Legată de vremea Postului Mare,
rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o
rugăciune scurtă, simplă, dar plină de putere şi bogăţie duhovnicească,
cum numai marele Părinte Efrem Sirul, „
alăuta Duhului Sfânt”
, putea să o alcătuiască.
Tipicul prevede să fie rostită având ochii trupeşti şi mâinile ridicate
în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă şi cu
lacrimi şi cu frică de Dumnezeu, însoţită de metanii şi închinăciuni,
după rânduiala cunoscută.
Rostită astfel, cu înţelegere şi simţire, ea preface şi înnoieşte
întreaga viaţă sufletească. Stăruind asupra cuprinsului ei, vom
descoperi o întreagă teologie a pocăinţei, încât cu dreptate această
rugăciune este numită Rugăciunea pocăinţei.
Rugăciunea se rosteşte la toate cele şapte laude: Vecernie,
Pavecerniţă, Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri şi Obedniţă, în total de
nouă ori în curgerea unei zile şi de opt ori când se săvârşeşte
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât rămâne partea de
Vecernie la care se rosteşte de obicei rugăciunea. Numărul opt şi nouă,
de câte ori se zice rugăciunea, ne duce cu mintea la cele nouă cete
îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin numărul opt, vrând parcă
să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a
vieţii veşnice şi de traiul împreună cu îngerii.
Rugăciunea are trei părţi bine deosebite: în prima parte, ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”; în partea a doua: „Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, slugii Tale” şi încheiem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin!”.
Pe de o parte ne rugăm să ne ferească Dumnezeu de patru duhuri rele, de
patru patimi, iar pe de alta, cerem să ne dăruiască patru duhuri bune,
patru virtuţi.
Patru duhuri rele
Observăm că Sfântul Efrem, înşirând cele două serii de patimi şi de virtuţi, le numeşte pe toate deopotrivă „duhuri”: duhul trândăviei, duhul curăţiei... Cum să înţelegem oare aici cuvântul duh?
În privinţa duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toată răutatea este duhul răutăţii, care „umblă ca un leu căutând pe cine să înghită” (I Pt. 5, 8) şi lupta noastră trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutăţii din văzduh”
(Ef. 6, 12). Patimile care înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul
înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. De aceea,
Sfinţii Părinţi obişnuiesc să numească „duh” nu numai pe duhul răutăţii, pe diavolul, ci şi lucrarea lui, zicând deopotrivă: „duhul trândăviei” etc. Acest fel de a vorbi al Părinţilor este mai cuprinzător şi ne ajută să înţelegem mai deplin cum stau lucrurile. O „patimă”
este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, este căderea în robia
unei puteri vrăjmaşe, care ne stăpâneşte cu silnicie, ne munceşte
neîntrerupt, urmărindu-ne moartea veşnică. În dosul fiecărei patimi se
ascunde puterea vrăjmaşă a diavolului.
Dar de ce, în prima parte a rugăciunii, rugăm pe Dumnezeu să nu ne dea
cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne dă trândăvia, mânia, patimile?
Fireşte că nu! Uneltirile drăceşti sunt pline de viclenie şi puterea lui
nespus de mare şi nimeni n-ar putea scăpa de ele, dacă Dumnezeu nu
le-ar îngrădi, neîngăduindu-i să războiască pe om mai presus de puterile
sale. De aceea, când zicem: „Duhul trândăviei, al grijirii de multe... nu mi-l da mie”, ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în robia patimii trândăviei, să nu lase pe dracul trândăviei să ne stăpânească.
Dacă prin duhurile patimilor înţelegem draci, atunci prin duhurile
virtuţilor: al curăţiei, al smereniei, trebuie să înţelegem pe duhurile
cele bune, pe îngeri? Este adevărat că şi îngerii, necontenit ne ajută
la săvârşirea binelui, dacă nu-i îndepărtăm cu păcatele, precum auzim la
Utrenia din lunea brânzei: „îngerii, păzitorii vieţii noastre stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”. Totuşi Sfinţii Părinţi, când este vorba de virtuţi, nu vorbesc niciodată ca în cazul patimilor; nu zic adică „îngerul curăţiei”, „îngerul smereniei” etc., cum zic dincolo: „dracul lăcomiei”, „dracul mândriei”. Deci cele patru duhuri bune nu sunt îngeri, ci altceva.
