Maica Magdalena de la Essex: Rolul psihismului în viața spirituală la Sf. Sofronie Athonitul

Maica Magdalena de la Essex:
Rolul psihismului în viața spirituală la Sf. Sofronie Athonitul

(18 februarie 2023)

Mai înainte voi face o mică introducere pentru a ne situa în subiect.

Sufletul este aspectul imaterial al omului: gândurile noastre, sentimentele, dorințele, viața noastră lăuntrică. Duhul, nu rațiunea, inteligența, ci pnevma - folosesc acest cuvânt cu acest înțeles - nu este o entitate separată a omului, ci cea mai înaltă parte a sufletului, partea care aspiră spre Dumnezeu, care este în relație cu Dumnezeu. [În limba franceză nu există termenul de "duh". În locul lui se folosește "spirit". De aceea adeseori în text se face precizare folosindu-se termenul grecesc "pnevma"  n.tr. ]

Citez din Sf. Sofronie, dintr-o scrisoare a lui: 

"Existența celor trei termeni: duhovnicesc, psihologic și fizic, în terminologia ascetică, nu semnifică nicăieri că omul este declarat trihotomic. După învățătura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți ai Bisericii, omul e alcătuit dintr-un suflet și un trup. Acestea fiind spuse, din timpul Sfinților Apostoli sufletul omului a fost distins de duh (pnevma). Afirmăm, de fapt, că omul e compus din duh, suflet și trup."

Sfântul Sofronie vrea să evite termenul trihotomic, din două motive. Mai întâi pentru că această terminologie este legată de erezie, de când Apollinaris a spus că Hristos a avut un trup omenesc și un suflet omenesc, dar nu și un duh omenesc. În al doilea rând, el evită acest termen pentru că dacă duhul (pnevma) este considerat o a treia entitate separată, numeroase neînțelegeri pot decurge de aici. De exp. sufletul, gândurile, emoțiile, psihismul, psihologicul, toate acestea ar fi deconectate de la căutarea lui Dumnezeu (precum gândurile sunt răspunzătoare). Nu, ci omul întreg este chemat la această căutare: "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta" (Marcu 12, 30). 

Sfântul Pavel utilizează termenul de om sufletesc, sau trupesc, sau psihologic, pentru a face distincție între acesta și omul evlavios, duhovnicesc, sau omul ceresc. Sf. Sofronie este pe linia acestei antropologii a Sf. Ap. Pavel : 

"Hristos a venit să restaureze integritatea pierdută la cădere: unitatea duhului, a sufletului și a trupului. Viața veșnică aparține mai întâi de toate duhului, dar psihismul nostru și trupul nostru pot să devină templul lui Dumnezeu. Aspectul duhovnicesc - care se raportează la Dumnezeu și la sinele nostru veșnic - și aspectul nostru psihologic sunt distincte, dar în practică imposibil de separat. Însuflețirea noastră duhovnicească afectează psihologia noastră și se manifestă în starea noastră psihologică și, viceversa, starea noastră psihologică afectează relația noastră cu Dumnezeu, rugăciunea și credința noastră, sau lipsa noastră de rugăciune și credință."

O să vedem câteva exemple.

Părintele Jozef van den Berg : "Dumnezeu este autorul adevăratei mele piese"

Familia Ortodoxa: "Dumnezeu este autorul adevăratei mele piese" (I)

Coliba lui – cum am văzut doar la pustnici din Sfântul Munte: un scaun, o sobă, o măsuță plină de cărți și icoane. Când nu doarme pe scaun, întinde o cuvertură pe jos, dar lungimea colibei e mai mică decât înălțimea lui. Citind despre viața Părintelui Jozef, ne consolăm zicând: „El oricum e un om ieșit din comun. Eu nu aș putea face asta!”. De fapt, puțini sunt oamenii cu adevărat ieșiți din comun. Ce îi diferențiază pe ei de noi, cei mediocri, cei „căldicei”, e hotărârea lor ieșită din comun: „De azi, vreau să trăiesc! Am așteptat destul! Gata cu amânarea, cu somnolența, cu amorțeala! Hristoase, ajuta-mă să încep să merg spre Tine!”.

Doar așa, ca Părintele Jozef, Domnul ne poate ajuta să nu mai fim „actori ai lumii”, jucând după scenariile scrise de patimi și de propria noastră voie, ci să devenim „actori ai lui Dumnezeu”, adică oameni care să-și dorească un singur lucru: să afle voia lui Dumnezeu și să trăiască după ea. (Pr. Ciprian Grădinaru)

– Părinte Jozef, care este povestea vieții dumneavoastră?

– În primul rând, povestea mea e o poveste în care vedem câtă răbdare are Dragostea-Dumnezeu cu omul. El a pregătit povestea și apoi a adus-o la realitate. Domnul vrea mereu să ne spună ceva și așteaptă momentul prielnic, în care inima noastră Îl poate auzi, Îl poate primi. El m-a inspirat în ceea ce ceea ce scriam și jucam ca actor. E incredibil în ce măsură Se apleacă Dumnezeu asupra noastră!

Eu mi-am jucat mereu din inimă toate poveștile, fie ele întâmplări ale vieții, fie piesele pe care le-am scris, fără a ști că Dumnezeu era în spatele lor, inspirându-le. Sfântul Porfirie, duhovnicul meu, mi-a spus când ne-am întâlnit: „Jozef, tu crezi că lucrurile se întâmplă dintr-odată? Nu! Dumnezeu ți-a pregătit inima de foarte multă vreme!”. Așa că, într-o zi, L-am auzit pe Dumnezeu: „Jozef, Eu sunt aici. Nu mă mai aștepta, de vreme ce sunt deja aici!”. În clipa aceea am terminat cu teatrul, cu toată viața mea de până atunci. Am încetat să mai joc în povești inventate, ca să pot juca în povestea lui Dumnezeu, care este viața mea.

Gheronda Emilianos "țintea ca fiecare ucenic să se înfățișeze ca persoană unică înaintea lui Dumnezeu"

Părintele Elisei ne spune că Gheronda Emilianos niciodată nu intenționa să-și folosească cuvântul pentru a impune ucenicilor săi stereotipuri în viața monahală, sau pentru a-i forța să imite propriul mod de a se apropia de Dumnezeu. Dar, într-un duh de extraordinară libertate și de lărgime a inimii, le oferea o educație duhovnicească. O autoritate în tradiția monahală și un om ce respecta tipicul Bisericii, el nu se oprea la tipuri de evlavie exterioară și la un ascetism de rutină. Ceea ce țintea era ca fiecare ucenic să se înfățișeze ca persoană unică înaintea lui Dumnezeu. Cuprinzător și fără prejudecăți, generos cu timpul său și adaptabil la aspirațiile noastre tinere, el a creat o relație atât de unică și personală cu noi, încât fiecare dintre fiii săi credea că viața și cuvântul lui erau numai pentru el.

