Protos. Hrisostom - Cuvânt după Taina Sfântului Maslu despre rai și iad, Mănăstirea Putna, 2 aprilie 2016
Astazi a venit timpul sa vorbim despre ceea ce nazuim mai mult, sau de ceea ce ne temem mai mult, pentru ca omul este o fiinta dihotonica, adica alcatuita din doua parti foarte intim intrepatrunse intre ele: trup si suflet, vazut si nevazut. Si, daca Sfintii Parinti au zis despre patimi ca intotdeauna in spatele lor ai sa gasesti una dintre aceste doua lucruri, dorinta sau frica, am putea spune ca, mai mult, in spatele fiecarei opere de arta putm gasi dorinta de frumos si teama de a nu cadea din el, sau de a nu-l face pe deplin.
Raiu si iadul, iubiti credinciosi, sunt doi termeni care astazi au devenit atat de indepartati, atat de confuzi. Daca incercam sa cautam cate ceva despre Rai si despre iad, gasim niste lucruri care ni se par copilaresti, ori care ni se par absurde, ori care ni se pare de neinteles. Si, asta pentru ca ne lasam amagiti de ceea ce cade sub simturi, de ceea ce vedem in jurul nostru.
Auzim pe Mantuitorul ca spune in Evannghelia dupa Matei, cap. 25 - cand este vorba despre Infricosata Judecata-, spune despre iad ca a fost gatit diavolului si slujitorilor lui, iar de bunatatile Raiului spune ca au fost gatite fiilor lui Dumnezeu, "binecuvantatilor Tatalui Meu". Si, spune Mantuitorul: " veniti si moşteniţi bunătățile cele făgăduite vouă de la întemeierea lumii."(cf. Matei, 25, 34).Iadul evident ca a fost si mai inainte gatit, pentru ca diavolul a cazut inainte de creerea omului.Dar, iadul a fost creat pentru diavol, diavolul nefiind si trup si suflet, avand asadar o singura dimensiune, iadul are aceasta dimensiune spirituala, cel putin acum, pana la Infrucosata Judecata.
Raiul a fost creat pentru om, si omul este si vazut si nevazut. Asadar Raiul are frumusete care se pot admira cu ochii acestia trupesti, care se pot intelege cu mintea aceasta rationala, insa are frumuseti nebanuite care se pot intelege, intrevede cu ochii cei duhovnicesti. Doar inima poate intelege ce se poate ascunde in spatele unei astfel de furmuseti vazute.
Cand a facut Raiul, Dumnezeu l-a chemat pe Adam si i-a spus: "toate acestea sunt ale tale" si "am pus in el doi pomi". Unii Sfinti Parinti spun ca pomul vietii si pomul cunostintei binelui si al raului, pot sa simbolizeze, de fapt, pe Dumnezeu si pe om. Este o interpretare alegorica, o interpretare simbolica, insa nu este departe de adevarul revelat, pentru ca Dumnezeu insusi este Viata. Si, i-a spus lui Adam care era singur, ca pe Eva inca n-o scosese din coasta lui: "din toţi pomii din rai poţi să mănânci" - adica sa te hranesti, sa te zidesti, sa cresti din ei -, "afara de pomul cunoştinţei binelui şi răului" - adica din toti pomii, inclusiv din pomul vietii. Doar de pomul cunoştinţei binelui şi răului i-a fost interzis. I-a fost dat, asadar, lui Adam spre lucrare si spre paza, acest Rai. Insa, cand i s-a adresat, i-a spus asa, la singular: "să mănânci din toti pomii" si "sa nu mancati din pomul cunoştinţei binelui şi răului". Asadar: "apropie-te de viata, hraneste-te din ea, caci este tie cel mai la indemana, pentru ca tu esti primul dintre fii Mei care a primit acest dar", insa, "nu uita ca dupa tine vor veni si altii, si aveti grija sa nu va indepartati". "Tu sa nu te indepartezi de ei, si ai grija ca impreuna cu ei sa ramaneti in Mine si langa Mine".
De multe ori mi-am pus problema: ce s-a intamplat cu Eva, cand a fost gasita de diavol, aflat acum in chipul sarpelui, ce s-a intamplat cu ea, de ce a cazut asa de usor? Dar, nu m-am intrebat ce slabiciune a avut, ci ce cauta Eva singura acolo?Cei doi, nu erau meniti sa fie una? Cei doi nu se aflau in Rai? Cei doi nu se hraneau din pomul vietii, din iubirea care scalda tot, din lumina care dezvaluia taine peste taine si dincolo de taine? De ce era Eva singura, de ce a scapat-o Adam din ochi? Ii vedeti pe cei indragostiti nu numai ca nu se pierd din priviri, se manaca din priviri, se impartasesc din priviri. Nu se pierd unul de celalalt.De ce era Eva singura si Adam nu se stie unde, cand Dumnezeu a zis foarte clar ca "nu este bine sa fie omul singur". De ce?De ce? De ce? Realitatea este ca, gasind-o singura, a inselat-o. A inselat-o pentru ca ea nu avea cuvantul direct de la Dumnezeu, ci indirect prin Adam. Adam i-a povestit si, fiind indirect, si Adam avea nevoie de ea, si ea nu era acolo sa-l sustina, si Eva avea nevoie numaidecat de Adam. Fara Adam Eva nu avea sens. Sensul Evei a fost sa-l sustina pe barbat. Pentru barbat a fost facuta femeia. Fara el, ea n-are sens. De ce, si ce cauta fara sens prin Rai? Isi cauta sensul? Nicidecum! Sensul ei era langa barbat, sensul ei era in unire. Si astfel, singura fiind, i-a fost foarte usor diavolului sa o amageasca. Si i-a promis bunatati viitoare si, in felul acesta, i-a furat bunatatile pe care le avea in mana.
Si, Adam, dupa aceea, cand a vazut-o pe Eva cu marul in mana -mar din care muscase Eva-, el s-a smintit prin faptul ca a vazut ca Eva a mancat si n-a murit. Si atunci, s-a intors impotriva lui Dumnezeu, si a zis: "deci m-ai mintit, mi-ai ascuns unele lucruri". Dumnezeu ii lasase o vorba invaluita intr-o taina cand i-a spus: "cu moarte vei muri".Adam putea sa inteleaga ca este un fel de moarte, poate nu cea de care crede el. Adam ar fi trebuit sa sape, sa caute sa-si doreasca sa inteleaga mai mult. Dar, ca sa intelegi mai mult, sa vezi mai mult, trebuie sa ramai in lumina!
Adam s-a alaturat Evei in egocentrismul lor. In egocentrismul lor, ei mancand din acest pom al cunostintei binelui si raului, gustand asadar un rau, intelegand raul prin fapta, in loc sa-l inteleaga prin cuvant, ei s-au trezit la un moment dat cu ochii deschisi. Li s-au deschis ochii abia dupa ce a muscat Adam din mar. Ce ochi i s-au deschis lui Adam? Adam care fusese cuprins de un somn foarte adanc, si nestiind ce facuse Dumnezeu, si de unde a aparut femeia langa el, a zis: "Aceasta este femeie, pentru ca este luata din trupul meu, si numele ei este Eva, pentru ca este mama celor vii". A pus nume animalelor, aratand ca are si cunostinta trupeasca. A aratat ca are cunostinta duhovniceasca prin faptul ca a prorocit modul in care lumea se va inmulti prin femeie. Ce ochi, atuncea i s-au deschis? Ochii vicleniei, care desosebeste binele de rau intr-un mod sucit, stramb, dizarmonios.Ochiul vicleniei care face diferenta intre lucrurile bune si cele rele, doar distingand ceea ce este rupt in el. Ochiul vicleniei care intelege doar dizarmonia, caruia doar i se pare, intr-o mandrie iarasi, sucit, care isi avea radacina in Satan, caruia i se pare ca poate sa inteleaga binele prin studierea raului. Vai, amara inselare!Amara inselare! Si, de atunci omul a vazut ca goliciunea lui poate fi obiect de rusine. Si, rusinea, obisnuindu-se cu ea, omul a trasformat-o in pacat, in loc sa o transforme in teama sfanta. Si, asa mai departe.
