alaltăieri, mi-au amintit acest cuvânt pe care ni l-a spus în mod providențial. El a spus: 
"Un Gheronda nu trebuie să se preocupe de treburile fiecăruia dintre fiii săi duhovnicești, altfel nu va putea să-și asume rolul său de părinte duhovnicesc. Lucrarea lui este de a sta în fața lui Dumnezeu în permanență și de a purta în el fiii săi, pe care îi va conduce astfel în fața lui Dumnezeu și în Dumnezeu". 
Si iată că joi dimineața, cu multă blândețe și fără vreun semn din afară, într-o totală umilință, de care a făcut parte nu numai în timpul celor 25 de ani ci și de-a lungul întregii sale vieți, iată că s-a ridicat cu mult mai sus, mai presus de ceruri, lăsându-ne nemișcate moaștele sale și apropiindu-se mult mai mult de Tronul lui Dumnezeu și, în același timp, în mod paradoxal, apropiindu-se mult mai mult de noi. Să nu credeți că, plecând prea sus, nu putem să-l ajungem. Credința noastră și rugăciunea noastră pot să-l ajungă și lucrarea noastră este mult mai intimă, mult mai eficientă și mai reală decât a fost vreo dată. El ne protejează mereu și ne atrage, făcându-ne dar viața sa prin acceptarea martiriului pe care l-a suferit și pe care l-a asumat timp de 25 de ani, ne atrage spre el, spre locul în care este așezat de acum și de unde strălucește slava pe care Dumnezeu i-o transmite. Să nu ezităm deci, să-i încredințăm nevoile noastre reale, adică nevoile pe care le simțim de a zbura acolo unde este el și să alergăm la prezența lui Dumnezeu

Am să mai adaug aici o mică reflecție personală. Sfinți Profeți precum Gheronda au mai fost. Mulți asceți, călugări, preoți, episcopi, mireni au cunoscut Cerul în urma nevoințelor lor ascetice, prin rugăciunile lor, prin roadele pe care Sfântul Duh le-a dăruit, și pe care le-au dobândit prin lupta lor duhovnicească. Aceste roade nu s-au datorat niciodată nevoințelor lor personale, căci nu-L putem acapara pe Dumnezeu, ci nevoința lor personală i-a deschis, i-a predispus să primească darurile pe care Dumnezeu era gata să le dea, și astfel au devenit profeți, sfinți ai Bisericii. Cazul lui Gheronda Emilianos are ceva particular. Cu siguranță, e vorba de o luptă lăuntrică continuă, duhovnicească, care îl însuflețea din fragedă pruncie, căci, bineînțeles, reieșea dintr-o lungă linie de sfinți care, din generație în generație, au chivernisit, dacă pot spune așa, de-o manieră imaginară, harul lui Dumnezeu pentru a putea da naștere într-o zi celui pe care îl cunoaștem și de care vorbim, dar vocația sa, harisma lui pe care o cunoaștem și care s-a manifestat de-a lungul vieții sale, venea din altceva. Era viața lui duhovnicească dar era, de asemenea, într-un mod tainic o revelație divină personală, asemănătoare celei pe care a cunoscut-o Moise pe Muntele Sinai sau a celei pe care a cunoscut-o Sfântul Pavel în momentul convertirii sale, deci "fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie" (II Cor. 12, 2 - revelații care le-au permis să se exprime față de fiii lor duhovnicești, să reveleze tainele Împărăției Cerurilor și calea pentru a ajunge acolo

Si, în cadrul acestei harisme profetice,  voi încerca să vă citez câteva aforisme pe care le-am luat la întâmplare și le-am notat pentru a vă revela câteva aspecte care arată până la ce punct era un vultur, care din înălțimea Împărăției Cerurilor ne-a transmis experiența sa, spre a ne-o împărtăși. Ne spunea, de exemplu, că:
"mărturia carității - a dragostei, agape, în acest sens-, este mai mare când nu este o prezență trupească - și astăzi suntem în această situație! - căci vederea este o formă umbrită de comuniune. Ea ascunde profunzimea noastră, iar profunzimea noastră este Dumnezeu Însuși. Când suntem împreună pierdem din vedere esențialul, din cauza obișnuinței lucrurilor. Comuniunea între frați duhovnicești este mai mare încă când sunt separați de moarte".
Alta dată spunea că:
"Hristos intră în fiecare zi în foișorul inimii noastre, dar, adeseori, "Întru ale Sale a venit, și ai Săi nu L-au primit."(Ioan 1, 11) - cum spune Sf. Ioan în Evanghelie.  
Sau:
"Ce ne împiedică să avem experiența imediată a luminii necreate? - este o întrebare care i s-a pus. Si răspunsul lui a fost: "dragostea lui Dumnezeu, care ne iconomisește, care ne protejează, căci El știe că nu suntem capabili să ne folosim, și El știe că dacă vom vedea această lumină o vom respinge".
Un alt cuvânt:
"Sunt multiple forme ale manifestării în noi a harului luminii dumnezeiești - vedeți, mereu vorbea de lumina necreată și de metoda prin care putem să parvenim la ea -. "Este imposibil să nu obținem o experiență personală și unică a comuniunii cu Dumnezeu. Pentru oricine se grăbește la luptă, pentru orice dorește și este gata să înfrunte lupta duhovnicească, este imposibil să nu aibe o experiență a comuniunii cu Dumnezeu. Si nu este păcatul nostru care ne împiedică!"
Si spunea el:
"Cum putem sa fugim din lume? Prin bucuria noastră, prin curăția privirii noastre, a dragostei noastre mutuale, a vieții noastre de priveghere si rugăciune. Acestea ne fac admirabili și vizibili în lume. Restul e nimic."
Un ultim cuvânt:
"Tot ceea ce putem face este artificial și fals. Singurul lucru pe care-l putem realiza este să ajungem la moarte. Precum Hristos, ca om, a pus mormântul ca stavilă la viața Lui pământească și apoi sfințenia lui Dumnezeu L-a înălțat și L-a preaslăvit cu șederea de-a dreapta Lui, asemenea și noi trebuie să-I oferim lui Dumnezeu moartea noastră de bunăvoință, pentru a fi preaslăviți de El. Si moartea noastră de bunăvoință este dublă, este acceptarea morții noastre fizice la sfârșitul vieții - așa cum Gheronda a făcut joia trecută -  dar este, de asemenea, să învățam să murim lumii, să ne jertfim și să acceptam martiriul vieții noastre pentru a ajunge la o altă dimensiune a vieții, de comuniune cu Dumnezeu și a unora cu alții"
Iată ceea ce ne-a transmis vulturul nostru. Si acum, când nu mai este în mod fizic cu noi, să ne rugam lui, să-i cerem iertare, pentru că e mult mai aproape de noi decât a fost vreodată, să îi cerem să ne ajuta să-l urmăm.

