Schiarhimandritul Iliy Nozdrin a trecut la Domnul

• A trecut la Domnul, Schiarhimandritul Iliy (Nozdrin), duhovnicul Patriarhului Kiril

La miezul nopții din 15 martie 2025, la vârsta de 94 de ani, s-a mutat la Domnul schiarchimandritul Iliy Nozdrin (Старец Илий Ноздрин).

Slujba de înmormântare a părintelui Iliy va avea loc pe 18 martie la Mănăstirea Optina.

"Amalfion, o prezență benedictină în Muntele Athos"

Vă prezentăm un documentar în limba franceză, cu subtitrare în limbile engleză, italiană, rusă și ucraineană, realizat de Alexey Vozniuk în Muntele Athos. Este vorba despre un reportaj în care se scoate la iveală istoria unei mănăstiri întemeiate în Sfântul Munte Athos de către călugări veniți din regiunea Amalfi, din sudul Italiei, în perioada de dinaintea Schismei de la 1054, și care aveau o rânduială după cea întemeiată de Sfântul Benedict din Nursia - pomenit și în Biserica Ortodoxă pe 14 martie, ziua lui de săvârșire din anul 543, la  Monte Cassino în Italia.

În cele ce urmează vom traduce o parte din acest documentar în limba română, încercând să surprindem aspectele cele mai importante ale pelerinajul în Muntele Athos în căutarea pe care a întreprins-o echipa ce a plecat din Franța.

Duminica Ortodoxiei. Oameni-sfinți-icoane

Sensurile duhovnicești ale Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, merinde pentru Postul Mare

Se apropie Postul Mare, acel timp binecuvântat de pocăință și nevoință, în care întreaga Biserică se roagă împreună cu Sfântul Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele...". Această rugăciune ne devine însoțitoare în călătoria duhovnicească a postului, condensând practic întreg duhul postului. Însă, pentru o înțelegere mai adâncă, vom avea o abordare puțin diferită, luând fiecare cerere în parte, dar nu așa cum o auzim în română, ci cum sună în originalul grecesc, încercând să descoperim bogăția sensurilor ascunse în fiecare cuvânt:

Κύριε καὶ Δέσποτα τῆς ζωῆς μου, πνεῦμα ἀργίας, περιεργίας, φιλαρχίας, καὶ ἀργολογίας μή μοι δῷς. 

Πνεῦμα δὲ σωφροσύνης, ταπεινοφροσύνης, ὑπομονῆς καὶ ἀγάπης χάρισαί μοι τῷ σῷ δούλῳ. 

Ναί, Κύριε Βασιλεῦ, δός μοι τοῦ ὁρᾶν τὰ ἐμά πταίσματα, καὶ μὴ κατακρίνειν τὸν ἀδελφόν μου, ὅτι εὐλογητὸς εἶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν.

O traducere mai fidelă:

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul nelucrării, al iscodirii, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. 

Iar duhul întregii-înțelepciuni, al smeritei cugetări, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. 

Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Arhim. Zaharia - la Judecata de Apoi glasul Domnului va fi auzit de unii din lăuntrul inimii lor, iar de alții din afara ei

Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu în inimă

"Ascultă fiică și vezi și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumusețea ta"

Lepădându-se de toate și necăutând nimic din cele pe care le oferă lumea aceasta, Preasfânta Fecioară a izbutit să deosebească din vacarmul acestei lumi singurul glas vrednic de luat în seamă, "glasul de vânt subțire" (3 Rg. 19, 12) al Domnului în inima sa, și a plecat urechea ca să-l asculte. A făcut tot ce i-a stat în putință pentru a îmbrățișa voia cea dumnezeiască și mântuitoare "întru care este viața". (cf. Ps. 29, 5)

Cuvântul lui Dumnezeu răsună în inimile credincioșilor. În cazul Maicii Domnului și al sfinților, cuvântul Său răsună în întreaga lor ființă. La Judecata de Apoi, cei ce vor sta de-a dreapta Domnului Îi vor auzi glasul înlăuntrul lor zicându-le: "Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii" (Mt. 25, 34); în vreme ce aceia care vor ședea de-a stânga Lui Îi vor auzi glasul din afară, ca pe ceva exterior și străin lor: "Duceți-vă de la Mine..." (Mt. 25, 41). Puțini sunt cei ce pot să audă glasul lui Dumnezeu cu limpezime în inima lor. Însă Domnul îi vorbește neîncetat omului fie prin mijlocirea Scripturii, fie prin cântările Bisericii, fie prin cuvintele sfinților, ba chiar și prin mijlocirea lumii zidite. Este într-adevăr un lucru măreț atunci când omul dobândește o inimă simțitoare, un vas ce poate primi nemijlocit cuvântul lui Dumnezeu.

Monahul învață să audă primul cuvânt al Starețului său cu inima, nu doar cu urechile. El prinde acel cuvânt, îl închide în inimă ca pe o comoară și nu îi zădărnicește puterea adăugându-i un alt cuvânt izvodit de mintea lui. Mai apoi, el împlinește cuvântul cu mare grijă si credința, socotindu-l a fi însăși expresia voii lui Dumnezeu. Astfel, monahul își ascute auzul lăuntric pentru a putea percepe "glasul de vânt subțire" și graiurile neobișnuite ale Duhului. O astfel de educație a firii omului nu o putem afla în școlile acestei lumi, ci doar în cultura minunată a ascultării.

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu și Maica Vieții

Fiul risipitor și iubirea negrăită a Tatălui

Pilda Fiului risipitor (Luca 15, 11-32) este, în esență, o descoperire a inimii părintești a lui Dumnezeu, mai mult decât o poveste despre căderile și ridicările omului. Deși protagoniștii sunt cei doi fii, adevăratul centru al pildei rămâne Tatăl cel iubitor, Care nu judecă după măsura dreptății omenești, ci după prisosința milei și a iubirii.

Însă, pentru a înțelege cu adevărat greutatea pildei, trebuie să vedem și cum erau percepute lucrurile de către un evreu din vremea Mântuitorului. Sunt detalii care nouă, astăzi, ne scapă, dar care, pentru ascultătorii de atunci, erau de-a dreptul șocante.

