vineri, 8 noiembrie 2019

Sfinţii Arhangheli, căpeteniile puterilor cereşti


Marturie Athonita:Cei şapte sfinţi arhangheli- căpeteniile puterilor cereşti


Sfânta Scriptură ne învaţă limpede şi dă mărturie de necontestat că dumnezeieştile puteri cereşti comunică neîncetat cu lumea oamenilor. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe ne descoperă care sunt numele celor şapte sfinţi arhangheli, căpeteniile puterilor cereşti. Ele sunt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Iegudiil, şi Varahiil, cărora, uneori, li se adaugă şi numele lui Ieremiil.

miercuri, 23 octombrie 2019

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a anunțat canonizarea Părintelui Sofronie Saharov, pe lângă trecerea în calendarul ortodox a patru athoniţi: Gheron Iosif Isihastul, Părintele Efrem Katunakiotul, Părintele Ieronim Simonopetritul şi Părintele Daniil Katunakiotul


Patriarhul Bartolomeu a anunțat în fața Sfintei Chinotite, la sfârșitul vizitei sale de 3 zile în Muntele Athos, pe 22 octombire 2019, continuarea etapelor pentru canonizarea Părintelui Sofronie Saharov din Essex.
Ca o ultimă și bucuroasă surpriză, acest anunț a venit după ce duminică, 20 octombrie, în cadrul întâlnirii Patriarhului Ecumenic cu reprezentanţii mănăstirilor din Sfântul Munte Athos la Karyes s-a anunțat canonizarea a patru Părinți athoniți: Daniil Katunakiotul, Ieronim Simonopetritul, Iosif Isihastul şi Efrem Katunakiotul.
Starețul Sofronie Saharov(1896-1993) este cunoscut ca fiu duhovnicesc și biograful Sf. Siluan Athonitul și fondatorul Mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul din Essex, Anglia.



The Ascetic Experience: Patriarhul Ecumenic Bartolomeu: Părintele Sofronie de la Essex intră în calendarul oficial al Bisericii, precum și alte daruri…


[...]Patriarhul Ecumenic, Sanctitatea sa Bartolomeu al II-lea, a anunțat canonizarea, introducerea în calendarul oficial al Bisericii a părintelui Sofronie (Saharov) de la Essex. Anunțul a fost făcut în conferința Chinotitei – a consiliului de conducere – a Sfântului Munte de către însuși Preafericirea Sa cu multă emoție.


Acesta este încă un dar minunat pe care Dumnezeu ni-l face, un dar care pentru mănăstirea noastră are un înțeles foarte special: Părintele Sofronie a plecat din Sfântul Munte în Franța pentru tratamentul bolii sale ca și monah Vatopedin – mai exact ca și monah al Schitului Sfântul Andrei care depinde de Vatopedi.

În aceste zile, Dumnezeu ni-a dat o mulțime de daruri: canonzarea Sfântului Iosif Isihastul (Gheron Iosif) care este rădăcina spirituală a obștii noastre, a Sfântului Efrem Katunakiotul, primul ucenic al Sfântului Iosif Isihastul, frate de asceză și duhovnicul părintelui Iosif Vatopedinul. Alt dar a fost recunoașterea oficială a sfințeniei starețului Daniil Katunakiotul care, de asemenea, a fost monah la Vatopedi pentru 8-10 ani. În această perioadă Sfântul Daniil a avut ascultarea de arhondar iar Maica Domnului l-a vindecat în chip miraculos de o boală grea pe care o avea în timp ce se închina la Sfântul Brâu.

Un alt dar special de la Dumnezeu în aceste zile este faptul că episcopul nostru, Preafericirea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, a fost foarte mulțumit de vizita sa la mănăstirea noastră, fiind impresionat de viața duhovnicească și numărul de monahi (în special cei tineri) ai obștii noastre. Noi ne străduim încontinuu să fim un factor de unitate și duhovnicie pentru Biserică și suntem foarte bucuroși, mulțumind lui Dumnezeu când acest scop este atins, fie și parțial.

Cu toate acestea, un alt dar de la Dumnezeu este faptul că în aceeași zi au fost cutremure încontinuu, fenomen prin care atotmilostivul Dumnezeu ne arată că suntem absolut nimic și că toți putem muri într-o secundă.

După smerita mea părere acesta este cel mai mare dar: să ne cunoaștem nimicnicia.
Cenușa se întoarce în cenușă. Praful în praf.
Ruinele rămân.
…și sufletul nostru veșnic.

miercuri, 16 octombrie 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Caracterul ascetic este singurul mod de exprimare a simțămintelor noastre față de Dumnezeu, a iubirii noastre, a dorurilor noastre, a smereniei noastre, a așteptării noastre"


Cuviosul Nil nu se îngrijea de cele care urmau să se întâmple sau de cele trecute, pentru că acestea implică grija. Nu îngăduia minții sale să se îndeletnicească cu ceva pământesc, pentru că asta este o îndepărtare de la dragostea lui Dumnezeu. Si orice îndepărtare - chipurile pentru dogme, pentru morală, pentru Biserică, pentru neam, pentru mănăstire - vine și se duce. Câte lucruri ne frământă, ne fac să ne zbuciumăm, să vrem să le rezolvăm, dar apoi pleacă, așa cum trec valurile și vânturile, și singurul lucru care rămâne este ceea ce realizăm în viață, ce investim în cer. De aceea, Cuviosul, nu-și lăsa inima și gândul să se lipească de cele pamântești. Își supunea trupul duhului și-și rânduise principii în viață, își stabilise modul în care se cuvine să trăiască.

vineri, 4 octombrie 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Hristos intră în noi prin împărtășirea din Pâine și Vin, dar în mod ființial intră în cei care-L primesc ca și Cuvânt"

Arhim. Placide Deseille, Ierom. Macarie Simonopetritul, Arhim. Emilianos Simonopetritul

Cuvântul este singurul mijloc pe care un stareț, un părinte duhovnicesc îl are ca să-și nască propriul său fiu, un fiu al lui Dumnezeu, și să-l facă fiu al împărăției cerurilor

Cuvântul purtător de viața este cel care dă putere sufletului, învăluie inima, este modalitatea care îi poate aduce monahului reușită. Prin urmare, o mănăstire este vie dacă are învățătură duhovnicească, cuvântul lui Dumnezeu. 

Arhim. Elpidie Vaianaki: "Prin cuvinte poți intra în inima lui Dumnezeu și tot prin cuvinte te poți pierde"."Când ceri iertare din dragoste, pentru că ai rănit pe cineva, atunci acea iertare are valoare foarte mare"



Sporirea duhovnicească se vădește în cuvinte




- Părinte, cum putem ști dacă mergem bine în viața duhovnicească? 

Din cuvintele tale, din cuvintele pe care le rostește fiecare. Vei înțelege cât de mult a înaintat cineva în viața duhovnicească în măsura în care cuvintele lui revarsă miere sau venin

Există oameni care cred că viața duhovnicească se rezumă doar la rugăciune, la mersul regulat la biserică și la anumite așa-zise "fapte bune". Însă gura lor [poate] să fie slobodă: ușor să judece, să comenteze, să necăjească pe cineva, să îl facă ușor să se simtă prost, iar acela să plângă din pricina cuvintelor urâte. Asta nu este viață duhovnicească! Dimpotrivă, aceasta este o închipuire că ar fi viață duhovnicească. 

Omul duhovnicesc spune puține cuvinte, rostește cuvinte care îl mângâie pe aproapele, care îl întraripeazăEste precum o mamă care dorește copilului ei ce-i mai bun, vorbindu-i încurajator.