Intr-o lume lipsita de modele si repere, din ce in ce mai
dezradacinata, si dorul este pe cale de disparitie - simptom al lipsei
de comuniune, de intalnire in adanc intre oameni.
Lipsa dorului poate vadi si o stare de impietrire; sufletul romanesc fiind imbalsamat in vesminte occidentale, omul nu mai stie sau nu mai reuseste sa acceada la miezul fiintei lui.
Dorul, omenia, bunacuviinta, ospitalitatea, chiar si simtul umorului, se inscriu pe coordonatele trecutului, fiind inlocuite in ziua de astazi cu indiferenta, smecheria, bascalia, dar cate si mai cate astfel de plagi leproase care musca din fiinta neamului nostru.
Intorcandu-ne insa privirea spre chipul neamului nostru, descoperim la Parintele Dumitru Staniloae, conturate in cartea "Reflectii despre spiritualitatea poporului roman" "unele dintre dimensiunile ethosului nostru", printre care se afla si dorul. De aici vom intelege ca descoperind dorul ne descoperim pe noi. Ne descoperim pe noi ca persoana dar putem spune acum, si ca ne descoperim pe noi, ca romani.
***
În dor, românul trăieşte simţirea intensă a legăturii în care se afla cu cei cu care a vieţuit la un loc, când e depărtat de ei. Dorul e simţirea acută a absenţei acelora din orizontul său, care poartă urmele lor, ce nu pot fi umplute de alţii. In dor se trăieşte o prezenţă suigeneris a celor absenţi; se trăieşte durerea absenţei lor. Dar chiar prin această durere se trăieşte, în acelaşi timp, un fel de neştearsă prezenţă a lor în conştiinţă. Absenţalor e un chin, pentru că nu e o absenţă totală, nu e o uitare. In dor omul e singur sau fară cel dorit, şi în acelaşi timp nu e singur: e cu cel dorit.Dar cel dorit nu e de faţă în carne şi oase, ci e reprezentat prin dor. Dorul aduce şi ţine în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar şi o durere, deoarece chipul nu ţine cu adevărat locul celui absent şi dorit. Dorul e „trimis” de acela. Prin dor vine ceva de la acela sau se duce ceva din fiinţa celui ce doreşte la cel dorit.Dorul se iveşte pe neaşteptate, vine năprasnic şi fierbinte, vine ca vântul pentru că este legat de dragoste, care circulă, între cei ce se iubesc, ca gândul.
„O, bădiţă, bădişor Nu-mi trimite atâta dor
Şi pe lună şi pe nor. Trimite-mi mai puţintel Şi vino, bade, cu el. ”
*
„Şi acesta-i doruţ mare,
M-ajunge, mergând pe cale.”
*
„Pe drumul de la Săcele Vine dorul mândrei mele
Şi-aşa vine de fierbinte De-aş sta-n drumu-i, m-ar aprinde.“
*
„Dorul merge ca vântul
Şi dragostea ca gândul.”
*
Uneori dorul vine subţirel, de nici nu-l bagi de seamă. Dorul ara uneori o violenţa care dă celui ajuns de el sentimentul că se sfădeşte sub forţa lui. Nici un gând nu poate scoate sufletul de sub obsesia lui.
„Treci, bade dealul încoace,
Că n-am dorului ce face:
Că nu-i dor ca dorurile,
Să-I omori cu gândurile; Că-i un dor asupritor,
Când îmi vine, stau să mor. ”
Dorul e foc ce arde inima, e boală care îngălbeneşte pe cel în care se aşază şi-l usucă din picioare, îl face să plângă, îi paralizează orice activitate, îl poartă din loc în loc, nu-i mai dă odihnă, nu-l lasă sa lucreze, nu-l lasă să doarmă. Căci acela tot timpul se gândeşte la cel dorit. Dorul e ca un şarpe, ca un câine.
Dorul cel mai năpraznic este între cei ce se iubesc. Dar există un dor de părinţi, de fraţi, de sat, de peisajul satului, de ţară.
„Jelui-m-aş brazilor
De doruţul fraţilor;
Jelui-m-aş munţilor
De dorul părinţilor;
Jelui-m-aş florilor
De dorul surorilor.”
Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezenta într-un fel propriu şi într-un grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite. Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.
Am menţionat mai înainte fluiditatea stărilor sufleteşti proprie romanului. Fluiditatea aceasta e o trecere de la o stare la alta, care pare contrară. Dar această trecere arată că fiecare din stările sufleteşti între care se face trecerea cuprinde virtual ceva din cealaltă.Cele mai extreme stări între care se mişcă ca între doi poli sufletul românesc sunt luciditatea şi duioşia. Faptul acesta face ca luciditatea să aibă în sine duioşia ca virtualitate care se actualizează repede sau duioşia să aibă o claritate străină de nota tulbure, haotică, violentă a sentimentalismului altor popoare. Umorul se produce la punctul de trecere de la luciditate la duioşie printr-o frânare reciprocă, când persoana iubită sau dragă e de fată, având în el o notă de bucurie. Dorul e duioşia distanţei. Dar e frânată şi ea de meditaţie. Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide în care trăieşte poporul român.In dor fulgeră o pătrundere deosebit de adâncă a calităţilor şi frumuseţilor persoanei dorite, tocmai pentru că această pătrundere e înaripată de duioşie.
Individualistul nu suferă de dor.Dar el nici nu a străbătut prin cunoaştere la esenţa cea mai frumoasă a altuia. Lui îi este indiferent din punct de vedere afectiv că este sau nu este cine va lângă el. El nu suferă de absenţa cuiva.El nu cunoaşte afectiv propriu-zis pe nimeni, decât pe sine însuşi, şi nici pe sine însuşi nu se cunoaşte afectiv, deci nu se are deschis în ceea ce este mai adânc şi mai uman în el.Dragostea lui, redusă la necesitatea satisfacerii pasiunii carnale, este indiferentă dacă se satisface cu o femeie sau alta. El duce o existenţă introvertită. Este interesat numai de el. Dar şi introvertirea lui se opreşte la un zid chiar în fiinţa proprie, dincolo de care nu poate trece.
In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte.Este cu înţelegerea adâncă în acela, dar, în acelaşi timp, în dor se cunoaşte omul pe sine însuşi, cum nu se cunoaşte în afara dorului. Dorul este înfăţişat adeseori ca aflându-se lângă persoana iubita; prin dor, cel iubit exercita o atracţie de la distanţa asupra celui ce-l doreşte. Dorul vine de la persoana dorita la cel ce o doreşte şi îl duce pe acesta cu un gând persistent, penetrant şi afectiv la aceea.
Cel ce doreşte nu se mulţumeşte cu preocuparea de interesele sale, nu dă atenţie importantă la nimic în jurul său sau le vede pe toate sub un văl de tristeţe, pentru că nu mai vede decât pe cel ce e totuşi la distanţă şi care sigur ar putea da lumină celor din jurul său.