Pictorul iconar Marius Isbășoiu despre icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț și câteva tropare inedite închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț este o icoană făcătoare de minuni care a fost dăruită domnitorului Alexandru cel Bun de către Împăratul Bizanțului Ioan al VIII-lea Paleologul în anul 1429. O altă tradiție îl menționează pe Manuel al II-lea Paleologul ca fiind cel care a dăruit icoana în semn de recunoștință Voievodatului Moldovei. Este considerată cea mai frumoasă și cea mai veche icoană datată de tip Hodighitria din România.

Sonia Șatalova despre cunoașterea de sine, talanți, genialitate, oameni și Dumnezeu

A se cunoaște pe sine – greu 

Filosoful grec Thales avea dreptate când afirma dificultatea cunoașterii de sine. Într-adevăr, aceasta este grea, adică cere un efort mare, și împovărătoare, pentru că deseori se nasc sentimente și gânduri neplăcute. Cunoașterea de sine cere mult curaj. 

Dar ce înseamnă a te cunoaște pe tine însuți? De obicei, se crede că aceasta înseamnă a-ți cunoaște bine caracterul, gusturile, reacțiile, capacitățile… Aceasta, desigur, este adevărat, dar reprezintă doar nivelul cel mai de suprafață, cel mai simplu al cunoașterii de sine! Să ne gândim: omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar a te cunoaște pe tine însuți înseamnă a cunoaște acest chip, a căuta în tine asemănarea cu El! Aici nu există sfârșit sau margini, dacă te apropii cu teamă cuvenită și te călăuzești prin rugăciune. 

Mai mult. Din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte de grecii antici, era cunoscută legea „Macrocosmosul în microcosmos.” În om este cuprins întregul univers, cu toate nivelurile și legile sale. Cunoscându-te pe tine – cunoști universul – o cunoaștere fără margini. Perspectiva este colosală. 

Viața celui între sfinți Cuviosului Părintelui nostru Evmenie cel nou, scrisă de Mitropolitul de Morfou, Neofit

Frații mei, îngrijiți-vă și voi de dorințele voastre. Priviți-le cu atenție, ca să fie după voia lui Dumnezeu, luptând totodată împotriva celor păcătoase și pătimașe. Nu vă îndreptățiți patimile, ci luptați împotriva lor cu atotputernicul nume al lui Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă! Acoperă-ne! Mântuiește-ne!” „Sfinte al lui Dumnezeu Evmenie, ajută-mă!”. Așa se schimbă omul: cu mijlocirile sfinților, cu rugăciune stăruitoare, cu luptă duhovnicească neîncetată, cu pocăința care atrage Harul mântuitor al lui Dumnezeu.

Viața celui între sfinți Cuviosului Părintelui nostru Evmenie cel nou,

scrisă de Mitropolitul de Morfou, Neofit

„Binecuvântează, Stăpâne!

Sonia Șatalova: "Amintirea unei morți clinice, trăită curând după naștere"

Amintirea unei morți clinice, trăită curând după naștere

Scriu totul așa cum a fost, așa cum îmi amintesc. Sunt neliniștită și strig, dar nu plâng și nu mă ascund. Mamă, nu te supăra că mă port astfel, dar altfel nu pot scrie…

Întâi a fost durerea. A cuprins dintr-odată tot trupul, pe dinăuntru și pe dinafară, crescând mereu, din ce în ce mai puternic. Se spune că pruncii nu știu unde le sunt mâinile, picioarele, măruntaiele. Nimic mai neadevărat! Când te doare, totul devine foarte clar. Mă simțeam de parcă aș fi sfâșiată în mii de bucăți, dar fără să mă dezintegrez de tot. Durerea nu avea margini, iar tot ce mai exista era doar durere. Nu era una singură, ci milioane de dureri mari, care mă trăgeau în toate direcțiile. Nu mai puteam nici gândi, nici vedea, nici auzi, iar apoi am rămas fără suflare. Oricât încercam, nu puteam nici să inspir, nici să expir.

Atunci a răsunat un sunet, ca de un clopot uriaș. Era asurzitor și venea din toate părțile deodată. Când sunetul a apărut, s-a deschis și o gaură neagră, care mă desprindea de trupul meu. Durerea nu dispăruse; trupul continua să se sfâșie, dar fără să se dezintegreze. Gaura mă trăgea din trup, aducând o nouă durere, diferită, pe care nici nu știu cum s-o numesc. Era o durere a neputinței și a deznădejdii. Nu puteam face nimic, doar simțeam cum mă copleșește o slăbiciune fără margini. Gaura era de o întunecime adâncă. În cele din urmă, m-am desprins și am fost trasă prin ea. Eram acum sus, sub tavan. Atunci durerea, clopotul și gaura au dispărut.

Nu mai simțeam nimic. Puteam vedea totul deodată, în toate direcțiile, prin pereți și prin podea. Niște fire palide, colorate, se întindeau ca o rețea deasă în aer. Jos, în niște pătuțuri pe roți, zăceau prunci. Chiar sub mine era unul înfășat până-n creștet, cu capul gălbui. O asistentă făcea semn cu mâna și chema pe cineva. Cealaltă asistentă stătea lângă un alt prunc. Capul acestuia se îngălbenea ca o lumânare de ceară, iar mâinile și picioarele i se înroșeau. Din cap îi atârna un ac cu un tubușor. Am înțeles că acela era trupul meu și am fost uimită de cât de mică eram. Mă simțeam liniștită, suspendată într-o stare parcă fără niciun fel de trăire.

Mi-am zis: „Unde e mama?” și am văzut-o. Era departe, dincolo de mulți pereți, vorbind cu o asistentă. Mama purta un halat galben-cenușiu-albăstrui, iar asistenta unul galben. Mama era atât de dragă, încât am vrut să merg la ea. Am strigat-o din nou, dar nu aveam glas. Am încercat să mă apropii de ea, dar n-am putut, căci apăruse o pată de lumină roz-argintie, caldă, bucuroasă și adâncă. Acea lumină mă atrăgea spre ea. Am înțeles că dacă mă duc spre acea lumină, voi ajunge la Iisus, dar nu voi mai fi lângă mama. Voiam să merg la Iisus, dar voiam să rămân și cu mama, și nu știam ce-mi doresc mai mult. Am strigat-o încă o dată pe mama, și de data aceasta m-a auzit. Din gura mea a zburat o rază verde, care a ajuns la ea, iar din pieptul mamei a răspuns o rază roz, asemenea luminii, dar fără argintiu. Mama a strălucit în nuanțe de roz și verde. Raza ei a ajuns la inima mea și am simțit o căldură minunată și o bucurie adâncă. Raza a început să mă coboare încet, domol în trupul meu, și din nou s-a auzit un sunet, ca un clinchet de clopoței.

