"Dragostea" - Cuvânt al Gherondei Efrem de Arizona
Dragostea este cea mai frumoasă floare din grădina virtuților care
alcătuiesc discernământul.
Este cea mai intensă culoare din curcubeul cerului evanghelic.
Cel mai de preț mărgăritar din cununa credinței.
Este cheia care descuie toate ușile comportamentului uman.
Doctoria care tămăduiește toate bolile sufletului și ale trupului.
Oglinda cu miile de reflexii ale lui Dumnezeu. Zâmbetul bucuros al primăverii. Cea mai melodioasă notă a vieții. Imnul evanghelic și îngeresc al raiului.
Preotul binecuvântează: Binecuvântat este Dumnezeul nostru...
Iar dacă nu este preot se zice: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri...
Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care
pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul bunătăților și
dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește
pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.
Două milioane de români se cinstesc, se gratulează, Facebook-ul geme de urări
şi de flori, prieteni care n-ar veni nici la mormântarea ta, admonestaţi de
computer îţi urează te miri ce, câte în lună şi în stele. În lume sute de
milioane de oameni sunt Juan, John, Jean, Ivan, Johann, Iuan etc.
De fapt singurul care trebuie cinstit cu adevărat este Omul Izvor care a
simţit dumnezeieşte prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu făcut Om. Ioan este
numele lui.
E atât de curat şi de preasfânt, că fiind o mână de bebeluş în pântecele
mamei lui, Elisabeta, fără să-l fi învăţat cineva, a săltat de bucurie în
pântece la întâlnirea cu Dumnezeu din pântecele Fecioarei doririlor.
Minunea este mai presus de fire.
Fără să fi văzut vreo geană de lumină, puiul de om nenăscut priveşte în
har pe Dumnezeul veacurilor cum încape în uterul feciorelnic al Mariei, mai desfătat decât tronul
heruvimilor.Fără să fi rostit vreun cuvânt, îi face Liturghie Cuvântului din dansul
său mai presus de săltările serafimilor. Fără să fi auzit cântecul de leagăn al mamei sale, îl îngână în pântece
pe Cel slăvit în cântare de arhanghelii cerurilor. Acolo, înconjurat de apă şi de întuneric, Ioan clădeşte o lumină mai mare
decât cerurile.
Acolo în lichid amniotic, Ioan se pregăteşte să boteze cu apă pe Dumnezeul
apelor celor de sub cer.Omul apei şi al focului, străfulgerarea de mânie a Dumnezeului părăsit,
prigonit, izgonit din inima fiinţelor pe care le iubeşte infinit.
Ioan prooroceşte incandescenţa teribilă, focul cel netrupesc al judecăţii
lui Dumnezeu, arderea de tot a celor învăpăiaţi de ură până la moartea cea veşnică:
„Iată securea stă la rădăcina pomului şi tot pomul care nu dă roadă se
taie şi se aruncă în foc”. În aceste cuvinte, Ioan rezumă dumnezeieşte în har judecata universală,
alegerea valorilor, sfâşierea catapetesmei firilor şi tăierea în două a
lumii la trâmbiţa cea de apoi.
Furia lui cea preacurată, izvorâtă din rugăciune şi asceză necontenite,
este semnul că răbdarea cea preacurată a lui Dumnezeu are un sfârşit.
Îi face „pui de vipere” pe farisei, îl mustră cumplit pe Irod
preadesfrânatul, o desfiinţează în cuvânt pe Irodiada, sfărâmă convenţiile
sterile ale societăţii, destramă ţesătura de patimi fardate a sistemului
politic.Ioan este sfârşitul iluziilor avortive, rana de moarte a iubirii false,
tăvălugul peste pojghiţa de umanitate a foştilor robi ai lui Dumnezeu,
acum robi ai satanei. Focul cuvântului lui arde cumplit toată pleava cea uscată a acestei lumi,
toţi spinii slavei deşarte, toate convenţiile de mărire, toate funcţiile
şi rangurile aducătoare de moarte.
În sânul pustiei, în adierea de taină a rugăciunii, pregătindu-se să pună
mâna sa de ţărână pe creştetul lui Dumnezeu, Ioan a crezut că Hristosul veacurilor va veni să distrugă răutatea cu foc
şi violenţă, să eradicheze putreziciunea acestei lumi cu sabia, să sfărâme
orânduirile şi să proclame era mesianică a focului.Pe măsură ce Mântuitorul Hristos propovăduia Evanghelia vieţii, Ioan era
tot mai nedumerit.
După câţiva ani de când arătase cu degetul către Hristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” şi toţi ucenicii săi plecaseră la Iisus, Ioan trimite câţiva ucenici
întrebându-L: „Tu eşti Cel ce va să fie, sau să aşteptăm pe altul?”.
Spera la o revoluţie care să însângereze temeliile putrede ale acestei
lumi, la un război al valorilor împotriva nimicului stăpânitor, la un foc
curăţitor care să ardă miasmele acestui pământ.
În loc de asta, pace, blândeţe, mii de vindecări, cuvinte.Mesia cina cu vameşii, mângâia leproşii, lumina orbii, săruta lacrimile
celor săraci, scotea morţii din morminte, mustra cu blândeţe pe
desfrânate.Toate părerile lui Ioan rămăseseră fără rodire.
Şi atunci Hristos îi răspunde: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se
curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte! Şi
fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine” (Luca 7,22).
Adevăratul foc al judecăţii porneşte din interiorul firii. El este focul
vindecării şi al iubirii fără de hotar al Dumnezeului răstignit.
În aceste cuvinte dumnezeieşti stă ascunsă toată proorocia morţii lui Ioan
pentru Mielul lui Dumnezeu.
Ioan va vedea cu preţul sângelui şi al vieţii lui că violenţa nu aparţine
lui Dumnezeu, că uciderea – chiar a răului – nu vine de la Făcătorul vieţii,
că moartea este un accident nefericit al fiinţelor create şi că Ziditorul
făpturii aduce întotdeauna viaţa.
Ioan va muri de mâna irozilor nemernici pentru a afla adierea de viaţă
adusă de Hristos.
Va merge în iad să vestească venirea lui Mesia, care va zdrobi puterea
iadului şi a morţii. Şi va fi smuls de mâna lui Dumnezeu din obezile morţii
pentru a străjui umanitatea lângă Tronul cel preacurat al lui Hristos.
Ioan împreună cu Maica Fecioară, sunt cele mai sfinte mlădiţe ale
umanităţii, plămădite din rugăciune şi curăţie, pentru a-şi dărui viaţa
lor lui Hristos, Viaţa cea veşnică.
Perioada liturgică pe care o străbatem acum se caracterizează prin așteptarea celui mai mare eveniment ce a avut loc sub soare, venirea pe pământ în Trup a lui Dumnezeu Mântuitorul.