Însuși Domnul nostru spune: "Din cuvintele voastre vă voi judeca". Scrie undeva în Scriptură: "din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit" (Mt. 12, 37). Adică, din cuvintele tale te vei putea osândi și tot din cuvintele tale te vei putea mântui. Altundeva în Sfânta Scriptură scrie: "dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit". [(Iacov 3, 2)]. Dacă cineva nu greșește prin cuvintele sale, atunci acesta este om desăvârșit! Gândiți-vă că toată Scriptura, Duhul Sfânt, toți sfinții, Părinții, Cuvioșii vorbesc despre puterea cuvântului

Prin cuvinte poți intra în inima lui Dumnezeu și tot prin cuvinte te poți pierde. Cum s-au pierdut Adam și Eva? Prin cuvintele viclene pe care le-au primit de la diavol. Din acest motiv este de preferat ca în viața duhovnicească, în loc să dăm importanță altor lucruri, altor nevoințe, să dăm o importantă mai mare nevoinței tăcerii! Să tăcem atunci când vorbele noastre nu sunt plăcute Domnului și să spunem tot ceea ce ar putea dărui bucurie aproapelui. Așadar, viața duhovnicească depinde de cuvintele noastre! Cuvintele pe care le rostim pot să mântuiască, dar pot să și vatăme.

***

Să ne cerem iertare cu iubire




- Părinte, cu ce sentimente trebuie să cerem iertare lui Dumnezeu atunci când greșim?

Fiica mea, în mod vădit, cu simțăminte de iubire! Omul cere iertare în două feluri: cu frică sau cu iubire.

Dacă lucrezi ca angajat undeva și faci o greșeală, ceri iertare și te temi ca nu cumva să te concedieze, te temi ca nu cumva să îți oprească din salariu. Ți-e frică. Acest mod de a cere iertarea nu are valoare. Însă, atunci când ceri iertare din dragoste, pentru că ai rănit pe cineva, atunci acea iertare are valoare foarte mare.

Lui Hristos nu-I place să Îi cerem iertare pentru că ne este frică de El, ca nu cumva să mergem în iad și să pierdem raiul. Acest fel de abordare este greșit! Trebuie să-I cerem iertare pentru că L-am rănit pe El, Iubirea noastră! Această iertare este atât de puternică încât îl sperie și pe diavol. Diavolul nu se teme, pentru că el însuși produce frica. Se teme de iubire pentru că Dumnezeu este Iubire! Ați înțeles? 

- Da, da!

Dacă veți pune în practică acest lucru, veți vedea că de fiecare dată când Îi cereți iertare lui Hristos: "Iartă-mă, Iubitul meu, Hristoase! Iartă-mă, Împăratul meu!", inima voastră se va umple de pace și Dumnezeu va dori să vă îmbrățișeze strâns, cu multă dragoste. Nu uitați: iertare cu iubire! 


LEGATURI:


vineri, 20 septembrie 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "astăzi, mai mult decât în orice altă epocă, omul trăiește două stări potrivnice față de Liturghie: împrăștierea și dezbinarea". "Asceza este pământul care Îl aduce pe Sfântul Duh în inimile noastre"

Gheronda Emilianos, în Joia Mare, închinându-se la cinstita cruce 
și la mâna Sfintei Maria Magdalena din Mănăstirea Simonos Petra 

Omilie ținută înaintea teologilor din Trikala, 

în Sâmbăta Strămoșilor, după Vecernie, 14 dec. 1985


Văzându-vă, îmi amintesc de citirea din Apostolul sărbătorii de mâine, care spune că slava lui Dumnezeu va străluci cândva, Hristos Se va arăta și viața noastră se va arăta, de asemenea, întru slavă (Col. 3, 4). Stau și mă gândesc câți dintre voi, care v-ați luptat ani de-a rândul ca teologi, ca luptători ai Bisericii, veți străluci într-o bună zi în slava Tatălui și vă veți arăta și ne vom vedea și ne vom arăta acolo. Gândul că viața aceasta și cealaltă sunt una întotdeauna mă face să mă bucur atunci când întâlnesc persoane cu care am colaborat, pentru că văd această legătură nu sub curgerea timpului, ci în perspectiva veșniciei. Voi nu sunteți printre cei de care Prorocul zice: "Veniți să beți apă fără de arginți!" (Is. 55, 1). Voi veniți cu trudă și cu jertfă ca să aflați apă, să beți și să vă umpleți sufletele. [...]

La taina îndumnezeirii omului și a sfințirii zidirii participă fiecare persoană. Fiecare dintre noi slujește. Omul se oferă pe sine și darurile sale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi oferă omului darul Lui, Pâinea cea cerească, pe Fiul Lui, spre mâncare și băutură, dimpreună cu toate darurile dumnezeiești ale Sfântului Duh. Devenim sfinți, primim bucurie, pace, iubire, blândețe, Duh Sfânt. Nu ajungem sfinți prin viața noastră, ci Dumnezeu ne sfințește prin această legătură între schimburile de iubire dintre Dumnezeu și om.

Vorbind despre taina unirii, trebuie să luăm în considerare faptul că astăzi, mai mult decât în orice altă epocă, omul trăiește două stări potrivnice față de Liturghie: împrăștierea și dezbinarea. Nimeni nu-i mai poate țintui mintea într-un loc, ea fuge neîncetat. Existența omenească se împrăștie. Dar și dezbinarea este vizibilă în toate manifestările vieții omenești. Prima, împrăștierea, fărâmițează omul, îl sfărâmă. A doua, dezbinarea, îl dizolvă, îl descompune. Nu există armă sau leac mai eficient împotriva acestui bici dublu decât Liturghia, care, nu numai că ne unifică pe noi în noi înșine, dar ne și unește cu Dumnezeu, cu toți sfinții și cu toată zidirea.

joi, 12 septembrie 2019

IPS Hierotheos Vlachos: "Secularismul, un cal troian în Biserică". Modul de viață înlocuit cu un sistem social, teologia armonizată cu o filosofie despre Dumnezeu, grija pastorală substituită cu psihologia modernă


Secularismul este pierderea vieții adevărate a Bisericii, înstrăinarea membrilor Bisericii de duhul ei autentic. 

Secularismul este respingerea ethosului eclezial și infiltrarea așa-numitului duh lumesc în viața noastră. S-a subliniat că secularismul membrilor Bisericii este unul dintre cele mai serioase pericole. Biserica are câțiva "dușmani". Cel mai rău și cel mai periculos este secularizarea, care pervertește esența Bisericii.

Desigur, Biserica însăși nu se află în nici un pericol real, pentru că este binecuvântatul Trup al lui Hristos, dar pericolul există pentru membrii Bisericii.

Ca să fim exacți, vom spune că secularismul, care constă în falsificarea căii vieții și a credinței adevărate, se înrudește cu patimile și, în mod firesc, stă ascuns în Biserica de la începuturile existenței sale. În rai, Adam a încercat să interpreteze cu mintea sa poruncile lui Dumnezeu. Chiar și după Pogorârea Duhului Sfânt, au existat cazuri în care s-a vădit modul omenesc de gândire și de viață al unor creștini. Gnosticii și alții reprezintă dovezile evidente ale acestei căi. Dar secularismul a început mai cu seamă după încetarea persecuțiilor

În timpul persecuțiilor creștinii credeau și trăiau cu adevărat. Când creștinismul a devenit religie oficială de stat a început falsificarea credinței și a vieții creștine. Anahoretismul și mai târziu monahismul s-au dezvoltat ca o reacție la această secularizare. 