Pentru a oferi o astfel de creștere, Gheronda Emilianos a primit de la Dumnezeu darul discernământul, [văzând] din primul moment al întâlnirii noastre, care era elementul central al personalității fiecăruia dintre noi. "<Sunt> două sau trei lucruri" - ne spunea el-, „care sunt cu putință să ne unească cu Dumnezeu, sau, dacă închidem ochii față de ele, ne face să eșuăm în scopul nostru.” Și de multe ori, poate după mulți ani, ne aminteam de un cuvânt pe care ni-l spusese la una dintre primele noastre întâlniri, care era elementul crucial în întreaga noastră viață duhovnicească.

Respectul lui pentru integritatea fiilor săi duhovnicești era atât de mare încât nu și-ar fi dorit niciodată să ia decizii pentru ei. El a spus că Starețul trebuie să stea în spatele celui pe care îl ocrotește, să-l sprijine și să-l ridice atunci când ar putea cădea, dar să-i lase inițiativa dorită pentru înaintarea sa spre Dumnezeu. De multe ori l-am rugat să ne spună ce trebuie să facem; dar el, zâmbind, ne răspundea: „Fă ce vrei, copilul meu”.

Fragment tradus din engleză din lucrarea: "Eulogy Gerondas Aimilianos" de Dimitri Konomou, Oxford  

Arhim. Emilianos Simonopetritul: Dumnezeu a făcut firea omenească cu cele două genuri, ca să existe această atracție care amintește de atracția lui Dumnezeu

Viața în care omul se strămută când vine la mănăstire este viața de care își amintește firea omenească de când a făcut-o Dumnezeu. Atunci omul, deși la început era singur, iar apoi cu Eva, nu avea simțământul singurătății, ci trăia cu cunostința unei comuniuni universale. Viața lui era o altă viață, era cealaltă viață, cea deplină, desăvârșită.

Dumnezeu l-a plăsmuit pe Adam, și-a împlinit creația și a văzut că omul era desăvârșit. Era atât de desăvârșit încât, când a hotărât să o facă pe Eva, nu a mai făcut-o așa cum l-a făcut pe Adam, ci a luat-o pe Eva din plinătatea lui Adam (cf. Fc. 2, 21-22). A tăiat o bucată din trupul lui Adam și pe aceea a făcut-o deplină, desăvârșită și frumoasă, așa și cum Adam era deplin și desăvârșit, nu-i lipsea nimic.

Când Dumnezeu i-a dat-o lui Adam pe Eva ca tovarășă de viață, Adam a simţit că nu e bine ca omul să fie singur, ci să fie împreună cu cineva asemenea lui. Adam nu simțea deloc singurătatea nici când era singur. Acum când vede că ceva se adaugă vieții sale, se minunează și spune: "Cum de am putut sta până acum fără femeie!" Înțelegeți că atunci când Dumnezeu a spus: "Nu este bine ca omul să fie singur" (Fc. 2, 18) nu a vrut să spună că bărbatul nu poate să fie fără femeie sau femeia fără bărbat. Pentru că, în acest caz, Adam nu ar fi simţit mai înainte această deplinătate, iar Biserica noastră nu ar fi restaurat starea originală desăvârșită prin monahism, în care se șterge oarecum diferența de gen, ci ar fi găsit un alt fel de viață feciorelnică pentru cele două genuri. Dumnezeu nu a făcut dualitatea de gen nici pentru îngeri, nici pentru viața dumnezeiască, nici pentru starea restaurată desăvârșită și dreaptă de la început. 

Fără îndoială, Dumnezeu a făcut firea omenească cu cele două genuri ale ei, așa încât unul să îl împlinească într-un anumit fel, pe celălalt și ca să existe această atracție care amintește de atracția lui Dumnezeu. Un gen îl simbolizează pe Dumnezeu, pe Hristos, iar celalalt simbolizează sufletul, Biserica, trupul lui Hristos, pe care o încălzește Hristos, capul Bisericii.

Existența celor două genuri este expresia, simbolul, amintirea atragerii firii omenești de către Dumnezeu. Același lucru îl întâlnim în multe aspecte ale vieții noastre bisericești și, în general, ale iconomiei lui Dumnezeu. Prin urmare, Adam nu a simţit niciodată singurătatea, ci, îndată ce a văzut-o și s-a desfătat de bucuria Evei - fără să existe încă nicio cunoștință sau simțire a diferenței de gen, a stricăciunii sau a nestricăciunii pământești - a simţit că nu e bine ca omul să fie singur, deoarece  a trăit această comuniune și bucurie.

Din Arhim. Emilianos Simonopetritul "Casa lui Dumnezeu, poarta cerului. Despre monahism, stareț și ucenic" 

Dărâmarea bisericilor cu buldozerul blestemului

De ceva timp a izbucnit un scandal legat de faptul că Mitropolitul Irineu, împreună cu acoliții lui au pus sub blestem pe cei care vor îndrăzni să slujească lui Dumnezeu - deci nu un blestem pentu cele care vor îndrăzni să calce un hotar ! - în biserica cu hramul "Nașterea Maicii Domnului", situată undeva mai jos de Mănăstirea Frăsinei:  

 "Hotărâm, în numele Sfintei Treimi, ca, de acum înainte și până la sfârșitul veacurilor, nimeni dintre monahi și cei hirotoniți, preoți sau diaconi, să nu mai coboare la această biserică și să nu mai săvârșească vreo slujbă bisericească, molitvă sau dezlegare, sau Sfântă Taină și nici vreo Sfântă Liturghie să nu se mai oficieze în această biserică sau în spațiile din jurul acesteia."

Aș fi putut bine-mersi să tac, dacă duhul Părintelui Ghorghe Calciu, care s-a opus dărâmării bisericii Enei din București, nu m-ar îndemna să scriu. 

Cine oare poate să înțeleagă cum o "împărăție se dezbină în sine"? Adică cum "în numele Sfintei Treimi" să nu se mai facă nici o Liturghie într-o biserică? Motivul invocat de slujitorii blestemului ar fi că "monahii și clericii au produs mari sminteli". Care sunt acele sminteli nu știm, nu s-a auzit până acum cu toată presa noastră avidă de cancanuri. Ba, din contră, biserica aceea s-a construit în anii 1945-1946, în urma unei vindecări minunate care s-a întâmplat în acel loc. 