Toate evenimentele mari din istoria sfântă a legăturii lui Dumnezeu cu omul au fost precedate de o perioadă de sfântă isihie pe care robii lui Dumnezeu au petrecut-o în prezența Lui. La începutul zidirii, Duhul Sfânt Se purta în tăcere deasupra prăpastiei neființei și dintr-o dată a adus la viață întreaga făptură.Iacov s-a luptat toată noaptea în rugăciune ca să dobândească binecuvântarea lui Dumnezeu înainte de a-l întâlni pe nemilosul său frate Isav. Moise și israeliții au păstrat tăcerea vreme de patruzeci de zile în pustie și abia apoi a pătruns Prorocul în norul slavei lui Dumnezeu. Iosua, fiul lui Navi, a stăruit în isihie împreună cu tot poporul timp de șapte zile în jurul zidurilor Ierihonului și în cea de-a șaptea zi trâmbița a sunat și zidurile s-au surpat de la sine. Prorocul Ilie a mers vreme de patruzeci de zile din Galileea la Muntele Horeb, stăpânit de un singur gând, anume de dorința de a pătrunde în prezența lui Dumnezeu, și rugăciunea lui a făcut să se pogoare din cer vijelie, cutremur, foc și, în cele din urmă, adierea de vânt lin în care era Dumnezeu. Iov a păstrat tăcerea în prezența prietenilor săi vreme de șapte zile, cercetând judecățile lui Dumnezeu, și când și-a deschis gura, cuvântul său a răsunat precum tunetul.
În Noul Testament, Sfânta Fecioară a primit bunavestire a Arhanghelului după mulți ani de viețuire isihastă în Sfânta Sfintelor. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu S-a născut din tăcerea Tatălui. Hristos împreună cu ucenicii Săi au rămas în isihie timp de o săptămână, înainte să înceapă urcușul „în tăcere plină de rugăciune” pe muntele cel sfânt al Taborului, unde Domnul Și-a arătat slava Sa. Învierea lui Hristos a avut loc după ce timp de trei zile a tăcut „tot trupul omenesc”. Duhul Sfânt S-a pogorât în lume atunci când ucenicii erau adunați împreună în tăcere și se rugau într-un cuget.
Vedem așadar că duhul acestei minunate și uimitoare liniștiri are o mare însemnătate în săvârșirea oricărei lucrări dumnezeiești, iar Biserica, în esența ei, este marcată de isihie.
Ce este, însă, isihia?În limbajul obișnuit, oamenii înțeleg prin termenul isihie odihnă, repaus, însă în limbajul ascetic el are o semnificație aparte. Isihia nu este o despuiere pasivă a minții după modelul nevoinței ascetice orientale, ci este ardoarea duhului care pricinuiește schimbări în inima omului.Ea zămislește înțelesuri și simțăminte care îl înalță pe om la o tot mai mare și desăvârșită plinătate a iubirii dumnezeiești și îl preaumplu de „pacea lui Hristos, care covârșește toată mintea”[1]. Această pace este singura care, ca o adiere lină, poate fi împărtășită și celor din jur. Isihia este încordarea extremă, dar totodată plină de pace a iubirii.
MINUNEA DE LA DERVENT / După treizeci de ani, părintele Elefterie,
ctitorul mînăstirii, a fost găsit cu veşmintele intacte, deşi a fost
îngropat direct în pămînt | GALERIE FOTO
Istoricul Marius Oprea:
Dumincă (15 nov. 2020 n.n) am fost chemat, de către părintele stareţ Andrei
de la Mănăstirea Dervent, la solicitarea şi cu binecuvîntarea IPS
Arhiepiscopul Teodosie, să ajut la deshumarea rămăşiţelor pămînteşti ale
părintelui stareţ Elefterie.
După treizeci de ani, părintele Elefterie, ctitorul mînăstirii, a fost
găsit cu veşmintele intacte, deşi a fost îngropat direct în pămînt.
Cel care este ctitorul acestui sfînt lăcaş va fi depus, după spălarea şi
cinstirea osemintelor sale, într-o criptă din noua biserică a mînăstirii. Se
afla îngropat undeva în spatele bisericii vechi de la Dervent,
iar această acţiune de mutare a mormîntului său s-a făcut în prezenţa şi la
dorinţa strănepoţilor (după fraţi) ai părintelui Elefterie.
După prima zi, în care a fost îndepărtat manual, cu mare dificultate, zidul de
piatră care împrejmuia mormîntul, ieri
am săpat cu ajutorul direct al părintelui stareţ Andrei pe locul acestuia,
unde, la spusele urmaşilor săi, părintele Elefterie fusese aşezat într-o nişă,
săpată direct în pămînt, în malul unei gropi.
Ieri la prînz, nu mică mi-a fost mirarea să găsesc, curăţind cu atenţie
groapa, nu craniul părintelui, mort în 12 mai 1990, ci camilafca acestuia,
păstrată integral, deşi este din postav.
Mai jos, cu capul acoperit de aceasta şi de rasa călugărească, de
asemenea intactă, am dezvelit integral trupul părintelui, orientat
est-vest, puţin oblic faţă de axa bisericii
(aşa cum fusese aşezat în nişa săpată pe marginea gropii de mormînt).
Tulburător (şi acesta este cuvîntul potrivit, deşi e neobişnuit pentru
un arheolog) a fost pentru mine faptul de a descoperi, într-o săpătură
minuţios ştiinţifică, în cursul amiezii de ieri, nu oseminte, aşa cum
era de aşteptat, după mai bine de trei decenii de la înhumare, ci
veşmintele care acopereau rămăşiţele pămînteşti ale fostului stareţ
Elefterie. Nu purta încălţări, dar în picioare i s-au păstrat pînă şi
ciorapii de lînă.
Nu pot da o explicaţie ştiinţifică a faptului că n-au putrezit, deşi
părintele a fost aşezat direct în solul dobrogean (un lut nisipos,
amestecat cu particule de calcar). Toate straiele călugăreşti ale lui
par a fi fost îngropate abia cu scurtă vreme în urmă.
- Procesul de mărturisire este unul de însănătoșire.
- Comunismul și globalismul asta a făcut, un act de dezrădăcinare violentă.
Noi trebuie să ne înrădăcinam în brazdă, în cultură și în cer. Si dacă nu te
înrădăcinezi în cer, degeaba în celelalte două. Luați brazda ca un humus
sufletesc, luați cultura ca o cultură creștină.
- La perdeaua de fum a pandemiei se accelerează procesul de
dezrădăciare.
- Oamenilor le este frică de omul liber. Eu am spus unuia: sus e Dumnezeu și
jos e mama care mă așteaptă.