Așa cum arată Sfintele Scripturi, mai ales Epistolele Sfinților Apostoli, în Biserica primară toți creștinii trăiau monahal. Secularismul a fost o urmare a faptului că oamenii au fost atrași la creștinism din oportunism. 

Monahismul a venit ca o reacție la această atitudine. Monahismul nu este ceva străin de Biserică, ci mai degrabă trăiește potrivit Evangheliei, pe care unii creștini vroiau să o trăiască desăvârșit și astfel au ales această cale de viață. [...]

În Epistolele Sfântului Apostol Pavel există un pasaj caracteristic care arată că lumea este, pe de o parte, pofta ochilor și trufia vieții, toate lucrurile exterioare care devin amăgirea celui rău și ne amăgesc; pe de altă parte, lumea reprezintă patimile sufletului, adică, contrariul mișcării naturale a forțelor sufletului.

Sfântul Pavel spune: "Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume" (Galateni 6, 14). Apostolul nu se mândrește cu originile sale, cu cetățenia sa romană, cu faptul că L-a văzut pe Hristos în slava Sa, ci doar prin crucea sa prin care a omorât în sine însuși lumea. Si asta s-a întâmplat pe două căi. Mai întâi, lumea a fost răstignită pentru el, apoi el a fost răstignit pentru lume. În prima fază, cel rău nu îl mai poate amăgi cu stimuli exteriori. În a doua, s-a eliberat de lumea patimilor și de poftele din lăuntrul său

În aceste două sensuri întâlnim cuvântul "lume" în textele patristice. Sfântul Grigorie Palama învață că lumea, ca creație a lui Dumnezeu, nu trebuie nici disprețuită, nici urâtă.

În acest sens, lumea trebuie folosită de om pentru subzistență. Există totuși pericolul ca atunci când cineva vede lumea ca pe o creație a lui Dumnezeu să o vadă și ca pe amăgirea diavolului; pentru că diavolul știe într-adevăr cum să utilizeze lumea pentru a-l amăgi pe om

marți, 10 septembrie 2019

Ieromonahul Spiridon despre zdrobirea inimii și "zdrobirea creierului"


"Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!" (Matei 4, 17). Ce este însă pocăința? Părerea de rău, schimbarea vieții? Pocăința este în cea mai mare parte chiar zdrobirea inimii. Deși este și schimbarea vieții, aceasta se realizează lăuntric tot prin zdrobirea inimii. Efectul și importanța ei este greu de înțeles și de acceptat pentru oamenii care nu au început încă să se adâncească în viața duhovnicească. Prima poruncă a Mântuitorului (Matei 4, 17) dar și îndemnul Sfântului Ioan Botezătorul (Matei 3, 2) este de multe ori greu de acceptat pentru creștinul contemporan. Si totuși zdrobirea inimii este nu numai inima pocăinței dar și a adevăratei rugăciuni și evlavii, și condiția de a ne apropia de Taina Spovedaniei și de Sfânta Euharistie

Zdrobirea inimii înaintea lui Dumnezeu schimbă modul de înțelegere a fiecărei lecturi duhovnicești, a fiecărei slujbe și a fiecărei rugăciuni. Spre deosebire de rugăciunea neîncetată, zdrobirea inimii este îndestulător să o lucrăm la anumite răstimpuri. Folosul a câteva minute de zdrobire a inimii este atât de mare încât ne hrănește sufletește mai multe zile, ne deschide poarta spre Împărăția cerurilor și ne face să înțelegem altfel cuvintele duhovnicești și ne adâncește în rugăciune. Mânia, invidia, iubirea de bani și răutatea cu aproapele se topesc treptat odată cu sporirea în zdrobirea inimii. [...]

Plânsul și zdrobirea inimii


Datorită îndepărtării de Dumnezeu învățătura despre plâns și zdrobirea inimii a ajuns deosebit de nefirească. Mult mai ușor ar fi dacă am vorbi despre râs. Despre glume, filme sau alte lucruri amuzante.

Si totuși zdrobirea inimii este calea principală prin care mintea este coborâtă în inimă, ingredientul principal al pocăinței dar și al adevăratei rugăciuni.[...]

Acolo unde nu este zdrobirea inimii se instalează inevitabil fariseismul chiar dacă încercăm să ne luptăm cu el și să ne smerim. Dar cum să te smerești fără zdrobirea inimii? Din nefericire fariseismul se consolidează tot mai mult odată cu sporirea numărului de ani de mers la biserică, numărului de ani de mănăstire, studii și în general odată cu tot ce înseamnă aprecierea celorlalți. O voce vicleană pare să ne spună: La ce-ți mai trebuie zdrobirea inimii dacă le ai pe toate acestea? Dar răspunsul trebuie să fie unul ca acesta: Pentru Dumnezeu și pentru Împărăția Lui. 

Este posibil ca însăși adevărata credință să nu poată spori fără zdrobirea inimii. Credința în Iisus Hristos, Sfânta Treime, poruncile evanghelice și tot ceea ce învață Biserica în general. [...] 

De ce nu mai putem plânge? 


Dar care este motivul pentru care plânsul ni se pare atât de nefiresc? Explică Sfântul Simeon Noul Teolog
Plânsului după Dumnezeu îi premerge smerenia. Deci numai pentru cel smerit plânsul este ceva firesc. De aceea nu mai putem plânge. Oamenii îmbibați cu duhul deșertăciunii nu mai pot plânge. Înainta celei de-a doua Fericiri merge prima Fericire. [...]
A venit vremea când oamenii nu mai pot plânge. Ei doar se tânguiesc că n-au suficienți bani, distracții, apreciere din partea celorlalți. Dar nu așa este plânsul duhovnicesc.

Înaintea plânsului merge smerenia, sărăcia cu duhul. Plânsul duhovnicesc este cu neputință de atins pentru omul mândru, cufundat în duhul lumesc. Odată ce smerenia este înlocuită de mândrie, plânsul duhovnicesc este înlocuit de plânsul diavolesc. Calea spre cea de-a doua Fericire este închisă. Munții mândriei blochează desăvârșit această cale. Creștinul nu poate fi creștin decât în creierul lui, dar inima rămâne moartă. Iată că nu mai poate plânge! Noi și cei din jurul nostru! Creștini ortodocși care mergem la biserică!

marți, 3 septembrie 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Evanghelia va fi punctul de plecare ce îmi va da conținutul inimii mele, al hotărârilor mele, al cuvântului meu"


Ce pot să fac, astfel încât să simt Dumnezeiasca Liturghie? Cea dintâi premisă fundamentală este lucrarea premergătoare, care se înfăptuiește prin studiul Evangheliei zilei. Uneori mă doare cu adevărat să-i conving pe preoți sau pe diaconi să citească Evanghelia sau să-i întreb dacă au citit-o. Răspunsul lor este un "da", care înseamnă, mai degrabă, că și-au aruncat ochii peste ea, că textul se află la cutare pagină. Dar eu nu înțeleg aceasta atunci când spun să ne pregătim prin citirea Evangheliei zilei.

Preotului de rând și diaconului le este cu desăvârșire la îndemână ca, după Hexaplasm, mai ales după ce au luat vremea ["Luarea vremii" este numele unei mici slujbe pregătitoare, săvârșită de sfințiții slujitori înainte de a intra în Sfântul Altar pentru Liturghie n. tr.] să deschidă Evanghelia înaintea lui Dumnezeu și, așezându-L oarecum pe Hristos înaintea lor, să vadă ce are El să le spună. Iată, Hristos "mă cheamă" (cf. Mc. 10, 49; In. 11, 28), mă strigă, vrea să-mi vorbească! Iată, Hristos și cu mine! Să nu socotim niciodată pericopa evanghelică drept un text pe care suntem îndatorați în mod tipiconal să-l citim în acea zi, pentru că astfel aproape că hotărâm dinainte nereușita adunării de slujbă. Dacă Evanghelia nu mi-a grăit înseamnă că Liturghia mă va lăsa cu desăvârșire neschimbat.