Cel ce doreşte se depăşeşte pe sine, dar se cunoaşte într-un mod mai deplin, pe când egoistul nu se vede decât pe sine, dar foarte ciuntit, căci nu e preocupat decât de satisfacerea pasiunilor sale.
Desigur, şi iubirea este o pasiune. Dar iubirea adevărată e mai cuprinzătoare decât pasiunea carnală, ca nu vede în fiinţa iubită numai trupul sau, cel puţin la început, e străină de pasiunea carnală. In faţa dorului se deschid dimensiunile indefinite şi indefinit de fermecătoare ale persoanei dorite.Dorul descoperă taina negrăită a persoanei dorite. Dorul transfigurează persoana iubită sau, mai degrabă, e ochiul care vede sau actualizează aura transfiguratoare care învăluie, de fapt, o persoană. O dată cu aceasta, dorul înseamnă o acută simţire a insuficienţei sau a imposibilităţii vieţii însingurătate. Dorul e o tensiune a fiinţei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potenţată faţă de forţa atractivă a altei persoane, faţă de căldura ei, care te scoate din atmosfera de gheaţă a singurătăţii. In dor te descoperi fară să te realizezi. In el aştepţi prezenţa persoanei dorite ca să te realizezi.
Te doreşti mai mult după persoana cu care ai realizat mai înainte o comuniune îndelungată, pentru că în acea comuniune s-a descoperit căldura ei ca atmosferă necesară a existenţei tale. Simţi fiinţa dorită ca un fel de casă ontologică a existenţei tale, ca un fel de centru de gravitate pentru fiinţa ta, ca o condiţie a existenţei. Până eşti departe de ea n-ai odihnă, eşti pe drumuri.
Prin dor vine până la tine, de la distanţă, adierea căldurii familiare a persoanei cu care ai fost în comuniune. Dorul te cheamă lângă ea. Prin dor trăieşti necesitatea ca comuniunea de mai înainte să se actualizeze din nou, în mod deplin, prin prezenţa persoanei dorite lângă tine. Simţi necesitatea să ai căldura ei lângă tine şi nu numai de la distanţă, ca o dovadă sau ca un semn văzut al iubirii ei. In dor te duci cu gândul şi cu simţirea lângă persoana iubită. Dar, în acelaşi timp, în dor manifeşti trebuinţa ca să te duci în carne şi oase la ea şi ea să vină la tine în carne şi oase.In dor se manifestă simţirea prezenţei reciproce e nedepline prin gând şi trebuinţa prezenţei reciproce depline.
Dorul răsare din comuniunea deplină realizată înainte şi din conştiinţa persistenţei acestei comuniuni, dar a neputinţei ei de a se manifesta deplin. Dorul e comuniunea virtualizată în tendinţa de a se reactualiza. Dorul prelungeşte comuniunea trecută în dimensiunea interioară a comuniunii şi menţine pe cei ce se doresc în această dimensiune, dar pe fiecare în acelaşi timp, în mod separat, în dimensiunea exterioară, dar cu durerea de a nu putea manifesta comuniunea lor în exterior.
Dacă relaţiile sociale formale reprezintă trăirea în exteriorul interuman, în afara dimensiunii interioare, dorul reprezintă trăirea exclusivă în interiorul interuman, în neputinţa actualizării ei exterioare.
Interiorul acesta e preţuit de cei ce au simţ pentru el. Poporul român are un dezvoltat simţ pentru el. Interiorul acesta reprezintă celălalt tărâm al umanităţii reale. Făt-Frumos, ca reprezentant al poporului român, aflător în dimensiunea exterioară, o duce pe aceasta în celălalt tărâm, căci acolo găseşte pe frumoasa Ileana Cosânzeana, partenera comuniunii profunde, ca să realizeze cu ea şi comuniunea pe tărâmul exterior, căci abia aici poate realiza cu ea cununia convieţuirii depline. Dar venirea lor la comuniunea pe tărâmul exterior e îngreunată de tot felul de piedici. Călătoria plină de peripeţii şi de primejdii a lui Făt-Frumos în căutarea Ilenei Cosânzene este o călătorie a dorului după fiinţa cu care s-a aflat mai înainte şi continuă să se afle în legătura iubirii, dar anumite împrejurări împiedică manifestarea ei în planul relaţiilor văzute. El călătoreşte pentru a o găsi şi pentru a o aduce de pe tărâmul relaţiei interioare a dorului, pe tărâmul relaţiei exterioare depline. El o caută, ea îl aşteaptă. Iar după ce se întâlnesc, doboară toate piedicile care-i împiedică de a reveni pe terenul comuniunii văzute, într-o consimţire şi împreună-lucrare deplină.
Despărţirea în planul văzut s-a datorat unei greşeli a unuia dintre ei sau a amândurora, sau intervenţiei unei forţe duşmănoase.Această despărţire declanşează dorul şi căutarea, şi aşteptarea reciprocă, şi toate oboselile, şi luptele, pentru a face posibilă trecerea de la comuniunea pur interioară la comuniunea deplină în planul relaţiilor exterioare.
Nu s-ar putea spune că avem aci, într-o formă populară, mitul platonic (de influenţă hindusă) al căderii dintr-o pleromă (plenitudine) anterioară a iubirii sau a unităţii în urma unei plictiseli de ea, şi întoarcerea din nou în ea, ca să-i urmeze o altă întoarcere. Iubirea anterioară n-a fost perfectată într-o nuntă; întoarcerea pe tărâmul relaţiilor văzute se încoronează prin nunta iubirii perfecte şi definitive.
Dorul pe care-l trăieşte atât de intens poporul român e pricinuit de imperfecţiunea oricărui început, dar şi de imperfecţiunea condiţiei noastre pământeşti.Poporul român aspiră prin dor şi încearcă să realizeze prin înlăturarea despărţirii comuniunea finală perfectă între cei temporar despărţiţi. Făt-Frumos, fiul de împărat, se căsătoreşte în bucuria universală a întregii ţări, a întregului cosmos, cu Ileana Cosânzeana, pentru o fericire fără de sfârşit. Iubirea sau comuniunea nu se termină printr-o moarte a perechii, ca în Tristan şi Isolda. Nu se termină nici cu plecarea definitivă a unuia dintre parteneri, ca plecarea lui Lohengrin, care face acest gest pentru că a trebuit, împotriva voii lui, să se descopere soţiei sale. Pentru poporul nostru, această ţinere sub acoperământ a identităţii proprii de către un partener în iubire e de neconceput, fiind contrară comuniunii iubirii şi luminii în care trebuie să se afle iubirea. Se dezaprobă şi în unele basme ale noastre descoperirea partenerului, dar numai când ea e forţată prematur de celălalt, înainte de a se fi realizat o desăvârşire în iubire şi în înţelegere; iar despărţirea provocată de ea se repară prin oboselile şi sacrificiile impresionante, însufleţite de dor ale partenerului care a forțat despărţirea.
Despărţirea stârneşte dorul, care augmentează iubirea, şi dorul se stâmpără în nunta finală. Dorul nu numai că reface comuniunea iniţială, ci o desăvârşeşte.
Intr-o piesă de teatru a lui Vasile Voiculescu, feciorul de voievod valah, jignit de logodnica lui, o principesă bizantină, pleacă. Dar ea, pornind după el plină de dor, după multe oboseli şi primejdii reuşeşte să-l regăsească, şi iubirea lor maturizată prin dor şi, devenită neclintită, se încheie în nuntă sau în unirea perfectă şi definitivă.