Ştim că la Sfântul Botez omul se leapădă de satana şi se îmbracă cu
Hristos; se face lăcaş al Duhului Sfânt şi primeşte putere să se facă
fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Are întru sine seminţele tuturor
virtuţilor, „darurile botezului”, ale
Mirungerii şi omului nu-i mai rămâne decât să dea lucrarea cea din
afară, prin împlinirea Poruncilor, ca să crească omul cel nou născut din
Sfântul Botez.
De aceea, Sfinţii Părinţi zic despre viaţa duhovnicească că este o desfăşurare a acestor puteri, o „actualizare a darurilor Botezului şi Mirungerii”. Virtuţile deci, fiind lucrarea Sfântului Duh din om, sunt numite şi ele „duhuri”, ca şi izvorul din care curg. Aşa numeşte şi proorocul Isaia darurile Sfântului Duh zicând: „Duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului...”
(Is. 11, 2-3). Deci cele patru duhuri bune: duhul curăţiei, al
smereniei şi celelalte, nu sunt îngeri ci daruri ale Sfântului Duh şi ne
rugăm lui Dumnezeu ca ele să nu rămână nelucrătoare.
O simplă privire asupra celor două şiruri de „duhuri” ne ajută să
înţelegem un lucru foarte însemnat pentru viaţa duhovnicească:
duhurile
răutăţii se află în afară de noi, deci şi răul este în afară; duhurile
virtuţilor, darurile Sfântului Duh sunt în noi, izvorul binelui este
înlăuntrul nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi;
spre bine, avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci este
mai uşor a face binele decât răul. De aici si marea răspundere pe care o
are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.
Cu rost a pus Sfântul Efrem mai întâi duhurile răutăţii şi în al doilea
rând duhurile virtuţilor: nu putem lucra virtutea, dacă nu ne-am
curăţit mai întâi de patimi.
Vorbind despre patimi, Sfinţii Părinţi Efrem Sirul, Ioan Scărarul,
Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi mulţi alţii arată că numărul lor
este foarte mare, că în fruntea lor stă iubirea de sine; că neştiinţa,
uitarea şi nepăsarea sunt proptelele tuturor patimilor; că din acestea
curg cele şapte patimi capitale din care se răsfiră apele mocirloase şi
otrăvite ale tuturor celorlalte patimi. Este firesc, deci, să ne
întrebăm, de ce din această mare mulţime, Sfântul Efrem a ales numai
patru patimi şi de ce anume pe acestea, mai ales că ele nu se află
printre cele mai vătămătoare. Răspunsul la această nedumerire îl vom
avea după ce ne vom opri în scurt la fiecare din cele patru duhuri ale
răutăţii.
Duhul trândăviei
Făcut după Chipul lui Dumnezeu şi menit să ajungă asemenea lui
Dumnezeu, omul este chemat pentru lucrare de la început, când a fost pus
în Eden ca „
să-l lucreze şi să-l păzească”
(Facere 2, 15). După izgonirea din Rai, lucrarea omului este îndreptată
îndeosebi spre agonisirea celor trebuitoare vieţii: hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă. Fără de acestea nu poate trăi;
de nevoie trebuie
să lucreze, nu poate trăi în lenevie. Deci nu de această trândăvie se
roagă Sfântul Efrem să fie izbăvit ci de trândăvia mult mai vătămătoare a
nelucrării poruncilor lui Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai
spus, fiind condiţia creşterii omului celui nou, născut din Sfântul
Botez, a dobândirii asemănării cu Dumnezeu. Prin pilda talanţilor,
Mântuitorul ne învaţă că puterile Sfântului Duh, care sălăşluiesc în om
sunt foarte mari (un talant cântărea peste 40 kg) şi pot duce pe om la
cea mai înaltă desăvârşire;
şi dacă nu toţi ajung la aceeaşi măsură, sau
nu ajung deloc, se datoreşte trândăviei omului. Aceasta este direct
potrivnică dezvoltării omului duhovnicesc, este refuzul propriei sale
creşteri, împietrirea în nedesăvârşire. Lumea întotdeauna a osândit pe
leneş. Solomon îl trimite să ia pildă de la harnica furnică (Pilde 6,
6), iar Apostolul porunceşte că „
cine nu munceşte nici să nu mănânce”
(II Tes. 3, 10). De aceea şi
Sfântul Efrem pune trândăvia în fruntea
celor patru duhuri pătimaşe, ca una care este piedică a toată fapta bună
şi potrivnică celei mai înalte chemări a omului.