Este o minune extraordinară că noi, în această lume occidentală am fost conduși de rugăciunea lui și prin harul lui Dumnezeu să cunoaștem o astfel de persoană care ne-a vorbit și care ne-a schimbat, ne-a transfigurat probabil, ne-a modificat în orice caz cursul vieții noastre, și ne-a deschis o altă dimensiune pe care, fără el, n-am fi cunoscut-o și, în orice caz, nu în această manieră. El este Părintele nostru al tuturor, sau, dacă pot spune așa, Bătrânul vostru, al tuturora.                                    
                     
Traducere de Român Ortodox în Franța după Măn. Schimbarea la Față, Un aigle s’est envolé

Arhim. Elie la înmormântarea Arhim. Emilianos Simonopetritul

marți, 21 mai 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Îngerii înștiințează și slujesc înălțarea omului". La Înălțarea Domnului "s-a înălțat firea omenească, veșmântul care ascundea strălucirea Dumnezeirii"


Așa cum la Schimbarea la Față a Domnului, nu Hristos S-a schimbat, ci apostolii, ca să poată vedea slava lui Hristos - Hristos era întotdeauna luminos, cu mult mai mult decât L-au văzut apostolii sus, pe Tabor -, tot așa și acum s-a înălțat firea omenească, veșmântul care ascundea strălucirea Dumnezeirii. Într-un anume fel, omul cel căzut a ieșit din sfera pământească și acum triumfă omul cel nou, Hristos cel veșnic, Dumnezeu-omul. 

Cum a avut loc Înălțarea Domnului? "Un nor L-a luat" (F. A. 1, 9). Verbul "a lua" (ναλαμβάνω) are sensul de a "a susține" [Verbul grecesc pe care Părintele Emilianos își întemeiază, în continuare, tâlcuirea este ναλαμβάνω, "a înălța", format din prepoziția να cu sensurile de "în sus, de jos în sus", și verbul λαμβάνω cu sensurile de "a lua, a primi, a duce cu sine" n. tr.]. Adică norul a devenit fundamentul de pe care a zburat Hristos, firea omeneasca îndumnezeită. Dar oare de ce a folosit Domnul norul la Înălțarea Sa? După cum știm, norul este prezent mereu în Sfânta Scriptura și este calea pe care umbla Dumnezeu. De aceea și spunem : "Iisus, Cel mai presus de Dumnezeire, a venit pe nor ușor." De asemenea, norul Îl ascunde de privirile oamenilor pe Cel care pășește peste nori, adică ascunde Dumnezeirea. La Înălțarea Domnului, norul era întunericul care ascundea dumnezeirea Dumnezeu-omului, pentru că trebuia ca fiecare om să o descopere atunci când urma să coboare Sfântul Duh

Psalmul 17 spune: "Suitu-S-a pe heruvimi și a zburat, zburat-a pe aripile vânturilor" (Ps. 17, 12). Ciudat lucru! Cum S-a suit "pe heruvimi"? Psalmistul folosește verbul "a zburat" de două ori, ca să arate repeziciunea lui Dumnezeu și, prin urmare, atotprezența Lui. "Zburat-a pe aripile vânturilor". Dacă aripile le dau păsărilor repeziciune, cu cât mai mult o face vântul, care e mai iute decât ele! La fel și Domnul, în dumnezeiască Sa iconomie, aleargă, este foarte grabnic și prezent pretutindeni. Prin urmare, norul este imaginea heruvimilor, chipul îngerilor. 

Alt psalm spune: "Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slujitorii Săi pară de foc" (Ps. 103, 5). Duhurile sunt vânturile, mai cu seamă norii, care vin și pleacă, și cerul se deschide și se ascunde într-o necurmată schimbare. Prin urmare, norul este, mai întâi, cel care ascunde Dumnezeirea, ca să nu murim. În al doilea rând, norul L-a luat pe Domnul ca om și L-a înălțat la cer. În al treilea rând, ne arată în chip simbolic propria noastră îndumnezeire, pe care trebuie s-o căutăm, s-o simțim, s-o cerem, s-o credem.

In timpul înălțării firii omenești la cer avem un dialog foarte frumos, care este o trăsătură a canoanelor sărbătorii Înălțării, dar care apare în Sfânta Scriptură. Acest dialog se poartă între toți îngerii care privesc țintă la Domnul, urmând să Îl slujească pe om. Pe acest om l-au slujit și la Înălțarea Domnului, poruncind îngerilor mai de sus și zicând: "Ridicați, căpetenii, porțile voastre!". Această expresie este cunoscută de la slujba de sfințire a bisericii, din psalmi și din slujba Învierii. Cuvintele "Ridicați, căpetenii, porțile voastre!" înseamnă: Trageți zăvoarele porților, deschideți cămările, pentru că fiecare poartă este mică pentru a-L primi pe Cel ce S-a deșertat, pe Dumnezeul Care S-a micșorat! Hristos zboară îmbrăcat cu firea omenească. Este atât de mare, încât nicio poartă nu-L poate încăpea, și de aceea trebuie să le ridice

"Ridicați, căpetenii, porțile!" - imaginea este adevărată, luată din viața iudeilor. La întoarcerea lor din robia egipteană și în timpul expedițiilor militare, Chivotul trebuia să meargă înainte, fiind ridicat cu multă evlavie, pentru că era semnul prezenței lui Dumnezeu. Chivotul purta heruvimii și acoperământul împăcării, deasupra căruia se auzea glasul lui Dumnezeu descoperind oamenilor voia Sa. Chivotul mergea înainte. Când trebuia să treacă de porți, pentru a intra în orașele pe care le-au cucerit, căpeteniile alergau înainte și cereau de la dușmani să le predea cheile porților, ca să treacă Chivotul. Expresia "Ridicați porțile!" înseamnă predarea cetății și a dumnezeilor mincinoși în mâna adevăratului Dumnezeu. Trebuia nu doar să deschidă pur și simplu porțile, ci și să le scoată din țâțâni, ca să treacă Chivotul, adică Dumnezeu Care șade pe tron. La fel s-a întâmplat și când au adus Chivotul în Templul lui Solomon, la fel stăteau lucrurile de fiecare dată când Chivotul se întâmpla să plece sau să se piardă sau să îl ia cei de alt neam: când îl aduceau înapoi, trebuiau să scoată porțile; înainte mergeau bătrânii poporului și le deschideau. 