Eram deja într-o altă încăpere, iar trupul meu zăcea într-o cutie de sticlă. Îmi introduceau un tub în gură, iar în cap, în mână și sub gât aveam ace și fire care mă înconjurau. Am coborât din nou în mine însămi și, deodată, am putut respira. Durerea s-a întors, dar nu mai era la fel de cumplită. Raza mamei mă susținea, iar aceasta era… fericire.

Traducere de Thomas R. Wenn din cartea "Nu sunt mută, eu vorbesc" - Sonia Șatalova

LEGATURI: 

• "Monahismul" Soniei Șatalova

"Monahismul" Soniei Șatalova

Călugări nebuni 

Dedicat Soniei Șatalova, o fată cu autism

Sonia Șatalova are acum 30 de ani. Când avea un an și jumătate, a primit un diagnostic teribil. Iar o fată cu un astfel de diagnostic a reușit să devină un "ajutor pentru o lume pierdută".

Monah (инок) înseamnă diferit (иной), adică nu ca toți ceilalți. Este numele dat oamenilor care duc o viață diferită de cea a oamenilor obișnuiți. În Ortodoxie, monahismul (rasoforatul) este prima treaptă a renunțării la lume. Dar există călugări care au primit tunderea monahală nu de la oameni, ci de la Însuși Dumnezeu. Ei sunt izbitor de diferiți de oamenii obișnuiți. Uneori sunt temuți, adesea sunt luați în râs, iar unii oameni cred că astfel de oameni ar trebui supuși eutanasiei forțate, ca niște gunoaie biologice inutile, care nu sunt de folos societății. Autiști profunzi, trizomici, schizofrenici... Cine sunt aceștia? Persoane parazite, avortoni sociali inutili ? Sau sunt pur și simplu diferiți?

* * *

La vârsta de un an și jumătate, fetița a primit un diagnostic teribil. Pentru nietzscheeni, ea este doar o buruiană, o persoană vegetală. Nu are niciun contact cu lumea exterioară, nu vorbește, nu reacționează la nimeni și la nimic, nu poate avea grijă de ea însăși. Are cel mai grav grad de autism, gradul unu.

Dar iată un mister... Fata, pe care nimeni nu a învățat-o și nici nu a putut să o învețe să citească, să scrie - ca să nu mai vorbim de concepte precum Dumnezeu, veșnicie, suflet-, se regăsește în interiorul universului inimii sale, compunând poezii.

Cântec despre Rugăciunea lui Iisus

Nici în cer, nici pe pământ 

Ca rugăciunea nu-i armă mai tare, 

Depărtează-te de deșertăciuni, 

Și-n inimă lină lumină va curge.

Icoana izvorâtoare de mir a Maicii Domnului din Hawaii

Tropar, glas 7

Din icoana ta, Născătoare de Dumnezeu Doamnă, neîncetat a curs mir binecuvântat. Tu ai mângâiat pe cei din exil credincioși ție și ai luminat pe cei necredincioși cu lumina Fiului tău. De aceea, Stăpână, cu lacrimi ne închinăm ție: milostiveste-te spre noi la ceasul judecății, ca prin mila ta să nu fim pedepsiți ca unii ce au nesocotit-o, ci prin rugăciunile tale dă-ne har ca să aducem roade duhovnicești și mântuiește sufletele noastre.

Părintele Rafail Noica: "să devenim oameni primitori de dragoste ca să nu rănim pe cel care ne iubește", "pentru că mândria împiedică dragostea"

Iubirea adevărată, iubirea smerită, care este dulceaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, dulceaţa Raiului, în lumea asta este suferinţa cea mai cumplită. De ce? Fiindcă dragostea de la sine cere reciprocitate.

Note de călătorie ale Părintelui Mitrofan de la Mănăstirea Hilandar din timpul vizitei sale, în 1976, la Lavra Peșterilor de la Pskov

 În anul 1976, Biserica Ortodoxă Rusă a invitat o delegație a Sfântului Munte Athos pentru cunoaște Ortodoxia rusă, care a supraviețuit cumplitei torturi a ateilor din URSS. Părintele Mitrofan de la Mănăstirea Hilandar, a fost în această delegație (alături de Arhim. Emilianos Simonopetritul și alți monahi), care a rămas pentru câteva săptămâni în URSS, iar apoi, cu luare-aminte, și-a notat impresiile și remarcile pe care i le-a lasat. După aceea le-a editat în continuare în fiecare număr al revistei "Hilandar". Când s-a remarcat faptul că articole respective i-a impresionat foarte mult pe cititorii din întreaga lume, s-a născut ideea ca din toate articolele să se alcătuiască cuprinsul unei cărți. Și astfel a apărut cartea "Sfânta Rusie în Uniunea Sovietică". Din acestă carte, tradusă în mai multe limbi, vom reda câteva note pe care și le-a însemnat când au fost la  Lavra Peciora (Lavra Peșterilor) de la Pskov (traducerea este din limba franceză).

Lacrimile, oglinda Rusiei

În dreapta noastră, auzeam un zgomot ce părea a fi o conversație; era mereu aceeși voce, dar nu era o predică. Asta începuse să mă tulbure. Părintele Atanasie mi-a cerut, din priviri, să vad despre ce e vorba. [...] Ne-am făcut un drum pe lângă stâlpii bisericii. Fiecare stâlp era înconjurat de icoane și de candele. Pe ici și pe colo erau sfeșnice cu lumânări care ardeau. În penumbră se vedeau chipurile credincioșilor. Doamne, ce ochi aveau! Cum poate un om care se roagă să atingă sufletul celui c crede! Îl observi, fără să-i cunoști numele și fără să-l mai revezi vreodată, și el este înscris în tine și prin el te simți mai puternic, mai valoros, mai fericit!