Si dacă un loc se spurcă prin lucrarea vrăjmașului, mai abitir se dă cu agheasmă și se curăță. A se vedea cum Camera 4 spital din Închisoarea Pitești, unde s-a făcut o "liturghie neagră" în timpul celebrului experiment de reeducare, a ajuns chiar să fie loc în care se fac Sfinte Liturghii. 

Dar, dacă presupunem că s-a luat aceasta hotărâre din râvna arzătoare de a respecta rânduiala statornicită de Sfântul Calinic de a păstra un loc în țara noastră ca în Athos, unde să nu intre picior de femeie - deși mutarea hotarului e o altă discuție! - de ce nu sunt lăsați preoții să facă slujbe în acea biserică, interzicând doar accesul femeilor, așa cum e la Frăsinei sau în Athos? Si nu numai că nu sunt lăsați, dar sunt legați cu blestem greu și aspru:

"Cei care vor încălca această hotărâre să cadă sub blestemul Sfântului Ierarh Calinic și sub blestemul nostru. De sunt clerici, să se caterisească, iar de sunt mireni, să se afurisească, iar de este vreun preot de mir și va încălca acest legământ, să fie în aceeași osândă."

"Curat-murdar, coane Fănică!" Se vede treaba că-i așa din însuși comunicatul Mitropoliei Olteniei, unde ni se prezintă lucrurile ca la alba-neagra: "uite blestemul, nu e", căci în prezentarea "Documentului unitar" se precizează că nu este "nicidecum un blestem la adresa vreunui cleric, monah sau mirean anume". Adică, ce să înțelegem, că nu blestemă pe X, Y sau Z, nu blestemă vre-o persoană anume, ci pe oricine până la sfârșitul veacurilor? 

Si, ca totul să fie bine garnisit, în sfârșitul documentului se pune și bomboana pe colivă: 

"Nimeni să nu îndrăznească să dezlege această legătură cu blestem pus de noi, nici arhiereu și nici altă față ierarhică, indiferent ce rang bisericesc ar avea". 

Mai rămâne, atunci, speranța ca vreun înger din cer să ridice piatra pe care au aruncat-o acești slujitori asupra bisericii "de Jos". 

Si, cum minciuna are picioare scurte, între timp au apărut și înregistrările din timpul semnării "documentului unitar", ca sa vedem și noi cum au fost "uniți într-un singur gând". Călcarea conștiinței monahilor din Consiliul Duhovnicesc al Mănăstirii Frasinei - conștiință, care în fiecare om este glasul lui Dumnezeu!-, nu a fost o problemă pentru reprezentantul Mitropoliei, uns cu toate alifiile pentru a exercita presiune, invocând o pudoare deosebită:

„Semnează acolo! (…) Părinte, haide, semnați, nu mă faceți aici să roșesc în fața oamenilor. De ce ești așa, vrei să mă faci de rușine? Eu te-am făcut preot, eu te-am făcut duhovnic, și matale…”.

Glas părintesc - ce să mai spui?! - : "eu te-am facut, eu te omor".

Si, cum lucrurile sunt sucite din ce în ce mai mult, domnul Răzvan Bucuroiu vine și el cu un articol, simțindu-se oripilat de faptul că au apărut aceste înregistrări în fața publicului larg:  

"Este aiuritor ca de la înălțimea (sau smerenia) condiției monahale să premeditezi folosirea unei tehnici de ultimă speță la care recurg interlopii, pițipoancele, tabloidele în faliment sau politicienii venali", "Faptul de a recurge la cel mai securistic procedeu pentru a câștiga o dispută, mi se pare ofensator la adresa condiției de monah"

"Admitem că ierarhul greșește, te prigonește, face lucruri care ție ți se par abuzive. În regulă, dar care este arma monahului, sau a preotului? Nu rugăciunea (chiar și pentru vrăjmași, sau cu atât mai mult pentru ei!), nu smerenia, nu ascultarea și punerea nădejdii în mila și ajutorul Domnului?"

Carevasăzică, monahii de acolo au folosit "cel mai securistic procedeu pentru a câștiga o dispută", în timp ce domnul Bucuroiu umblă pe la mănăstiri cu elicopterul. Și, ca să nu ne smintim ca dumnealui, ne pune în față dilema: "care este arma monahului": tehnica "de ultimă speță la care recurg interlopii, pițipoancele" sau "rugăciunea,... "? Acuma "tu te-ntreabă și socoate"! Tare ne mai place smerenia, dar să fie la alții! 

In continuare vom pune articolele din care am extras fragmentele de mai sus, întristându-ne pentru o asemenea măsură, care numai în duhul Bisericii lui Hristos nu pare a fi. 

Dumnezeu sa ne miluiască și să ne înțelepțească pentru a sluji Lui cu dragoste și cutremur! 

Galina Răduleanu : "în starea aceea de lumină, vorbele își căpătau conținutul lor primordial"

Vorbăria necontenită a Petruței mă obosea și mă irita din ce în ce mai mult, întrucât îmi încătușa gândurile, obligându-mă să mă mulez pe preocupările, ideile, amintirile ei. Era o altă închisoare. Mult mai grea. Doamne, oare pentru asta ne-ai dat cuvintele? ( O suferință pe care am păstrat-o și după ieșire.) Stabilisem două zile în care să nu scot niciun cuvânt în celulă. S-au simțit ca ofensate, dar au trebuit să accepte. Și totuși, când începeau discuțiile despre vise și rețete culinare, ajungeam să înțeleg acel "l'enfer c'est les autres". Cred că ajunsesem la o stare limită. De gardieni puteam face abstracție, dar de vocea aceea sfredelitoare, care-ți lua libertatea interioară, modelandu-te pe tematica și preocupările ei, era imposibil. În fond te deposeda de esențial, de eul tău interior. Acesta a fost infernul intregii mele închisori și mai târziu, al trăirii în comunitatea bloc. 

Într-o seară m-am rugat cu disperare: "Doamne, fă ceva că sunt la capătul puterilor!" A doua zi au scos-o pe Petruța din celulă. Au urmat două săptămâni de fericire. Ne împărțeam ziua în ceasuri de rugăciune, de discuții cu alt conținut decât cel culinar, dar mai ales de multă, multă linişte. Ore în șir ne "ghemuiam" în sufletul nostru, cu sufletul nostru. Celula parcă se luminase. Era atâta "nevorbă", încât odată un plutonier vădit nemulțumit, a deschis vizeta : "De ce nu vorbiți?" N-avem nevoie... Dialogurile noastre erau tainice, cu cele nevăzute. [...] Intrasem atât de mult în adâncul ființei mele, încât nimic nu voiam să mă tulbure. Așa încât nici la plimbare nu mai voiam să ies, ca să nu "sting" firava flacără de trăire interioară pe care o avem.