Slujba noastră de astăzi folosește această imagine pentru Înălțarea Domnului la cer. Îngerii strigă și poruncesc cerurilor să-și deschidă porțile. Mulțimea cerurilor corespunde unei expresii ebraice și este explicată de aproape toți Părinții. Adeseori, Părinții vorbesc despre două, trei sau șapte ceruri. Apostolul Pavel a fost înălțat până la al treilea cer (cf. 2 Cor. 12, 2), iar alți sfinți până la al șaptelea. Aceasta se spune pentru a fi evidențiată distanța dintre pământ și Dumnezeu, marea înălțime a lui Dumnezeu (cf. Ps. 137, 6). Nu ne ajunge să spunem că ne desparte un singur cer. Multele ceruri arată măreția Dumnezeirii, strălucirea și podoaba lui Dumnezeu. De asemenea, schimbarea cerurilor arată desăvârșirea, cea mai înaltă măsură de îndumnezeire la care a ajuns omul și care s-a realizat prin Înălțarea Domnului și, apoi, prin primirea Sfântului Duh. Unii au împărțit cerurile astfel: cerul cel mai de jos - acesta pe care îl vedem, tăria, apoi al treilea cer, și cu cât merge cineva mai sus, cu atât mai înalte sunt și cerurile, și îngerii care slujesc acolo. 

Domnul Se înalță pe heruvimi, pentru că în iconomia Vechiului Legământ sunt folosiți mai ales heruvimii și serafimii, precum arhanghelii Mihail și Gavriil. Mihail și Gavriil sunt dintre îngerii care îi slujesc pe oameni și Îl revelează pe Dumnezeu. Mihail face cunoscută puterea lui Dumnezeu, iar Gavriil, caracterul de Dumnezeu și om, adică faptul că în Fiul există și omul și că omul este dumnezeu. De aceea Gavriil slujește taina Buneivestiri și bunele vestiri de veselie, în timp ce Mihail le slujește pe cele legate de puterea Domnului, care au legătură cu războiul.

Cel mai aproape de Dumnezeu stau heruvimii și serafimii. Serafimii închipuie puterea curățitoare a lui Dumnezeu, și de aceea ard. Numele "serafim" provine de la verbul ebraic "saraf", care înseamnă "a arde". De aceea un serafim l-a slujit pe Isaia, luând un tăciune de pe altar și atingându-i cu el buzele. Atunci Isaia a spus: "M-am străpuns la inima" (Is. 6, 5), sunt pierdut, ce-i asta ce-am văzut? Așadar, serafimii descoperă însușirea de foc, luminoasă și arzătoare a lui Dumnezeu, iar heruvimii lucrarea mai adâncă și mai duhovnicească a lui Dumnezeu, ei fiind cunoscătorii de taină ai lui Dumnezeu, cei care pot să sădească în cugetul nostru cele mai adânci lucrări ale vieții dumnezeiești. 

Îngerii, în timp ce-L văd pe Domnul că Se înalță, Îi pregătesc calea către cer, poruncind îngerilor din tagmele superioare să deschidă porțile. Aceștia, neștiind ce se întâmplă, întreabă și zic: "Ce este aceasta?". Atunci heruvimii, făcând cunoscut Ipostasul dumnezeiesc și omenesc al Domnului, răspund: "Acesta este Mântuitorul, Dumnezeul nostru!". Cel care S-a pogorât acum Se înalță. Ceea ce îi uimește pe îngerii care Îl poartă pe Hristos și îi face pe îngerii care-L primesc pe Domnul să se uimească nu este Fiul lui Dumnezeu, ci omul. Pentru că pe Fiul lui Dumnezeu L-au cunoscut. Nu cunoșteau însă că firea omenească se va înălța la cer. Si îngerii trebuia să fie inițiați în aceste taine, pentru că nu au fost și nu sunt întotdeauna cunoscători ai deșertării lui Hristos. 

Întrebarea "Cine este acesta?" au pus-o și demonii în iad. Când Domnul a pogorât acolo, diavolul s-a bucurat, pentru că L-a înghițit în pântecele său, dar a înțeles de îndată că a fost înșelat, și atunci a zis: "Cine este acest?", pentru că Domnul i-a prădat împărăția. Acum "Cel care S-a coborât la iad" Se înalță la ceruri, iar întrebarea "Cine este acesta?" o pun îngerii din tagmele superioare, și primesc răspunsul: "Acesta este Mântuitorul nostru!", acesta este Dumnezeul nostru, nu vă mirați! Da, trupul moștenește acum cerul, pentru că a fost îndumnezeit! 

Prin urmare, îngerii, mai întâi, înștiințează și slujesc înălțarea omului. In al doilea rand, tâlcuiesc faptul că trupul, care se înalță este un trup îndumnezeit, veșmântul Fiului lui Dumnezeu Care S-a pogorât. În al treilea rând, răspund la întrebarea: "De ce-Ti sunt hainele roșii?" (cf. Is. 63, 2), spunând că aceasta prorocie a vestit mai dinainte, pe de-o parte, taina îndumnezeirii omului, iar pe de alta, taina deșertării lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a deșertat, iar omul s-a umplut, ca sa umple cerul cu mulțimea sfinților. Prin urmare, "ceea ce s-a înălțat de la noi întru slavă, la ceruri", ceea ce s-a pierdut din ochii noștri cu atâta slavă a fost firea omenească. Aceasta s-a pierdut din ochii noștri "întru slavă" datorită firii dumnezeiești a Domnului, pentru că lumina a pătruns trupul care s-a înălțat. Fiul lui Dumnezeu este acum ceea ce a fost și ceea ce va fi; omul însă, din pământesc, devine acum dumnezeiesc.   

Din: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Ed. Sf. Nectarie, 2016


joi, 9 mai 2019

Părintele Emilianos Simonopetritul, cel ce "s-a înfățișat pe sine viu", a plecat să slujească în Liturghia Cerească


Arhimandritul Emilianos Simonopetritul a trecut la cele veșnice în ziua de 9 mai 2019, la ora 5 dimineața, ziua de prăznuire a Sfântului Proroc Isaia, unul dintre Sfinții Părinți căruia Arhim. Emilianos i-a tâlcuit cuvântul și l-a înviat pentru generațiile actuale de credincioși.

Înmormântarea a avut loc pe 10 mai 2019, la ora 15, după rânduiala athonită, la Metocul Mănăstirii Simonos Petra din peninsula Halkidiki, Mănăstirea Bunavestire din Ormilia.

Dumnezeu să-l odihnească împreună cu Sfinții Lui! 