Dorul e un intermezzo, nu o stare definitivă. Nu se poate concepe nici permanentizarea lui, neîncheiată prin unirea deplină, nici stingerea lui şi împăcarea cu eterna despărţire.Dorul ca un chin nesfârşit şi-ar pierde rostul lui de tensiune, iar dorul care s-ar stinge şi-ar pierde din marca lui importantă în viaţa poporului nostru.
Sigur că sunt şi doruri care se sting, şi cei ce se doresc îşi găsesc, după o vreme, alţi parteneri în iubire. Dar aceasta se întâmplă numai în cazul unei iubiri care nu s-a consolidat, n-a prins rădăcini adânci. Dorul soţilor despărţiţi, al copiilor şi al părinţilor nu se stinge până nu e satisfăcut prin reîntâlnire. Şi cei ce au acest dor nu pot concepe că el va rămâne nesatisfăcut.
„Am să mor cu dorul lui”, „mă duc cu dorul lui în mormânt" spune mama care-şi dă seama că nu sunt perspective de a-şi revedea fiul înainte de moarte, afirmând prin aceasta că dorul nu o va părăsi nici când va muri. Dar când are perspectiva de a-l mai vedea, zice: „Dorul lui mă ţine în viaţă”. Dorul soţilor care a trebuit să se depărteze unul de altul pentru o vreme nu se stingea în trecutul poporului nostru printr-un divorţ acceptat cu inima uşoară, cum se întâmplă azi. Aceasta e o dovadă spre comuniunea adâncă, care îi lega pe soţi în concepţia poporului nostru. Omul occidental nu are un cuvânt pentru trăirea acestei legături care persistă atât de puternic, chiar când partenerii sunt la distanţă. Aceasta pentru că nu are trăirea atât de intensă exprimată de acest cuvânt, întrucât, datorită individualismului său, nu realizează comuniunea adâncă pe care o trăieşte poporul român. Iar omul afro-asiatic nu are acest cuvânt, poate pentru că are sentimentul confundării cu toate, deci şi cu cei iubiţi, chiar dacă sunt la distanţă.
Tăria acestui sentiment al comuniunii care persistă chiar în condiţia depărtării spaţiale o manifestă poporul nostru în mulţimea cântecelor de dor. Cântecele acestea se numesc în acelaşi timp cântece de jale, căci în dor e o tristeţe, e o jale.Cântecul de dor şi de jale e cântat de român când e singur. Cântarea lui în cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontană de a da glas dorului real. Germanul nu cântă când e singur. Pentru el, cântarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetică şi de distracţie. El cântă solo în cor, pentru același efect armonic estetic. Rusul cântă şi singur, cântă şi în cor, cu toţi, sau solo. Când cântă în cor, cu toţi, sau solo, urmăreşte efectul armoniei şi al puterii care depăşeşte persoana. Căci solo lui e depersonalizat prin încadrarea precisă în ordinea armoniei. Grecul şi reprezentanţii popoarelor mediteraneene cântă când sunt singuri, dar cântecele acestea n-au în ele nostalgia dureroasă a dorului, ci sunt prea declamatorice ca să exprime acea nostalgie. Dar lucru ciudat: în cor, românul nu cântă solo, ci cântă cu toţi, dar într-un mod că se aude vocea fiecăruia fără să se piardă armonia. Românii cântă pe rând când cântă împreună, dar nu solo, adică acompaniat de cor. Cântă împreună pentru bucuria de a fi împreună, fară să se piardă într-o armonie impersonală. Umanul e mai mult decât armonia impersonală. Sau cântă pe rând, pentru a se remarca fiecare, modulând fiecare într-un chip propriu o cântare comună. Românul e personal în cântecul dorului şi în cântecul executat în comun sau pe rând, dar persoana e legată de celelalte persoane.
Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru şi, poate, cu al popoarelor din Estul şi Sud-estul Europei, părtaşe la aceeaşi spiritualitate traco- şi slavo- bizantină.
În dor, românul trăieşte faptul că insul singur nu e omul întreg, că e un amputat. El îl poartă pe celălalt în sine, chiar în absenţa lui, îl poartă într-o prezenţă absentă sau într-o absenţă prezentă, cum simte ciungul mâna tăiată la locul ci sau durerea unui deget la locul la care el nu mai este, într-o prezenţă absentă.
În dor, românul trăieşte structura dialogică a fiinţei sale, adresând cuvântul fiinţei iubite şi auzindu-i răspunsul; trăieşte faptul că nu poate exista fără acest dialog, că nu poate ieşi din acest dialog, dar, în acelaşi timp, trăieşte durerea că dialogul nu se realizează decât într-o lume a umbrelor. În dor, singurătatea e populată ca de o umbră de persoana iubită sau ca de nişte umbre de persoanele iubite, ca de nişte schiţe ale realităţii lor, dar nu ca de nişte schiţe desenate cu voia, ci ca de nişte schiţe care se ivesc şi stăruie si peste voia celui stăpânit de dor.
Nu ştim dacă omul poate realiza o singurătate absolută, lipsită chiar şi de aceste schiţe spirituale ale realităţii ce se impun obiectiv în orizontul lui. Interiorul omului golit de orice preocupare de oameni e umplut de stafii.Intr-o astfel de singurătate e posibil să i se arate omului umbra Satanei, atrasă de golul înfricoşător, vecin cu neantul, aducător de nebunie şi de sinucidere, cum s-a arătat lui Ivan Karamazov. Căci o astfel de singurătate e semnul lipsei oricărei iubiri în trecut şi în prezent. Intr-o astfel de singurătate i se impune unui individ în mod acut şi persistent întrebarea: La ce mai trăiesc cu şi care este rostul existenţei mele?In orizontul acestei singurătăţi absolute se trăieşte ceea ce se cheamă urâtul, golul îngrozitor. Este o singurătate care înspăimântă într-un mod indescriptibil. Parcă totul sare la tine. Chinul urâtului nu poate fi suportat multă vreme. Desigur, ne gândim la un grad intens al urâtului. Căci el are diferite grade.
E foarte semnificativ faptul că urâtul, în înţelesul de singurătate fără nici o lumină, e exprimat prin acelaşi cuvânt care indică contrarul frumosului, al omului frumos.Iar în cântecul popular, urâtul, în acest înţeles, indică pe omul tăcut sau pe omul care nu spune cuvinte frumoase, ci cuvinte grele, aspre, adică nu comunică o căldură sufletească, pe omul cu care nu poţi realiza o comuniune. El te lasă să te scufunzi în golul existenţei, să fii cuprins de sentimentul lipsei de rost şi de consistenţă a existenţei.
„Urâtul din ce-i făcut? Din omul care-i tăcut. Ce i-ai zice, el tot tace;
Vezi urâtul cum se face.”
Dimpotrivă, dragostea se naşte din comunicabilitate sau produce comunicabilitatea:
„Dragostea din ce-i făcută?
Din omul cu vorbă multă.
Zice una, zice alta,
Şi dragostea iacă-i gata.”
Astfel, poate exista singurătate sau urât în societatea cuiva; când cineva ţi-i urât, nici nu-ţi vine să-i vorbeşti. Societatea unui astfel de om îţi deschide şi mai mult hăul singurătăţii.
Boala urâtului e gravă, mai ales că nu e un dor care-ţi umple sufletul de chipul persoanei dorite.Dorul e un remediu împotriva urâtului, pentru că întreţine o nădejde. Singurătatea e un urât chinuitor când nu e luminată de nici o speranţă, de nici un dor.