Ce este Evanghelia, întreaga Scriptură? Este cuvântul despre descoperirea lui Dumnezeu. Dumnezeu se știe, e limpede că S-a descoperit bărbaților sfinți, care, purtați de Duhul Sfânt și pătrunși de El, au scris cele descoperite lor de Dumnezeu (2 Ptr. 1, 21). Prin urmare, sunt cele pe care le-au scris Evanghelistii și care împărtășesc, de-a lungul veacurilor, prin citire, însăși această descoperire a lui Dumnezeu. Faptul personal pe care îl relatează Evanghelistul devine și faptul meu personal. Așadar, acum am și eu o descoperire.

Textul scripturistic este cuvântul descoperirii dumnezeiești. Dumnezeiasca descoperire nu este ceea ce citesc, descoperirea este Însuși Hristos, Care, atunci când eu citesc cuvântul, trebuie să mi Se descopere, să îmi grăiască. Hristos nu este cel care nu are urechi, nu este un totem, nu este un idol. Ce frumos accentuează Sfânta Scriptură, Psaltirea și toate cărțile sfinte faptul că idolii nu au urechi, nu au gură, nu au ochi (Ps. 113, 12-14; Înt. Sol. 15, 15)! Hristos însă are și gură, și ochi, și urechi. Si de aceea și aude, și vede, și Își îndreaptă atenția, și răspunde la ceea ce vreau eu.

Așadar, faptul că citesc Evanghelia înseamnă că Îl pun cu claritate, cu limpezime, pe Hristos înaintea mea și că cer un lucru nou de la El, ceva pe care mi-l va spune pentru ziua de azi, ceva care va reprezenta conținutul descoperirii făcute mie însumi, adică propriul meu cuvânt descoperitor, cel care-mi va umple cugetul, gândurile, cuvintele. Pentru ca mintea mea să se umple de suflarea dumnezeiască, de prezența dumnezeiască, de sălășluirea dumnezeiască, trebuie, după cum vă puteți da seama, să rămână, în mod obligatoriu, nereîmprăștiată, goală.

Prin urmare, Evanghelia va fi punctul de plecare ce îmi va da conținutul inimii mele, al hotărârilor mele, al cuvântului meu. Voi face ca Evanghelia să fie oarecum a mea, în cugetul meu. Este cuvântul descoperirii dumnezeiești făcute mie personal, care se săvârșește foarte ușor dacă ajung să citesc așa Evanghelia, să știu ce este și să cer ceea ce este. Dacă o înțeleg, problema s-a încheiat în cea mai mare parte. Foarte puținul rămas depinde de capacitatea mea de cuprindere și de pregătirea pe care am făcut-o mai înainte.

Vasăzică, atunci când spun că citesc Evanghelia, asta înseamnă: Ce voi auzi astăzi de la Dumnezeu? Ce îmi va spune? Mai întâi, inima mi se umple cu simțiri care au legătură cu taina cea din veci ascunsă (Col. 1, 26), cu Dumnezeul Care S-a descoperit prin Evanghelie. Sau Îl fac prezent pe Dumnezeu, Care S-a descoperit odinioară, sau reușesc, prin harul dumnezeiesc, prin dumnezeiasca împreună-lucrare, ca Însuși Hristos să mi Se descopere acum și să-mi dea mesajul Său descoperit, proaspăt, nou, de azi. Prin urmare, îmi dă conținutul inimii mele, felul în care voi simți, cum voi percepe, cum mă voi îndulci, cum voi plânge.

În al doilea rând, ne dă conținutul hotărârilor noastre. Fiecare Liturghie este o moarte, un martiriu, o părtășie și, prin urmare, o atingere de marginea hainelor lui Hristos. Dacă o femeie cu scurgere de sânge, un vameș sau oricine altcineva, ținându-se de aceste margini, a putut să primească putere, e de neînțeles cum s-ar putea să nu primesc și eu această putere. Tocmai de aceea, trebuie să capăt și eu puterea, care pentru mine înseamnă hotărâri noi, pe care nu le iau ca să le scriu într-un mod rațional, ci care se împlinesc în inimă, în adâncurile conștiinței mele și au ca scop să dobândesc cu adevărat îndrăzneală înaintea lui Hristos, "cu îndrăzneală, fără de osândă, să cutez a-L chema". Pentru că fără îndrăzneală nu poate nimeni să aducă închinare lui Dumnezeu. Faptul că dobândesc îndrăzneală înseamnă "Asta sunt eu, cel păcătos, cel rău, cel vinovat!".

Când iau hotărârea cea nouă, produc de îndată un anume fel de separație a sinelui meu rău de ceea ce înfățișez înaintea lui Dumnezeu, de sinele meu bun, renăscut în acea clipă prin harul dumnezeiesc. Sinele bun care se roagă, își înaltă mâinile, și așa dobândesc îndrăzneală înaintea lui Hristos. Această hotărâre este apoi și o putere renăscătoare în viața mea de după slujbă. 

În al treilea rând, citirea Evangheliei îmi dă un conținut bun minții, în care se învârt toate aceste cunoștințe descoperite nouă - pentru că împărăția cerurilor este, în mod fundamental, cunoaștere (cf. In. 17, 3) - ideile, judecățile, gândurile, adâncirile în gânduri, atacurile împotriva sinelui meu rău, dar și bucuriile pe care le voi avea privind această descoperire. Este cuvântul personal al dumnezeieștii descoperiri. Este contactul meu zilnic cu Hristos. 

De asemenea, și cei care nu sunt clerici pot să facă la fel, pentru că e ușor să afle ce Evanghelie se va citi și pentru că fiecare poate să aibă propria sa Evanghelie. Pot, mai departe, să se întărească și prin cunoașterea slujbei, lucru care ne ajută foarte mult. Vorbim, mai ales, despre Dumnezeiasca Liturghie și, de aceea, ne referim mai cu seamă la Evanghelie. 

Eu, cel puțin, când urmează să liturghisesc, vreau să am destul timp înainte ca să discut cu Evanghelia mea. De vreme ce cred că Hristosul meu este acolo și cred că aceasta nu este o lucrare rațională, intelectuală, ci o simțire a întregii mele ființe, a sufletului meu, a trupului meu și a duhului meu, de ce să nu discut cu ea? Altfel, va fi cea mai mare însingurare a sinelui meu de la Dumnezeu pe care pot să o fac. 

Așadar, Îl simt pe Dumnezeu și mă bucur cu adevărat de El, petrec cu El și Îl prind în mână, ascuns și descoperit în Evanghelie: Îl las să-mi vorbească. Pot însă să vă asigur că nu m-a lăsat niciodată fără vreun conținut nou, nici măcar la o Liturghie.

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Sfintele Slujbe



luni, 2 septembrie 2019

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Să citim puțin și să învățăm să spunem Rugăciunea"


# Să citim puțin și să învățăm să spunem Rugăciunea. O sută de mii de cuvinte de rugăciune citită nu înlocuiesc cuvintele rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!"