Καλό παράδεισο, Γέροντα!

marți, 7 mai 2019

Interviu cu Ierom. Macarie Simonopetritul despre Ortodoxia în timpurile actuale, modele duhovniceşti, rugăciune şi altele. "Trebuie mereu revigorată iubirea pentru Dumnezeu prin iubirea aproapelui, prin lucrarea poruncilor evanghelice"


  • Credinţa trebuie să hrănească în noi ceea ce este dincolo de antihrist, de sfârşitul lumii şi anume: venirea lui Hristos, în slavă, biruitor. Acesta e sensul credinţei noastre ortodoxe: aşteptarea cu bucurie stăruitoare, fermă a biruinţei lui Hristos.
  • Toată Sfânta Liturghie, tot conţinutul ei, e sfârşitul timpurilor, un adevărat sfârşit al timpului pe care-l trăim zilnic în Liturghie: venirea întru slavă a Mântuitorului.
  •  Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Pavel Athonitul, fiecare cu un limbaj specific, cu o sensibilitate proprie fiecăruia şi epocii lui, a regiunii în care trăia, toţi au drept punct comun asimilarea învăţăturii evanghelice pentru a face din ea o experienţă personală. Ea se reflectă în relaţia omului cu Dumnezeu prin rugăciune.
  • Părintele Paisie, părintele Iosif, părintele Efrem, părintele Porfirie, toţi erau oameni foarte deosebiţi în privinţa caracterului şi a felului de a privi lucrurile. Aceasta este bogăţia Ortodoxiei! Sunt diferiţi, dar important este că nu se opun, nu se află în „rivalitate”. Nu există „şcoli spirituale”, rivalizând între ele. Fiecare avea felul său propriu de a-L sluji pe Dumnezeu, de a trăi propria experiere a lui Dumnezeu, transmisă ucenicilor săi.
  • Este un aspect foarte pervers, care distruge spiritul creştin din interior. Creştinii înşişi îl distrug şi nu este nevoie de persecuţie. Acest creştinism deviat, căldicel şi pervers, pătrunde acum în ţările ortodoxe prin modernism şi indiferentism, încât, în valul de acţiune occidentală modernă, e un semn al antihristului mult mai rău, mai pervers decât comunismul. Iată de ce, fără să fugim în munţi, pentru că nu putem scăpa de această evoluţie, trebuie să ne înarmăm spiritual şi lăuntric. Reacţia ortodocşilor este, în primul rând, prin rugăciune şi viaţă spirituală.
  • Consider că ecumenismul din zilele noastre nu mai reprezintă un pericol ca altădată. Este ceva care moare domol: congrese, vizite, publicaţii, nimeni nu mai crede în el. Se continuă pentru că „trebuie” continuat şi am impresia că şi conducătorii nu mai cred în el. Primejdia reală vine din altă direcţie, din sincretism, în ceea ce am putea numi drept lipsa de simţ al adevărului la modul global. Oameni care vor să reziste la toate acestea cad în cealaltă extremă: spiritul sectar şi fanatic. Trebuie să ştim să ne păstrăm echilibrul, spiritul eclezial, ataşat de adevăr, de unicul adevăr al Bisericii, al Sinoadelor şi al Sfinţilor, dar fără tendinţă schismatică, păstrând unitatea Bisericii.

luni, 29 aprilie 2019

Hristos a înviat! Adevărat a înviat! - cum se spune în mai multe limbi


Albaneză: Krishti Ungjall! – Vertete Ungjall!
Arabă: Al Maseeh Qam! – Haqqan Qam!
Armeană: Christos harjav i merelotz! – Orhniale harutjun Christosi!
Bielorusă: Khristos Uvoskros! – Zaprowdu Uvoskros!
Chineză: Helisituosi fuhuole! – Queshi fuhuole!
Coptă: Pikhirstof aftonf! – Khen o methni aftonf!
Cehă: Kristus vstal zmrtvy’ch! – Skutec ne vstal!
Daneză: Kristus er opstanden! – Ja, sandelig opstanden!
Olandeză: Christus is opgestaan! – Hij is waarlijk opgestaan!
Engleză: Christ is Risen! – Indeed, He is Risen!
Estonă: Kristus on surnuist ülestõusnud! – Tõesti ülestõusnud!
Finlandeză: Kristus nousi Kuolleista! – Totisesti Nousi!
Franceză: Christ est Ressuscité! – En Vérité, Il est Ressuscité!
Galică: Erid Krist! – G’deya! n erid she!
Germană: Christus ist auferstanden! Er ist wahrhaftig auferstanden!
Galică irlandeză: Tá Críosd ar éirigh! – Go deimhin, tá e ar éirigh!
Galică scoţiană: Tha Crìosd air èiridh! – Gu dearbh, tha e air èiridh!
Georgiană: Kriste aghsdga! – Cheshmaritad aghsdga!
Greacă: Christos Anesti! – Alithos Anesti!
Ebraică: Ha Mashiyach qam! – Ken hoo qam!
Maghiară: Krisztus feltámadt! – Valóban feltámadt!
Italiană: Cristo è risorto! – È veramente risorto!
Japoneză: Harisutosu Fukkatsu! – Jitsu Ni Fukkatsu!
Latină: Christus resurrexit! – Vere resurrexit!
Norvegiană: Kristus er oppstanden!– Han er sannelig opstanden!
Poloneză: Khristus Zmartvikstau! – Zaiste Zmartvikstau!
Portugheză: Christo Ressuscitou! – Em Verdade Ressuscitou!
Română: Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!
Rusă: Khristos voskres! – Voistinu voskres!
Sârbă: Hristos Vaskrese! – Vaistinu Vaskrese!
Slavonă: Christos Voskrese! – Voistinu Voskrese!
Slovacă: Kristus vstal zmr’tvych! – Skutoc ne vstal!
Spaniolă: Cristo ha resucitado! – Verdaderamente ha resucitado!
Suedeză: Kristus är upstånden! – Ja, Han är sannerligen uppstånden!
Siriacă: Meshiha qam! – Bashrira qam!
Ucraneană: Kristos Voskres! – Voistinu voskres!
Galeză: Atgyfododd Crist! – Atgyfododd in wir!

miercuri, 24 aprilie 2019

Deniile din Săptămâna Patimilor (română și greacă, VIDEO)


Deniile se săvârșesc începând cu seara Floriilor, până în Vinerea Mare, când se cântă Prohodul Domnului. Cuvântul "denie" vine de la slavonescul "vdenie" si înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă. S-a păstrat denumirea de Denie pentru Utreniile din Săptămâna Patimilor, pentru ca ele se săvârșesc seara, potrivit troparului: "Iată, Mirele vine în miezul nopții...".

Chiar dacă Denia este o Priveghere, ea diferă de ceea ce Tipicul indică prin Priveghere. Denia este doar Utrenia simplă a zilelor de rând, în vreme ce Privegherea presupunea Utrenia unită cu Vecernia si Litia. Dar si ca Utrenie simplă, Denia nu se aseamănă cu Utrenia din zilele de rand, pentru că ea cuprinde cântări si rugăciuni specifice doar perioadei Sfintelor Paști (troparul "Iată, Mirele vine...", luminanda "Cămara Ta, Mântuitorule", troparul "Când slăviții ucenici...").