- Devine suspect un om care relatează o stare de fapt.
- Să ridicăm biserica întâlnirii fraților.
- Virusul acesta omoară oameni, dar virusul ideologic e mai puternic decât cel
biologic și omoară o lume, o mentalitate. Se merge în epoca transumană,
dincolo de omenesc.
- Întotdeauna istoria a scos o fiară bestială care să ne sperie. Si acum
avem o fiară în față, o fiară ideologică. I-a fost frică bietului român, dar
mai frică i-a fost de Învățător și a luat-o pâș-pâș..
- Mărturisirea dă rod în timp.
- Punctele cardinale ale culturii și ale poporului român au devenit teoria
gender, lesbianismul și toate celelalte, nu credința și dragostea de țară. Un
popor care nu mai are busolă e ca o corabie care intră în stânci.
- Nimeni nu mai are grijă de sufletul omului pe pământ.
- Se fabrică un nou român: "acum-iștii". Biserica nu ne rezolvă în "acum".
- Sufletul omului este o taină, iar mărturisirea începe de la taină.
- Mărturisirea e lângă noi, în orice proximitate.
- Prâzlea cel voinic și-a pus niște țepușe ca să nu adoarmă. Asta este actul
de trezvie pentru conștiință. Mărturisirea este cel mai sublim act al
conștiinței noastre. P. Cleopa: "Conștiința este pârâșul nostru la Dumnezeu".
- Ceea ce ni se cere nouă astăzi este să dăm Cezarului ce este a lui Dumnezeu.
- Libertatea să nu o căutați niciodată în spațiul politic, pentru că acolo ea
e relativă.
- Vedeți că suntem înconjurați de mutanți care sunt efectiv anafectivi.
- De acum încolo vom discuta pe enclave românești.
- Important e cum stam noi, să nu întrerupem lanțul de mărturisitori. Poziția
noastră astăzi este fundamental importantă.
- Știm să ne iubim vrăjmașii, dar nu pe vrăjmașii Sfântului Duh! Când se
ajunge la această graniță, este o sfântă intoleranță hristică. Noi să avem un
bici sufletesc, să dărâmăm tarabele de lor gândire. Ioan Ianolide prevestea
aceste imagini.
- Creștinul luptă și ia cunună. Nu zice: "am luptat și am biruit",
pentru că biruința i-a lăsat-o lui Dumnezeu.
- Diavolii au făcut summit sub pământ și după ce a fost
demonul omuciderii, cu Revoluția Franceză, Revoluția bolșevică,
comunismul, a venitu un altul inteligența falsă, care a zis că
el nu o să omoare, căci lucrul acesta este primitiv, așa că el o să convingă.
Era demonul rațiunii! Uitați câți sunt convinși să ne reeduce ca la Pitești. A
mai fost unul care s-a ridicat. Era demonul pasiunii. Acuma este un alt
demon, când ți se schimba inima și mintea.
- Lumea nu stă cu ochii țintă pe Iisus, stă pe America, iar America cade prin
implozie.
- La chinezi e invers, nu ești: nobil dacă vii dintr-o familie nobilă, ci tu,
dacă ești bun, îți înnobilezi tatăl. Noi facem la fel, dar o umilire inversă.
Uitați-vă cum Mircea Vulcănescu este reincriminat! Este făcut criminal de
război. De cine? De ai noștri!
- Biserica noastră Ortodoxă a fost înghesuită politic, să nu canonizeze.
- Românul n-a avut sifilisul războaielor religioase. Părintele Dumitru
Stăniloae spunea: credința ta îmi întărește mie credința mea.
- Dacă ne gândim la mișcarea "Rugul aprins" nu știu dacă erau într-o situație
mai rea decât suntem noi acuma. Dumnezeu suflă în rugul aprins, dar noi suntem
datori să-l ținem. El se va întâmpla. În momentele de criză Dumnezeu își
cheamă oamenii. Este imprevizibilă lucrarea lui Dumnezeu. Trebuie să fim
conștienți că procesul în care am intrat acum este un proces de prigoană. Mai
periculos decât ăsta care e pe față este unul de anestezie.
- Sfântul Isaac Sirul a zis ca în vremurile din urmă este unul care dublează
lucrarea lui Hristos și fură din garderoba hristică totul! Ne-a apucat grija
de om, brusc! Ați observat? Si nu s-a făcut nici un proces moral de
incriminare a comunismului.
- În spațiul occidental amintirea de tip istoric este un sistem de referință
care trebuie făcut, dar când e făcută pomenirea în Biserică, când se aprinde
lumânarea și se cântă veșnica pomenire, ești străbătut de cel care nu mai este
și este... Nicolae Iorga spunea că
odată cu noi mai mor încă o dată morții noștri. Îmi permit să-lm
parafrazez și să zic:
odată cu noi mai trăiesc încă o dată toți morții noștri.
- De ce ăla de la BBC se luptă să afle grupa sangvină a lui Hristos și de ce o
babă de aicea nu face analiză hematologică și sărută crucea? Misticismul...
- Nu există pașaport de libertate decât numai dat de bunul Dumnezeu. Noi nu
mai existăm ca stat suveran. Noi existăm ca persoane, iar forța personală este
cea mai mare forță de pe suprafața pământului, pentru că este legată de
Dumnezeu. Persoana nu este individ. Eu sunt individ la primărie. În fata lui
Dumnezeu sunt o persoană. Această taină a sufletului o face Biserica.
- Tiranul nu iubește dragostea pentru că doi oameni care se iubesc nu poți
să-i desparți, și atuncea au sexualizat societatea. Establishmentul de astăzi
asta îi face pe tineri să nu mai aibă capacitatea de a se iubi.
- Ce au căutat la Pitești și în toate închisorile comuniste? Să le taie
legătura cu Dumnezeu! Ce caută acuma? Să ne taie legătura cu Dumnezeu. Acuma e
o libertate de o perversitate... ne dau toate drepturile până ne strâng de
gât.
- "Românii au luptat până la unu, prezentând un cutremurător dispreț în fața
morții".
- Potecile dintre noi au fost șterse, și noi trebuie să refacem aceste poteci.
Omul care vine în Biserică trebuie să limpezească această potecă.
- Nu ți se dă voie să fi tu însuți. Si atunci trăim prin catacombe, prin
oameni care țin neamul. Vor fi insule de oameni.
- Oamenii care încearcă să spună adevărul sunt din ce în ce mai
marginalizați.
- Îmi spunea o verișoară:
pune încrederea la bază. Încrederea este totul. I-am zis:
încrederea pleacă din iubire. Nu mai avem încredere unii în alții.
Diaspora nu mai are încredere să se întoarcă în țară și ăștia urăsc diaspora.