Duhul grijirii de multe
Duhul grijirii de multe, spun Sfinţii Părinţi, este semnul împătimirii
de cele materiale, cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti. El
este strâns legat şi urmează duhului trândăviei. Într-adevăr,
negrijindu-se de lucrarea duhovnicească, omul îşi caută o mincinoasă
împlinire, risipindu-se în cele din afară, în grija de multe, în grija
de cele viitoare, cum să-şi agonisească cele plăcute şi cum să scape de
cele dureroase: căutarea plăcerii şi fuga de durere fiind, după Sfântul
Maxim Mărturisitorul, grija permanentă a omului împătimit. Pe bogatul
din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi se grijea cum să-şi asigure
roadele pentru mulţi ani, Mântuitorul îl numeşte „nebun” (Luca 12, 20). „Luaţi aminte”, ne îndeamnă Domnul, „să nu se îngreuieze inimile voastre cu... grijile lumii” (Luca 21, 34).
Răspândindu-ne în cele din afară, grija de multe este potrivnică vieţii duhovniceşti şi ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu este Unime
desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi reface
unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţă
şi prin intrarea în cămara cea mai dinlăuntru, adică prin rugăciune,
căci „Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul nostru” (Luca 17, 21). Dimpotrivă, răspândirea în grija de multe ne întâlneşte cu diavolul, care este fărâmiţare, mulţime, „leghion”.
Părinţii duhovniceşti, necontenit, ne îndeamnă să ne agonisim „fărădegrija despre toate”, singura grijă îndreptăţită să ne stăpânească fiind grija de răspunsul la înfricoşătoarea Judecată, grija de mântuire.
Dacă trândăvia face nelucrător harul din om, grija de multe face pe om
netrebnic acestei lucrări, punându-l pe calea potrivnică mântuirii.
Duhul iubirii de sine
Duhul iubirii de sine este altceva decât stăpânirea cea rânduită de
Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Rom. 13, 1).
Este
un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de
aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de
profit personal. Mântuitorul Hristos arată că acest duh este al păgânilor şi cu totul străin de duhul Evangheliei, învăţând astfel pe
ucenicii Săi:
„
Cine dintre voi vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi cine vrea să fie întâi, să vă fie slugă. Precum şi Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”
(Matei 20, 26-28). Ceea ce a şi arătat cu fapta,
spălând picioarele
ucenicilor şi dându-Şi viaţa pentru mântuirea noastră. De unde înţelegem
că
adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare, slujire a
aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mântuirea lui.
Omul are o mare valoare, este chipul lui Dumnezeu şi valorează cât
însuşi chipul pe care-l poartă; este răscumpărat cu scump sângele lui
Hristos şi valorează cât preţul acestui sânge. De aceea,
slujirea omului
este o mare cinste, pentru că este slujire a lui Dumnezeu însuşi.
„Ceea ce aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut”,
va zice Domnul la înfricoşătoarea Judecată (Matei 25, 40).
Slujirea
aproapelui este poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită
cale de mântuire. Duhul de stăpânire, care înjoseşte pe om şi-l coboară
în rândul lucrurilor, ne lipseşte dintr-o dată de toate aceste trei. El
este strâns legat cu duhul grijirii de multe. Intr-adevăr, când toată
grija omului este îndreptată spre cele materiale, este firesc ca şi omul
să fie transformat în unealtă sau bun material, care nu valorează mai
mult decât profitul pe care-l aduce.
Grăirea în deşert
Sfântul Ioan Scărarul zice despre grăirea în deşert că este scaunul
slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmare a îmbuibării şi necurăţiei,
pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Treapta 11). Este o
irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul
cuvântului şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare.
Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din
fiinţa celui care îl rosteşte. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu
însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. „Dacă vrei să ştii ce este în inima omului”, zic Părinţii, „ia aminte la cele ce spun buzele lui”.
Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la
stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl face
cuvânt fără preţ. De aceea, Mântuitorul ne spune că „pentru tot cuvântul deşert pe care-l vor grăi, oamenii vor da seama în ziua judecăţii”
(Matei 12, 36). Sfinţii Părinţi, temându-se de marea răspundere a
cuvântului, au iubit şi lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea, pentru că am vorbit”, zice Cuviosul Arsenie, „adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut, niciodată”, Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea, iar Sfântul Isaac Sirul zice că „tăcerea este graiul veacului viitor”. Chiar şi vorbirea despre cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă. Spune şi înţelepciunea poporului: „Vorba este de argint, iar tăcerea de aur”.
Dacă luăm acum aminte la cele patru duhuri ale răutăţii, observăm două lucruri de mare însemnătate.
În primul rând vedem că
ele se leagă unele de altele, formează un fel
de povârniş, pe care alunecă stăpânit de ele. Din
trândăvie şi negrija
de mântuire, omul dă în mincinoasa lucrare a răspândirii în
grija de
multe; din aceasta, dă în
duhul de stăpânire, nesocotind pe aproapele
şi coborându-l în rândul lucrurilor; iar de aici ajungem şi la
nesocotirea sa proprie prin degradarea cuvântului, în
grăirea în deşert.
Dar legătura dintre cele patru duhuri rele este şi mai organică, precum vom vedea îndată.
Sfinţii Părinţi ne arată că o condiţie de bază pentru sporirea duhovnicească este să ne păzim conştiinţa neprihănită din patru părţi. Faţă de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la împlinirea poruncilor Lui;
faţă de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de
aproapele; faţă de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu;
şi faţă de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost
create, adică numai pentru trebuinţe şi cu înfrânare.
Or, dacă luăm bine seama, cele patru patimi ne vatămă conştiinţa din
toate aceste patru părţi. Trândăvia ne vatămă conştiinţa faţă de
Dumnezeu, ca una care se împotriveşte lucrării harului din noi; grija de
multe vatămă conştiinţa faţă de lucruri, pe care le întrebuinţăm spre
pierzarea şi nu spre mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care
nesocoteşte pe om, vatămă conştiinţa faţă de aproapele, iar grăirea în
deşert vatămă conştiinţa faţă de sine, prin irosirea marelui dar
dumnezeiesc al cuvântului. Astfel, cele patru patimi arată o stare de
îmbolnăvire generală a sufletului, o strâmbare a purtării omului faţă de
tot ceea ce-l înconjoară: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, faţă de
lucruri şi faţă de sine. Omul nepăsător faţă de mântuire, răspândit în
grija de multe, asupritor de aproapele şi slobod la limbă este chip al
acestei îmbolnăviri sufleteşti, chipul omului înrobit de păcat. Deşi
mântuirea este un lucru personal al fiecăruia, totuşi omul nu şi-o
lucrează de unul singur, ci în strânsă legătură cu Dumnezeu şi restul
făpturii: aproapele şi lucrurile. Mântuirea sau pierzania sa depinde de
felul purtării sale faţă de ceilalţi. Cele patru duhuri rele, strâmbând
purtarea omului faţă de lumea din afară de el, îi taie orice putinţă de
mântuire. Nu-i greu de înţeles, deci, pentru ce Sfântul Efrem s-a oprit
tocmai la aceste patru duhuri.
Care sunt trăsăturile sufletului sănătos vedem din partea a doua a
rugăciunii Sfântului Efrem, în care cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască
duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, asupra
cărora ne oprim acum.
Duhul curăţiei
Duhul curăţiei nu trebuie luat ca simplă curăţie trupească de păcatele
desfrânării. Curăţia este prima treaptă a nepătimirii, starea sufletului
curăţit de patimi, gata pentru lucrarea virtuţilor. „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?”
ziceau evreii în robia babilonică, pe care tâlcuind-o, Părinţii ne
învaţă că nu putem aduce nici un rod de faptă bună, câtă vreme ne aflăm
în robia patimilor. De aceea pune Sfântul Efrem curăţia în fruntea
celorlalte virtuţi, ca pe una ce stă la începutul vieţii virtuoase.
Duhul gândului smerit
Duhul gândului smerit este prima sămânţă răsărită pe ogorul curăţiei.
Este o aşezare în starea firească a existenţei noastre pământeşti în
faţa lui Dumnezeu. Pe de o parte, făpturi slabe şi neputincioase, „ca iarba şi ca floarea ierbii” (Psalm 102); „statul meu ca nimic înaintea Ta”, zice David (Psalm 38); pe de altă parte, pe toate şi însăşi existenţa noastră, avându-le primite în dar de la Dumnezeu. „Ce ai să nu fi primit” ne întreabă Apostolul (I Cor. 4, 7), pentru a încheia: „cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”
(I Cor. 15, 10). De aceea, Sfinţii Părinţi ziceau că smerenia este a se
socoti omul pe sine mai prejos decât toţi oamenii şi chiar decât
dobitoacele, şi a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale bune.