Acum vedem despre ce este vorba. Părintele Cosma, medic și ieromonah, era cel a cărui voce o auzeam și iată-l cu epitrahilul la gât, continuă să vorbească. Dar, despre ce vorbește, în timp ce Sf. Liturghie se desfășoară, aici, într-o parte, în spatele bisericii? Închid ochiii și mă concentrez să aud ce spune. Cuvintele lui curgeau precum apa fântânii din fața bisericii. Acum era vorba despre familie, acum despre cozile din fața magazinelor în oraș, acum despre locurile de muncă, acum despre biserică. Erau cuvintele unui părinte duhovnic despre viața practică cotidiană. Plecând de la scene ale realității sociale, era în mod evident pe cale de-a face o lecție de cateheză. Prin episoadele descrise, vroia să arate păcatele și greșelile comise, pentru a incita participanții să-și facă un examen de conștiință, pentru a fi în măsură, în timpul spovedaniei ce va urma, să ia în considerare greșelile comise, iluziile și lipsurile, pentru a putea în mod cât mai demn cu putință să se împărtășească cu sfintele daruri, cu Trupul și Sângele Domnului. Cum poate Biserica, atunci când trăiește deplin, să vină în ajutorul credincioșilor! 

Un paraclisier s-a apropiat de Părintele Cosma pentru a-i spune unde s-a ajuns cu Sf. Liturghie. Atunci cuvintele Preotului au luat o altă turnură : Părintele Cosma a citit rugăciunile de dinainte de spovedanie, apoi a ridicat epitrahilul și l-a pus pe capul credincioșilor care erau alături de el. Deodată auzeam cuvinte  întrerupte de hohote de plâns. Era o spovedanie publică! O mișcare extraordinară s-a produs atunci în jurul Părintelui Cosma. Invocari cu dulce glas, rugăciuni și suspine... Epitrahilul trecea de pe un cap la altul. Câteodată Părintele Cosma șoptea câteva cuvinte la urechea celui care se spovedea. O vedere pe care n-am mai avut-o niciodată, bulversantă. O experiență extraordinară! Iată zile apostolice! Biserica lui Dumnezeu - poporul - a înțeles: dintotdeauna firea lui era martiriul. Doar prin martiriu ajungem la înviere.  Și iată că din nou, în fața noastră, asta s-a întâmplat prin spovedanie și Sfânta Împărtășanie. În acest lucru se găsește punctul de plecare a unei noi perspective a unui viitor apropiat, a unui Mâine pe care privirea profetică a lui Dostoievski l-a zărit. Cum de este gol și sărăcăcios Occidentul, în comportamentul lui blazat și în greutatea lui spirituală! Toate sensurile istoriei oamenilor se află într-o a treia dimensiune, care n-a fost și nu vă fi niciodată învățată în școli.

Corul continua să cânte. Cei care tocmai s-au spovedit s-au apropiat de Sfântul Potir. Spovedaniile încă mai continuau în spatele acestei biserici inserată în stâncă. Dar rândurile credincioșilor care îl înconjurau pe Părintele Cosma deveneau mai puțin dense. Paraclisierul a venit din nou pentru a spune că Sfânta Împărtășanie era spre sfârșite. Pentru ca Sfânta Liturghie să nu fie întreruptă, Părintele Cosma i-a chemat pe cei care-l înconjurau să pună mâna pe umărul celui apropiat și deasupra capetelor lor și-a întins epitrahilul pronunțând rugăciunea de dezlegare. Spațiul în jurul lui a rămas gol. L-am privit atunci pe Părintele Cosma, care a rămas aproape de analogul pe care era pusă Sfânta Evanghelie; ne-a cerut să ne apropiem. Ne-am închinat în fața Evangheliei și a crucii pe care o ținea în mână, și apoi, chiar înainte de a ne exprima mulțumirea pentru ceea ce tocmai văzusem, ne-a arătat cu degetul spre solul care era în jurul nostru. Jos, pe marmură, distingem ceva ca și cum tocmai s-a vărsat apă. În această oglindă se vedeau flăcăruile lumânărilor și luminile roșiatice ale candelor care luminau tremurândă. L-am întrebat ce-ar putea fi asta. Atunci ne-a spus foarte emoționat: "sunt lacrimile pocăinței poporului rus. Mulțumită lor trăiește Biserica noastră". Toți trei am rămas în liniște un moment. Părintele Cosma a luat Evanghelia și s-a îndreptat spre altar; rămânând singuri, ne-am privit și, cuprinși de o emoție vie, ne-am dus să luăm prescurile. 

Ieșind din Biserică pentru a ne alătura celorlalți membrii ai grupului nostru, ochi noștri păstrau imaginile celor pe care tocmai le văzusem. În jurul nostru totul forfotea. Nu vedeam soarele din cauza ramurilor dese ale arborilor înalți, dar razele lui le percepeam printre frunze. Călugării veneau și se duceau în toate sensurile în curte, pentru a-și face ascultarea. Credincioșii li se alăturau. În curând o nouă Sfântă Liturghie urma să înceapă în aceeași biserică [în care erau trei sfinte altare]. În fiecare moment trebuia să ne oprim să binecuvântăm oamenii.

Pe drumul ce ducea la chiliile noastre, patru femei de vârstă medie s-au apropiat de noi și una dintre ele ne-a spus: "Părinților, suntem mari păcătoase, și ați venit de atât de departe pentru a ne vedea!" După ce au primit binecuvântarea, ea a continuat : "Vă rog să vă rugați pentru fiul meu, Nicolae, care este bolnav". Apoi ne-a povestit că el era foarte evlavios și că în armată citea în fiecare zi Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Într-o zi a fost surprins de un ofițer care l-a dus la închisoare. Acolo a fost bătut crunt și apoi trimis la spital. Acum era la el acasă, dar avea tulburări psihice. Cel trei prietene ale acestei femei partajau în mod evident durerea ei, și poate că în acel moment, fiecare dintre ele resimțeau o durere personală. Chipul lor, străbătut de riduri, udat de lacrimi, aveau aceeași expresie.