Hristos nu ne-a creat suspiciuni. Biserica creează încredere unul în celălalt.
- Occidentul o să intre într-o derută fantastică. Nu toți oamenii se vor
întoarce la Dumnezeu. Si atuncea ești în răspăr cu lumea. Si atuncea problema
asta trebuie tratată cu foarte multă luciditate.
- 6 milioane de români care au tragedia exilului! Cum mă uit la om? Trebuie să
mă uit de la suflet la suflet.
- Omul politic și omul liturgic. Sf. Ap. Ioan a stat cu capul pe inima lui
Hristos în Joia Mare. Ala e omul liturgic! El pune alte premize.
- Ei au două sisteme: homeopatic, să erodeze încet-încet și prin
lovituri dure. Strategia hristică este să nu răspunzi oricând și oricui, ci
numai când e atacată, cum este acum, temelia. E de ajuns. O să vedeți ce ecou
are!
- Învățământul on-line a fost luat în calcul și pe semne că li se vor crea
niște reflexe, din astea de borcan, de acvariu.
Fraților, vă îndemn, eu cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie,
după chemarea cu care ați fost chemați, cu toată smerenia și blândețea, cu
îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire, silindu-vă să păziți
unitatea Duhului, întru legătura păcii.
Este un trup și un Duh, precum și
chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o
credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și
prin toate și întru toate. Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după
măsura darului lui Hristos.
Evanghelia: Luca 10, 25-37
În vremea aceea a venit la Iisus un învățător de lege, ispitindu-L și zicând:
Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Dar Iisus a zis către
el: Ce este scris în Lege? Cum citești în ea? Iar el, răspunzând, a zis: «Să
iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și
din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine
însuți». Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta și vei fi viu. Dar
el, voind să se îndreptățească pe sine, a zis către Iisus: Și cine este
aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la
Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit,
au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea
aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în
acel loc, venind și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe
cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a
legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin; apoi, punându-l pe asinul său,
l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând
doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui,
eu, când mă voi întoarce, îți voi da. Deci, care dintre aceștia trei ți se
pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care
a făcut milă cu el. Și Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea.
Mântuitorul Iisus Hristos a venit ca să schimbe măsurile şi judecăţile
oamenilor.Oamenii au măsurat natura cu măsura lor şi măsura a fost cu lipsă.
Au măsurat sufletul şi trupul, şi măsura sufletului s-a micşorat la o câtime
de nimic. Au măsurat pe Dumnezeu şi L-au găsit mai mic ca omul. Au măsurat
virtutea cu măsura succesului şi virtutea s-a ieftinit. S-au măsurat oamenii
cu animalele împăunându-se pentru progresele lor. Cerul a dispreţuit această
laudă de sine, iar animalele nici n-au ştiut de ea. Apoi au început oamenii
a-şi măsura între ei treptele de înrudire şi afinitate; au măsurat
depărtările între sate şi între case, între dialecte şi limbi, şi între o sută
de alte semne.Dar toate aceste măsurători nu i-au apropiat cu nimic
întreolaltă.
Toate măsurile omeneşti au fost cu lipsă, toate judecăţile omeneşti au fost
greşite.Hristos a venit să-i scape pe oameni de neştiinţă şi de minciună, a
venit să schimbe măsurile şi judecăţile oamenilor. Şi le-a schimbat.Cei ce
şi-au însuşit măsurile şi judecăţile Lui s-au mântuit prin adevăr şi dreptate,
dar cei ce şi-au păstrat măsurile și judecăţile lor vechi măsoară până azi în
întuneric şi sunt înşelaţi.
Naturanu se măsoară doar cu măsura ei proprie,
pentru că a fost dată omului în folosinţă şi de aceea omul este măsura ei, nu
ea măsura omului. Sufletul nu se măsoară după trup, pentru că trupul este dat
spre slujba sufletului, nu sufletul spre slujba trupului. Sufletul deci e
măsura pentru trup. Dumnezeu nu se măsoară cu omul, aşa cum olarul nu se
măsoară cu vasele sale. Dumnezeu nu se măsoară cu nimeni şi cu nimic, pentru
că Dumnezeu este măsura tuturor şi Judecătorul tuturor. Virtutea nu se
măsoară cu măsura succesului; roata trasă repede din noroi cade la fel de
repede la loc. Virtutea se măsoară după Legea lui Dumnezeu. Creşterea omului
nu se măsoară după animale, ci după scurtarea depărtării între Dumnezeu şi om.
Adevărata măsură a înrudirii, care îi leagă cu adevărat pe oameni, ca şi pe
neamuri, nu este atât sângele, cât mila.Ananghia unui om şi milostivirea
altuia îi apropie mai mult decât rudenia de sânge. Toate legăturile de sânge
sunt trecătoare şi înseamnă ceva numai în viaţa aceasta, slujind drept chip
legăturilor nepieritoare, veşnice, ale rudeniei duhovniceşti, înrudirea după
duh, născută din întâlnirea dintre nevoie şi milă, rămâne în veşnicie. Pentru
fraţii de un sânge, Dumnezeu este numai Ziditorul, dar pentru fraţii în duh,
născuţi din milă, Dumnezeu este Tată.
Dacă noi facem ascultare, voia lui Dumnezeu, singur cuvântul lui Dumnezeu este acea energie care mă va trece peste toate, poate prin toate, dar, în orice caz peste toate. Dar dacă fac de capul meu, de voia mea, a-păi o să mă lase Dumnezeu până o să înțeleg, că eu pot să voiesc cât vreau, dar în mine putere de a face lucrurile astea nu există.
Vineri, 30 octombrie 2020, în ajunul sărbătorii Sf. Petru din Cetinie, la ora 8:20, în Centrul
Spitalului Clinic din Muntenegru,
după primirea Sfintei Taine a Împărtășaniei, Înalt-Preasfințitul
Amfilohie, Arhiepiscop din Cetinje Mitropolitul Muntenegrului și Exarhul
Sfântului Tron Patriarhal de Peci (Cosovo), a plecat din viața
vremelnică, la ceruri.
Mitropoliul Amfilohie fusese depistat ca pozitiv la infecția cu coronavirus pe
6 octombrie, după care a fost internat în spital pentru a fi tratat de
pneumonie. Starea sa de sănătate se îmbunătățise și pe 20 octombrie a ieșit negativ la testul pentru covid.
Duminica, 1 noiembrie 2020, în prezența a mii de credincioși, la catedrala „Învierea Domnului”
din Podgorița, Patriarhul Irineu al Serbiei a oficiat Sfânta Liturghie împreună cu
ierarhii muntenegreni și cu reprezentanți ai altor Biserici Ortodoxe surori.