Duhul răbdării
Duhul răbdării este a doua sămânţă, care creşte pe ogorul curăţiei.
Căci dacă omul se smereşte şi-şi recunoaşte păcatele, îşi dă seama că
este vrednic de nenumărate pedepse din partea lui Dumnezeu şi nu numai
de pedepse pământeşti, ci şi de muncile veşnice, ca o slugă leneşă care
nesocoteşte poruncile Domnului său. Şi rabdă cu bucurie toate
necazurile, suferinţele şi încercările, fiind încredinţat de cuvântul
Domnului că „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi „cu multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (F. Ap. 1, 22); numai „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).
Sfinţii Părinţi, îndemnându-ne cu cuvântul apostolesc că „
pătimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dânsul”, ne îmbărbătează cu făgăduinţa că „
puţină este osteneala şi veşnică odihna” (Cuviosul Moise). Răbdarea curăţă, preface şi înnoieşte sufletul, precum zice un părinte din Pateric: „
Ceara de nu se va înfierbânta în foc ca să se înmoaie, nu se va putea întipări pecetea ce se pune pe ea; tot aşa şi omul: de nu va fi muiat de fierbinţeala focului necazurilor, ostenelilor, bolilor, suferinţelor şi ispitelor, nu se poate întipări într-însul pecetea Sfântului Duh” (Pentru răbdare, 7).
Duhul dragostei
Duhul dragostei este desăvârşirea şi încununarea tuturor celorlalte.
Cine s-a împodobit cu curăţia, cu smerenia şi cu răbdarea, acela este şi
iubitor de Dumnezeu şi de aproapele; a ajuns la iubire, care este
plinătatea a toată virtutea, care nu cade niciodată, care este izvor a
tot binele. Căci în cine sălăşluieşte dragostea, însuşi Dumnezeu
petrece, Care este dragoste (I Ioan 4, 8). De aceea, Sfântul Efrem o
aşază în urma celorlalte, precum şi Sfântul Ioan Scărarul, pe cea din
urmă treaptă a scării Raiului, ca una care este mai mare decât toate
virtuţile, cuprinde pe toate şi va dura şi în veacul ce va să vie.
Dacă cele patru patimi formau un povârniş de la trândăvie tot mai jos,
apoi
cele patru virtuţi sunt trepte suitoare de la curăţie până la
Dumnezeu. Totodată, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele şi ne
arată cum ne putem tămădui sufletul îmbolnăvit de ele.
Curăţia curăţă
sufletul îmbolnăvit de grăirea în deşert, smerenia însănătoşeşte
legăturile cu aproapele, răbdarea ne scapă de împătimirea faţă de
lucruri, iar dragostea vindecă nepăsarea de mântuire, prin recunoştinţă
şi iubirea faţă de Dumnezeu. Pentru că la cel curat, toate sunt curate,
deci şi limba; cel smerit socoate pe aproapele mai bun decât pe sine;
cel răbdător nu-şi pune nădejdea în lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu
se străduieşte necontenit să împlinească poruncile Lui.
Astfel, omul stăpân pe limbă, smerit, răbdător şi iubitor de Dumnezeu
ne înfăţişează icoana curăţită de patimi a omului duhovnicesc.
Dacă privim rugăciunea Sfântul Efrem cu lumina învăţăturii duhovniceşti
a Sfântul Maxim Mărturisitorul, vom găsi un temei psihologic, sufletesc
şi mai adânc al ei.
Păcatul îmbolnăveşte pofta şi iuţimea, cele două puteri sufleteşti ale
omului, scoţându-le din ascultarea faţă de minte şi punându-le în slujba
simţurilor. Pofta, din dor aprins către Dumnezeu, devine poftă de trup,
de lucruri şi de slavă deşartă; iar iuţimea din tonic întăritor al
poftei, devine mânie, furie împotriva aproapelui.
Cele patru patimi din rugăciunea Sfântului Efrem arată tocmai această
îmbolnăvire a poftei şi iuţimii şi căderea lor în slujba simţurilor.