Să citim un Părinte al Bisericii! Zece minute ajung; cinci minute, dacă vreți! Si să citiți alte cinci, zece minute, din Sfânta Scriptură! Din Vechiul Testament mai întâi, căci Vechiul Testament este fundamentul, este susținerea, temelia Bisericii și a vieții noastre, și a păcii noastre! Dacă nu cunoaștem Vechiul Testament nu-L vom înțelege niciodată pe Dumnezeu, căci acolo S-a descoperit Dumnezeu, iar apoi ni s-a înfățișat zicând: "Eu sunt ceea ce spun acolo, în Vechiul Testament", "ceea ce scriu aici, este acel lucru". Dacă nu le identificăm, nu le vom putea înțelege. Dacă îmi veți spune: "ocupație străină", iar eu nu știu, nu am văzut niciun război, nimic, sunt împărat în casa mea, de unde să pricep? Dar când trec granița și văd biserica pe care au îngrădit-o și au dărâmat-o, și i-au sos țiglele și toate celelalte, și e o ruină, și văd casele acolo pustii, cu ferestrele deschise, căzute la pământ, înțeleg ce înseamnă "ocupație străină". Trebuie să fac legătura: "Aa, asta înseamnă, deci!" Nu-i așa?! Așadar, asta se întâmplă cu Vechiul Testament! Acolo le-a dat pe toate Dumnezeu. Iar corespondentul este în Noul Testament și în viețile sfinților Bisericii noastre. 

Să citim puțin și să învățăm să spunem Rugăciunea. O sută de mii de cuvinte de rugăciune citită nu înlocuiesc cuvintele rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!". Iată, cinci cuvințele! Aceasta este doxologie, mulțumire, cerere, spovedanie, teologhisire, mărturisire. Această rugăciune cuprinde totul. O știe Dumnezeu, chiar dacă noi nu înțelegem. Eu pot rosti continuu: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!" și să nu înțeleg, dar înțelege însă Dumnezeu. Înțelege Dumnezeu, și important este să înțeleagă Acela! 

Așadar, să putem rosti rugăciunea! Este un lucru foarte ușor, iubiții mei! Dacă ne îngrijim, veți vedea, într-o lună, nu încape îndoială că, așa cum v-am spus, inima voastră va dănțui! Nu există om care să fi cerut ceva lui Dumnezeu și să nu-i fi dat! Altfel n-ar fi Dumnezeu! Astfel, când Îi spunem: "Dă-mi, Doamne, rugăciunea! Pune-o în inima mea!", oare nu o va pune? Ne va da desfătări, ne va da pace, ne va da bucurie praznicală, ne va da lacrimi... Toate! Orice veți vrea din cer și de pe pământ, să dobândiți prin aceste cuvinte, veți vedea, se va concretiza prin aceste cuvinte. Orice lucru ascuns și orice lucru văzut îl veți primi, vi-l va da Dumnezeu.         

marți, 27 august 2019

Peter Hurley, irlandezul îndrăgostit de satul românesc, la Vaslui în conferinţa: „Tradiție și modernitate, istorie și prezent pentru tânărul contemporan. Satul românesc”





Peter Hurley, irlandezul îndrăgostit de satul românesc, a susţinut, la invitaţia Părintelui Episcop Ignatie al Huşilor, la Vaslui, conferinţa intitulată Tradiție și modernitate, istorie și prezent pentru tânărul contemporan. Satul românesc. Evenimentul a fost parte integrantă a ediţiei a II-a a Întâlnirii Tinerilor Ortodocşi Vaslui.

În cadrul acestei conferinţe, Peter Hurley a relatat, pe scurt, parcursul său în România, dovedind încă o dată, seriozitatea cu care a înţeles profunzimile specificului românesc.

Totodată, comparând istoria ţării noastre cu ţara sa de origine şi cu transformările suferite de-a lungul timpului, a atras atenţia asupra pericolului pierderii identităţii, atunci când omul nu se mai identifică cu „limba, credința, pământul, tradițiile vii și cămașa albă a jertfei”.

Peter Hurley vede România ca pe un spaţiu extraordinar:
Cel mai tare lucru pe care l-am găsit de când am venit în România este chiar România în sine și, de departe, este şi cel mai neînțeles lucru”.

duminică, 25 august 2019

Rugăciunile PS-lui Macarie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Martirii și Mărturisitorii care au pătimit în închisorile comuniste și alți sfinți, pentru ajutor în vremurile pe care le trăim


1. Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu 

pentru vremea pe care o trăim



Preasfântă, Preacurată și Pururea Fecioară Marie, Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului nostru Iisus Hristos și Maica neamului creștinesc, nădejdea mântuirii noastre și rugătoare neîncetată pentru creștini înaintea Milostivului Dumnezeu, tu care dintre fiii oamenilor ai fost cel mai curat vas al Duhului Sfânt și te-ai învrednicit a-L naște cu trupul pe Mesia – Hristos spre mântuirea noastră, rămânând pentru totdeauna Fecioară, ascultă rugăciunea noastră, a celor care ne silim să fim statornici în credință, iubitori ai Bisericii și cinstitori ai tăi și ai tuturor sfinților. 
Din pricina păcatelor, multe și grele, râvna pentru rugăciune, lacrimile căinței, iubirea dintre noi, puterea de stăpânire și răbdarea ni s-au împuținat. Diavolul ne lovește cu greu război. Fecioarele își vând cinstea și credința pentru plăceri ucigașe de suflet. Tinerii noștri se dedau la destrăbălări și pleacă în lume, neaflându-și rostul în țara lor. Cei căsătoriți alunecă ușor în desfrânări, în beții și își ucid de bună voie rodul sfânt al pântecelui lor, uitând de Înfricoșata Judecată ce îi așteaptă. Cei vârstnici iubesc mai mult gâlcevile, clevetirile și vorbele fără rost decât Biserica. Din toate părțile păcatele ne copleșesc. 
Ce vom face, dumnezeiască Maică, la cine ne vom duce, decât numai la tine, care ții pe sfintele tale brațe pe Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii? Rugăciunile tale îmblânzesc mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu, ne ușurează durerile vieții, liniștesc pe vrăjmașii noștri văzuți și nevăzuți și ard pe demoni. Iubirea ta de Mamă ne îndeamnă să ne rugăm ție cu nădejde. 
Ai milă de țara noastră, de la o margine până la cealaltă. Ai milă de poporul nostru care te cinstește. Nu ne lăsa orfani, Maica lui Dumnezeu, ci roagă-te Milostivului tău Fiu să aprindă din nou credința în sufletele care L-au uitat, să smerească pe cei tari și hulitori de Dumnezeu și să rușineze pe cei ce se luptă împotriva rânduielilor firii statornicite de Dumnezeu. Izbăvește, Preasfântă Fecioară, pe mame de ucidere de prunci, pe bărbați de patima beției, de lipsa de simțire și de urâciunea bătăilor, pe tineri de desfrânări. Izbăvește casele creștinilor de certuri și de toată fărădelegea. Scapă-ne țara, Biserica și neamul de cei care ne urăsc credința, limba și sufletul. 
Mijlocește, Maică a neamului creștinesc, înaintea iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să ne trezească din somnul morții păcatelor, să ne dea iarăși tăria credinței, să sporească dragostea și unirea dintre noi, să ne dăruiască păstori sufletești buni, rugători adevărați, duhovnici plini de har, mame sfinte, răbdare în ispite, biruință împotriva diavolului, pace în lume și tuturor mântuire. Amin.
***

