Contemplând icoana Nașterii Domnului...

Această icoană a Nașterii Domnului revelează înțelesuri ce se articulează în toată taina iconomiei Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Ce a venit pe pământ pentru mântuirea oamenilor. Profețiile vechi-testamentare sunt zugrăvite în umbră și se pot lectura prin asemanarea gesturilor  unor personaje din icoană (astfel putem întrevedea pe Isaia, Ghedeon...) iar, în același timp, evenimentele mântuirii sunt anticipate (Botezul, Schimbarea la Față, Răstignirea, Punerea în mormânt, Învierea...).    

După cum vedem, icoana Nașterii Domnului cuprinde trei registre: sus - Cerul cu îngerii; la mijloc - pământul, în centrul căruia este Maica Domnului cu Pruncul, înconjurați de magi și păstori; și cele dedesubt  - unde, pe de-o parte, este Iosif înviforat de gânduri, ispitit de diavol iar, în partea cealaltă, moașele cu Pruncul, Ce stă să se spele.

În centrul icoanei, așadar, vedem peștera, care are forma unei inimi - este inima noastră. În ea, la bază - temei și pricină a întrupării lui Hristos -, stă Maica Domnului, așezată precum și Iesei este reprezentat iconografic. Prin asceasta, în umbră, este reprezentată profeția vechitestamentară a întrupării : "O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da." (Isaia, 11, 1). 

Preasfânta Fecioară este pe jumătate rezemată pe un pat - de felul celor purtate de evrei în călătoriile lor -, de culoare roșie, amintind de porfira împărătească, pentru a sugera cinstea ce i se cuvinte Maicii lui Dumnezeu. Această poziție, totodată orizontală și verticală, ne amintește că prin ascultarea ei a fost posibilă unirea Cerului și a pământului, dar, pe de altă parte, ne pune în față și semnul crucii. De asemenea, prin această poziție a Maicii Domnului, este afiramt iconografic adevărul Nașterii suprafirești a Mântuitorului Hristos (din Fecioară, fără dureri), dar se mărturisește și dubla fire a Lui, dumnezeiască și omenească.

Pentru omul obișnuit al lumii acesteia pare de neînțeles că Maica Domnului nu are Pruncul în brațe, că nu își exprimă cumva afectivitatea și tandrețea, atât de firească între maică și nou-născut. Dar tocmai aceasta ne înfățișează icoana, fereastră către cer : o stare duhovnicească și nu una emoțională, sentimentală. 

Pictorul iconar Marius Isbășoiu despre icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț și câteva tropare inedite închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț este o icoană făcătoare de minuni care a fost dăruită domnitorului Alexandru cel Bun de către Împăratul Bizanțului Ioan al VIII-lea Paleologul în anul 1429. O altă tradiție îl menționează pe Manuel al II-lea Paleologul ca fiind cel care a dăruit icoana în semn de recunoștință Voievodatului Moldovei. Este considerată cea mai frumoasă și cea mai veche icoană datată de tip Hodighitria din România.

PĂRINTELE GRIGORIE KRUG - CALEA SPRE LUMINĂ

Părintele Grigorie Krug și Sfântul Serghie Sevici, duhovnicul său

***

Icoana ortodoxă, unul din elementele esențiale ale liturghiei Bisericii Ortodoxe, o imagine simbolică sacră, care prin linii și culori, caută să-l aducă pe privitor la cunoștința Realității veșnice. Numeroși artiști încearcă să picteze icoane. Mulți reușesc bine, reproducând într-un stil impersonal modele vechi. Totuși, un iconar e mai mult decât un copist. Ne așteptăm ca viața lui să fie în armonie cu arta sa. În acest context, e mai actual decât oricând, să ne amintim de operele Pr. Grigorie Krug, unul dintre cei mai remarcabili iconari ortodocși ai sec. al XX-lea. Acesta, după ce și-a dedicat întreaga viață, cercetării și experimentării iconografice, a reușit să găsească în simbolismul ortodox complex sensul autentic al icoanei.