[...] Eu stăteam întinsă. Într-un fel de "imponderabilitate", alunecam într-o altă lume, într-o altă dimensiune, unde înțelegerea și comunicarea se puteau face fără cuvinte și unde exista o lumină care-ți pătrundea orice cută a sufletului, orice gând, orice întrebare.

Revizioniștii, pozitiviștii, cei cu înțelegerea lui Nicodim venind la Iisus, vor da explicații psihologice, concerte, exacte, întrucât totul trebuie să poată fi explicat. Și-apoi vor mânca liniștiți sarmale. Eu însă trăiam dorința de a-i spune clipei "oprește-te". Aș fi vrut în starea aceea să trec eu însămi în veșnicie. Exista o disoluție a simțurilor, fără pierderea eului. O plinătate care mă umplea de o fericire nemotivată. "În sine". Cât de sărace, aride, imposibile sunt cuvintele... Ele pot ilustra o trăire, dar în nici un caz n-o pot cuantifica.

Odată cu venirea nopții se instaura, în sfârșit, liniştea. Se termina cu teroarea trântitului ușilor, care îmi fărâmițau nervii (și pe care trebuie să le suport și în prezent). Plutonierul, de obicei, după ce trecea ofițerl de serviciu, dormea demn în picioare. Și-atunci... venea libertatea. O ștergeam furiș printre zăbrele, începând o călătorie la capătul căreia simțeam adierea Domnului. Nu era nici o "fantezie slavă" (Dumnezeu îmi devenise apropiat prin dragostea pe care o simțeam). Uneori ajungeam să-L umanizez, la nivelul meu de vierme. [...]

Atunci, în lungile mele nopți "albe", devenisem un fel de "coardă de arc", cu o luciditate pe care n-avem s-o mai trăiesc niciodată. Călcam parcă numai pe vârfuri și ascutișuri. "Marele-ntuneric" parcă dispăruse, și-n starea aceea de lumină, vorbele își căpătau conținutul lor primordial, sensul lor profund, care se răspundeau în mine ca o mireasmă într-o pădure". Cu fiecare respiraţie parcă, fiecare celulă se "îmbiba" de înțelesul unui cuvânt. O trăire intensă în care te cufundai regăsindu-te.

Miracol pe care l am pierdut. După ieșirea din închisoare, în lumea "liberă", există un asalt perpetuu pentru pierderea eului, pentru dizolvarea lui. Totul concură pentru obținerea acelui efect. Mai ales oamenii. Tovărășia unora poate fi o dovadă a acelui "Cine n-adună cu Mine, risipește".

Acolo, după gratii, cuvintele își regăsiseră o rezonanță primordială. Îmi amintesc de un cântec învățat de la Petruța care, auzit afară nu mi-a spus mare lucru. Acolo însă, acel "busuioc floare cătată, bine mai era odată" avea cu totul alt răsunet. Și ce tremur îmi produceau versurile "sfat mi-a dat frunza de nuc, să iubesc și să mă duc". Nucul era în palmele mele, în nări, în suflet, cu toată amăreala din el.

[...] Evadarea mea preferată era poezia. Ore în șir retrăiam aceeași strofă, o simțeam cu o intensitate greu de exprimat în cuvinte. De fapt cuvântul devenea sunet; o muzică la care până și ultima mea celulă vibra, asemenea clopotului mare de la Putna, când îl atingeam să-i aud cântul. Era o imagine de care mă îmbibam ca de-o mireasmă, o Frumusețe pe care o descopeream mereu, mereu, și care mă cuprindea în totalitate. Auzeam și vedeam cu alți ochi și cu alte urechi. În spatele pleoapelor mele coborâte se aprindea o lumină care mă umplea de fericire.

[...] Dumnezeu nu mi a socotit păcatul de la anchetă, așa încât am rămas încă șapte luni la Uranus, perioadă de intensă trăire spirituală. Probabil că "nacela sufletului" își aruncase balastul care o fixa la sol și pornise liberă spre înălțimi. Era o stare de o asemenea transparență, încât și umbra unui gând putea să o întunece. Da, păcatul e un plumb legat de aripi, iar suferința tăișul care taie sforile. De aceea trebuie iubită.

[...] Și totuși acolo, în celula fără ferestre, cu pereți bleumarin, luminată zi și noapte de același bec, cu ciment pe jos și pereți coșcoviți mirosind a umezeală, am înțeles pentru prima dată că "Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru". Procesul a început, poate nu în modul cel mai firesc, prin ștergere semnificației zgomotelor care veneau din exterior (tramvaiul, vehiculele etc). După un lung "purgatoriu" de autoanaliză, autoexamen, cântărire de sine, autocondamnare, am intrat într-un soi de veșnicie, unde faptele, gesturile, trăirile din trecut căpătau alte dimensiuni. Traversam o perioadă de suferință teribilă pentru tot ce n-ar fi trebuit să fie și o mare părere de rău pentru nerealizarea a ceea ce ar fi fost bine să fie. Poate că așa se întâmplă după moarte, când ți se deschid ochii la o realitate pe care ai ignorat-o și care ți-a mutilat ființa. Atunci e prea târziu. Eu însă speram acel "când voi ieși voi îndrepta tot și nu voi mai face pe nimeni să sufere". (Lucru pe care nu l-am realizat.)

După ce m-am frecat de toate remușcările, asemenea șarpelui care își schimbă pielea ruptă în ascutișul pietrelor, am întrat într-un stadiu de "nepătimire". O liniște plină de bucurie, care mă situa în esenţa lucrurilor și în același timp deasupra lor. Traiam o luminozitate transparentă, în care până și ivirea unui gând umbros era trăită ca un întuneric. [...] Treptat am intrat într-o viață minunată, nevăzută și adevărată. O viață a sufletului, bogată, intensă, o! mult mai intensă decât cea pe care am dus-o ulterior în "lumea exterioară".