Poporul român se dovedeşte - prin groaza de urât sau de singurătate şi prin trăirea intensă a dorului ca remediu al urâtului sau al singurătăţii absolute - un popor al comuniunii. In dor, o persoană trăieşte valoarea eternă a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a încetat să existe cu totul.
Diac. George Paraschiv: - Se implinesc nouasprezece ani de cand Parintele Profesor Doctor Dumitru Staniloae s-a mutat la Domnul, si va invitam sa invocam personalitatea Preotului, Profesorului, Doctorului si Academicianului Dumitru Staniloae. De aceea am invitat alaturi de noi astazi, pe doamna Elena Solunca-Moise, redactor principal la revista Academica. Bine ati venit, si va multumim ca ati acceptat invitatia noastra!
Dna Elena Solunca-Moise: - Bine v-am gasit si va multumesc ca in felul asta ne prilejuiti sa fim impreuna cu Parintele Dumitru Staniloae, cu care de altfel nu ne-am despartit si nu ne vom desparti niciodata.
Diac. George Paraschiv:- Va multumesc. De asemenea, am invitat alaturea de noi pe domnul Profesor Doctor Constantin Enachescu. Bine ati venit si va multumim ca ati acceptat invitatia noastra!
Prof. Dr. Ctin Enachescu: - Va multumesc pentru invitatie. Ma simt foarte onorat si in egala masura traiesc emotia reintalnirii, comuniunii cu Parintele Dumitru Staniloae, de care ma simt foarte legat.
Diac. George Paraschiv: - Din viata si opera Parintelui Dumitru Staniloae, pentru ca nu putem desparti viata de opera sa, deoarece scria numai din experienta vie cu Dumnezeu si cu oamenii, propun pentru acest interviu trei teme pe care le intalnim des in opera si viata Parintelui, si anume: iubirea, ca limbaj in vorbirea despre Dumnezeu si despre om; bucuria de a fi ortodox; si despre ce inseamna a fi roman, ce inseamna sa fi patriot.
Doamna Elena, generatia mea nu l-a cunoscut pe Par. Prof. Dr. Dumitru Staniloae decat prin zecile de carit si sutele de articole pe care Sfintia Sa ni le-a lasat mostenire; de asemenea prin materialele audio-video pe care ni le-a lasat, tot asa mostenire, si prin persoanele, care, nu doar ca l-au cunoscut, ci au simtit cu adevarat ca traiesc si respira adevarata viata langa Par. Dumitru Staniloae. De aceea am dorit sa fiti astazi langa noi si sa ne vorbiti despre Parintele Profesor. Cum l-ati cunoscut pe Par. Prof. Dr. Dumitru Staniloae?
Dna Elena Solunca-Moise: - Mai intai as vrea sa va spun ca inainte de a-l cunoaste, faptul ca am fost redactor la revista Contemporanul, - vreau sa va spun ca opera Par. Staniloae se citea in anumite medii chiar foarte bine, si circulau chair niste dactilograme ale cartilor dumnealui-, asa incat, cand l-am cunoscut, cu prilejul alegerii dumnealui ca membru corespondent al Academiei Romane - sa spunem a fost o intalnire oficiala-, a fost o intalnire de suflet pentru ca vroiam de mult sa-l intalnesc intrucat eram ucenic de suflet. Cand l-am intalnit eram pregatita pentru aceasta intalnire, iar discutia s-a legat firesc, pentru ca citisem cartile dumnealui, intelesesem atat cat poate mintea noastra sa patrunda, insa ceea ce vedea ca vine de la noi ca aspiratie, sau ca stim putin, sau ca am inteles putin era compretat cu asuprademasura cu iubirea dumnealui. Si, in prezenta dumnealui, chiar de la prima intalnire, am simtit un lucru foarte ciudat: mi-am simtit creierul si inima cum tanjesc unul catre celalalt, si asta pentru ca era mereu acolo, la dumnealui iubirea. Era o stare de a fi, in care gandirea, vorba aceea blanda si chipul radia atata blandete, incat simteai ca tot ce este bun in tine este activat. Si cu aceasta imprsie plecai si pe drum, si te urmarea ca un fel de rugaciune, si cred ca era rugaciune, pentru ca se ruga pentru toti.
Diac. George Paraschiv: -Domnul Profesor Enachescu in ce imprejurari l-ati cunoscut dumeavoastra pe Par. Dumitru Staniloae, si cand?
Prof. Dr. Ctin Enachescu: - Intalnirea mea cu Par. Prof. Dumitru Staniloae a reprezentat unul din momentele esentiale ale vietii mele. Pentru mine intalnirea cu Par. Prof. Dumitru Staniloae a insemnat o promisiune: promisiunea unei noi cai in viata, unei noi orientari, promisiunea unei noi activitati intelectuale. Par. Staniloae m-a implinit, Par. Staniloae a reprezentat pentru mine un model spiritual, moral si sufletesc. Par. Staniloae ma primea in fiecare seara. Stateam pe un scaun in biroul dansului si imi notam tot ceea ce spunea.
L-am descoperit ascultand intamplator o emisiune a Radio Europa Libera, cand Monica Lovinescu a prezentat cartea Spiritualitatea Ortodoxa, reprezentand volumul trei din Teologia Morala. A doua zi m-am dus la libraria patriarhiei, am cumparat cartea si, pur si simplu am devorat-o in doua-trei zile. Si apoi s-a nascut dorinta de a-l cunoaste pe autor. Am fost introdus la Par. Staniloae de un cunoscut al dansului si am avut revelatia ca descopar o alta lume, descopar un alt model de gandire, descopar un alt model de a intelege omul, de a-L intelege pe Dumnezeu, si necesitatea relatiei om-Dumnezeu.
Diac. George Paraschiv: - Doamna Elena Solunca, Parintele Staniloae cand vorbea despre Dumnezeu si despre om folosea limbajul iubirii. Fiecare intalnire cu Sfintia Sa v-a fost, si va este in continunare, de folos. Ce a insemnat sa fiti in preajma Par. Dumitru Staniloae?
Dna Elena Solunca-Moise: - In afara de parinti si sot, darul minunat pe care mi l-a facut Dumnezeu [a fost ca] m-a ajutat sa ma descopar. Pentru ca v-am spus, eu mergeam la biserica, eram ucenica Par. Galeriu de ani buni, dar cu Par. Dumitru Stanilae, si datorita faptului ca eu sunt o fire contemplativa, a fost ceea ce am numit o intalnire admirabila. Admirabila, pentru ca asa cum am spus, cunoscand opera lui, eram gata sa inteleg mai profund, si asta m-a ajutat foarte mult. M-a ajutat sa inteleg intr-o vreme a dispretului, intr-o vreme a urii pe care inca o mai traim, m-a ajutat sa inteleg ce inseamna iubirea divina, care este o taina, despre care se cuvine mai mult sa o manifestam decat sa o vorbim. Si-mi vorbea cu atata drag despre taraunul roman, care se ducea si-si facea rugaciunea pe camp, care se ducea sa-si vada campul. Ne povestea scene din viata de la sat, din satul dumnealui, si cu episoade mai neplacute, din trecut, cand erau aprinse in timpul Liturghiei bisericile romanesti, care, stiti ca erau de lemn, si le dadeau foc in timpul Liturghiei. Dar cu aceasi durere foarte profunda.