După Liturghie
a avut loc slujba de înmormântare a Mitropolitului Amfilohie, trupul
ierarhului fiind depus în cripta catedralei din Podgorița, care a fost pregatită înca din timpul vieții.
Momentul ala e in care trebuie un singur lucru: sa tii bara!
***
FILOCALIE SI ESHATOLOGIE
- fragment din prima parte a conferintei Parintelui Rafail Noica: "Intrupare - Filocalie si premisa eshatologica”, Alba-Iulia, 2002 -
In cele mai cumplite momente ale vietii noastre nu numai ca nu este cazul sa deznadajduim, sa dam drumul oricarei nadejdi si sa ne dam mortii, ca sa ne incuiem in acea deznadejde – de multe ori, poate de fiecare data, cele mai cumplite momente ale vietii noastre sunt, potential, cele mai pretioase! – dar, mai ales, ala e momentul cand trebuie inca o clipa sa tii!
Gandeste-te la
chipul marinarului care a fost prins pe puntea corabiei de un val care
navaleste peste corabie si pentru o secunda sau doua puntea corabiei va fi sub
mare.Pai, ala-i momentul sa dai drumul la bara? Nu! Nu e nici macar momentul
in care sa incerci sa fugi ca sa-ti “castigi” cabina. Momentul
ala e in care trebuie un singur lucru: sa tii bara!Si-ti tii si respiratia pana
cand trece valul. Si, cand se ridica apoi corabia deasupra valurilor, atunci poti
sa te duci, tusti, in cabina, daca e cazul…
Deci momentele cele mai grele,
cele mai sfasietoare si tragice ale vietii noastre, momentele alea sunt,
potential cele mai pretioase. Zic “potential” nu pentru ca ar putea fi sau ar
putea sa nu fie, ci ca sunt! Dar, daca noi stim sa tinem bara puntii in acea
clipa, pana cand va trece valul, candva, mai devreme sau mai tarziu, vom
vedea ce Pronie va fi fost acel moment!
Am vorbit de viata noastra personala, dar e
valabil si pentru viata mondiala, ca vorbim de perioada eshatologica,
adica perioada sfarsitului, perioada celor mai mari contradictii. Despre
aceasta perioada zice Domnul in Apocalipsa: “cine nedreptateste, mai nedreptateasca, cine spurca, mai spurce, dara cine
lucreaza dreptatea, mai lucreze dreptatea, cine sfinteste, mai
sfinteasca-se, ca iata vin repede si rasplata Mea in mana Mea se da
fiestecaruia dupa lucrul lui”.
[Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce
încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să
se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.(Apocalipsa 22, 11-12 ) ]
Deci, in aceasta perioada - acolo unde in perioada filocalica s-a
cultivat frumosul, si bunul, si ceea ce este drept si ceea ce este sfant -,
acuma cuvantul lui Dumnezeu da un oarecare drept si raului sa se desfasoare
pana la capat. Pana acuma, de bine, de rau, s-a tinut in frau. Pana acuma, de
bine, de rau toti acceptau, formal sau real, valorile crestine, cum se zice
astazi. Pana acuma aceste valori erau absolut de netagaduit, fie real, fie
fatarnic, dar erau netagaduite de nimeni in principiu. Astazi toate se pun nu
numai sub semnul intrebarii, dar se si desfiinteaza. Si ne gasim inconjurati
de toate uraciunile cele mai cumplite pe post de moneda curenta.
Nu
este vremea sa deznadajduim! Astea sunt paradoxurile cele mari! Dar banuiesc
ca – asa cum ziceam ca crizele cele mai mari sunt potential momentele cele mai
pretioase din viata noastra–, banuiesc ca aceasta perioada cu cat mai tragica, cu cat mai sfasietoare este, cu atat mai pretioasa e,
nu numai pentru viata noastra personala, dar si adamic, istoric.
Ce va fi, vom
vedea, dar noi traim cu nadejde in Dumnezeul nostru!Si cerem lui Dumnezeu ca
ceea ce nu poate face omul, sa cultive El in noi, dupa cuvantul Lui: “Ceea ce
este cu neputinta omului, este cu putinta lui Dumnezeu“. Si mai mult ca
oricand trebuie sa intetim rugaciunea asta: “Doamne, vino si salasluieste in
mine, si Tu insuti lucreaza in mine cele bineplacute Tie!“. Si, dintre “cele
bineplacute” de care avem nevoie astazi, este vorba de o credinta care sa ne
sprijineasca in niste evenimente, vedem, poate din ce in ce mai cumplite,
din ce in ce mai de necrezut.
Nu numai ca nu este clipa sa deznadajduim, ci
acum este momentul in care trebuie sa tinem “bara” mai mult ca orisicand, pana
va trece valul.Cine stie cum si in ce fel? Dar esentialul este cuvantul:
“Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”
De ce? Iertati-ma,
inainte sa raspund la “de ce”, vreau sa continui cu filocalica, si sa zic: toata
cultura filocalica cred nu numai ca este desfiintata astazi, ca nu mai
putem gasi cele ale filocaliei. Adica, unde sa mai gasesti astazi putinta de a te
ascunde intr-o pustie si sa-ti traiesti intr-o singuratate mai mica sau mai
mare, ori cu o obste, o viata asa cum au trait-o Parintii nostri? Asa cum era pana si in
vremea lui Paisie Velicicovsky, pana si in vremea parintelui Sofronie. Si nu
atata in Rusia, dar macar la Muntele Athos. In Rusia se traia mucenicia [fiind vremea comunismului], dar
el, parintele Sofronie la muntele Athos traia cultura filocalica deplina, langa
Parintele Siluan si cu multi, multi alti calugari de la care mai avem ecouri pana astazi. Dar unde mai gasesti? Pana si la Muntele Athos nu mai gasesti
conditiile in care sa-ti traiesti ceea ce a cultivat filocalica pana
odinioara.
Cu Revolutia industriala si cu Primul Razboi Mondial
incepe o alta lume. Si in lumea asta incercam, cat putem si noi, sa traim cum
au trait Parintii nostri.Cat putem, multam Tie, Doamne! cat nu putem, rabdare! Si cum zicea parintele Cleopa: rabdare, rabdare, rabdare…
Domnul sa
va dea, si sa ne dea la toti, o oarecare tainica mangaiere dumnezeiasca cu care
poti sa treci: mangaierea marinarului care stie ca valul ala va trece, dar
acum una sa stie: sa tin bara asta! Imi tin si respiratia pana trece apa, si cand se ridica corabia voi vedea ce voi putea face...
Florin Palas:
Părinte Valerian, în fața fricii și a panicii ce pare că a cuprins
poporul nostru, ce mesaj ați avea de transmis românilor?
Părintele Valerian:
Frica este o minciună a satanei! Un om credincios n-are frică!
Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii, dar frica de ziua de mâine
este un fals, pentru că Hristos ne spune limpede că El ne îmbracă, El ne
hrănește. Ne învață ceva uluitor și noi nu ne trezim, după 2.000 de ani de
creștinism. Dumnezeu Atotțiitorul, Atotfăcătorul, este Dumnezeul nostru. Nu
știu cât de conștienți suntem noi când spunem rugăciunea Tatăl nostru.
Și ce înseamnă Tatăl nostru pentru fiecare conștiință.
Frica de vremurile acestea este o minciună implantată, este un cip deja
băgat în capul nostru. Și noi așteptăm alte cipuri!
Dar atenția noastră este îndreptată acum spre această minciună, și nu
spre rugăciune, nu spre întâlnirea cu Hristos.Nouă ni se pare că ne salvează un talk-show sau pălăvrăgeala nu știu
cui! De aceea cred că salvarea omului este din nou, așa cum a fost
întotdeauna, numai prin credință.
- Dar dacă ne vor interzice să mergem din nou la Biserică, ce trebuie
să facem?
Moldova trăiește în aceste zile una dintre cele mai triste perioade din
istoria sa.
La durerea provocată de faptul că mulți semeni de-ai noștri sunt
atinși de noua epidemie se mai adaugă și decizia autorităților de a
interzice celor care nu au domiciliul în Iași să pătrundă în spațiul
Mitropoliei, unde se află racla cu sfintele moaște ale Sfintei
Cuvioase Parascheva.
Interdicția este respectată până-ntr-atât încât s-a ajuns ca în
jurul Mitropoliei să fie mai mulți reprezentanți ai forțelor de
ordine decât închinători.Este efectul unei măsuri discriminatorii, care încalcă numeroase
prevederi legale și principii internaționale ce protejează
libertatea de manifestare religioasă.
Este o situație foarte greu de înțeles și de acceptat. Credincioșii
care vin în Iași cu diferite motive – la spital, la cumpărături, la
instanțele judecătorești sau la locul de muncă – dacă nu au
domiciliul în Iași, nu se pot închina la Sfânta Parascheva.
Părinții care sunt pentru câteva zile în vizită la copiii lor nu pot
să-și împlinească dorința închinării la sfintele moaște, deși au
venit la Iași și pentru aceasta. Nici studenții și elevii aflați în
Iași care nu au încă viza de flotant, nu se pot apropia de Catedrala
Mitropolitană.
Este pentru prima dată, cred, în istoria Moldovei, când se
întâmplă așa ceva. Au fost invazii, războaie, molime de tot felul,
regimuri totalitare. Sfintele moaște ale Sfintei Cuvioase Parascheva au fost dintotdeauna
izvor de alinare, de vindecare și de întărire, iar oamenilor li s-a
permis să se apropie de ele. Astăzi, au ajuns să fie considerate
sursă de contaminare.
De șapte luni, Biserica s-a implicat cu toate forțele sale pentru
ocrotirea sănătății oamenilor. Și o va face în continuare.
Credincioșii au suportat restricții severe privind libertatea de
manifestare a convingerilor religioase în numele luptei împotriva
molimei. Totul are, însă, o limită peste care, dacă se trece, nu
este bine pentru nimeni.
Îi rog pe preoții și credincioșii Mitropoliei Moldovei și Bucovinei,
precum și pe toți închinătorii care obișnuiau să vină în această
perioadă la sfintele moaște ale Sfintei Cuvioasei Parascheva
să mă ierte pentru neputința de a le facilita accesul la
închinare, după rânduiala Bisericii. Îi rog pe toți să transforme această
durere în vreme de pocăință, de rugăciune și de fapte bune.
Pe preoți îi îndemn să slujească zilnic Sfânta Liturghie în această
perioadă. În bisericile de parohie și mănăstiri să se săvârșească
slujba Paraclisului și Acatistului Sfintei Cuvioase Parascheva.
Psaltirea, mare izvor de mângâiere în vreme de încercare, să fie
hrană sufletească pentru tot creștinul, mai ales în miez de noapte.
Sărbătoarea Sfintei Parascheva să fie precedată și urmată de câteva
zile de post, dacă se poate, ajunare până la apusul soarelui din
partea celor sănătoși, precum și de multe fapte de milostenie.Totul pentru ca Dumnezeu să-și întoarcă privirea spre noi, Sfânta
Parascheva să ne ierte, personalul medical să fie încurajat și apreciat cum se cuvine,
oamenii să împlinească ceea ce trebuie pentru ocrotirea sănătății lor și
a semenilor, iar autoritățile să aibă înțelepciunea unor decizii care să
țină cont și de amploarea epidemiei, dar și de faptul că există și
numeroase persoane în această țară care au credință în Dumnezeu și în
puterea tămăduitoare a rugăciunii sfinților.
Părintele Ciprian Grădinaru de la Biserica „Toți Sfinții” din Huldenberg
Vremea adevărului
Din când în când, în istoria omenirii se produc niște cutremure, așa
cum este și ceea ce se întâmplă în aceste zile datorită fenomenului
„Covid”.Sunt îngăduite de Dumnezeu, lucrând ca niște oglinzi teribile, imense,
ce reflectă starea reală a omenirii.Înţelegem cine suntem şi vedem care este starea noastră lăuntrică
adevărată doar în perioade de încercare.Iar lunile acestea din urmă, de când a apărut fenomenul „Covid”, au fost
un prilej pentru multe radiografii duhovniceşti.
Dacă încă nu am găsit oglinzile potrivite în care să ne vedem inimile, vă
propun ca în mărturiile următoare şi în răspunsurile părintelui Ciprian
Grădinaru să aflăm câteva astfel de instrumente de evaluare. (V.G.)
S-a dovedit că nu opinia personală, ci unitatea în gîndire și acțiune este
forța supremă care mișcă lumea. Douăzeci de milioane de oameni cu opinii drepte nu valorează nimic dacă
sînt închiși în case și trăiesc în universurile lor imaginare.
Doi sau trei care se adună îl au pe Dumnezeu printre ei.
Nu orice adunare are putere, pentru că orgoliile au și ele însușirea de a
se atrage și aduna împreună.
Înainte de mărturisire, este unirea.
Cine mărturisește singur, neglijînd unirea, poate cădea ușor în înșelare,
iar înșelarea lui se va dovedi prin nimicnicia mărturisirii sale, adică nu
va avea nici o putere de schimbare chiar de și-ar da și viața. Despre unii ca aceștia spune apostolul Pavel că
chiar dacă și-ar vărsa sîngele, dar iubire nu vor avea, nimic nu
sînt.
Așadar, acum, nu glasurile separate pot schimba ceva, ci dorința smerită
de a se uni cu semenii de același cuget și credință, poate schimba
ceva.