Ca într-o oglindă concavă, mă aflam mereu în centru de convergență al razelor. Într-o totală libertate colindam munții și ascultam melodii. Versurile diferiților poeți izvorau din mine, ca o creație proprie, descifram probleme filosofice și, mai ales vorbeam cu Dumnezeu ( nu găsesc alt cuvânt care să exprime profunda comunicare cu El). Între cei patru pereți umezi și negri, cu becul care îți "zgâria" retina, găseam acea bucurie pe care nimeni și nimic nu mi-o putea lua. De fapt avem TOT. Îmi lipsea însă un singur lucru: certitudinea că la ieșire, în "lumea cealaltă", între așa-zișii oameni liberi, această stare o voi mai putea păstra.

Fragmente din "Repetitie la moarte" de Galina Răduleanul

Legaturi:

• O Chilie Athonita: Închisoarea: zborul către îndumnezeire – d-na Galina Răduleanu

P. Mihail Stanciu: "criteriul Judecății rămâne până la urmă această împlinire a poruncii iubirii", căci ea "e singura vecie dată nouă"...

Mântuitorul ne îndeamnă cel mai mult să priveghem și să ne rugăm. De multe ori i-a îndemnat pe ucenicii Săi, inclusiv în grădina Ghetsimani, pentru că privegherea și rugăciunea, sau trezvia în Dumnezeu, în Duhul Sfânt e cea care ne păzește de alunecări în păcate. Iar, dacă ne îmbolnăvim sau suferim în urma păcatelor, ne putem redresa, recupera, vindeca prin virtuți. Si cea mai importantă este milostenia, iubirea aproapelui, iubire smerită și milostivă, o iubire lucrătoare, iertătoare. De aceea criteriul Judecății rămâne până la urmă această împlinire a poruncii iubirii, pentru că prin iubire ne arătăm mișcarea sufletească cea mai înaltă, cea mai nobilă, cea prin care noi ne asemănăm cu Dumnezeu. Dumnezeu ne-a făcut după chipul Său personal și iubitor, conștienți și lucrători ai iubirii. Si acesta este o mare taină, în asta stă nemurirea sufletului.

Vasile Voiculescu, poetul, medicul fără de arginți, care participă la întâlnirile Rugului Aprins și care trăia foarte intens această prezență a lui Dumnezeu, spunea că: "iubirea e singura vecie dată nouă" - adică singura experiență a Veșniciei. Cunoașterea se oprește, așa cum zicea și Sfântul Apostol Pavel: "De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt." (1 Cor. 13, 1-2) Deci, e mai presus de orice lucru material și, dacă nu am dragoste, nu am făcut nimic. Iubirea ne aseamănă cu Dumnezeu și deci trebuie să o lucrăm, să fim conștienți de aceste șanse ale iubirii, ale înălțării, ale înnobilării și îndumnezeirii noastre prin iubire curată, smerită și milostivă. 

Iar această experiență, când o trăim cu trezvie, cu rugăciune, adică în Duhul Sfânt și iubitor al lui Dumnezeu, ne va lumina să vedem și încercările diavolul și să ne ferim de ele. Să ținem cont de învățătura Sfinților Părinți, că sunt mulți care au vorbit despre vremurile de pe urmă, și cu toții ne-au învățat să nu stingem candela iubirii și să o avem mereu aprinsă. Este candela fecioarelor înțelepte care Îl așteaptă pe Mirele lor, pe Hristos.

Asta trebuie să lucrăm noi în fiecare zi: trezvie, rugăciune, iubire, care ne țin în Duhul Sfânt și iubitor al lui Dumnezeu. 

Deci, în cadrul procesului terapeutic de vindecare de patimi, milostenia, iubirea aceasta lucrătoare e foarte importantă. Punem accent pe post, rugăciune, dar milostenia e foarte importantă. Cunosc oameni care s-au despătimit, fiind orgolioși și pătimași, foarte murdari la minte, prin iubire și milostenie s-au ridicat și au început să înțeleagă multe lucruri. Deci e importantă această lucrare a iubirii smerite și milostive. Să nu uităm că e importantă această trăire a lui Dumnezeu, această prezență sau parusie ( în limba greacă) în noi, tocmai prin aceste virtuți: trezvie, rugăciune, iubire, pentru că, atunci când îl avem pe Dumnezeu în noi, când suntem adunați doi-trei în Numele Lui, adică întru adevăr și duh, atuncea este și El cu noi și nu mai avem frică, nu mai avem tulburare, deznădejde, depresie, aceste clătinări, aceste nesiguranțe, știind că suntem în pronia sau în palma Lui iubitoare. Si nimic nu se atinge de noi atunci și când noi împlinim voia Lui și îl păstrăm pe Dumnezeu în noi. De asta trebuie să fim conștienți, în asta constă credința noastră, că Dumnezeu e Tatăl nostru iubitor, nu e ca un zbir, care abia așteaptă să ne pedepsească, ci abia așteaptă să ne mântuiască, să ne ridice, să ne lumineze. Când facem noi un pas, El face o mie și, deci, să Îl chemăm cât mai des în noi, și atunci nu mai avem de ce să ne temem, fiindcă știm că Dumnezeu e cu noi și noi trăim viața Lui. Amin!

Transcriere din : Active News: Cu Părintele Dan Bădulescu la vremea crizei cu mască de azi: Despre semnele vremurilor, marea apostazie, Marea Resetare și criza actuală, în raport cu profețiile din Sfânta Scriptură. VIDEO

Vasile Voiculescu, Sonetul CLXXXIII

Mereu cerşim Vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de Iubire
Se veștejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni,
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi orideunde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.

Rugăciuni ale Sfântului Isaac Sirul. "De unde să iau lacrimi, de unde să iau umilință și suspine pentru a plânge sărăcia noastră și împuținarea sfințeniei între noi?", "Vai, nouă! În ce vreme trăim? În ce beznă a răutății ne-am afundat"

Rugăciune după catisma a 10-a 

(a Sfântului Isaac Sirul)

O, Cel ce ai eliberat firea noastră, dezleagă-mă de legăturile ascunse ale poftelor mele și de piedicile văzute care sunt înaintea simțurilor mele dinafară, ca să pot alerga și să intru în raiul tainelor Tale și să mănânc din Pomul Vieții din care nu i s-a îngăduit lui Adam să mănânce. 