Trăind într-un mic schit, pierdut într-o pădure de la periferia pariziană, a creat icoane și fresce demne de cele mai bune școli de iconografie tradițională rusă. Astfel, consacrăm acest film Părintelui Grigorie Krug.

Astăzi veți descoperi viața și operele acestui iconograf; veți asculta extrase din carnetele sale personale, în care, de-a lungul vieții, își nota reflecțiile sale despre icoane; veți face cunoștință cu vechii săi prieteni, iconari, restauratori de icoane, teologi, critici de artă. Toate acestea vă vor permite să pătrundeți sensul autentic al icoanei ortodoxe și să vedeți ce cale a trebuit să urmeze Părintele Grigorie, pentru a-l descoperi.

PĂRINTELE GRIGORIE KRUG
- CALEA SPRE LUMINĂ -

Icoana Nașterii Domnului

"Este o imagine a Slavei netrecătoare, a micșorării de bunăvoie a Domnului. Prin această umilință a Domnului, Care a primit să fie înfășat și culcat în iesle, neamul omenesc a fost vindecat de mândrie. În această icoană, pământul negru contrastează cu lumina lui Hristos. Pământul care înconjoară peștera este imaginea firii omenești, stricăcioase și muritoare. Nu este reprezentat într-un mod neted sau uniform, ci plin de reliefuri, adâncituri și vârfuri, precum mișcarea valurilor, căci „Pământul și-a recunoscut Creatorul renăscând cu totul, punându-se cu totul în mișcare, a prins a dospi ca un aluat, căci a simțit în el plămada vieții veșnice”. (Monahul Grigorie, "Carnetul unui iconar")

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în iconografie

"Ucenicul pe care-l iubea Iisus"(Ioan 21, 20) și Bătrânul care repeta discipolilor săi "copii, iubiți-vă unii pe alții!", Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan a fost singurul dintre apostolii care a rămas lângă Cruce și primul dintre ei care a intrat în peștera Învierii, a văzut lumina Schimbării la Față a Domnului și a primit vederea în duh a Apocalipsei.

*

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, a fost fiul Salomeei, una din femeile mironosițe, și al lui Zevedeu, pescar din Betsaida Galileii. Fratele său a fost Sfântul Iacov, un alt apostol, amândoi fiind cunoscuți ca fiii tunetului. În Evanghelia sa, el se prezintă ca fiind ucenicul prea iubit al lui Iisus mai degrabă decât cu numele. Ioan a fost cel mai tânăr din cei doisprezece Apostoli și foarte apropiat Mântuitorului Hristos. Nu se ştie exact despre anii vieţii sfântului Apostol Ioan, unii scriind că a trăit 120 de ani, iar alţii 105 ani şi şapte luni.

Împlinindu-se slujirea și viața sfântului, a mers împreună cu cei șapte ucenici ai săi la un loc oarecare lângă Efes. Fiind spre ziuă, le-a zis să şadă acolo, iar el, ducându-se ca la o aruncătură de piatră, s-a rugat. Apoi le-a poruncit ucenicilor să sape un mormânt în chipul Crucii, de lungimea staturii sale. Învăţându-i şi sărutându-i, le-a zis: „Trăgând pământul, mama mea, acoperiţi-mă”. Ucenicii l-au sărutat, acoperindu-l până la genunchi. El iar sărutându-i pe ei, l-au acoperit până la grumaji şi au pus pe faţa lui o năframă şi aşa, plângând foarte tare, l-au acoperit apoi cu totul. Auzind de aceasta, creștinii din cetate au venit şi dezgropând mormântul, n-au aflat nimic. De atunci, în tot anul, în opt zile ale lunii mai, din mormântul lui se arată un praf subţire și mulți bolnavi dobândesc tămăduire cu rugăciunea Sfântului Apostol Ioan, spre cinstea lui Dumnezeu.