Grija de multe este semnul împătimirii de lucruri, iubirea de stăpânire
arată boala mândriei, grăirea în deşert este semnul necurăţiei, iar
trândăvia, nepăsarea, este propteaua care le sprijină pe celelalte.
Însănătoşirea stă în procesul invers: scoaterea mâniei şi poftei din
simţire şi punerea lor în slujba minţii. Curăţia vindecă pofta de trup,
smerenia scapă de mândrie, răbdarea izgoneşte iubirea de avuţie, iar
dragostea întoarce iuţimea la starea ei firească.
Încă o dată înţelegem cât de adâncă şi de temeinică este învăţătura
duhovnicească a Sfântul Efrem, arătată prin alegerea celor două şiruri
de duhuri din rugăciunea sa. Ele ne pun în faţă două icoane: aceea a
omului stricat de patimi şi aceea a omului înnoit prin virtute; starea
păcătoasă în care ne aflăm noi şi de care ne rugăm lui Dumnezeu să ne
scape, şi starea duhovnicească spre care tindem, rugând pe Dumnezeu să
ne-o dăruiască.
Partea a treia a rugăciunii Sfântului Efrem: Aşa Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu..., este o recapitulare într-o formă mai concisă a celor cerute în partea a doua.
Într-adevăr, vederea păcatelor proprii este un semn al smereniei; căci
cel smerit se grijeşte de păcatele sale şi cine se grijeşte de mântuire
are destul de lucru pe ogorul sufletului său. „E o nebunie”, zic
Părinţii, „să-şi lase cineva mortul său şi să meargă să-l plângă pe-al
altuia”. Tot aşa, neosândirea aproapelui este un semn al dragostei, care
„îndelung rabdă şi este binevoitoare,... nu se poartă cu necuviinţă şi
nu gândeşte răul” (I Cor. 13). Pentru că niciodată nu putem cunoaşte
adevăratele pricini ale greşalelor altuia: slăbiciunea trupească,
războiul diavolului, îngăduinţa lui Dumnezeu, şi nici nu ştim pocăinţa
celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne ferim de osândirea
altuia şi să lăsăm toată judecata în seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte
cele ascunse.
Cele două mari virtuţi se întregesc şi se împlinesc reciproc, de aceea
Sfântul Ioan Scărarul le numeşte o sfinţită doime.
„Sfinţită doime”,
zice el, „
este dragostea şi smerenia; cea dintâi înalţă, iar cea de pe
urmă pe cei înălţaţi îi sprijineşte şi nu-i lasă să cadă” (Treapta 25,
37). Spre a arăta că
această „sfinţită doime” este nedespărţită,
Părinţii duhovniceşti le-au numit într-o singură denumire: „
smerenia
dragostei”, care este o laudă şi o podoabă a vieţii duhovniceşti, ca una
care este plinătatea vieţii desăvârşite. Căci
prin dragoste şi smerenie
omul a ajuns la asemănarea cu însuşi Hristos, Care ne-a iubit cu o
dragoste fără măsură şi S-a smerit pentru noi până la moarte.
După rostirea rugăciunii cu cele trei metanii, câte una după fiecare
parte, se fac 12 închinăciuni până la pământ, la fiecare închinăciune
zicându-se în taină unul din următoarele patru stihuri, care se repetă
de trei ori:
- Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul.
- Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul.
- Cel Ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă.
- Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă.
Primul stih nu este altceva decât rugăciunea vameşului, care „stând
departe... îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosul” (Luca 18, 13). Este o rugăciune plină de căinţă, care a
înălţat pe vameşul cel smerit mai mult decât pe fariseul cel mândru. L-a
înălţat pentru că şi-a recunoscut păcatele smerindu-se şi neîndrăznind
să ceară de la Dumnezeu decât milă; iar cel ce se smereşte, după
cuvântul Domnului, se va înălţa (Luca 18, 14).
În stihul al doilea recunoaştem rugăciunea leprosului, care „văzând pe
Iisus a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat zicând: Doamne, dacă vrei,
poţi să mă curăţeşti” (Luca 5, 12). Păcatul nu este numai o călcare de
poruncă, ci şi o necurăţie – diavolul, începătorul şi unealta păcatului
este numit „necuratul” – o lepră, care cuprinde în întregime pe om. La
cine să alerge, dacă nu la Doctorul şi Tămăduitorul a toată neputinţa:
„Doamne, numai Tu poţi să mă curăţeşti, dacă voieşti, pe mine,
păcătosul” Iar Domnul răspunde: „Da, voiesc, curăţeşte-te” (Luca 5, 13).