Mântuitorul meu, păzește-mă de amăgirea dracilor. Dumnezeul meu, izbăvește-mă de adormirea conștiinței. Nădejdea mea, revarsă, în inima mea beția de care au parte cei ce nădăjduiesc în Tine. Iisuse Hristoase, învierea și lumina tuturor marginilor pământului, pune cununa cunoașterii Tale pe creștetul sufletului meu. Deschide-mi dintr-o dată ușa milostivirii Tale; fă să strălucească în inima mea razele harului Tău; fii călăuza mersului gândurilor mele până ce voi ajunge în Sion - muntele cel sfânt al Tău. Fă-mă vrednic de cetatea sfântă în care sfinții au intrat la capătul drumului lor. Ziditorule și nădejdea mea, ancora mântuirii mele în furtuni. Cel ce ești toiag în neputințele mele și cinste în necinstea mea, ridică capul meu plecat la pământ, nu mă da poftei potrivnicului, nu da prilej nerușinării lui, pune o prăpastie adâncă înaintea lui ca să nu o poată trece până la mine ca să mă tulbure. Învrednicește-mă să-mi sfârșesc scurta și fugara mea viață în slujirea Ta, ca la sfârșitul zilelor mele, când soarele vieții mele va apune, să fiu aflat în via Ta; învrednicește-mă, înainte de ceasul trecerii mele dincolo, de dinarul făgăduit ca plată lucrătorilor Tăi, nu pentru faptele mele, ci prin harul Tău. Învrednicește-mă, Doamne, chiar și în ceasul al unsprezecelea al vieții mele să fiu aflat sârguincios în slujirea Ta. Fie ca lumea să nu mă robească cu îndeletnicirile ei vătămătoare și să nu mă țină închis în temnița grijilor ei. 

Spicuiri despre ascultare, priveghere, rugăciune şi bucurie de la Arhim. Emilianos Simonopetritul

Cugetul fiecărui Stareţ este diferit: pe de-o parte, este roada luptei sale, iar pe de alta, este partea pe care i-o face harul lui Dumnezeu, ceva pe care l-a pregătit, l-a rânduit mai dinainte şi l-a dăruit Însuşi Dumnezeu în mintea, în inima, în fiinţa Stareţului, şi, prin urmare, ucenicul poate să devină ceea ce este cugetul Stareţului. Dacă cugetul Stareţului este smerit, ucenicul poate să urce la o măsură şi mai înaltă, dar acest lucru cere o chemare specială din partea lui Dumnezeu. În orice caz, lucrul ucenicului este să preia cugetul Stareţului. Monahismul este o predare si o primire. Nu este cu putinţă să existe nici asimilare a lui Dumnezeu, nici conlucrare, nici unitate în familia mănăstirească dacă nu există un singur cuget. Ca să putem trăi şi supravieţui, trebuie ca fiecare să încetăm să mai avem propriile ideologii. 

Fiecare om trăiește cu ideologia sa, cu sinele său, cu conținutul sufletului şi al minţii sale. În acesta îşi găsește plăcerea, se ia pe sine însuși cu binişorul, cu acesta îşi flatează sinele, cu acesta încearcă să urce sus, în cer. Dar ideologia unui om este tocmai contrariul voii lui Dumnezeu. Este un idol care îl izolează şi, în cele din urmă, îi dăruieşte desăvârşita singurătate, pentru că îl desparte până şi de Dumnezeu Însuşi, aşa cum l-a despărţit de Stareţul său şi de întreaga familie.

***

Sarpele nu a înşelat-o pe Eva spunându-i vreo minciună grosolană sau târând-o în vreun păcat anume, ci făcându-i din cuvântul lui Dumnezeu o ideologie. Dumnezeu i-a spus că va deveni dumnezeu cultivând grădina, trăind cu Adam viaţa din rai, ţinându-se departe de pomul cunoştinţei. S-a apropiat atunci satana şi i-a zis: "De ce îţi pierzi timpul cultivând grădina? De ce hoinăreşti fără nici o ţintă? Dacă vei mânca din rodul pomului cunoştinţei, o să ajungi pe dată dumnezeu." Eva l-a ascultat, şi aşa s-a îndepărtat de predania pe care a primit-o, apoi şi Adam, şi i-a cuprins de atunci gândul îndumnezeirii. Gândul îndumnezeirii i-a dus la îndepărtarea de Dumnezeu, la pierderea lui Dumnezeu. Satana a reuşit de le-a strecurat înlăuntru un gând uimitor, dumnezeiesc am putea zice: să ajungă grabnic dumnezei (Fc. 1, 26; 2, 15-17; 3,1). Cei întâi-zidiţi au dat greş, şi a trebuit ca Dumnezeu să-Si verse sângele ca să-i aducă iarăşi în albia pe care El a deschis-o pentru ei. 

Prin urmare, datorită căderii omului, în obştea unei mănăstiri nu e cu putinţă să se dărâme ideologiile, adică fortificaţiile care despart sufletul de Dumnezeu, dacă nu există cunoaşterea şi preluarea cugetului Stareţului, adică deplina jertfire din partea ucenicului a oricărui lucru sfânt şi desăvârşit, puternic şi frumos, spiritual şi sensibil, care vine în contradicţie cu acest cuget. 

***

Prelungirea cugetului Stareţului este şi crează cadrul, locul şi modul în care ucenicul va încerca să dobândească pe Duhul Sfânt. Desigur, de vreme ce Duhul cel Sfânt, "unde vrea, suflă" (In. 3, 8), este cu putinţă să-L afle pretutindeni. Dar nu-L află decât în felul pe care Dumnezeu l-a scris mai dinainte pentru el. Adică Dumnezeu S-a plecat în mod special asupra fiecărui om şi a rânduit mai dinainte cum Îl va înţelege şi cum Îl va dobândi pe Sfântul Duh şi cum îşi va menţine fiinţa sa unită cu Sfânta Treime. 

Sergiu Ciocârlan: "Îndemn pe orice om, frate, seamăn să fie martor al iubirii în această noapte a anilor ce vor urma..."

Ziarul Lumina/Sergiu Ciocârlan: Iubirea care salvează vieţi

În fiecare zi încerc să nu uit că am o inimă care iubeşte, deşi totul în jur mă face să am cu totul alte preocupări şi să petrec departe de iubire, de milă, de tandreţe, de compasiune, de jertfă. În fiecare zi inima-mi caută cu mai multă iubire la Domnul şi la oameni, cu toate că principala temă de discuţie în lume este războiul. Sau moartea. Aud reproşuri că nu e normal ca războiul actual să nu mă cuprindă. Şi că nu e deloc corect să nu-mi fie frică de boală şi de moartea cu care vine. Dar războiul vieţii mele e ca inima să nu uite vreodată a iubi.

Sf. Sofronie Saharov: Dumnezeu nu întotdeauna răspunde de îndată chemărilor noastre. "El lasă duhul nostru, ca pe un oarecare rod într-un pom, să se pârguiască la soare, să rabde vânturile reci și arșițele..."