(Sursa)

***

Dionisie din Furna arată că Sf. Apostol și Evanghelist Ioan se zugrăvește după cum urmează: 

Simbolistica duhovnicească a icoanei Sfintei Treimi pictată de Andrei Rubliov

Temeiul biblic

Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când şedea el în uşa cortului său. Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum I-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ. Apoi a zis: "Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău! Se va aduce apă să Vă spălaţi picioarele şi să Vă odihniţi sub acest copac. Şi voi aduce pâine şi veţi mânca, apoi Vă veţi duce în drumul Vostru, întrucât treceţi pe la robul Vostru!" Zis-au Aceia: "Fă, precum ai zis!" După aceea a alergat Avraam în cort la Sarra şi i-a zis: "Frământă degrabă trei măsuri de făină bună şi fă azime!" Apoi Avraam a dat fuga la cireadă, a luat un viţel tânăr şi gras şi l-a dat slugii, care l-a gătit degrabă. Şi a luat Avraam unt, lapte şi viţelul cel gătit şi le-a pus înaintea Lor şi pe când Ei mâncau a stat şi el alături de Ei sub copac. Şi l-au întrebat Oamenii aceia: "Unde este Sarra, femeia ta?" Iar el, răspunzând, a zis: "Iată, în cort!" Zis-a Unul: "Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu". Iar Sarra a auzit din uşa cortului, de la spatele lui. Avraam şi Sarra însă erau bătrâni, înaintaţi în vârstă, şi Sarra nu mai era în stare să zămislească. Şi a râs Sarra în sine şi şi-a zis: "Să mai am eu oare această mângâiere acum, când am îmbătrânit şi când e bătrân şi stăpânul meu?" Atunci a zis Domnul către Avraam: "Pentru ce a râs Sarra în sine şi a zis: "Oare cu adevărat voi naşte, bătrână cum sunt?" Este oare ceva cu neputinţă la Dumnezeu? La anul pe vremea aceasta am să vin pe la tine şi Sarra va avea un fiu!" Iar Sarra a tăgăduit, zicând: "N-am râs", căci se înspăimântase. Acela însă i-a zis: "Ba, ai râs!" Apoi S-au sculat Oamenii aceia de acolo şi S-au îndreptat spre Sodoma şi Gomora şi s-a dus şi Avraam cu Ei, ca să-I petreacă. (Facerea 18, 1-16)

Simbolistica duhovnicească:

Icoana, mijloc de mărturisirea a credinței în forme și culori într-o societate dominată de vizual, relevă stabilitate și profunzime

Icoana într-o societate dominată de vizual (01 11 2017)

- Cultura contemporană este influențată printr-un flux de imagini vizuale ce bulversează decodarea imaginii. Se poate vorbi chiar de o agresivitate a imaginii.

Dr. Emanuel Dobre, Centrul "Dumitru Stăniloae", Paris:

Este drept că lumea contemporană este dominată de vizual, în asemenea măsură încât orice text trebuie acompaniat și de o imagine, altfel nu se explică suficient de mult. 

Desigur, prezența imaginii în toate ramurile societății aduce și o atingere a icoanei, pentru că riscă să o devalorizeze. Cum vom putea să apreciem o icoană a Fecioarei Maria când peste tot avem imagini extrem de bine prezentate, foarte detaliate ale unor realități imediate?  

- Cum poate ajuta icoana, omul contemporan, într-o societate dominată de vizual, agresată de imagini? 

  

Pr. Prof. Michel Quenot, Parohia Ortodoxa din Friebourg, Elvetia: 

Atingeți o problema imensă. Trăim într-o lume în care am putea vorbi de un potop al imaginii. Dar trebuie să facem distincția între "vizibilități", adică tot ceea ce e vizibil, tot ceea ce vedem, dar care nu sunt încă "imagini". Imaginea are mereu o dimensiune esențială. E ceva care ne emoționează profund în ființa noastră. Ar putea părea excesiv, dar mulți dintre dumneavoastră vor înțelege, e o imagine ontologică, adică o imagine care atinge ființă, în adâncimea sa. Si, printre imaginile de care ne lovim în fiecare zi,  o mare parte sunt doar imagini goale. Nu exista prezență în ele, nu există nimic. Iar icoana este o imagine "locuită", locuită de o Prezență și, în acest sens, o imagine, care ne însoțește, dar, în același timp, o imagine care ne amintește vocația noastră de a deveni noi înșine, imagine a lui Dumnezeu. Suntem creați după imaginea lui Dumnezeu și suntem chemați să trecem de la imagine la asemănare, așa cum icoana ne-o arata, care este o lume transfigurată.     