Stihul al treilea aduce aminte de rugăciunea Psalmistului. „Mâinile
Tale m-au făcut şi m-au zidit... al Tău sunt eu, mântuieşte-mă” (Psalm
18). E adevărat, recunosc că sunt păcătos, căzut, cuprins de lepra
păcatului, însă nu întind mâinile la Dumnezeu străin, nu uit că sunt
făptura lui Dumnezeu şi alerg? Cel Ce m-a zidit şi Cel Ce mântuieşte:
„Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; afară de Tine pe
altul nu ştim”; „al Tău sunt eu, mântuieşte-mă! Cel ce m-ai zidit,
Dumnezeule, mântuieşte-mă!”.
Stihul cel din urmă merge mai departe: nu numai că am păcătuit, dar
greşalele mele sunt fără de număr. „
Nimeni din cei vii nu-i drept
înaintea Ta” (Psalmul 142), zice Psalmistul
și chiar de ar trăi omul
numai un ceas, zic Părinţii, şi tot greşeşte.
Întreaga noastră viaţă este un neîntrerupt şir de păcate, de nesocotire a dumnezeieştilor
porunci, de aceea Mântuitorul, între cele absolut necesare, ne-a învăţat
şi cererea de iertare: „
şi ne iartă nouă greşalele noastre”.
Să cerem
iertarea păcatelor aşa cum cerem pâinea cea de toate zilele, căci avem
nevoie de ea, cum avem nevoie de pâine. De aceea şi Părinţii pustiei ne
învaţă ca
la tot cuvântul să zicem: „Iartă!”. Să cerem iertare, dar cu
iertarea aproapelui şi cu căinţa fiului risipitor.
„Am greşit, Doamne, la cer şi înaintea Ta; fără de număr am greşit, dar
îmi pare rău că Te-am mâhnit, mă căiesc şi mă rog de iertare: Fără de
număr am greşit, Doamne, iartă-mă!”.
Observăm că cele patru stihuri sunt străbătute de două simţăminte: pe
de o parte apăsarea conştiinţei pentru păcatele săvârşite: sunt păcătos,
întinat, am greşit fără de număr; pe de alta, încrederea în
milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieşte-mă,
curăţeşte-mă, iartă-mă! Sunt cele două stări sufleteşti: teama şi
nădejdea, despre care spun Sfinţii Părinţi că necontenit trebuie să
însoţească pe om pe calea mântuirii, fără să se lase prins de teamă sau
lipsit de nădejde, ci îmbinând mereu teama cu nădejdea (Cuviosul Petru
Damaschinul). Aceste simţuri au înălţat pe vameşul, au adus fiul
risipitor la casa părintească, au deschis tâlharului uşile Raiului.
Stihurile se repetă de trei ori. De trei ori pentru că le adresăm lui
Dumnezeu în Treime: Tatălui, Care ne-a zidit, Fiului, Care ne-a adus
iertarea prin moartea Sa şi Duhului, Care ne curăţeşte de toată
întinăciunea. De trei ori, în semn de stăruinţă şi de angajare hotărâtă,
cu toate cele trei puteri sufleteşti: minte, poftă şi iuţime, pe calea
pocăinţei.
Ele se rostesc în tăcere, fiecare le zicem pentru sine, fiindcă si
căinţa şi îndreptarea sunt lucruri personale, individuale, si care se
lucrează tainic în inima fiecăruia. După cele douăsprezece închinăciuni,
preotul, ca o pecetluire rosteşte încă o dată rugăciunea, fără
întrerupere şi încheie cu o metanie.
Aruncând acum o privire asupra întregii rânduieli de rugăciune a
Sfântului Efrem, ce observăm? Mai întâi ne uităm la chipul omului
stricat de cele patru patimi şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească
de el; privim apoi icoana omului înnoit prin cele patru virtuţi şi cerem
să ni le dăruiască şi nouă şi să sporim pe această cale. După aceea,
stăruim în rugăciune tăcută, smerindu-ne pentru neputinţele şi păcatele
noastre şi cu mare nădejde în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi toate
aceste simţăminte le însoţim de metanii şi de închinăciuni. Ce
însemnează oare toată această rânduială de rugăciune?