Tu mi-ai dat porunca de a iubi, iar eu o primesc cu întreaga mea ființă; dar iată că nu aflu în mine puterea unei asemenea iubiri... Tu ești Iubire; vino dară Însuți și sălășluiește întru mine toate câte ne-ai poruncit, căci porunca Ta mă covârșește. Neputințează mintea-mi a Te cuprinde. Duhul meu nu poate pătrunde tainele vieții Tale... Voiesc întru toate a face voia Ta, dar zilele mele se scurg în contradicții fără ieșire Mă înspăimânt că Te-aș putea pierde pentru relele gânduri din inima mea; iar spaima aceasta mă răstignește ... Vino dară și mă mântuiește, pe carele mă afund, precum ai mântuit pe Petru care îndrăznise să te întâmpine pe valurile mării" (cf. Mt. 28-31)

Uneori ni se pare prea zăbavnică lucrarea rugăciunii, că nu este pe măsura scurtei noastre existențe, și un strigăt irumpe din piepturile noastre: "Zorește!". El însă nu întotdeauna răspunde de îndată chemărilor noastre. El lasă duhul nostru, ca pe un oarecare rod într-un pom, să se pârguiască la soare, să rabde vânturile reci și arșițele, să se istovească de sete ori să rabde repejunea ploilor. Dară de nu vom da drumul marginii vestmântului său din mâinile noastre, vom vedea bunul deznodământ. 

Neapărat trebuie să petrecem în rugăciune vreme cât mai îndelungată, pentru ca nebiruita Sa putere să pătrundă în noi și să ne întărească, spre asta împotriva înrâuririlor pustiitoare. Iar când această putere va crește întru noi, atunci și bucuria nădejdii biruinței de apoi ne va lumina. 

Rugăciunea negreșit va reînnoi în noi acel suflu dumnezeiesc carele "au suflat Dumnezeu în fața lui Adam" (Fac. 2, 7). Odată renăscut prin rugăciune, duhul nostru începe a se uimi de marea taină de a fi. Si o anume neasemuită bucurie, ca o puternică revărsare, ne învăluie mintea: "A fi - Viața! Ce taină minunată... Dar cum este cu putință? ... Minunat este Dumnezeu, și minunată facerea Lui". Trăim înțelesul cuvintelor lui Hristos: "Eu am venit ca [oamenii] viată să aibă, și mai de prisos să aibă" (Ioan, 10-10). Prisosul! Si cu adevărat așa este!

Dar iară și iară revenim la aceeași - viața aceasta este paradoxală, așa cum paradoxale sunt toate învățăturile Domnului: "Foc am venit să arunc pe pământ, și cum aș dori să se fi și aprins" (cf. Lc. 12, 49). Noi toți, fiii lui Adam, neapărat trebuie să trecem prin cereasca flacără ce arde rădăcinile patimilor de moarte purtătoare; altminteri nu vom vedea acest Foc preschimbându-se în Lumina noii vieți, căci, în căderea noastră, arderea premerge luminării, și nu invers. Așadar binecuvânta-vom pe Domnul și pentru lucrarea arzătoare a iubirii Sale. 

Noi încă multe nu știm, și totuși, fie și în parte (cf. Cor. 13, 9), dar și nouă ne este cunoscut acum că nu avem altă cale spre a deveni "fiii învierii", fiii lui Dumnezeu, spre a împreună-împărăți cu Cel Unul-născut. Oricât de dureros ar fi parcursul rezidirii noastre, prin oricâte sfâșieri și uneori agonii ne-ar trece Dumnezeu, întru sfârșit totul va deveni binecuvântat. 

Sursa: Arhim. Sofronie Saharov, Despre rugaciune

Sf. Sofronie Saharov: "Durerile inimii nevoitorului creștin nu sunt un fenomen patologic, ele se nasc în chip "organic" dintr'o iubire împreună-pătimitoare"

"... Însuși Tatăl iubește pe voi, căci voi pe Mine ați iubit" (Ioan 16, 27). Nu fără tristețe îmi amintesc de anii tinereții, când înțelesul acestor cuvinte îmi era ținut. Gândesc: de veacuri se tot repetă multe cuvinte izvorâte din ceruri, în cele mai diferite feluri și chipuri, dar ele nu stârnesc răspunsul cuvenit în inimile împietrite, în gândurile stinse pentru lumea cea de Sus.

Totuși nu puține au fost clipitele când astfel de cuvinte s-au dat de Sus oamenilor, ca tunete ce au cutremurat inimile, și ca fulgere ce au luminat cugetele. Ele s-au pogorât pe pământul nostru din tainica Împărăție ca descoperiri mântuitoare despre negrăita înțelepciune a Tatălui Ceresc, despre iubirea Sa către noi, despre marea taină a Ființei.

De-a lungul veacurilor, cuvinte sfinte s-au rostit fără atenția cuvenită, și poate de aceea și-au pierdut puterea cea dintru început, cea pe care au avut-o când pentru întâia oară s-au ivit în conștiința prorocilor, a apostolilor și a sfinților. Afla-se-vor oare alte mijloace spre a reda adâncul înțelesurilor cunoașterii ce ni s-a dat despre marele Dumnezeu? Iubirea pentru El își caută întruchiparea în forme vii, a căror putere să nu o poată știrbi atot pustiitoarea scurgere a vremii. 

Înaintea ochilor noștri se săvârșește o negrăit de măreață minune a facerii lumii, a facerii de dumnezei, care încă nu și-a atins plinirea. "Plinirea" este făgăduită pentru veacul ce vine. Dar și acum, când lumina cea nefăcută se pogoară asupra noastră, acest proces duhovnicesc naște în sânurile duhului nostru răpire, înalță gândul către Împărăția făgăduită nouă.

Dobândirea Împărăției iubirii Tatălui este legată de multe suferințe (cf; Mt. 11, 12; 25, 34). Se chinuie inima cu adâncă "durere" când își dă seama de pierderea suferită de om. Vorbesc despre durerea duhovnicească, metafizică, și voiesc ca cititorul să mă înțeleagă drept. Cuvintele noastre poartă o anume nestatornicie; odată cu schimbarea experienței se schimbă și cuprinsul conceptului și sensul cuvântului, la auz rămânând același. 