Dumnezeu este iubire, si daca este iubire o traiesti, n-o vorbesti.O traiesti, aplecandu-te asupra firului de iarba, o traiesti descoperind, daca vreti, in cel din urma om partea pozitiva, o traiesti cand incerci sa-ti iubesti dusmanul, pentru ca de fapt el te face sa te apropii mai mult de Dumnezeu. Ca, de fapt, dusmanii ne fac sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Sa intelegi asta. Si asta este o forma de iubire. Sa stii sa iubesti aproapele, copilul, sotul, si omul de pe strada.Sa descoperi, si sa lasi ca prin tine Dumnezeu sa aprinda lumina pe care tu ai stins-o, asta este iubirea, si asta am invatat de la Par. Prof. Dumintru Staniloae. Iar forma suprema este smerenia. O sa vorbesc putin metaforic. La Par. Staniloae aveam aceasta stare: smerenia este atunci cand un parinte bun, te vede ca ai cazut si ca ti-ai zdrelit genunchii si ca te-ai murdarit, se apleaca, te ia cu drag, te ridica asa, si te ridica pana deasupra capului si iti mai spune sa cresti mare. Aceasta era smerenia. Adica ne vedea ca suntem incepatori, si de mine vorbesc - eram incepatoare -; tot timpul suntem incepatori, dar cu dorinta de a ne ridica fara sa ne dam seama, si ne facea sa spunem, stiti cum a spus Blaga, "da, Dumnezeu este in fiecare dintre noi". Asta este pentru mine iubirea pe care am invatat-o de la Par. Dumitru Staniloae.
Diac. George Paraschiv: - Deci sa incercam sa-l descoperim pe Dumnezeu in aproapele nostru.
Dna Elena Solunca-Moise: -Da, da.
Diac. George Paraschiv: - Domnule Profesor, Parintele Dumitru Staniloae era un mare patriot. Intai de toate pentru ca era un crestin adevarat, un adevarat traitor, un iubitor de Dumnezeu si de semeni - de aceea am zis eu ca este un mare patriot. Si in toate scrieriele sale, in toate lucrarile sale, nu ezita sa mentioneze ca isi iubeste tara. Vorbeste cu emotie de taranul roman. Vorbiti-ne despre patriotismul Parintele Dumitru Staniloae.
Prof. Dr. Ctin Enachescu: - Parintele Dumitru Staniloae a fost un mare patriot. Mai exact a fost un mare roman. Patriot poate fi oricine a propos de patria pe care o slujeste, dar Parintele Dumitru Staniloae a fost un mare roman. A construit o imagine moderna a spiritualitatii romanesti prin aflilera lui la revista Gandirea care era una din forurile esentiale culturale ale epocii. Acolo si-a scris articolele care ulterior vor fi adunate intr-o carte: Romanism si ortodoxie, in care sunt aduse argumente pentru, si in valoarea ideii nationale, si apartenentei romanilor la aceasta idee.
In al doilea rand, Parintele Dumitru Staniloae s-a aplecat asupra unui studiu nou despre spiritualitatea poporului roman. Acest studiu apare la sfarsitul epocii comuniste, si este elaborat in plin comunism dar nu poate fi publicat, in care, Parintele Dumitru Staniloae schiteaza profilul psihologic al poporului roman. Acest profil se caracterizeaza printr-o multime de trasaturi de caracter in asemenea masura incat se poate vorbi, si trebuie sa se vorbeasca, nu de o psihologia a poporului roman, ci de un etos al poporului roman. Acest etos e un caracter, un fel de a fi deschis, amabil, binevoitor, plin de iubire, de intelegere; un spirit care dincolo de umanism este omenie.
In al treilea rand Parintele Dumitru Staniloae a vorbit despre dor. Ne spunea ca dorul este un sentiment exclusiv romanesc. Dorul este un sentiment sufletesc si moral, o intoarcere catre cei din trecut, o intoarcere catre cei care nu sunt in prezent, o intoarcere catre modelele primare. Dorul este cel care ne caracterizeaza.
Diac. George Paraschiv: - In notitele dumneavoastra pe care le luati atunci cand stateati langa Parintele Dumitru Staniloae, va aduceti aminte daca ati notat ceva de patriotism?
Prof. Dr. Ctin Enachescu: - Da, sunt note din ziua de 20 august 1985. "Spiritul romanesc este bogat, este complex, are un specific al lui. Desigur ca are si mutle lipsuri, dar si mari calitati. Calitatile noastre sunt bunavointa, bunacuviinta, lipsa de cruzime, mila, dragostea si mai ales comuniunea cu celelalte persoane".
Diac. George Paraschiv: - Domnule Profesor, Parintele Dumitru Staniloae, dupa cum stim, a trecut prin multe greutati. Totusi din iubirea pe care o purta pentru aproapele, fiecare intalnire cu Sfintia Sa, cred ca era o stare de bucurie permanenta, deoarece bucuria ce marchiaza ortodoxia, este aceea a invierii, iar dansul a trait permanent in aceasta stare de nadejde a invierii. Imi puteti vorbi despre aceasta bucurie?
Prof. Dr. Ctin Enachescu: - Parintele Dumitru Staniloae intr-adevar traia o bucurie, o bucurie a invierii, o bucurie a promisiunii vietii viitoare. El spunea adesea urmatorul lucru: "domnule doctor, lumea aceasta nu poate fi ultima realitate posibila, trebuie sa mai existe dincolo de ea si o alta realitate". Aceste idei, le-am intalnit ultrior si la Camen Aspas [?] care spunea ca orizontul cunoasterii noastre nu este decat un prim segment al lumii. Dincolo de el trebuie sa mai existe si alte orizonturi, alte lumi, care sa fie neinteligibile pentru noi, dar trecand din lumea aceasta in orizontul transinteligibil putem sa descoperim si alta lume. Parintele Staniloae gandea in sensul acesta.
Dna Elena Solunca-Moise: - Parintele Staniloae nota undeva ca poporul nostru este roman prin nastere si crestin prin vocatie. Vocatie de la a chema si noi suntem crestini prin vocatie, si mi-amintesc, cand discutam de dor, o data am intarziat asa, vorbind despre o expresie dintr-un cantec: "dorul care este numai dor". "Dorul care este numai dor", si discutam cata incarcatura, chair teologica are acest cuvant. Ceea ce este nou, si ceea ce aduce Parintele Dumitru Staniloae, nu numai in cartea aceasta dar si in cartea aceea despre comuniune in Liturghia ortodoxa - si acolo, in cartea aceea, sunt trimiteri la Liturghia de la noi; si in contextul ala, parca mi se pare mai incarcat de semnificatii- este ca vorbeste din perspectiva ortodoxiei, si ne face sa descoperim,sa intelegem ca, asa cum suntem noi, sutem aici ca sa sfinitim acest pamant. Dumnezeu ni l-a dat ca sa-l sfintim. Si fac legatura cu un alt scriitor care, spunand cat de greu i-a fost acestui popor - este vorba de Ide Sarbu-, ca da, am avut foarte multe necazuri, si spune ca poporul nostru este intr-o stare asemanatoare cu cea a lui Iov, o stare iovita, spune el.
Diac. George Paraschiv: - Doamna Elena Solunca, pentru ca si dumneavoastra ati stat destul de mult in preajma Parintelui Dumitru Staniloae, va rugam sa ne povestiti ultimile intalniri la care ati participat, si ce inseamna pentru noi romanii ortodocsi, si nu numai, mutarea Parintelui la Domnul.