Pr. Prof. Stéphane Bigham, Universitatea din Sherbrooke, Canada:  

Un aspect, când ne uitam la televizor sau la filme, totul se petrece fulgerător: politicieni, vedete ajung în fața camerei de filmat și au, poate, 15-30 s maxim, să spună ceva. Apoi îți îndreaptă atenția către altceva. Sunt mișcări foarte rapide și imaginile se derulează foarte rapid. In schimb, o icoană este mereu aceeași, nu se modifică. Astfel ni se arată o imagine care este stabilă, unii ar spune nemișcată, dar care este stabilă, în opoziție cu schimbările rapide. Icoana nu "se evaporă" precum se întâmplă cu emisiunile tv sau cu filmele, unde cadrele durează două secunde. Ea rămâne, este permanentă. Este acolo, o poți privi și poți reflecta la ea [ o poți contempla n.n.]. Așadar, într-un sens, icoana contrastează cu imaginile tv, cu toate celelalte imagini pe care le vedem aproape oriunde. Induce un simt al echilibrului. Poate, oamenii care o privesc, nu au trăit niciodată în viata lor echilibrul. Poate întreaga lor viață au fost într-o continuă mișcare și schimbare, pe când o persoană, pentru a se dezvoltă cu adevărat, și pentru a deveni cu adevărat o persoană, are nevoie de statornicie. Icoana relevă stabilitate și profunzime, o profunzime pe care nu o întâlnim în interviuri și la starurile de cinema. Pe când o icoană îți permite, aproape ca o oglindă, să pătrunzi înăuntru. Există un spațiu, un spațiu mistic în spatele icoanei. Dar dacă te uiți pe spate, e doar lemn. Dacă te uiți pe latura din față, poți pătrunde în interiorul ei. Si există o profunzime mistică pe care nu o întâlnim în nicio altă imagine.   

Dreptul Ghedeon, cel ce a văzut Naşterea lui Hristos prin roua lânii

Frescă zugrăvită în veacul al XIV-lea 
și aflată în Mănăstirea Gracanica, Serbia

Atunci a zis Ghedeon către Dumnezeu: "De vrei să izbăveşti pe Israel prin mâna mea, cum zici, apoi iată eu întind aici în arie lâna ce am tuns; şi de va fi rouă numai pe lână, iar încolo peste tot locul uscăciune, atunci voi şti că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai zis". Şi s-a făcut aşa; şi a doua zi s-a sculat Ghedeon dis-de-dimineaţă şi s-a apucat să stoarcă lâna şi a stors rouă din lână un vas plin de apă. Apoi iarăşi a zis Ghedeon către Domnul: "Să nu Te mânii pe mine, dacă am să mai zic o dată şi dacă am să mai fac numai o încercare cu lâna: să fie uscată numai lâna, iar peste tot locul să fie rouă".  Şi a făcut aşa Dumnezeu în noaptea aceea: a fost uscăciune numai pe lână, iar peste tot locul a fost rouă. (Judecătorii 6, 36-40)

Sfântul și dreptul Ghedeon a viețuit în veacul al XIV-lea î.Hr., iară numele său se tâlcuiește „tăietor de lemne”. Ghedeon, numit şi Ierubaal, a fost cel de-al cincilea judecător al lui Israil, fiul lui Abiezer, din seminţia lui Manase, ce locuia în Ofra (ce se tâlcuiește „căprioară”), la vest de Iordan. Acesta avea trup puternic și suflet smerit.

Fiind în vremea aceea israeliții cuprinși de mare sărăcie, căci madianiții, sub a căror stăpânire se aflară vreme de 7 ani, numeroși ca lăcustele veneau și le luau roada pământului și vitele, aceștia strigară către Dumnezeu cu inimile zdrobite de durere.

Atunci, arătându-se îngerul Domnului sfântului Ghedeon, îi spuse:

– Du-te cu această putere pe care o ai și-l vei mântui pe Israel din mâna lui Madian! Iată, Eu te-am trimis!
Umilindu-se cu inima, îi spuse îngerului:

– Pe mine, Doamne? Eu sunt cel mai tânăr în casa tatălui meu.