După tipicul bisericesc, denia nu începe seara, ci la ceasul al șaptelea din noapte, adică la miezul nopții (acest lucru este menționat în Triod la Utrenia din Sfânta și Marea zi Joi și la Utrenia Prohodului Domnului). O mărturie pentru acest moment al zilei este troparul „Iată Mirele vine la miezul nopții, supranumit și troparul Miezonopticii. Apoi, la sfârșitul deniei găsim rugăciunea „Învrednicește-ne Doamne în ziua aceasta”, tocmai pentru că se apropie răsăritul soarelui. Astăzi, deniile încep seara, ca pogorământ pentru neputința privegherii, și aceasta ca excepție, nu ca regulă.

Denia, ca slujbă de dimineață săvârșită seara, are ca scop transformarea întunericului serii în lumină liturgică, ca simbol al trecerii sufletului, prin rugăciune, pocăință și postire, de la întunericul păcatului la lumina viețuirii sfinte potrivit Evangheliei lui Hristos. Deniile sunt (…) o formă de priveghere prelungită a zilei, ca umplere a serii cu lumina duhovnicească a rugăciunii și a cântării. Cu alte cuvinte, denia face ca seara să fie ziuă și lumină de priveghere. […] Ele conțin multă lumină și multă hrană duhovnicească pentru urcușul interior al sufletului spre marea și sfânta sărbătoare a Învierii Domnului.[...]

marți, 23 aprilie 2019

Săptămâna Patimilor


În Săptămâna Pătimirilor fiecare zi are un înțeles și un mesaj foarte clar și adânc.

Primele trei zile se numesc mari și sfinte pentru că reamintesc sensul eshatologic al Paștelui. A patra zi, joi, marchează cea din urmă Cină a Domnului cu ucenicii Săi și trădarea lui Iuda. A cincea zi, vineri, numită și "Paștile Crucii”, este cu adevărat începutul Paștelui (Trecere), iar sâmbătă este ziua în care tristețea este transformată în bucurie prin omorârea morții.

marți, 16 aprilie 2019

"Parisu-și urlă vasta nehodină". Catedrala Notre Dame cuprinsă de flăcari (video, foto) va trebui să fie supusă lucrărilor de masonerie


Catedrala Notre Dame din Paris a fost cuprinsă de flăcări în ziua de 15 aprilie 2019, în Lunea Mare, după calendarul ținut de catolici și puțin înainte ca  Emmanuel Macron să țină un discurs în fața publicului larg cu privirile la protestele "Gilets Jaunes" - Vestele Galbene-, care au ieșit în stradă în fiecare week-end, timp de 22 de săptămâni. Așadar, această situație a făcut ca Președintele francez să se deplaseze la fața locului și să amâne alocuțiunea sa.

Prima alertă a fost dată în jurul orei 18.20, iar a doua, la 18.43, a permis constatarea incendiului. Peste 400 de pompierii s-au deplasat la fața locului și s-au luptat cu flăcările ore întregi până spre dimineață. Acoperișul, vechi de 8 secole, a ars în întregime iar turla-săgeată de 93 de metri s-a prăbușit. Coroana de spini a Mântuitorului precum și alte odoare creștine, care se aflau în catedrală, au fost salvate din incendiu.

Reconstruirea va dura ani de zile și va angaja nu numai fonduri pe care statul francez trebuie să le pună la dispoziție ci și donații din lumea întreagă.

UPDATE: Catedrala Notre Dame va fi văzută, de acum, nu un simbol al creștinătății ci un simbol al reconstrucției. Acest lucru se poate înțelege din discursul Președintelui Macron, care a fost ținut a doua zi, pe 16 aprilie, când a spus francezilor: "suntem acest popor de constructori. Avem atâta de construit [...] Cred, în mod profund, că ne revine să schimbăm această catastrofă în ocazia de a deveni toți împreună, gândindu-ne în mod profund la ce am fost și la ce vom fi, să devenim mai buni decât am fost, găsind firul proiectului nostru național, cel care ne-a făcut, cel care ne unește, un proiect uman, pasional francez"...

Așadar va trebui să se facă lucrări de masonerie pentru reconstruirea Catedralei Notre Dame, la care va contribui lumea întreagă...

duminică, 14 aprilie 2019

Μοnahul Moise Aghioritul despre eriminia cuvântului "monah" - "cel care și-a dăruit întreaga inimă lui Dumnezeu"


Anumiți cercetători spun că cuvântul monah conține sensul din Vechiul Testament de: "cel neîmpărțit, cel cu inima întreagă, care este ațintită permanent către Dumnezeu".

Credinciosul poate răspunde cunoașterii profunde a unicității singurului Dumnezeu doar prin punerea în lucrare a tuturor puterilor lui, a posibilităților și chemării la deplinătatea iubirii lui.

Orientarea continuă și permanentă a ființei umane către Dumnezeu este caracterizată drept simplitate. Viețuirea ascetică și înfrânarea dăruiesc unitate lăuntrică și caracterizează prietenii adevărați ai lui Dumnezeu, ca fiind oameni simpli, nu simpliști.

În alt sens, monah este cel care are atenția totală la Dumnezeu: „sunt unul, unic, singuratic, dăruit întreg lui Dumnezeu.

În aramaică, siriacă și coptă, monah este cel ales, unul, ascet, luptător”.

Sfântul Dionisie Areopagitul numește monahi pe cei care au o viață deplină și unitară în sfintele slujbe, uniți fiind într-o dumnezeiască monadă și iubitoare de Dumnezeu desăvârșire.

Monahul își îndreaptă permanent viață spre Dumnezeu. Chemarea monahului este să se unească cu Dumnezeu, să se îndumnezeiască.

Avva Alona spune:
dacă omul nu spune în inima lui că numai el și Dumnezeu există în această lume, nu va afla odihnă". 
Este vorba despre o sfântă singurătate, și nu o înstrăinare bolnăvicioasă.

Nicidecum nu există elementele neprieteniei și neiubirii de oameni, ci conține cunoașterea de sine și iubirea de Dumnezeu. Monahul se roagă pentru toți frații și este cu neputință să nu îi iubească pe toți oamenii.

Așadar, cu toate că monahul adevărat este singur, el nu suferă de singurătate. În timp ce omul contemporan, al marilor orașe cosmopolite, care se întâlnește zilnic cu o mulțime de oameni, suferă groaznic de o singurătate cumplită.

Un alt sens din lumea antică greacă pentru cuvântul monah este acela de independent, liber, cel retras, cel singuratic. Mai târziu a căpătat sensul de cel necăsătorit, dar și al celui cu o singură haină: „monahiton”.