"Miluiește, Doamne, poporul Tău..."

M-am dus într-un loc de unde puteam să observ în mod discret fiecare mișcare a acestui popor în rugăciune. A se alătura rugăciunii lui și a fi transportat de această rugăciune este ceva de nedescris. Ceea ce ilustrează cel mai bine evlavia arzătoare a acestui popor este atitudinea lui plină de frică de Dumnezeu și de dăruire. Fiecare se simte singur cu Dumnezeu. Nimeni nu-l privește pe celălalt, nimeni nu vorbește cu celălalt [în timpul Sfintei Liturghii]. Însă formează toți un singur trup în rugăciune, legați foarte intim de sursa vieții - Dumnezeu. Această mare putere duhovnicească creează în biserică o atmosferă încât, un necredincios, dacă ar fi acolo, ar fi obligat fie să se pocăiască, fie să iasă afară din Biserică. Cei puțin credincioși nu și-ar putea găsi locul la slujbele din Rusia, căci acestea sunt foarte lungi și strâmtoarea locurilor [din cauza unei număr mare de participanți] va face să fie foarte obositor.

O astfel de atitudine duhovnicească și un astfel de comportament față de Biserică și dumnezeiasca slujbă, explică cunoașterea rânduieli bisericești și al conținutului liturgic din partea credincioșilor. Urmăresc în duh și participă cu inima la întreaga slujbă, ceea ce se vede în mod clar pe chipul lor. De aceea consider că în Rusia nu e mai nimic frumos și demn de remarcat decât chipul poporului credincios. 

De la această mănăstire îmi va rămâne amintirea de neuitat a citirii Sfintei Evanghelii. Cu o voce solemnă, lent și cu o pronunție extraordinară, diaconul a citit al cincilea capitol al Evangheliei după Matei, cu privire la predica de pe munte (Mt. 5, 1-12). Am putut urmări aceste cuvinte ale Fericirilor într-un mod foarte fizic, pe chipurile credincioșilor prezenți; și asta nu pe unul, două sau trei chipuri, ci pe toate, căci toți participanții se comportau la unison, ca după o punere în scenă tainică, în timp ce,  de fapt, nu era decât o expresie spontană a conținutului duhovnicesc a acestui popor purtător de Dumnezeu. La cuvintele "Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăția Cerurilor", o expresie de fericire se răspandea pe chipurile lor. La cuvintele "Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia", aceste chipuri se umpleau de lacrimi, acompaniate de suspine. "Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate...", lacrimile din nou curgeau pe chipuri, și așa era până la ultima fericire: "Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri..." Atunci, aceste chipuri erau iluminate de o minunată bucurie și liniște, și ochii lor ardeau de-o nădejde vibrantă. 

Pătrunși de forța acestei spiritualități, a fost pentru prima dată când am putut să resimt în mod profund ceea ce este cu adevărat Biserica lui Hristos pe pământ. Definiția conform căreia "Biserica reprezintă trupul fizic colectiv al lui Hristos Dumnezeu-Omul" a devenit aici o realitate consistentă. Și, mult mai mult, căci dacă o biserică ortodoxă constituie unirea reală a două universuri, un loc unde frontiera timpului și a spațiului este abolită, unde cerul și pământul se unesc, atunci sufletele evlavioase ale acestui popor au fost, în timpul acestei Sfinte Liturghii, pentru ochii noștri încă profani, reprezentări vizibile ale Cerului nevăzut, mirese ale lui Hristos, așa cum înțelegem noi Raiul".)

Traducere de ROF din Récit d'un voyage en URSS (1976)

Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu

Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune

Costion Nicolescu : Duhul Sfânt, inspiratorul frumuseții și al oricărei înțelepciuni

Duhul Sfânt, inspiratorul frumuseții și al oricărei înțelepciuni

Totul este taină la Duhul Sfânt! Sfinților Părinți ai primelor veacuri creștine le-a fost relativ greu să-L deslușească. A fost nevoie de un al doilea Sinod Ecumenic pentru ca în mărturisirea de credință să fie prezentată dogmatic Persoana Duhului. De altfel Însuși Hristos ne avertizase în legătură cu această dificultate: "Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nici nu-L cunoaște; Îl cunoașteți voi, de vreme ce la voi rămâne și întru voi va fi" (Ioan 14, 17). Îl cunoaștem noi în Biserică.

PĂRINTELE GRIGORIE KRUG - CALEA SPRE LUMINĂ

Părintele Grigorie Krug și Sfântul Serghie Sevici, duhovnicul său

***

Icoana ortodoxă, unul din elementele esențiale ale liturghiei Bisericii Ortodoxe, o imagine simbolică sacră, care prin linii și culori, caută să-l aducă pe privitor la cunoștința Realității veșnice. Numeroși artiști încearcă să picteze icoane. Mulți reușesc bine, reproducând într-un stil impersonal modele vechi. Totuși, un iconar e mai mult decât un copist. Ne așteptăm ca viața lui să fie în armonie cu arta sa. În acest context, e mai actual decât oricând, să ne amintim de operele Pr. Grigorie Krug, unul dintre cei mai remarcabili iconari ortodocși ai sec. al XX-lea. Acesta, după ce și-a dedicat întreaga viață, cercetării și experimentării iconografice, a reușit să găsească în simbolismul ortodox complex sensul autentic al icoanei.

Trăind într-un mic schit, pierdut într-o pădure de la periferia pariziană, a creat icoane și fresce demne de cele mai bune școli de iconografie tradițională rusă. Astfel, consacrăm acest film Părintelui Grigorie Krug.

Astăzi veți descoperi viața și operele acestui iconograf; veți asculta extrase din carnetele sale personale, în care, de-a lungul vieții, își nota reflecțiile sale despre icoane; veți face cunoștință cu vechii săi prieteni, iconari, restauratori de icoane, teologi, critici de artă. Toate acestea vă vor permite să pătrundeți sensul autentic al icoanei ortodoxe și să vedeți ce cale a trebuit să urmeze Părintele Grigorie, pentru a-l descoperi.