6. Rugăciune către Martirii și Mărturisitorii 

care au pătimit în închisorile din perioada comunismului



Sfinților Martiri și Mărturisitori, cei ce ați pătimit în închisorile din perioada comunismului, ați plătit cu preț de sânge libertatea și demnitatea neamului și Bisericii noastre în vremurile acestea de pe urmă, voi sunteți luminile care ne luminează calea în întunericul acestui veac, zidul de apărare în fața nevăzuților vrăjmași.
Pentru aceasta venim înaintea voastră și cu osârdie ne rugăm vouă: ridicați vălul cel greu al nesimțirii și neiubirii noastre, scuturați de pe noi lanțurile slăbiciunilor și compromisurilor noastre, îmbărbătați firile noastre slabe și îndoielnice în fața împotrivitorilor, insuflați în noi dragoste pentru Biserică, pentru neam și pentru aproapele.
Cei care v-ați rugat pentru chinuitorii și ucigașii voștri, învățați-ne și pe noi să ne iubim vrăjmașii. Cei care v-ați lepădat de răzbunare și v-ați pus sufletele pentru semenul vostru, întăriți-ne întru poruncile lui Hristos Cel Răstignit și Înviat. Cei care ați prefăcut închisoarea în mănăstire și viața de celulă în trai filocalic, dați-ne mângâierea de sus în încercările amare prin care trecem. Rugămu-ne vouă, mijlociți la Hristos pentru izbăvirea și mântuirea noastră. Amin.

vineri, 23 august 2019

Pr. Elpidie Vaianakis: "Din surplusul iubirii pe care îl primești de la Dumnezeu și îl împarți altora, inima se sfințește"."Temelia nu este întristarea pentru păcatele noastre, ci dragostea pe care o are Dumnezeu pentru noi"


Sfințim prezentul și Dumnezeu ne binecuvintează viitorul



- Părinte, cum trebuie să trăim în viața de zi cu zi? Ce trebuie să facem ca să ne binecuvinteze Dumnezeu? 

Dumnezeu ne va binecuvânta atunci când ne luptăm să sfințim prezentul.

- Cum sfințim prezentul? 

Atunci când Îi afierosim lui Dumnezeu fiecare minut, fiecare clipă a vieții noastre. Atunci când Îi dăruim cele trei lucruri principale care ghidează viața noastră. Care sunt acestea trei? Acestea sunt: mintea, cuvintele și inima

Prezentul se sfințește atunci când în mintea noastră punem întotdeauna binele, atunci când ne gândim la Dumnezeu cu multă evlavie și spunem: "Dumnezeul nostru, Tu ești Părintele nostru cel dulce, noi suntem copiii inimii Tale". Când Îl simțim Părinte al nostru și Îi încredințăm sufletul ca și un prunc în brațele mamei sale, atunci se sfințește prezentul. Pentru că Acela se îngrijește ca o mamă dulce și ca un Părinte scump să ocrotească mereu copilul Său. 

El, când vede că nu dorim nimănui răul, ci din contră, că îi iubim și pe aceia care ne urăsc, iarăși se sfințește prezentul. Atunci când ne vede că facem bine chiar și celor răi, cerând pentru toți oamenii, atât pentru cei ce suferă, dar mai ales pentru cei ce săvârșesc fapte rele: "Părintele meu, iartă-i pe toți oamenii și adu-i în bratele Tale" - acest lucru Îi place foarte mult, Îl umple de bucurie. În acest fel sfințim prezentul. 

- În ce chip ne sfințim gura?

Aceasta, a doua lucrare, este foarte grea, pentru că toți oamenii am fost învățați să vorbim mult. Avem păreri despre tot ce mișcă și suntem pregătiți să judecăm totul. Ce înseamnă a ne păzi limba? Avem grijă să nu împrăștiem otravă, ci să revărsăm miere. Iar atunci se sfințește prezentul, prin buzele noastre. 

Există și al treilea lucru: inima. 

- Cum ne sfințim inima?   

Inima se sfințește atunci când lași iubirea să o inunde. Lași iubirea să o stăpânească în întregime, să îți stăpânească sufletul, iar din surplusul iubirii pe care îl primești de la Dumnezeu și îl împarți altora, inima se sfințește. Inima este creată doar pentru a iubi. Iubirea sfințește foarte mult inima omului. Acel om care iubește și este plin de milostivire, de bunăvoință, de bună-cuviință, se ferește de răutate, de cleveteală, de judecată. Să știți că acestui om i se sfințește inima.

Aceste trei lucruri: sfințirea prezentului prin minte, buze și inimă, aceste trei lucruri, sfințirea prezentului prin minte, buze și inimă sunt esența care Îl face pe Dumnezeu să te binecuvinteze în toate zilele vieții tale. Acest lucru vi-l doresc tuturor!  

***

Nici măcar păcatul nu trebuie să ne despartă de dragostea lui Hristos!



- Părinte, cât de bucuros ar trebui să fie cineva care, deși se află într-o luptă duhovnicească, cu toate acestea face multe greșeli?  

De ce să gândești așa? Pentru ce să te necăjești și să te întristezi? Să te gândești la altceva!

- La ce?

Să te gândești că Dumnezeu, Care ne iubește, este cea mai mare bucurie a noastră, este însuși izvorul bucuriei și al iubirii. De ce să te gândești numai la greșelile tale? Să te gândești la Părintele tău, cât de mult te iubește! Pentru tine și pentru mine, pentru toată lumea, a dat pe Fiul Lui să vină pe pământ și să se răstignească pentru noi, ca să ne strângă în brațele Sale. Si tu stai și te gândești doar la greșelile tale?

- Părinte, recunoștința față de Dumnezeu te face să te întristezi de multe ori! 

Fiica mea iubită, este bine ca omului să îi pară rău pentru greșelile lui, dar să îi pară rău din iubire, pentru că L-a supărat pe Dumnezeu. Acest lucru îl va ajuta să nu mai facă alte greșeli, să înceteze, sau să se lupte cu multă dragoste să nu facă ceva care să Îl rănească pe Cel iubit. Însă, temelia nu este întristarea pentru păcatele noastre, temelia este dragostea pe care o are Dumnezeu pentru noi. La asta să te gândești!

- Realizez ceea ce spuneți, dacă mă gândesc la copiii mei. Orice greșeală ar face, tot îi iubesc, nu vreau să simtă că nu pot veni în brațele mele. 

Dacă știi că copilul tău se întristează permanent și plânge pentru greșelile pe care le face, tu ai să fi fericita?

- Îmi place să fie cu mărinimie, dar nu vreau să se gândească mereu la greșelile lui. 

Aici este secretul: îți pare rău de copilul tău, că este neputincios și face greșeli, dar te bucuri pentru că este copilul pe care îl iubești ca pe lumina ochilor tăi. Si copilul, atunci când știe că mama sa și tatăl său îl iubesc fără limite, în ciuda greșelilor pe care le face, nu poate fi permanent trist. Este bucuros, are putere, are nădejde să se lupte ca să iasă învingător, să devină mai bun. Ati înțeles?

- Da, da!

Vreau ca orice am face, să o facem cu bucurie și cu nădejdea că Împăratul nostru ne va întări sufletul și vom deveni puternici, ca să nu mai facem greșeli. De aceea v-aș propune o mică rugăciune pe care să o închidem în adâncul inimii noastre și să o spunem regulat.

- Ce rugăciune Părinte?   

"Împărate Ceresc întărește-mi sufletul ca să fac doar voia Ta, aici pe pământ!". Vă place?

- Da, da! Foarte frumos!