Dna Elena Solunca-Moise: - L-am intalnit pe Parintele Staniloae, cu putin inainte de a pleca la Domnul, si noi aveam asa, as spune ca un fel de salut. De la Parintele Staniloae am invatat increderea absoluta in rugaciune, si cand ne desparteam spuneam sa ne rugam, sa ne rugam. Cand am fost la Fundeni, chiar cu o zi inainte de a pleca Parintele, il vad in acel pat, in care l-ati vazut si dumneavostra. Chipul ii era transfigurat, slabise, arta ca un sfant bizantin coborat din icoana. Era constient. Am vorbit, i-am zis ca venim si asta a fost: sa ne rugam.Deci pentru mine legatura, testamentul, in afara de multe lucruri, este sa ne rugam.Sa ne rugam pentru ca rugaciunea este mantuitoare daca ne straduim s-o facem, si Parintele Staniloae, prin opera sa, ne-a invatat cum sa ne rugam. Parintele Staniloae i-a invatat pe cei care sunt obisnuiti cu lecturile filosofice, din dogmatica, din scrieirile ascetice [cum sa se roage]. In scrierile ascetice avem deja un program pe care-l putem urmari, pas cu pas, concret. Toate scrierile Parintelui ne pregatesc ca rugaciunea sa ne fie puternica, si rugaciunea este cea care ne va salva pe noi. Iar pentru mine, Parintele Staniloae reprezinta, este viu si este inca un rugator in cer. Parintele Staniloae este unul dintre cei pe care ii stiu si rugaciunea cu dumnealui este o convorbire, o impreuna-traire si o impreuna-lucrare.Pentru ca pana la urma asta este iubirea: impreuna-lucrarea a poruncii lui Iisus Hristos, porunca noua.
Diac. George Paraschiv: - Doamna Elena Solunca mi-ati povestit inainte de a incepe interviul acel moment emotionant cand ati venit cu Parintele Dumitru Staniloae, inainte de mutarea sa la Domnul, cu cateva luni, dupa cum am inteles...
Dna Elena Solunca-Moise: - Da, in august.
Diac. George Paraschiv: - ...Aici in fata mormantului dumnealui. De ce a tinut neaparta sa vina aici la mormant?
Dna Elena Solunca-Moise: - A venit ca doamna era aicea, iar noi vroiam sa-l aducem pentru ca el statea in casa, era foarte slabit. Si acolo, s-a intors din drum, s-a uitat si a spus: "probabil ca esti suparata ca vin foarte rar, dar uite, imi este foarte greu". Asta m-a impresionat: "Nu fi suparata, ca eu am sa vin. Vin curand! Am sa vin curand". Se intampla pe la sfarsitul lunii august. Aceasta intalnire cu Parintle Staniloae ma face sa spun: "Nu, moartea nu exista!". Este o trecere. O trecere pe care noi o suportam cu amar, si o spun cu destule experiente traite, dar nu exista moarte. Crestinul nu moare. Vedeti poporul roman vorbeste asa.Taranul roman nu murea; se ducea la Domnul, se ducea dincolo.Moartea e de curand.Ce frumos este: a plecat la Domnul! Unde e moartea? Spuneti-mi unde e moartea?
Diac. George Paraschiv: - Doamna Elena Solunca-Moise va multumim ca ati acceptat invitatia noastra.
Dna Elena Solunca-Moise: - Eu va multumesc!
Diac. George Paraschiv: - A fost o bucurie pentru noi ca am venit aici. Domnule Profesor Dr. Enachescu, de asemenea va multumim ca ati acceptat invitatia noastra si ca ne-ati vorbit foarte frumos despre Parintele.
Prof. Dr. Ctin Enachescu: - Va multumesc foarte mult, si va marturisesc ca n-au fost decat franturi de ganduri fata de ceea ce ar trebui sa se vorbeasca despre Parintele Dumitru Staniloae.
Diac. George Paraschiv: - Va multumim! Dragi telespectatori sa ramana in mintea noastra si in inimile noastre vie amintira Parintelui Prof. Dumitru Staniloae, si de asemenea, asa cum a spus si doamna Elena Solunca-Moise, sa avem inaintea ochilor nostri, chipul Parintelui, chipul acela de sfant bizantin.
Iubitii mei, revin asupra unei teme pe care o am de mult si care mie imi este draga. Este vorba de limba romana, in care exista un cuvnat, presupus intraductibil in alte limbi straine, dar care este foarte frecvent si plin de incarcatura spirituala. Acest cuvant din numai o silaba si trei litere se chiama dor.Dorul este un sentiment, poate cel mai frumos sentiment care poate sa-l aibe cineva. Daca cel mai frumos sentiment si dumnezeiesc sentiment este iubirea, iubirea presupune neaparat sentimentul dorului.Iti este dor de tata, iti este dor de mama. Dorul are totdeauna o tinta, are o directie, merge undeva, nu pluteste in gol.Iti e dor de cineva pe care l-ai avut si pe care l-ai pierdut, sau de care esti departe. Ti-e dor de parintii tai, cand esti in armata, sau la scoala. Ti-e dor de fratele tau, sau de sora ta, dupa o despartire foarte lunga. Iti este dor de casa parinteasca daca ai plecat de multa vreme, si ai ratacit prin tari straine. Iti este dor de patria ta, de asemeni, dupa o mai lunga instrainare. Nu-ti poate fi dor de Spania daca n-ai fost niciodata in Spania, dar iti este dor de Cluj, daca esti clujean si ai trait in Cluj. Asadar dorul acesta are o tinta, are o finalitate, are o ratiune de a fi. Dorul te atrage, dorul incearca sa-ti umple un gol sufletesc, si se exprima intotdeauna prin inefabil, adica prin inexprimabil, prin ceea ce practic nu se poate spune in cuvinte.
*
Exista dragii mei, si doruri mai putin obisnuite iar dorinta aceasta- dorul nu trebuie confundat cu dorinta, care este vecina cu pofta si cu tentatia.
Exista un dor de moarte, de care vorbea Eminescu. Moartea se gaseste insamantata in noi prin caderea lui Adam, si este o experienta pe care am avut-o deja, si care zace in subconstientul nostru. De aceia, cand Eminescu vorbeste ca "Cornul acela care suna melancolic/ Ma-ndulceste cu dorul de moarte" este un sentiment al satului de viata, si al dorului de altceva, nu de moarte, ci de fapt de nemurire, pentru ca dincolo de moarte exista nemurirea.
*
Exista, dragii mei, un dor neobisnuit: dorul de Dumnezeu. Dar eu v-am spus ca iti este dor de ceva, sau de cineva cu care mai te-ai intalnit, cu care ai o tinta, dar Dumnezeu?Daa!... Pai daca Dumnezeu este Parintele nostru, Il porti in subconstient, Il porti in fiinta ta, si iti este dor de Dumnezeu, de Parintele tau, mai cu seama cand simti ca te-ai instrainat de El. Exista o cantare bisericeasca: "fericita este viata pustnicilor, a celor ce se inaripeaza cu dumnezeiescul dor"...de o mare frumusete, sa duci o viata curata, si sa simti in fiinta ta aripile dorului de Dumenzeu!
Dar mai spune psalmistul David, intr-unul din cei mai frumosi psalmi ai sai: "In ce chip tanjeste cerbul de izvoarele apelor, asa tanjeste sufletul meu dupa Tine, Dumnezeule" (cf. Psalm 41, 1). A tanji este dorul marit, dorul augumentat, dorul puternic. Aceasta este tanjirea, e mai puternica decat dorul.