PĂRINTELE GRIGORIE KRUG
- CALEA SPRE LUMINĂ -

Icoana Nașterii Domnului

"Este o imagine a Slavei netrecătoare, a micșorării de bunăvoie a Domnului. Prin această umilință a Domnului, Care a primit să fie înfășat și culcat în iesle, neamul omenesc a fost vindecat de mândrie. În această icoană, pământul negru contrastează cu lumina lui Hristos. Pământul care înconjoară peștera este imaginea firii omenești, stricăcioase și muritoare. Nu este reprezentat într-un mod neted sau uniform, ci plin de reliefuri, adâncituri și vârfuri, precum mișcarea valurilor, căci „Pământul și-a recunoscut Creatorul renăscând cu totul, punându-se cu totul în mișcare, a prins a dospi ca un aluat, căci a simțit în el plămada vieții veșnice”. (Monahul Grigorie, "Carnetul unui iconar")

Părintele Zaharia Zaharou în dialog cu P. Coman - Dar din Har !

P Zaharia : Pentru noi cel mai de preț dar al existenței noastre este Hristos, Care devine viața noastră, viața Veșnică.[...] Hristos S-a făcut și darul desăvârșit al omenirii către Dumnezeu. [...] Hristos este și darul fiecărui credincios către fratele său, darul fiecărui om către semenul său. Dacă suntem cu adevărat creștini, cel mai mare dar pe care putem să-l facem fratelui nostru este Hristos.

De ce sunt ortodox / Γιατί είμαι Ορθόδοξος  

Părintele Zaharia Zaharou/Πάτερ Ζαχαρίας Ζαχάρου

P. Coman : Părinte Zaharia, o coincidență binecuvântată, sau mai curând iconomia cea de nepătruns cu mintea a lui Dumnezeu, a făcut ca zilele acestea, ultimele aproape din acest an, să vă aflați la București, oaspete al Bisericii noastre. Și, spun că e binecuvântată coincidența deoarece Sfântul Sinod al Bisericii noastre, la propunerea Părintelui nostru Patriarh, a hotărât ca acest an să fie consacrat isihasmului și la trei mari isihasti : Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Paisie de la Neamț.

Sfinția Voastră sunteți martorul unei puternice și vii tradiții isihaste. Ați trăit aproape treizeci de ani lângă un părinte isihast, lângă un sfânt, Cuviosul Sofronie Saharov. Si nu sunteți numai martor, ci și purtător al acestui duh. Si conferințele dumneavoastră pe care le-ati ținut la București, patru la număr, toate se ocupă cu ceea ce sfinția voastră considerați a fi nucleul tradiției ortodoxe și al vieții duhovnicești: isihia, trezvia, spiritualitatea filocalică. Iarăși, iconomia lui Dumnezeu a făcut să circule chiar în zilele acestea câteva cărți ale Sfinția Voastre în traducerea românească.

Prima este o carte despre monahism, pe care îl caracterizați, în subtitlu, ca harismă atotcuprinzătoare a Duhului Sfânt, editată de Editura Basilica, a Patriarhiei Române. Și altele două, pe care le-ati editat în limba română, dumneavoastră, la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex : una despre isihasm și una care ne oferă o cuprinzătoare expunere a teologiei Cuviosului Sofronie, intitulată "Hristos, Calea vieții noastre". V-aș ruga să începem cu o reacție a Sfinția Voastre la această fericită coincidență.

P Zaharia : Cred că inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh de a consacra acest an isihasmului a fost foarte înțeleaptă, deoarece isihasmul este inima tradiției ascetice ortodoxe. Omul nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu dacă nu se liniștește în prezența Lui. Încă din vremurile de început, drepții Vechiului Testament ne-au lăsat mărturia că Dumnezeu le-a zis: "Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu" (Ps. 45, 10). Adică, dacă nu avem contact, și dacă nu trudim să simțim prezența lui Dumnezeu, nu-L vom cunoaște. Sau, așa cum spune Apostolul Pavel: "Iar cel ce se alipește de Domnul este un duh cu El" (1 Cor. 6, 17)

Isihaștii se străduiesc să alipească numele lui Hristos de respirația lor. Și aceasta, încet-încet aduce cu sine energia lui Dumnezeu, Harul lui Dumnezeu, care îi curătește, îi luminează și îi sfințește. Aceasta este esența întregii noastre vieți în Biserică. Aceasta este bogăția Bisericii noastre. Biserica noastră, până în zilele noastre, este caracterizată, mai ales în sânul monahismului.

Când vorbim despre isihie nu înțelegem repaos, relaxare, ci înțelegem o foarte puternică înălțare a duhului nostru. Isihia este starea în care omul stă în fața lui Dumnezeu, cu mintea în inimă și cheamă Numele lui Hristos. Este o prezență foarte activă înaintea lui Dumnezeu. Nu este o relaxare pasivă. Isihia înseamnă când isihastul își predă și mintea și inima și toată ființa lui Hristos, chemând Numele Lui. Acesta este înțelesul isihasmului: "Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu", cum spune Vechiul Testament.

P. Coman : Isihasmul este, așadar, o tradiție vie, nu a fost numai un curent puternic în sec. al XIV-lea.

P Zaharia : Este o tradiție vie, deoarece îl ține pe om în contact cu Dumnezeu cel viu. Când omul cheamă Numele lui Dumnezeu cu atenție, adică cu simțul prezenței lui Dumnezeu, Numele acesta este însoțit de energia Persoanei lui Hristos și această energie, încet-încet, anihilează duhul răutății și al patimilor din om și face să se vadă omul cel nou, care a fost creat după chipul lui Hristos.

Părintele Ilarion Dan și Mihai Vladu despre Părintele Arsenie Papacioc în conferința "De la moarte la viață" (Iași, 1 februarie 2024)

Văzând doctorul că încă nu l-a batjocorit până la capăt, îi spune așa: "ia zi, Părințele, ți-e frică de moarte?" Bun, și Părintele îi spune așa - s-a cam supărat, vă dați seama- : "auzi doctore, ține mâna pe bisturiu, că o să mă opereze Hristos, nu tu". În clipa în care doctorul a tăiat în spatele Părintelui, toată sala de operație s-a umplut de miros de mir. De a doua zi doctorul respectiv, când mergea în vizită la Părinte, cobora în genunchi și mergea de la ușă până la pat în genunchi. Asta este teologia Părintelui Arsenie!