Personal, îmi place erminia cuvântului monah ca fiind cel care și-a dăruit întreaga inimă lui Dumnezeu, având unitate lăuntrică și deplină dăruire lui Dumnezeu, fără a fi împărțit.

În altă interpretare, siriacă, monahul este cel care alege de bunăvoie să nu se căsătorească, având un mod de viață diferit și o relație specială cu Unul Născut și Cuvântul lui Dumnezeu.

În textele ebraice monah înseamnă și unic, cel pe care l-a ales Dumnezeu, cel dăruit în întregime împlinirii voii dumnezeiești, cu care de multe ori logica omenească intră în contradicție.

Dumnezeu este Unul și omul lui Dumnezeu este unul, unul există pentru celălalt, unul se exprimă în funcție de celălalt. Este vorba de o imagine minunată, măreață și impresionantă.

În cele din urmă, „monah” înseamnă „singur”? Singur, dar nu autonom și despărțit de frații săi. Viața monahală lăuntrică trebuie să relaționeze cu însingurarea lăuntrică.

Sfântul Macarie Egipteanul spune că :
monah este cel singur, care nu are însoțire cu femeie, cel ce a lăsat toate ale lumii, adică și lucrurile lumești, dar și grija lumească. Monah este cel care Îl cheamă pe Dumnezeu neîncetat, luptându-se să aibă un singur gând, permanent întors spre Dumnezeu, neprimind gândurile răutății...
Sursa: Traducere de către Monahia Agatha, Mânăstirea Dragomirna, după Diakonima,  Τι σημαίνει μοναχός;

sâmbătă, 13 aprilie 2019

Protos Hrisostom de la Putna: "În Maica Domnului se împletesc cel mai bine înțelegerile pocăinței". Denia Acatistului Bunei Vestiri la Mănăstirea Putna (video)


 Predica Părintelui Hrisostom Ciuciu la Denia Acatistului Bunei Vestiri


Frați și iubiți credincioși,

In săptămâna a cincea din Sfântul și Marele Post avem două Denii deosebite: Denia de pocăință a Sfântului Andrei Criteanul și Denia, la care tocmai am luat parte, a Acatistului Maicii Domnului.

Maica Domnului este punctul de întâlnire dintre iubirea lui Dumnezeu față de oameni și iubirea oamenilor față de Dumnezeu. În Maica Domnului se împletesc cel mai bine înțelegerile pocăinței - pentru că pocăința are două aspecte: aspectul ascetic, acela în care noi ne nevoim pentru a câștigă iertarea lui Dumnezeu, ne cerem iertare pentru toate relele pe care le-am făcut și, mai ales, ne pocăim pentru depărtarea de Dumnezeu; depărtare care se adâncește, din păcate, din ce în ce mai tare.  Însă, în pocăință mai este un alt aspect, acela de bucurie. Pocăința cu adevărat dumnezeiască este cea care mângăie în mod neștiut, în mod ascuns, inimile celor care se pocăiesc.

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că Hristos ne-a adus pocăința dar nu numai că ne-a adus-o, ci o și face pentru noi! Hristos se pocăiește în noi, Hristos este cel care ne mișcă inimile către pocăință, pentru că pocăința este, cum spunea tot Sf. Ioan Gură de Aur, întoarcerea în inima lui Dumnezeu. Numai față către față putem să ne pocăim. Pocăința, cum spunea Arhim. Sofronie, este invitația la dialog din partea lui Dumnezeu. Si, oare cine este cel care exemplifică în mod desăvârșit aceasta întâlnire a omului cu Dumnezeu, decât Maica Domnului? 

Așa încât, în această Săptămână, a cincea, Denia Acatistului s-a pus către sfârșitul ei pentru că Maica Domnului este cea care vine să ne mângăie inimile, Maica Domnului este cea care ne întărește inimile în încrederea că Dumnezeu este Cel care duce greul pocăinței noastre, Dumnezeu este Acela care ne poartă pașii către Casa Tatălui.

Această întoarcere către inima lui Dumnezeu nu este un efort numai din partea oamenilor sau doar din partea lui Dumnezeu, este o aducere aminte a dragostei celei dintâi, este dorul acela care se naște în cele două persoane care se iubesc. Pentru că atunci când îți este dor de cineva îți este dor pentru că acea persoană îți mișcă inima de la distanță și ți-o mișcă spre a te apropia de ea. Dumnezeu este cel care mișcă inimile noastre și le înfierbântă cu dragostea față de El, iar noi, răspunzând la această chemare, facem bucurie lui Dumnezeu. Nu te poți întoarce în inima lui Dumnezeu decât dacă îți dorești să fi acolo. Nu poți să-ți dorești să fi în inima lui Dumnezeu dacă Dumnezeu nu te-a mișcat spre aceasta.

Grupul psaltic Tronos în concert la Parlamentul European



Grupul Psaltic Tronos al Patriarhiei Române a concertat joi seară la Parlamentul European în cadrul evenimentului ExpoRomânia Bruxelles.

Grupul Tronos a interpretat la Parlamentul European muzică bisericească, dar și cântece patriotice românești.

Evenimentul ExpoRomânia Bruxelles, organizat în contextul președinției României la Consiliul Europei, se desfăşoară pe parcursul a trei zile, 10 – 12 aprilie 2019.

ExpoRomânia Bruxelles cuprinde o serie de manifestări culturale: expoziție de pictură a marelui Horia Bernea, expoziție de costume populare, de produse artizanale, de carte, lansare de carte, conferințe, momente muzicale etc. 

vineri, 5 aprilie 2019

Părintele Jean Boboc a pășit la mai deplină viață... Veșnică să-i fie pomenirea!



Părintele Jean Boboc, decanul Centrului Ortodox de Studii și Cercetări „Dumitru Stăniloae” (CDS) din Paris, a trecut la cele veșnice joi, 4 aprilie 2019.
La capătul unei lupte lungi, pe care a dus-o însă cu mult curaj și cu nădejde în Dumnezeu, Părintele Jean Boboc, Decanul C.D.S. Paris, a trecut, astă seară, la cele veșnice. Domnul să-i odihnească sufletul în ceata prietenilor Săi, mângâind totodată pe cei dragi din familie, parohie și colaboratori”,

joi, 4 aprilie 2019

Un pachețel de la Gheron Iosif. Părintele Iosif Vatopedinul: "am avut încredințarea lăuntrică că acesta este Harul Sfântului Duh și aceasta este Împărăția Cerurilor"

În mijloc: jos: Gheron Iosif, sus: Părintele Iosif Vatopedinul;
Primul din dreapta: P. Efrem Filotheitul

Era în luna august a anului 1949. Seceratul se terminase și părintele Iosif [Vatopedinul] se întorsese la Sfânta Ana Mica pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului. In sfârșit, putea acum să se desfăteze din nou de rânduială după care tânjea inima sa.