Se stie ca cerbul, ca si caprioarele beau numai apa curata, niciodata apa tulbure. Prefera sa moara de sete, decat sa bea apa, altfel decat limpede, foarte aproape de izvor, daca nu chiar din izvorul insusi. Ei bine daca cerbul este ranit, si zace undeva si ii e sete, daca este instraint, daca este captiv undeva intr-o gradina zoologica, tanjeste dupa apa de izvor. Pentru ca aicea i se da apa cu galeata, nu mai bea din izvor.
A tanji dupa ceva, sau cineva, inseamna a simti ca mori de sete daca nu bei din apa acelui izvor. Acestea este setea psalmistului care tanjeste dupa Dumnezeu Cel tare, Cel Viu. Sa simti ca te topesti daca nu il ai pe Dumnezeu langa Tine.
Dragii mei, toate aceste exemple pe care vi le-am dat prezinta un dor rational intr-un fel: are o sorginte, are o tinta, are o finalitate, are o miscare, are o directie, il poti descrie.
*
Exista totusi in limba romana o expresie obisnuita, dar care este folosita mai rar, si anume un altfel de dor, dar care este dorul irational, se chiama dorul de duca. L-a folosit un poet, mai mult popular decat celebru, dar care descrie copilaria lui intr-o casa saracacioasa, pana cand s-a facut maricel, si apoi spune: "intr-o toamna cand crapa coaja de pe nuca, m-a cuprins, de-o data, asa, dor nebun de duca". Dorul de duca este un dor nebun, este lipsit de rationalitate. Iti vine o toana, vrei sa pleci, ca fiului din parabola noastra, pe neasteptate, pe nepregatite, fara nici un fel de motiv te-ai duce. Si poetul pleaca intr-adevar de la casa parintilor sai, rataceste prin tari straine, se satura de strainatate, si isi aduce aminte, [dar] e prea tarziu ca sa se mai intoarca, ramane doar cu dorul care nu se mai poate implini, pentru ca e pe sfarsitul vietii, si cale de intoarce nu mai exista.
Dragii mei, acesta a fost sentimentul cu care fiul cel mic a plecat de langa taica-sau, din dor de duca. Dorul de duca nu are ratiune, nu are directie, nu are tinta, nu are finalitate.Te duci, fara sa sti incotro te duci, acolo unde te mana acest pas ratacitor al fiintei tale, care a uitat pe Dumnezeu. Se desprinde de parinte si pleaca in lumea larga, in nestiire. Riscul este acela de a-si pierde echilibrul, pentru ca dragii mei, dorul de duca presupune si depersonalizarea, neavand ratiune si finalitate, el nu se consuma in interiorul unei persoane. De aceea, cel care pleaca prin dor de duca, indepadandu-se de Dumnezeu, se depersonalizeaza, iese din propia sa natura. Pentru ca, firesc este sa stai langa tatal tau, sa-l asculti, si sa-l iubesti, dar, in clipa in care l-ai parasit fara nici un fel de motiv, fara ca el sa te fi suparat cumva, deja te-ai alienat, te-ai instrainat si de propia ta natura, de propia ta fire, si din fiinta umana devi fiinta subumana. Iata deci drama instrainarii, a fiului risipitor. Merge, pateste ce pateste, devine sarac si flamand si la un moment dat, ne spune Evanghelistul, se scutura, isi vine in fire cand observa ca nu se poate satura nici macar cu roscovele pe care le mancau porcii, si isi aduce aminte de taica-sau si de servitorii lui care nu suferau de foame, si se hotaraste sa se intoaca. Ma veti intreba: "nu cumva l-a apucat dorul de taicasau si de casa parinteasca?". Nu, nu dorul l-a manat, [ci] stomacul, foamea, isi pierduse si bruma de spiritualitate din el. N-a zis: "tata viu la tine sa ma imbratisezi, si sa-mi vorbesti ca unui fiu". Nu, nu, nu. "Vreau sa-ti fiu argat, ca sa ma satur, atat vreau, sa nu mai am in fata spectrul foamei, si al mortii de foame." Se intoarce pe un temei materialist, cu desavarsire materialist.
Lui nu i se face dor de de taicasau, pe care il parasise, dar lui taicasau ii este dor de el, ca l-a vazurt de departe venind, ceea ce inseamna ca taicasau iesea in fiace zi la marginea tarinii cu mana streasina la ochi si se uita in zare:"Nu cumva vine? Poate ca vine! E fiul meu, a plecat, m-a suparat, dar e fiul meu. Daca s-ar intoarce ce bine ar fi!". Si il vede de departe, ne spune Evanghelistul, si alearga sa-l intampine si ii inconjoara grumaziul, si plange de bucurie pe grumazul lui, si il primeste imparateste ca pe un fiu, si il repune in drepturi. Nu i-a fost dor copilului, dar i-a fost dor parintelui.
Si sa stit cacel mai mare dor pe care il are Dumnezeu este pentru noi oameni, este marea Lui pasiune si mare Lui slabiciune, omul.Chiar daca iti aduci aminte de El din pricina stomacului, lui Dumnezeu tot ii este dor de tine, si tot se uita daca apari in zariste, si daca te apropii de El. Este suficient ca Dumnezeu sa aibe dor de noi, pentru ca sa umple si lipsa noastra, a dorului de El.
De aceia, dragii mei, talcul profund al acestei Evanghelii este ca Dumnezeu se bucura de omul drept, de omul cuminte, si il mosteneste. Ce-i spune in final ,daca ati fost atenti la Evanghelie, ce-i spune un parinte fiului mare care este scortos si invidios pe fratele sau? "-Fiule, tu totdeauna esti cu mine, si ale mele toate, ale tale sunt". Auziti toate ale mele ale tale sunt. Pai e putin lucru? Nu e putin lucru, dar acesta este cursul normal, firesc, si linistit al lucrurilor. Dar atunci cand un pacatos se intoarce, si se pocaieste, si-i pare rau de ceea ce a facut, atunci se cade sa fie veselie si ospat, atunci si ingerii din ceruri se veselesc pentru un pacatost care se pocaieste.
Iubitii mei, oameni suntem si ne instrainam deseori de Dumnezeu prin pacatele noastre mai mici sau mai mari, prin cele de scurta sau mai lunga durata. Nu este important ca pleci, important este sa te intorci, sa nu mori ratacind prin straintatati, fara sa-ti aduci aminte ca ai un Parinte care te astapta cu bratele deschise. Aceasta invatarura este buna si pentru tineret, mai ales pentru tineri, dar si pentru cei varstnici, pentru ca toti indiferent de varsta noastra, simtim ca ne instrainam prin indarjirile si pacatele noastre de Dumnezeu. De aceea nu dispera, chiar daca pacatul este de mai lunga durata si pune stapnire pe tine, nu dispera!Adu-ti aminte ca El te asteapta, Parintele, ca e bun, si e drept, si ierator, si de aceea te are pe tine fiu pentru ca sa te ierte, si sa-ti redobandeasca, si sa-ti redea prestigiul si nobletea pe care le-ai avut dintru inceput in Dumnezeu si intru Dumnezeu.
Retineti acum, cand ne apropiem de Postul cel Mare, care este Postul trezvie, si al plangeirii pacatelor pe care le-am vazut, al marturisirii al parerii de rau ca exista intotdeauna o cale de intoarcere catre Dumnezeu, si ca niciodata nu exista stavila in calea acestei intoarceri. De aceea Il rugam pe Dumnezeul milelor si al indurarilor, care este Dumnezeul celor ce se pocaiesc, si Dumnezeul si Mantuitorul celor ce se intorc, sa fie cu noi cu toti, acum, si pururea si in vecii vecilor. Amin.