  Conferința "De la moarte la viață" 

Iași, 1 februarie 2024

Părintele Ilarion Dan de la Crucea:

Subiectul principal [în această conferință] este Părintele Arsenie Papacioc, ca personalitate duhovnicească - despre care ați auzit, despre care cunoașteți anumite aspecte, sigur că da. Există foarte multe filmulețe, interviuri cu Părintele, care sunt accesibile pe Youtube - iată că tehnologia asta, care de multe ori ne ridică foarte multe probleme, are și ne aduce și beneficii. [...] 

Voi încerca să vorbesc liber și, după cum voi găsi de cuviință, să vă transmit ceva frumos despre un om frumos, despre un titan al neamului nostru - deși era micuț de statură. Și încerc să vă trezesc un pic interesul pentru această personalitate uriașă, care a fost Părintele Arsenie.

Un altfel de mărțișor de la Ioan Ianolide

În Vechiul Testament există un fir alb al inspiraţiei divine şi un fir roşu al concepţiei materialist-umaniste-rasiale. Vechiul Testament începe cu deosebirea dintre Abel şi Cain şi continuă cu deosebirea dintre neamuri şi Israel. În Israel avem Legea Sfântă, dar avem şi viţelul de aur, avem răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu, proorocii au fost ucişi de evreii idolatrii, rasismul iudaic a pătruns în conceptul spiritual al Israelului.

Paralel cu firul roşu al ateismului şi rasismului iudaic, în poporul iudeu s-a remarcat şi firul alb al inspiraţiei şi harului divin, căci Israelului i s-au dat legăminte, lui i-a dat Dumnezeu Legea şi i-a dat Tora Făgăduinţei, i-a dat prooroci, i-a dat pe David, i-a dat conştiinţă mesianică, râvnă pentru cele sfinte şi minunate comuniuni cu divinitatea, încât a fost posibil să se nască Fecioara Maria, din neam iudaic şi să fie templu al Naşterii lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu.

Pe firul roşu însă, evreii nu L-au recunoscut pe Hristos. Ana şi Caiafa au polarizat poporul evreu în jurul lor şi L-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu. Evreii sunt blestemaţi şi scoşi din harul divin. Doar o rămăşiţă din Israelul iudaic intră în noul Israel. Oamenii tuturor neamurilor au primit har şi misiune de israeliţi.

Împărăţia lui Dumnezeu este dată oamenilor ce cred şi urmează lui Hristos, iar poporul iudeu a rămas ca o negaţie a istoriei, pe o poziţie antihristică. De două mii de ani ei militează pe firul roşu al istoriei lor fară Dumnezeu şi împotriva lui Hristos. Ei sunt duşmani ai tuturor oamenilor şi istoria lor trece din dezastru în dezastru, consecinţă a păcatului lor ateu-materialist.

Duhul lor negativ se găseşte în raţionalism, pozitivism, umanitarism, ştiinţifism, capitalism şi comunism. Ei vor să iudaizeze lumea şi în bună parte au reuşit. Ei nu-L au pe Hristos, deci Îl urăsc pe Hristos şi pe ei înşişi se consideră hristos. Ei se luptă cu Dumnezeu, se luptă cu toată lumea şi se luptă cu toată creştinătatea. Cutezanţa lor e impresionantă, dar şi înspăimântătoare apocalipsă. Opera lor în lume este catastrofală şi monstruoasă.

Tentaţia materialist-ateistă nu este strict iudaică, ea e general umană şi adesea ademeneşte şi pe creştini. Dacă evreii se constituie în mod conştient şi voluntar pe poziţie antihristică, mulţi creştini se situează pe poziţia de hristoşi mincinoşi. Un fir roşu apare şi în istoria creştinismului, alături de unul alb şi împotriva celui alb. Lupta dintre credinţă şi ateism se perpetuează până la sfârşitul veacurilor. 

Noul Israel cunoaşte epoci de înflorire şi epoci de decădere. În creştinismul primar au apărut Anania şi Safira, în creştinismul prigonit au fost mulţi apostaţi, mulţi au făcut din Iisus un om şi au negat dumnezeirea Lui. Creştinismul bizantin a fost splendid, dar a şi capitulat în faţa lumii egoiste. Creştinismul roman a fost măreţ, dar nu a putut evita unele amprente imperiale. Renaşterea L-a umbrit pe Dumnezeu prin om. Reforma a derutat creştinătatea. Revoluţia franceză s-a închinat unei femei depravate, iar comunismul se subjugă materiei. Ateii de azi sunt unii creştini de ieri.

Omenirea se materializează, se mecanicizează. Creştinii au pierdut dimensiunea mesianică, în timp ce evreii pompează ateismul pentru a dizolva toată cultura creştină. Nu mai avem Dumnezeu, nu mai avem speranţa vieţii eterne, nu mai avem nădejdea vieţii veşnice.

Lumea e în mâinile lui Dumnezeu, dar ne întrebăm, cutremuraţi de răspunderi, ce fac oamenii? Vin ei în întâmpinarea lui Hristos? Mântuirea lumii trece prin credinţa oamenilor. În această perspectivă credem în misiunea noului Israel şi respingem iudaismul ca ateism antihristic.

Fiara apocaliptică ucide pe cei care spun adevărul. Cu toată gravitatea situaţiei, cu toate riscurile vom mărturisi adevărul, chiar de vom fi ucişi, căci răstigniţi suntem de multă vreme. A spune adevărul despre evrei nu este antisemitism, ci noi, creştinii, plini de iubirea ce L-a mistuit pe Hristos şi repetând-o în aceste vremuri tulburi, noi iubim cu adevărat poporul evreu şi ştim că numai prin Hristos este posibilă mântuirea lor. Tragedia evreilor este catastrofală prin solidaritatea întregului popor evreu cu Ana şi Caiafa. Strigăm deci tuturor evreilor în care mijeşte lumina credinţei, să părăsească satanismul, minciuna şi materialismul iudaic, să se încreştineze şi să se împace cu oamenii.