Aceasta va lucra. De ce? Dacă nu ne va întări Dumnezeu sufletul, cum vom reuși să luptăm împotriva oricărui rău? Căci omul este vulnerabil în fața răului. Însă, atunci când sufletul ni se întărește cu harul Duhului Sfânt, devenim puternici! Așadar, vreau să nu vă întristați peste măsură, pentru că tristețea nu este de la Dumnezeu, este de la diavol. Doar diavolul aduce întristare, care mai întâi ne împinge să păcătuim, iar apoi ne aduce amărăciune și deznădejde. Nu așa! Ci cu curaj să spunem: "Am cel mai dulce Părinte, cel mai iubit Părinte din cer și pe pământ, pe Părintele Ceresc! De ce să mă întristez? Îl voi căuta și Îl voi ruga să-mi dăruiască Duhul Sfânt". Si, înarmați cu iubirea Lui, vom lupta. Si veți birui! Veți deveni îngerași! Să țineți minte! Cu toții putem deveni îngerii lui Dumnezeu!

- Cu rugăciunile tale, Părinte!

Smerita mea rugăciune să fie ca toți cei ce se luptă cu multă dragoste să biruiască răul și să Îl iubească pe Slăvitul nostru Iisus!

UPDATE:

Două cuvinte cheie




- Părinte, ați putea să ne spuneți două cuvinte cheie pentru viața noastră duhovnicească?

-Da! Vă voi spune două cuvinte pe care să vi le amintiți întotdeauna, pentru că aceste două cuvinte stabilesc drumul nostru fie spre rai, fie spre iad, în fericire sau în nenorocire. Aceste două cuvinte sunt: "iubesc" și "păcătuiesc". 

Calea dragostei ne conduce drept spre Cer. Este calea compătimirii, a milostivirii, a înțelegerii și a iertării. Cealaltă cale, a împliniri păcatului, este presărată cu cruzime, cu împietrire, cu egoism, cu gelozie, cu calomnie, cu osândire, cu judecată, cu toate relele. Îmi doresc să vă amintiți mereu aceste două cuvinte cheie. Atunci când iubiți, să știți că urcați spre Cer. Atunci când păcătuiți, să știți că coborâți spre iad.

Eu vă doresc să iubiți mereu! Mai întâi pe Dumnezeu, iar apoi pe fiecare semen al vostru. Aș vrea să știți că cel care nu iubește, automat păcătuiește. Prin urmare aș vrea să ștergeți cuvântul "păcătuiesc". Este de ajuns să vă gândiți la cuvântul "iubire" și la verbul "iubesc", să trăiți mereu astfel încât inima voastră să fie dăruită în iubire! Vă doresc din tot sufletul să urmați calea iubirii. Este calea care ne va urca nu doar către Împărăția Cerească, ci și în brațele lui Dumnezeu.     


LEGATURI:




joi, 22 august 2019

Viața extraordinară a părintelui Serafim Bit-Haribi. Rugăciuni în aramaică, limba maternă a Mântuitorului Hristos


Doar Ortodox: Viața extraordinară a părintelui Serafim Bit-Haribi. Imnul Trisaghion „Sfinte Dumnezeule” – în limba aramaică


Părintele Serafim este un Episcop ortodox din Georgia de origine asiriană. Asirienii sunt probabil singurul popor din lume care a plătit și plătește continuu prețul închinării la Hristos. În toate zonele conflict armate din Irak, Iran, Siria de-a lungul veacurilor sunt atacate bisericile lor, iar ei uciși dacă nu își leapădă credința. Foarte mulți s-au refugiat în sec. XIX în Georgia unde au găsit înțelegere, dar au fost nevoiți să accepte supunere în schimbul păstrării slujirii în limba lor maternă, după credința drept-măritoare ortodoxă. Sunt o minoritate etnică respectată întrucât georgienii sunt conștienți că părinții monahi asirieni din vechime au contribuit foarte mult la creștinarea neamului lor, cuprins de rătăcirile animiste sau zoroastrisme. Comunitatea măsoară aproximativ 4000 asirieni.

Părintele Serafim până la vârsta de 24 de ani a fost luptător de arte marțiale cu centură neagră, trei dani, șef de securitate, gardă de corp pentru un membru al guvernului ucrainean la Kiev și vorbitor fluent de asiriană, căsătorit și tată a trei copii.

miercuri, 21 august 2019

Cuvânt despre Rugăciune al Arhim. Emilianos Simonopetritul (înregistrare VIDEO din 1990 și transcriere). Rugăciunea -"un drept al omului de a-L căuta și a-L afla pe Dumnezeu", o trăire a lui Dumnezeu "și o descoperirea a felului în care vine"


Gheronda Emilianos Simonopetritul

Cuvânt despre Rugăciune 

rostit pentru televiziunea germană, la mănăstirea Ormylia, în anul 1990


- Ce este rugăciunea?

Rugăciunea este o simțire reală a prezenței lui Dumnezeu. Este totodată și o încredințare a comuniunii cu Dumnezeu, Căruia omul Îi vorbește, și Care descoperă cele din adâncul inimii lui. Si percepe prezența lui Dumnezeu, și totodată lucrarea sa proprie pe care o face, fără ca prin această comuniune dumnezeiască să se creeze o confuzie între cele două persoane. Fiecare dintre aceste firi, cea omenească și cea dumnezeiască, rămâne în hotarele ei, dar omul este cel care se înalță către Dumnezeu, iar Dumnezeu este Cel care se apleacă asupra omului. Omul se dăruiește lui Dumnezeu prin rugăciune, iar Dumnezeu se dăruiește omului. Si de aici rezultă acest lucru minunat, de a avea un Dumnezeu și un om în același timp.

vineri, 2 august 2019

Cuvinte vii rostite de Părintele Arsenie Papacioc: "Biserica creștină nu învață mai întâi, ci sfințește! Pentru că se referă nu la a cuceri pământul, ci la a cuceri împărăția cerurilor"


Adevărul


Adevărul, Care este Hristos, este piatra de încercare; în jurul acestui Adevăr se învârte totul. Pentru a combate acest Adevăr au apărut tot felul de filozofii, curente, idei, care n-aduc nimic nou, decât un vocabular nou, cuvinte noi, dar nu clarifică nimic, fiindcă Adevărul lui Hristos este deplin și ei nu fac altceva decât să lovească în acest Adevăr.

Nu știu ce va fi, dar adevărul trebuie apărat cu orice chip. Pentru că tu, apărându-l, toate cerurile știu, toată Împărăția de Sus știe că tu ai aparat adevărul, și nu te lasă. Da, Dumnezeu dă harul, dar nu îl dă la milogi, îl dă la eroi.  

Prezența continuă


Nu sunt întru totul pentru o mare nevoință. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! Pentru că nu nevoința în sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima frântă și smerită, prezența continuă a lui Dumnezeu în viața noastră.

Am văzut multe lucruri în viață, am văzut minunile lui Dumnezeu, am văzut cum am zice "pe Dumnezeu Cel nevăzut, L-am văzut!". Lumea însă vrea să vadă contur, vrea să vadă pe Dumnezeu în chip material.

Dacă trăiești bine prezentul, repari trecutul și câștigi viitorul.

Avem nevoie de o stare de prezență interioară, nu doar de nevoință. Dacă faci nevoință începi să ai pretenții: "Eu am făcut, Doamne, dă-mi și Tu ceva..." Nu merge. Starea mea, de existență umană, e permanentă. Pe aceasta trebuie să o închin lui Dumnezeu.

Deci nu faptele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu, dar să fim noi prezenți. Nu meriți tu atâtea haruri decât dacă ești într-o smerită prezență.

Intelectualul


- Cum trebuie să participe un intelectual la viața Bisericii și care este slujirea lui?

Să participe ca un neintelectual, să participe cu smerenie la învățătura creștină, să ia parte la Liturghie de la început până la sfârșit, să fie spovedit și el ca orice creștin. Nu ne interesează că este intelectual sau neintelectual. Nu interesează atât de mult să cunosc adâncurile Sfintei Treimi, dacă n-am în inima mea pe Sfânta Treime. Si poate să fie un neintelectual și să aibă pe Dumnezeu în inima lui.