Dacă mărturisirea singură ar fi valorat mai mult decît unirea, Hristos nu s-ar
fi înconjurat de apostoli, ci ar fi mărturisit singur.
Unde este Inima acestei guri pe care o îmbracă unii pentru a vorbi? Unde este
cugetul de obște pe care Îl înrîurește Hristos?
"Unitatea credinței și împărtășirea Sfîntului Duh" este înainte de
toate, ca
"toți (nu unii), cu o inimă și un duh să mărturisim".
Dacă mărturisirea nu are putere să schimbe lumea, este pentru că se face
înafara unității și a puterii Duhului făgăduit de Cel care S-a suit la
cer, poruncindu-ne să rămînem uniți. Iar unirea e cu putință doar la cei smeriți. De aceea și Hristos a zis:
învățați de la Mine că sînt blînd și smerit cu inima și veți afla odihnă
sufletelor voastre.
Sf. Iosif Isihastul:
Gheron Iosif pe 20 septembrie 1954, cu cinici ani înainte de adormire,
pe când era deja un ascet matur și urcase cu statornicie și fără cădere pe
tronul iubirii, al păcii profunde și al unirii cu Duhul,
scria nepotului sau, Dionisie:
"Dionisie, au venit unii, din partea ta, zic ei, și vor să vadă de partea
cui mă aflu. M-am întristat foarte tare. Știu, copilașul meu, că nu sunt
de la tine. Așa zic ei, ca să se facă credibili părintelui. Prin urmare,
i-am trimis înapoi la tine ca să le spui câteva cuvinte. Să-ți amintești
câte ți-am spus ultima dată când te-am văzut, dragul meu fiu.
Spune-le ce zice Dumnezeiasca Liturghie: "Să ne iubim" și după
aceea "să mărturisim".
De la Fanar până în Rusia și de la marginile pământului până în
inimile noastre ale tuturor.
Mă uimește cum toți aceștia slujesc fără să știe ce înseamnă "să ne
iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim".
Dionisaki! Dionisaki al meu! Iubire față de toți!
Dulcea noastră Măicuță i-a iertat pe cei care răstigneau și noi nu
putem ierta pe fratele nostru? Să nu fie! Credem într-una Sfântă
Biserică. În aceasta ne-am botezat. La ce bun toate certurile și
dezbinările? Atenție la rătăciri! Atenție la egoismul ucigător de
suflet. Atenție la sminteli. Îndepărtează-te de gândurile cele
viclene și iubire, iubire și înțelegere!"
Din Cuviosul Iosfi Isihastul, Simtirea iubirii dumnezeiești
Întrebare: Dacă viața
pământească fără iubirea lui Hristos este lipsită de tot binele, cu cât
mai mult este adevărat acest lucru în lumea cealaltă? Viețuirea fără
această iubire va fi „scrâșnirea dinților” (Mat. 8:12), „viermele cel
neadormit” (Marc. 9:44).
Arhim. Zaharia: Nimeni
nu poate viețui cu Dumnezeu dacă nu este îndrăgostit de El.În drumul
său spre mucenicie, Sfântul Ignatie vorbea ca un îndrăgostit, spunând,
„Dragostea mea este răstignită”. Aceasta înseamnă că dragostea lui era
duhovnicească, curată și sfântă, însă nu a putut-o exprima cât de cât
mai apropiat de adevăr decât prin dragostea omenească.Cei îndrăgostiți
au acest eros strașnic, irezistibil; nu se pot gândi la altceva și
voiesc într-una să vorbească și să fie cu cel iubit. La fel și cu
Dumnezeu. Nu ne putem mântui dacă nu suntem îndrăgostiți de Hristos. Nu
ne putem gândi sau afla încântare în nimic altceva. Suspinăm neîncetat
și simțim că inima ne este legată cu o frânghie care ne tot trage în
sus. Acestea sunt „suspinele negrăite” ale inimii omului (v. Rom. 8:26).
Într-o astfel de stare, omul trebuie să fie cu luare aminte să nu arate
niciun semn de evlavie exterioară, pentru că aceasta va împuțina harul.
Dacă vrem să fim cu Hristos, trebuie să ajungem la acest fel de eros,
trebuie să simțim că inima ne arde în toată vremea cu o durere curată,
luminoasă și dulce, care nu mai lasă nimic să ne despartă de iubirea lui
Hristos (Rom. 8:35). Atunci, iubirea lui Hristos este mai puternică
decât moartea.
Nu există siguranță mai mare decât
sălășluirea harului în trupurile noastre, pentru că atunci știm că ne
mântuim. Harul începe să se sălășluiască în trupurile noastre din clipa
în care începem să dobândim zdrobirea inimii. În greacă, în cuvântul
κατάνυξις, νύξις înseamnă „zgârietură”; este o zgârietură făcută în
inimă cu un cuțit ascuțit. Aceasta este dovada limpede că am primit
arvuna mântuirii. Pentru a păstra această zgârietură vie și a face din
ea chiar o rană, trebuie să păzim mereu duhul pocăinței.Din clipa în
care dobândim zdrobirea inimii, harul începe să se sălășluiască în
trupul nostru, acea zgârietură crește și devine o rană dureroasă, de
viață-dătătoare, care se răspândește în tot trupul, în întreaga noastră
ființă.Atunci ea devine κατάστασις (stare).Când harul se sălășluiește
în trupul nostru în acest chip, inima ne este înștiințată că, chiar dacă
murim, vom trăi (vezi Ioan 11:25). Atunci vom cunoaște că Cineva Și-a
pus pecetea pe noi, că suntem cu totul ai Lui. Zdrobirea inimii are atât
de mare preț pentru că este începutul mântuirii, începutul sălășluirii
harului în trupul omului. La capătul acestui drum aflăm sfârșitul legii
(Rom. 10:4), care este acea dragoste strașnică, acel eros răstignit
despre care vorbește Sfântul Ignatie. Acest eros este cel ce duce la
săvârșirea celei mai mari minuni, a unirii inimii omului cu Duhul lui
Dumnezeu.
Cum putem dobândi dragostea cea bună?Atunci când Domnul i S-a
arătat lui Petru după Înviere, nu l-a întrebat nimic altceva decât,
„Simone, fiul lui Iona, mă iubești tu pe Mine?”, iar el a răspuns, „Da,
Doamne, Tu știi că Te iubesc” (Ioan 21:15). Sfântul Siluan spune că nici
pe noi, atunci când ne vom întâlni cu Domnul, nu ne va întreba nimic
altceva decât, „Mă iubești tu pe Mine?” Inima ne va spune dacă avem
această iubire pentru El, și atunci vom putea rămâne cu El pe veci.