Aşa după cum este evident din toată istoria antică şi modernă că neamurile nu pot tolera să fie stăpânite de evrei, aşa le spunem şi noi: să se integreze în omenire. Dacă râvna şi energiile antologice de care dispun vor fi orientate în sensul sacru al revelaţiilor divine, atunci poporul evreu ar fi fericit, cerurile se vor bucura şi oamenii îi vor iubi. Rasismul lor este absolut, materialismul lor le este în fire, minciuna este centrul gândirii lor pocite şi cu cât vor insista mai mult pe aceste coordonate, pe atât dezastrul lor va fi mai crud.

Omenirea nu poate accepta nici tirania rasială a iudeilor, nici materialismul grosolan şi nici răstălmăcirea mentală a iudaismului. Prin decizia divină şi prin voinţa oamenilor, ei sunt sortiţi eşecului. Pieirea ta prin tine, Israele!

(Ioan Ianolide – Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 44-48)

Sursa web: Blog dedicat lui Ioan Ianolide, Vechiul și Noul Israel

Daniel Leș, olarul refrământat și refăurit

Renașterea sufletului și transformarea în "Lut Viu" 

interviu emoționant cu Daniel Leș

Câteva extrase din interviu

Îmi dau seama, pe zi ce trece, că atâtea mă învață lutul ăsta! Și cu cât îl frământ mai mult devine mai maleabil. Sunt într-o perioadă în viața mea de făurire, de frământare, de înfrumusețare, simt că "lutul" vieții mele este frământat. Și, pe măsură ce este mai frământat, îmi dau seama că am multe de învățat. [...] 

Frământările nu sunt rele, frământările sunt bune. Atâta timp cât se lasă frământat lutul, ies afară impuritățile. Lutul vieții noastre dacă nu este frământat, acele impurități nu vor ieși afară. Cu cât suntem mai frământați [cu atât vor ieși mai mult]. Noi ca și nație, ca și neam am avut parte de frământare, dar să nu uităm că suntem un neam ales, pentru că Dumnezeu a ales să ne frământe. De ce? Ca să facă din noi acel vas de cinste. Așadar, dragilor, dacă aveți frământări în viață, să știți că aceste frământări sunt benefice: iese afară ură, lăcomie, slavă deșartă, gelozie, și multe altele. [...]

Starețul Tadei de la Vitovnița : "De unde s-a deprins inima noastră să fie iubită cu atâta tărie?"

Cu Dumnezeu toate sunt cu putință

Predică din 2 septembrie 1990

De unde s-a deprins inima noastră să fie iubită cu atâta tărie? E limpede că noi toți dorim să fim iubiți și plăcuți de toți și de fiecare în parte. Inima noastră nu s-a putut deprinde aici, pe pământ, nici de la părinți, căci și ei sunt mărginiți de timp și de spațiu, iar sufletul caută la cele veșnice. Inima noastră s-a învățat să fie iubită și plăcută de la inima cea dumnezeiască și veșnică, căci și noi suntem dragoste dumnezeiască, de aceea suntem chemați să fim fiii luminii și fiii lui Dumnezeu, plini de dragoste dumnezeiască.

P. Ciprian Mega: " Să descoperi talantul în inima ta înseamnă să fii statornic în adevăr și iubire nefăţarnică"

Să descoperi talantul în inima ta înseamnă să fii statornic în adevăr și iubire nefăţarnică. Aceasta este starea necesară pentru a primi lucrarea Duhului Sfânt. Smerit, cu o smerenie subiectivă, și în același timp conștient de darul tău, de faptul că lucrezi cu Dumnezeu talantul după care sapi în inima ta, că acolo, în lăuntrul tău, zidești împreună cu Domnul. Iar Hristos se face responsabil de roadele tale.

***

Cuvântul Părintelui Ciprian Mega, în duminica a 16-a după Rusalii, 
Biserica ”Sf. Spiridon” din Oradea, 11 februarie 2024

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, Amin!

Preacucernici Părinți, iubiți credincioși, ați ascultat mai devreme, citită din Sfânta Evanghelie, Pilda Talanților. De-ar fi vorba doar despre înzestrările personale pe care le înmulțim, așa cum îndeobște se vorbește pe marginea acestui text, ce simplu ar fi de înțeles această parabolă. Însă, această pagină din Sfânta Scriptură duce creștinismul până la limita absurdului, încât tema Duminicii de astăzi pare să fi născut o reflecție scandaloasă și aproape disperată a unui cunoscut teolog apusean din secolul trecut Hans Urs von Balthasar, care spunea: "Dacă reușești să-l înțelegi, acela nu este Dumnezeu". Cum oare să-L înțelegi? Dumnezeu Însuși ne spune, azi, că se aseamănă unui stăpân nedrept, care se dovedește a fi cămătar. Tot ce a dat vrea cu dobândă și neînduplecat. Pe slujitorul care a îngropat talantul în pământ, ați văzut, îl pedepsește, chiar dacă a recuperat de la el ceea ce îi dăruise. 

Pentru a ne apropia de mesajul acestei parabole, să pornim de la elementul comun, concret, palpabil, anume pământul, în care sluga nevrednică și-a îngropat talantul. Pământul, țarina, la care dacă veți citi Filocalia a doua veți vedea că face referire Sfântul Maxim Mărturisitorul. "Fiindcă ai părăsit țarina - spune el -, te îngrijești de cele din jurul țarinii, dar acolo vei afla doar spini și pălămidă, însă comoara stă ascunsă în țarina inimii tale, pe care nu ai aflat-o din pricina nelucrării. De-ai fi aflat-o, ai fi vândut toate și ai fi cumpărat țarina aceea". Țarina este inima omului, comoara este talantul îngropat în țarină. Fariseii Îl întreabă când va veni Împărăția Cerurilor, iar Mântuitorul le răspunde că nu va veni așa cum își imaginau ei, cu semne exterioare, perceptibile și se va instala ca un proces interior al inimii. Nu vor zice: "iat-o e aici, sau acolo, căci Împărăția lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru". Împărăția lui Dumnezeu, iubiți credincioși, este îngropată în inima fiecăruia. Dacă n-am aflat-o încă, e doar vina lenevirii duhovnicești, a nelucrării noastre. De aceea le și spune Hristos apoi ucenicilor: " vă vor spune: iată acolo este, iată aici. Nu vă duceți și nu vă luați după ei".