Într-o zi, pe 19 august, la amiază, după trapeză, s-a pregătit să meargă la chilia sa, potrivit tipicului. Starețul [Gheron Iosif] însă l-a oprit, i-a strâns mâna și i-a spus zâmbind:

- Diseară o să-ți trimit un pachețel. Ia aminte să nu-l pierzi!  

Părintele Iosif n-a înțeles la ce se referă. De altfel, cine ar fi înțeles o astfel de ghicitoare, știind că Starețul nu pierdea nici un prilej de a te smeri? "Cine știe ce surpriză de noapte îmi mai pregătește!, se gândea el. Vreo ocară... sau ceva asemenea". Astfel, nu a dat prea multă importanță vorbelor Starețului, iar atunci când s-a trezit pentru a-și începe privegherea, uitase cu desăvârșire de ceea ce-i spusese.
"Nu-mi amintesc, povestește el, cum am început privegherea, dar știu bine că nu am apucat bine să rostesc de câteva ori Numele lui Hristos și inima mi s-a umplut de dragoste pentru Dumnezeu. Si aceasta dragoste s-a mărit atât de mult, încât nu am mai putut continua rugăciunea, ci mă minunam de revărsarea ei. Voiam să-i îmbrățișez și să-i sărut pe toți oamenii și întreaga zidire. In același timp cugetam atât de smerit încât simțeam că sunt mai prejos decât toată zidirea. Însă plinătatea și flacăra dragostei mele erau îndreptate către Hristos, pe Care Îl simțeam că este prezent, dar nu puteam să-L vad și să cad la preacuratele Sale picioare și să-L întreb cum de învăpăiază atât de mult inimile și totuși rămâne ascuns și necunoscut?

Atunci am avut încredințarea lăuntrică că acesta este Harul Sfântului Duh și aceasta este Împărăția Cerurilor, despre care Domnul nostru spune că se află înlăuntrul nostru. "Să rămân așa, Doamne, îmi spuneam în sinea mea, și nu-mi mai trebuie nimic altceva". Aceasta a durat ceva timp, după care, încet-încet, am revenit la starea mea de mai înainte. Așteptăm cu nerăbdare să merg la Stareț ca să-l întreb ce fusese ceea ce trăisem și cum de se petrecuse.

Cred că era 20 august, într-o noapte cu lună plină, atunci când am alergat și l-am găsit în afara chiliei sale, plimbându-se prin micuța curte a chiliei sale. De îndată ce m-a văzut, a început să zâmbească și, înainte de a-i pune eu metanie, mi-a spus:

- Ai văzut ce dulce este Hristos? Ai înțeles din practică ce este ceea ce întrebai cu stăruință? Acum, silește-te să dobândești acest Har și să nu ți-l fure nepăsarea.
Auzind acestea, am căzut îndată la picioarele lui și cu lacrimi i-am spus:

- Am văzut, Gheronda, am văzut eu, cel nevrednic de toată zidirea, și Harul și dragostea lui Hristos și am înțeles acum îndrăzneala Părinților și puterea rugăciunilor. 

Când i-am povestit exact ce mi s-a întâmplat și i-am cerut amănunte despre felul în care se întâmplă aceasta, el a evitat din smerenie sa-mi răspundă.

- Dumnezeu, mi-a spus el, S-a milostivit de tine și te-a miluit, arătându-ți de mai înainte Harul Său, pentru a nu te îndoi de cele ce spun Părinții și pentru a nu te împuțina cu sufletul.

Abia atunci am înțeles sensul obiceiului de a cere cu deplină credință altora să se roage pentru noi: "Roagă-te, părinte, și pentru mine!", "Fă și pentru mine o rugăciune!", "Pomenește-mă, părinte, în rugăciunea ta!".

Din cele de mai sus ne dăm seama că altceva este să spunem: "Pentru rugăciunile sfântului meu stareț" și să înfruntăm greutățile și ispitele vieții cu rugăciunile lui, și altceva să ne trimită Har, binecuvântare și stări duhovnicești înalte însuși Starețul nostru, "ca unul ce are stăpânire", oricât și oricând dorește el aceasta, cu înștiințare în rugăciune. Așa ceva este propriu numai Stareților harismatici și purtători de Dumnezeu.

Din 1953, când a încetat instabilitatea politică și sărăcia, părintele Iosif [Vatopedinul] a putut să rămână definitiv împreună cu Starețul Iosif, așa cum tânjea inima lui. 

La început a stat în chilia pe care o făcuseră pentru părintele Efrem de la Katunakia, care venea la noi să liturghisească. De aceea, de două ori pe săptămână și uneori chiar și mai des nu avea unde să doarmă. Dar această problemă s-a rezolvat atunci când Starețul i-a lăsat chilia sa, după ce mai întâi și-a zidit o colibă mică la o distanță de vreo 200 de metri mai departe. Numai Dumnezeu știe ce stări de Har va fi gustat ascultătorul părinte Iosif în acea chilie de trei ori binecuvântată, adăpată cu lacrimile și cu sudorile Starețului Iosif.

Sursa: Arhim. Efrem Filoteitul, Starețul Meu Iosif Isihastul, Ed. Evanghelismos 2010



luni, 1 aprilie 2019

Sorin Focuță împrietenit cu boala oaselor de sticlă, slăvindu-L pe Dumnezeu și binecuvântându-și prietenii, a plecat în Lumina cea neînserată, lăsându-ne un exemplu de credință ce dă sens vieții tuturor


Sorin Focuță:
“Cum să urăsc boala asta? Este ca și cum aș urî un prieten. Un prieten are și bune și rele, dar este acolo cu tine, mereu. Eu și boala asta, ne știm dintotdeauna. Am învățat să trăim împreună și sunt convins că datorită ei sunt un om mai bun. Deci nu am cum să o urăsc.”

"Dumnezeu ne bucură prin celălalt pentru a trăi o dragoste ca în Rai. Că de ne-am bucura de noi înşine, egoist, n-ar mai fi dragoste plăcută lui Dumnezeu”.
"Dragii mei, după ce am dat slavă Domnului pentru o nouă zi în care am văzut lumina soarelui, cred că se cuvine să va zic și vouă bună dimineața!, să vă salut cu drag, să vă spun că vă iubesc și, Doamne, ajută, să aveți o zi bună, cât mai bună, binecuvântată cu tot ce-i mai bun și mai frumos. Doamne, ajută!"

sâmbătă, 30 martie 2019

"Când iubim pe cineva îi devenim casă"


Nu mă uita: Nu uita!