Domnul nu este justițiar și nu cred că va ședea să judece oamenii la
nesfârșit pentru un incident sau altul. Însă, vom fi judecați dacă prin
toate acele întâmplări ne-am făcut netrebnici, neputincioși în a-L iubi
pe Dumnezeu în acel chip strașnic, care ne face potriviți pentru a
viețui în curțile Sale în veci (vezi Ps. 91:13).
Întrebare: De ce a fost nevoie ca Sfântul Siluan să simtă că piere veșnic vreme de un ceas?
Arhim. Zaharia: Ca să
învețe smerenia. Dumnezeu îngăduie să fim încercați ca să devenim mai
smeriți și să primim mai mult har. Folosul va fi al nostru. Nu este
important de unde vine ispita, important este să i ne împotrivim. „Stați
împotriva diavolului și el va fugi de la voi. Apropiați-vă de Dumnezeu
și Se va apropia și El de voi” (Iac. 4:7-8). Smerindu-ne pe noi înșine,
ne împotrivim diavolului, însă ne și apropiem de Dumnezeu. Nu există
altă cale de a fi mântuiți și uniți cu Hristos, decât prin iubire. Numai
prin contrast biruim. Am văzut oameni care se pocăiesc, însă viețuiesc
în păcat și nu își dau seama de aceasta. Însă vine clipa în care primesc
har și văd așa un contrast între viața lor de mai înainte și ceea ce li
se dă să trăiască prin har, încât nu se mai pot întoarce la viața lor
păcătoasă. Dacă după această trăire a harului, ei cad iarăși, ceea ce se
poate întâmpla oricui, întreaga ființă le este zdruncinată, și poate fi
atât de greu de îndurat și de dureros, încât pot și muri. Aceasta este
ceea ce vedem în capitolul despre temniță din „Scara”.
Este evident că
numai atunci când oamenii sunt răniți de iubirea lui Hristos și de
frumusețea Feței Sale, pot birui păcatul și se pot uni cu El în chip
irevocabil și statornic.Contrastul în viața Sfântului Siluan a fost
acela că el viețuia între iad și iubirea lui Dumnezeu. Cei ce trăiesc
extremitățile acestui contrast, devin de neclintit și nu vor ceda
patimilor.
Icoana Sf. Nichifor de la Măn. Paltin - Petru Vodă
Rugăciunile începătoare
Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le
împlinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te
sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și
mântuiește, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte,
miluiește-ne pe noi
(de trei ori).
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și
în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește
păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și
vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluiește(de trei ori). Slavă… Şi acum…
Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie
împărăția Ta, facă-Se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră
cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre,
precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne
izbăvește de cel viclean.
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse,
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.
„L-am vizitat pe Părintele meu duhovnic [la Paris] și mi-am plâns durerile. El mi-a spus: "De ce ești trist? Ai uitat că Hristos a înviat?"Frații mei, asta înseamnă că Hristos domină întreaga noastră viață - viața noastră personală și a lumii - și nu găsim învierea Lui doar în biserică, în biserica limitată de pietrele ei.
Hristos este viu, El ne aduce la viață, El ne ridică pe fiecare din noi din mizeria noastră, din tristețea noastră. Hristos intră în inima tristă și nu locuiește doar între zidurile bisericii.
Dacă ești cu adevărat convins că Iisus este întreaga viață, nu te întristezi. Îndrăznesc să îți spun: nu vei muri - trupul moare, dar ești adus veșnic la viață, pentru ființa Lui vie. Necredinciosul filozof Nietzsche obișnuia să spună: "arată-mi că ești în viață, și voi crede în Hristosul tău".
Nu trebuie să predici cuvinte pentru că asta este, bineînțeles, o datorie. Totuși, ni s-a cerut să propovăduim o viață nouă. În fiecare dintre noi! Cel care este împovărat de tristețile lui nu poate predica.Cel care trăiește în păcatul său nu propovădui. Doar cel pocăit propovăduiește, căci pentru el Hristos e viu! "
Cel care nu crede că Hristos este viu acum, și nu numai acum două mii de ani, și cel care nu crede că El personal îl aduce la viață, cu familia și copiii lui, o astfel de persoană ar zice că Hristos este menționat doar în cărți.
Hristos nu se află în interiorul cărților, El este în voi, în inimile voastre, în ochii voștri! Dacă nu-L acceptați așa, El ar fi doar un om care a murit acum două mii de ani.
Hristos este viu! Înțelegeți asta! Cugetați la asta! Trăiți din asta! Iar viața va fi a voastră!
Sfântul Sofronie de la Essex niciodată nu folosea cuvântul ”ascultare”
"Niciodată nu ne forța cu nimic. Veți fi surprinși, dar niciodată nu folosea cuvântul ASCULTARE. El spunea: "O dată ce introduci disciplină de fier ca la armată, asistăm la sfârșitul creștinismului." Pentru că orice, în Biserica noastră, la modul ideal, este întemeiat pe iubire. Și ascultarea noastră se bazează pe iubire.
Părintele Sofronie nu ne spunea: ”Trebuie să faci asta sau asta.”Noi înșine doream să facem ceea ce voia el. Era dorința noastră personală. Nimeni nu ne forța. Și pentru noi era o bucurie dacă îi cunoșteam voia ... și cred că ne-a dat acest ideal al bunului păstor.
Autoritatea Părintelui Sofronie se baza pe dragostea sa, pe rugăciune și pe comuniunea lui cu Domnul. Și cred că acesta e chipul lui Hristos pe care l-am primit în slujirea sa, pentru că Hristos nu a avut niciodată o autoritate lumească. De fapt, din punctul de vedere al acestei lumi, El nu a fost nimic. Și totuși, este biruitorul lumii și al întregului univers."
Sursa: Conferința susținută de Părintele Nicolae Saharov la Arad în 06.03.2016 (youtube)
Tema cuvântului meu este viața duhovnicească, ori, dacă socotiți mai potrivit să spunem, povățuirea duhovnicească sau purtarea de grijă față de suflete.
Aș dori mai întâi să lămurim puțin sintagma "viață duhovnicească", duhovnicie", pentru că obșteasca noastră înțelegere este ca, atunci când vorbim despre ea, să ne referim la diferitele expresii pe care le îmbracă, așa cum sunt, de pildă, rugăciunea, nevoința, iar acestea se vede limpede, bunăoară, din scrierile Sfântului Teofan Zăvorâtul. Socotesc însă că viața duhovnicească stă în aceea că în noi se săvârșește lucrarea Duhului Sfânt, iar nu totalitatea acelor manifestări exterioare prin care o definim noi în mod obișnuit; viață în duh stă tocmai în acea tainică lucrare pe care Duhul Sfânt o săvârșește cu omul.