Durerile inimii nevoitorului creștin nu sunt un fenomen patologic, ele se nasc în chip "organic" dintr'o iubire împreună-pătimitoare. Ele nu se cultivă, ceea ce ar însemna o înclinare către un dolorism sufletesc bolnăvicios; ele nu sunt urmare a conflictelor psihologice, nici rezultatul unor oarecari patimi neîmplinite: prin firea lor, ele sunt altceva. Nașterea noastră pentru vecinicia în Dumnezeu este legată de multe trude. Minunat a înfățișat-o Prorocul Isaia: "Precum cea care se chinuie când se apropie să nască și strigă întru durerea sa, așa ne-am făcut Celui Iubit al Tău. Pentru frica Ta, Doamne, în pântece am luat și am bolit, și am născut duhul mântuirii, care am săvârșit pe pământ" (Isaia 26, 17-18). Apostolul Pavel scria Galatenilor: "Feții mei, pentru carii iarăși bolesc cu durerile nașterii, până ce se va chipui Hristos întru voi" (Gal; 4, 19). Multe alte asemenea am putea pune înainte din Sfânta Scriptură și din scrierile Sfinților Părinți. 

Duhul nostru bolește însă durerea se răsfrânge asupra întregului om: asupra inimii, asupra trupului. "Întreg" omul suferă mijlocind înaintea vecinicului Dumnezeu, însă suferintele acestea nu ucid, ci ne învie. Suferinșele duhului, în esența lor, sunt metafizice; ele țin de tărâmul de-lumină-purtător al nemuririi; prin ele ne înălțăm dincolo de hotarele materiei, în lumea Luminii nefăcute.

Nu este destul a ne convinge cu mintea de Dumnezeirea lui Hristos, spre a putea de acum înțelege totul cum se cuvine. Neapărat trebuie să ne străduim până la limita puterilor noastre pentru a trăi potrivit cuvântului Său. Conștientizând, de-a lungul acestei străduințe, dimensiunile cosmice ale căderii noastre, vom fi nevoiți apoi să trecem printr-o îndelungată rugăciune a pocăinței; numai atunci ni se va da a trăi ceea ce vedem în Hristos: înmicșorarea de Sine până întru sfârșit (cf. Flps. 2, 6-11); iar de acum ne vom învrednici de venirea "puterii de Sus" (Lc. 24, 49), fie în chip de limbi de foc, fie în strălucirea luminii Taborice; atunci ni se va dezvălui adevăratul înțeles al evangheliceștii bunevestiri. 

Sursa: Arhim. Sofronie, Despre rugăciune, Ed. Accent Print, Suceava 2019

Cuvânt al Sf. Iustin Popovici despre poziţia Bisericii şi a creştinilor faţă de stăpânire. "A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor" - acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător

Care sunt datoriile creştinului faţă de stat?[1]

„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni" (Fapte 5, 29)

Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. "A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor" - acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.

Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri - nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.

"A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor" - acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător - statutul atotcuprinzător, starea ei veşnică şi neschimbată - stare atotcuprinzătoare. Iată care este mai întâi de toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii: Faptele Apostolilor 5, 29. Acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul veacurilor până la Judecata de Apoi. Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva, lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii - dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.

Acatistul Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos

Doxologia: Acatistul Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos

Troparul Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, 

glasul al 7-lea:

Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătându-le ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea. Străluceşte şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.

Condacul 1

Alesule Voievod şi Împărat al slavei, pe Tine, Făcătorul cerului şi al pământului, văzându-Te pe muntele Taborului, schimbându-Te la Faţă întru slavă, toată zidirea s-a mirat, cerurile s-au cutremurat şi toţi pământenii s-au bucurat, iar noi, nevrednicii, aducându-Ţi pentru Schimbarea Ta la Faţă închinare de mulţumire, împreună cu Petru, din suflet Îţi cântăm: Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Icosul 1

Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost Dumnezeirea Ta, Dătătorule de Lumină, Hristoase, când, cu fulgerele şi razele Luminii Tale neînserate, Te-ai arătat pe muntele Taborului ucenicilor Tăi, care s-au înspăimântat, văzând norul strălucind luminos şi glasul Tatălui auzind, au înţeles taina Întrupării Tale şi au cântat aşa:

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel fără de moarte, luminează-ne pe noi cu lumina Feţei Tale;

Iisuse, Dumnezeul cel Bun şi Puternic, trezeşte-ne pe noi, cei ce dormim în adâncul întunericului şi în somnul păcatului;

Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea nepătrunsă, scoate-ne şi pe noi din locul întunericului;

Iisuse, Cel ce ai umplut toată lumea cu slava Ta, sălăşluieşte-ne şi pe noi în lăcaşurile raiului;

Iisuse, Lumina lumii, slobozeşte-ne din mâna celui viclean pe noi, cei ce stăm în întuneric;

Iisuse, Soarele Dreptăţii, îmbracă-ne în veşmântul adevărului şi al dreptăţii pe noi, cei ce dormim în umbra morţii;

Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

P Teologos din Athos despre rugăciunea lui Iisus...

*🕀🕀🕀*

 

Doamne, ajută!

Dragii mei, mi-ați cerut foarte mulți dintre voi să vă vorbesc despre rugăciunea lui Iisus: cum se face, ce este și stadiile acestei rugăciuni.

La început să vorbim puțin despre ce este rugăciunea lui Iisus. Foarte multă lume știe, dar nu știe destul despre rugăciunea lui Iisus. Se știe că este repetarea unei formule: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Spune Sf. Ap. Pavel: „doresc să spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât mii cu gura”. Și cele cinci cuvinte sunt: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. În timp această formulă, care nu este o formulă magică, nu este ceva bătut în cuie, a căpătat diferite variante: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Și s-a mai adăugat: „pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților Tăi. Amin!”.

Ea provine de la rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, milostiv fi mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Însă, în Sfântul Munte și noi recomandăm să se folosească formula scurtă, clasică: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, și asta datorită faptului că este mai ușor de ținut minte, de ținut, mai degrabă, în minte. Pentru că astăzi mintea noastră este foarte bolnavă, este foarte spartă de o mulțime de gânduri, de o mulțime de centri de atenție - care îi distrag puterea de concentrare-, care atrag mintea. Deci, aceasta este formula, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, însă nu insistăm și nu dăm poruncă cum că ar fi singura formulă primită de bunul Dumnezeu. Ceea ce este primit de bunul Dumnezeu, sau nu este primit de Dumnezeu, este atenția noastră - deci, dacă noi ne rugăm cu rugăciunea sau mintea noastră se împrăștie, mintea noastră se răspândește la diferiți centri de atenție, la diferite gânduri.

Rugăciunea lui Iisus: cea mai puternică rugăciune