Avem cu toții un „acasă” mai departe sau mai aproape. Dar sunt foarte mulți oameni fără casă, în sens spiritual, și foarte mulți oameni care, pentru că n-au casă, n-au un loc unde să se odihnească, pentru că nu există niciun suflet care să-i cuprindă în interiorul lui.


De multe ori uităm de adevărata noastră casă și uităm să fim noi înșine casă pentru cei din jurul nostru. Emigrăm în înstrăinare, această înstrăinare departe de propriul suflet, în exilul simțurilor, în exterioritatea noastră, într-un exil departe de casa părintească, care este Biserica, și departe de noi, departe de Părintele iubitor.

Dumnezeu ne vrea pe toți dumnezei. Vrea ca toți să fim dumnezeu pentru celălalt, vrea ca prin fiecare dintre noi să lucreze în viața celuilalt. Iadul este al celor care n-au făcut nimic pentru aproapele lor. A nu putea să dai, a nu putea să te dăruiești, a nu putea să te deschizi, a nu putea să oferi loc de popas în sufletul tău, loc de odihnă în sufletul tău, în casa ta, deoarece casa ta este plină de tine și nu mai este loc și pentru altul, acesta este deja iadul. A dărui, a te dărui este începutul raiului pe care îl trăiești încă din viața aceasta.

Iubirea ne face casă a celuilalt. Când iubim pe cineva îi devenim casă. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii. Oamenii cu adevărat fericiți nu știu că sunt fericiți, fiindcă își măsoară fericirea în fericirea celorlalți. Ei uită de sine, sunt ieșiți din sine și trăiesc prin ceilalți.

Povestea florii de nu-mă-uita ne învață uitarea de sine, uitarea cea bună:
S-ar fi întâmplat demult, în primele zile ale lumii. De-abia fusese făcut raiul, și florile minunate, bineînmiresmate, înfloriseră pentru prima oară. Însuși Domnul mergea prin rai și dădea nume florilor. Însă o floare mică, albastră, năzuind cu inimioara sa de aur către Dumnezeu, nu s-a gândit la nimic altceva, ci doar la El, și-a uitat numele și s-a tulburat. De rușine i s-au înroșit vârfurile petalelor, dar Domnul a privit spre ea mângâietor și a grăit: Pentru că ai uitat de tine însăți pentru Mine, Eu nu te voi uita. De acum înainte numele tău să fie NU-MĂ-UITA, iar oamenii, privind la tine, să învețe și ei să uite de ei înșiși pentru Mine”.

Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relație, o treime, iar noi suntem făcuți după asemănarea Lui. Orice suflet are această memorie a casei părintești, are această memorie și această simțire a demnității de fiu al lui Dumnezeu. Raiul nu e doar un loc. Raiul e relația cu Dumnezeu, care se trăiește încă de aici, de pe pământ. Dumnezeu S-a făcut om ca să ne învețe că Îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Și mereu ne oferă prilejuri de a ne aduce aminte de cine suntem și de a ne întoarce în casa părintească.[...]


vineri, 29 martie 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "În timp ce patimile leagă mintea de lucrurile materiale, iubirea lui Dumnezeu dezleagă mintea de această legătură". "Omul care nu a fost lovit în viața sa duhovnicească este un imatur, un om neformat"

Patimile care stăpânesc mintea o leagă de lucrurile materiale și, după ce au despărțit-o de Dumnezeu, o fac să se îndeletnicească cu ele.
În acest cap, Sfântul Maxim [Mărturisitorul] continuă ideea, spunând că trebuie să-ți descoperi patimile, pentru că, altfel, îți vor lega mintea de lucrurile materiale. De exemplu, cândva ai căzut la examene, și îți aduci aminte de asta în tot felul de momente, și te întristezi. Trebuie să înțelegi că înlăuntrul tău există o patimă. Dacă n-o găsești, n-o să ți se șteargă amintirea eșecului, și după cincizeci de ani, dacă ți se va mai întâmpla ceva, dacă te va mai întrista sau răni cineva, îți vei aminti că ai căzut cândva la examene. Te vei gândi: "Dacă aș fi reușit atunci, nu m-aș întrista acum". Din această stare se va naște înlăuntrul tău un întreg șir de gânduri care te vor depărta de Dumnezeu.

Ca să te izbăvești de toate acestea, trebuie ca patima să fie ștearsă, fiindcă patima este materia care nu lasă mintea liberă, o ține legată. Fii însă atent: patimile nu leagă mintea de ele însele, pentru că mintea este înrudită cu Dumnezeu, în timp ce ele sunt o răutate pătrunsă în sufletul tău, o inclinație vinovată, iar dacă mintea ta se îndreaptă către patimă, încet-încet îți dai seama de ea și o vei război.

joi, 28 martie 2019

Papa Francisc "en marche!" în România, "se poate opri oricând să atingă, să ia în brațe și să mângăie" oamenii care au primit pentru asta un cod de bare, cu două luni înainte de vizita sa




 Antena 3: Măsuri extraordinare de securitate în țară pentru vizita Papei


Informații legate de vizita Papei în România de la sfârșitul lunii mai. Vor fi măsuri extraordinare de securitate în toate cele patru zile în care Papa se va afla la București. 

E unul dintre cele mai importante momente pentru România și din punct de vedere organizatoric și, în plus, e o vizită care presupune multe puncte și momente complicate, mai ales că Papa Francisc e cunoscut ca fiind un iubitor de oameni. 

Pentru astfel de momente, cele cu oameni, de la Iași, de la Blaj, de la București, înscrierile se fac online, cu două luni înainte de vizită
Preot, reprezentant al Bisericii Catolice:
"Papamobilul va fi folosti tocmai in acele momente in care se apropie de oameni, ca sa existe acest contact cu oamenii, ca Papa sa nu fie tinut departe de oameni. Dar, in acelasi timp, sa existe toate masurile de siguranta. Dar, tinand cont de predilectia Papei pentru oameni, pentru copii, pentru oameni bolnavi, oricand poate opri papamobilul sa-i intalneasca, sa-i binecuvinteze, sa ii ia in brate, sa atinga, sa mangiaie.

Foarte, foarte multi romani vor dori sa simta, sa traiasca, sa aibe perceptia emotiei acestui moment. Este un mare dar!"   
Cei care vor dori sa participe la momentele publice se vor putea inscrie online. Pentru Sumleu Ciuc, site-ul este pontifex.ro iar oamenii se pot inregistra pana la sfarsitul acestei luni. Ulterior vor primi un cod de bare care le va permite accesul in zona protejata. Vor fi instalate si ecrane pentru cei care vor dori sa priveasca slujbele cat mai de aproape, dar care nu s-au inscris. 

Mottoul vizitei Papei in Romania este "sa mergem impreuna!".