Există o singură cale: smerenia. Foarte frumos este să învețe ca să cunoască și să explice altora învățăturile creștine, dar i se cere cu orice chip smerenie și supunere. Nu eu spun lucrul acesta. E spus de inși cu mai mare trăire care au intuit: nu în îngrămădirea de știință stă valoarea unui om, ci - sunt silit să spun - în smerenie, fiindcă cu cât se smerește mai mult, cu atât rezolvă mai multe probleme. Este mai greu ca un intelectual să accepte o viață de rugăciune. Dar și intelectualului i se cere o stare  de prezență, pentru că nu putem desființa valorile și treptele. Chiar spune Sfântul Marcu Ascetu că rădăcina tuturor răutăților este neștiința. Si are dreptate; dar aici este vorba despre o știință a mântuirii, nu o știință teoretică, raționalistă - că poți chiar cu Hristos "în minte" să te osândești!

In Rai mai degrabă intră oameni simpli. Ei se țin de o singură învățătură și o pun în practică. Pe când cei care posedă multe cunoștințe nu le aplică în viața de zi cu zi. Ei afirma: "Cred că mă va mântui Dumnezeu că am fost sincer în filozofia mea!" Greșit! Ce folos ai tras din cunoștințele astea ca să te ajute la mântuire? Pentru că degeaba dogmatisești dacă nu ai smerenie.

Civilizația și progresul


Civilizația este una și trăirea creștină este alta. Insă un om civilizat poate mai ușor să se adapteze învățăturii creștine, care e prea justificată, are o prea mare ordine, e prea argumentată ca să nu o crezi.

Uite, se spune că poporul roman era foarte drept, creator: cucereau și zideau. Înainte de venirea Sa Mântuitorul le-a dat biruințe acestor romani, să zic așa, ca să pregătească oarecum lumea pentru o învățătură divină extraordinară, pentru că ei erau mai civilizați.

Deci civilizația joaca un rol pozitiv, dar nu mântuitor. Si ea învață să nu furi, și ea învață să nu fie [nedreptate]..., dar totuși, în miezul civilizației acesteia au ajuns păcate așa de grave, pentru că nu au avut o înfrânare creștină

Vedeți dumneavoastră, Biserica creștină nu învață mai întâi, ci sfințește! Pentru că se referă nu la a cuceri pământul, ci la a cuceri împărăția cerurilor.

Modernismul nu este vinovat că ești tu leneș și nu știu ce. Poți să fii în pat cu puf și să te rogi lui Hristos, și ești la fel ca unul care doarme pe scândură. Prea mare modernism nu se recomandă, pentru că te poate duce la moleșeală, la lenevire, la scăderi. Să știți că suferința te subțiază mai mult și te aseamănă cu numele tău ca om mântuit, ca om veșnic.

Crucea


Crucea a mântuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile Sale, ci Crucea! Când Iisus S-a răstignit, atunci a fost biruit satana.

Cruce înseamnă să duci ce nu-ți convine.

Noi suntem niște inși fără valoare, dar unitatea noastră poate avea [valoare]. Noi ar trebui să ne bucuram că trăim niște vremuri ca acestea de cruce.

Cine fuge de Cruce, fuge de Dumnezeu.

Să iubim Crucea lui Iisus! Ea ne va ajuta să iubim crucile noastre. La început, primii călugări nu aveau altă bibliotecă decât o mare cruce, în jurulu căreia se adunau să se roage și să mediteze, apoi plecau la treburi mari. Ascultați, luând o cruce în mană, ce-ți spun spinii, cuiele, Sângele dumnezeiesc.

Alexandru cel Mare a întrebat odată un înțelept: "Cum poate deveni omul asemenea lui Dumnezeu?". Înțeleptul a răspuns: "Atunci când omul face ce poate face numai Dumnezeu". "Si, ce poate face numai Dumnezeu?". "Să iubească pe dușmanul său". Iată crucea care împacă toate vrăjmășiile! Că cine-și ține limba să nu înjure, mâna să nu lovească și inima să nu urască, acela știe să poarte crucea asemenea Domnului Iisus; și acela se consideră că mântuiește lumea asemenea Domnului răstignit.

Sursa: Ochii prin care vedeam cerul - In memoria părintelui Arsenie Papacioc, Ed. Corgal Press Bacau, 2015


luni, 29 iulie 2019

Mitropolitul Antonie de Suroj: "Cei care-i urăsc pe unii de dragul altora dau frâu liber diavolului". "Nu suntem bucăți de unică folosință, părți autonome ale unui tot, ci mădulare vii ale fiecăruia"


Păcatul este dezbinare atât în noi înșine, cât și în relațiile cu ceilalți, și când ne aflăm printre acești ceilalți nu trebuie să uităm de Aproapele nostru nevăzut, Dumnezeu. Așadar, primul pas în evaluarea pe care trebuie să ne-o facem este să apreciem cât de gravă este această ruptură [dezmembrare lăuntrică]. Cât de mult sunt în dezacord inima și mintea mea? Inima mea este îndreptată către un singur scop sau oscilează mereu? În ce măsură îmi sunt faptele dictate de propriile convingeri, în ce măsură sunt ele sub puterea impulsurilor nestăpânite? Există în mine ceva ce nu a fost vătămat? Pe de altă parte, cât de despărțit sunt eu de Dumnezeu și de aproapele meu? Această opoziție între mine și aproapele meu începe în momentul în care ne promovăm, ne afirmăm pe noi înșine fiindcă, făcând astfel, noi ne îndepărtăm pururea de celălalt și-l respingem. Nu degeaba a spus Sartre: "Iadul este celălalt". Dar, în timp ce-l excludem pe celălalt, ne întemnițăm propria persoană într-o singurătate iremediabilă, astfel că, în cele din urmă, același scriitor francez a spus "Noi suntem iadul".

marți, 23 iulie 2019

Mitropolitul Antonie de Suroj - Buchet de texte duhovnicești despre rugăciune și întâlnire în adevăr


Rugăciunea în Împărăție


Pentru a putea să te rogi trebuie să te afli în acea stare ce ar putea fi definită prin sintagma „Împărăția lui Dumnezeu”. Trebuie să recunoaștem că El este Dumnezeu, că El este Împăratul; trebuie să ne predăm Lui. Să fim cel puțini preocupați de voința Sa, chiar dacă încă nu suntem capabili să o împlinim.

Dar dacă nu facem astfel? Dacă ne raportam la Dumnezeu precum acel tânăr bogat care nu L-a urmat pe Hristos fiindcă era prea bogat, atunci cum putem să-L întâlnim? Atât de adesea, ceea ce dorim să avem prin rugăciune, printr-o relație profundă cu Dumnezeu după care tânjim este pur și simplu o altă perioadă de fericire; nu suntem pregătiți să vindem ceea ce avem pentru a cumpăra mărgăritarul de mare preț.

Cum atunci să dobândim acest mărgăritar de mare preț?

Pe acesta nădăjduim să-l obținem?

Nu este la fel precum în relațiile dintre oameni: când un bărbat sau o femeie simte iubire pentru altcineva, pentru ei nu mai contează la fel alți oameni. Ca să folosim o scurtă zicală din vechime: „Când bărbatul iși găsește o mireasa, el nu mai este înconjurat de bărbați si femei, ci de oameni”. Nu este aceasta ceea ce s-ar putea întâmpla, ceea ce ar trebui să se întâmple cu toate bogățiile noastre atunci când ne întoarcem către Dumnezeu?