Metania trupească, plecarea cu capul până la pământ este semnul văzut
al pocăinţei: prin plecare mărturisim căderea noastră în păcate, starea
în care ne aflăm, iar prin ridicare arătăm năzuinţa noastră spre
izbăvire de păcat, spre înnoire. Dar cuvântul
„metanie”, în înţelesul
său de origine
(metanoia) tocmai aceasta însemnează:
prefacere,
schimbare, înnoire a minţii, lucrare de prefacere a omului păcătos, în
omul cel nou, înduhovnicit, care se săvârşeşte prin pocăinţă.
Iată ce lucru minunat se cuprinde în această practică a rugăciunii
Sfântului Efrem însoţită de metanii: ceea ce spunem cu gura în
rugăciune, o arătăm totodată şi cu trupul. Ne recunoaştem păcătoşenia în
care ne aflăm şi cădem cu smerenie la pământ, dar ne ridicăm îndată,
arătând dorinţa noastră hotărâtă de grabnică îndreptare.
E aici mai mult decât o rugăciune, este însăşi lucrarea pocăinţei, care
preface şi înnoieşte pe om. E o prefacere reală, care ne duce cu mintea
la prefacerea euharistică de pe Sfântul Prestol, euharistia de pocăinţă
a omului. Căci aşa precum la Sfântul Liturghie, prin chemarea de către
preot a Sfântului Duh, pâinea şi vinul aduse înainte se preschimbă în
Trupul şi Sângele Domnului, tot aşa şi aici, prin rugăciunea preotului,
care cere darurile Sfântului Duh - cele patru duhuri din rugăciune –
omul păcătos se preschimbă în om duhovnicesc, rugăciunea Sfântului Efrem
fiind epicleza acestei liturghii de pocăinţă. Şi precum epicleza
euharistică este rugăciunea pe care Dumnezeu o împlineşte imediat,
prefăcând darurile aduse, tot aşa şi epicleza pocăinţei – implorarea lui
Dumnezeu cu smerenie, căinţă şi credinţă - este ascultată şi primită
imediat. Ne-o adevereşte Sfântul Evanghelie. Vameşul a suspinat:
„Milostiv fii mie păcătosul!” şi degrabă s-a îndreptat; tâlharul pe
cruce a strigat: „Pomeneşte-mă, Doamne!” şi îndată a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”.
Iată dar, că nevoinţele Sfântului şi Marelui Post sunt liturghia de
pocăinţă, la care aducem jertfă însăşi fiinţa noastră, pe care Dumnezeu
primind-o, o tămăduieşte, o înduhovniceşte. Dar pentru că înnoirea
omului, prefacerea lui, nu se poate săvârşi dintr-o dată, ci treptat,
puţin câte puţin, şi liturghia de pocăinţă se repetă de multe ori pe zi,
fiecare din ele, însă, este un pas spre plinătate, o treaptă de
desăvârşire.
Dacă Liturghia euharistică este liturghia dragostei de oameni a lui
Dumnezeu, Liturghia pocăinţei este răspunsul omului la această dragoste,
prin dăruirea sa totală în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere deplină
şi smerenie. Nu este aici o simplă asemănare. Existenţa şi realitatea
Liturghiei de pocăinţă o mărturiseşte însăşi tradiţia liturgică a
Bisericii. Se ştie că, după rânduială Bisericii Ortodoxe, pe acelaşi
altar nu se pot săvârşi două Liturghii într-o zi. Or, noi vedem că în
toate zilele Sfântului Post, când se săvârşeşte Liturghia pocăinţei,
Liturghia euharistică nu se săvârşeşte, Liturghia darurilor mai înainte
sfinţite nefiind liturghie deplină, ci rânduială pentru primirea
Sfintelor Taine.
Încheierea rugăciunii Sfântului Efrem cu cererea celei mai înalte
desăvârşiri duhovniceşti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva: că
omul, dacă s-a curăţit de păcat şi s-a înnoit prin pocăinţă, nu stă pe
loc, ci sporeşte din putere în putere, până la măsura bărbatului
desăvârşit, în Iisus Hristos. Pocăinţa ne deschide calea cea nesfârşită a
îndumnezeirii.
(Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)
Sursa:
Doxologia, Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (I), (II), (III)