Iară Domnul îi răspunse:

– Eu voi fi cu tine și-l vei bate pe Madian ca pe un om.

Plin de râvnă, sfântul Ghedeon pregăti pe dată jertfă Domnului, iar îngerul îi spuse să pună carnea și azimele pe piatra iar zeama o turnă deasupra, iar îngerul întinzând vârful toiagului ce-l avea în mână atinse carnea și azimele și foc ieși din piatră și le mistui pe acestea.

Astfel fu așezat sfântul Ghedeon în fruntea oștii israelitene.

Cerând acesta lui Dumnezeu semn că a fost ales să elibereze Israelul, se rugă astfel Domnului:

– Dacă Tu îl vei mântui pe Israel prin mâna mea, așa cum ai zis, iată, eu pun un maldăr de lână în arie; și dacă roua va fi numai pe maldărul de lână, iar încolo, peste tot locul, uscăciune, atunci voi ști că prin mâna mea îl voi mântui pe Israel, așa cum ai zis.

Și sculându-se Ghedeon dis-de-dimineață și storcând lâna, roua cursă dintr-însa umplu până sus un vas de apă.

Semnul dat de Dumnezeu lui Ghedeon este un episod minunat din istoria lui Israil. Acest semn pe care Dumnezeu i l-a dat este una din proorociile Întrupării Mântuitorului. În tradiţia imnografică, lâna înrourată o preînchipuie pe Maica Domnului în pântecele căreia S-a întrupat Hristos. De pildă, troparul Născătoarei de Dumnezeu pe glasul al 6-lea, de vineri de la vecernie şi sâmbătă la utrenie, spune:

 ,,Mai înainte a spus Ghedeon zămislirea şi David a tâlcuit naşterea ta, Născătoare de Dumnezeu; că S-a pogorât ca ploaia pe lână Cuvântul în pântecele tău şi ai odrăslit fără de sămânţă, pământule sfinte, lumii mântuire, pe Hristos Dumnezeul nostru, ceea ce eşti plină de har”.

Proorocia lui Ghedeon este reluată, într-adevăr, de Sfântul Prooroc David, care scria insuflat de Sfântul Duh:

Pogorâ-se-va ca ploaia pe lână şi ca picăturile ce cad pe pământ. (Psalmi 71, 6).

Sfântul Ioan Damaschin tâlcuieşte astfel:

,,Ploaia de pe lână (…) preînchipuie pe Fecioara şi Născătoarea de Dumnezeu”. 

Venirea Mântuitorului în lume este discretă, ca o ploaie pe lână care nu face zgomot, iar Fecioara primeşte în sine Cuvântul ca pe o rouă venită din cer. Pământul rămâne uscat, căci nu a început lucrarea publică a Domnului.

În al doilea caz, când pământul primeşte roua, iar lâna rămâne uscată, se arată propovăduirea credinţei la neamuri, în tot pământul, în vreme ce iudeii Îl resping pe Hristos:

,,Lâna care a rămas uscată de rouă închipuia Ierusalimul, iar vasul cel plin de apă închipuia Botezul: aceea a rămas uscată ca şi cetatea închipuită, acesta s-a umplut ca şi scăldătoarea simbolizată”, 

scrie Sfântul Efrem Sirul.

Pornind, deci, la luptă împotriva madianiților, Dumnezeu îi ceru sfântului Ghedeon să nu ia cu sine muți ostași:

– Ca să nu se mândrească Israel înaintea Mea și să nu zică: Mâna mea m-a izbăvit!

Miniatură din veacul al XIII-lea

Apoi, pornind luptă împotriva medianiților, prinse pe regii medianiților, pe Zebah și pe Țalmuna și ducându-i pe aceștia dinaintea celor 77 de căpetenii și bătrâni ai Sucotului, zise către dânșii:

– Iată Zebah și Țalmuna, din pricina cărora ați râs de mine și mi-ați zis: Au doară mâna lui Zebah și Țalmuna e în stăpânirea ta, ca să dăm pâine oamenilor tăi celor obosiți?

Văzând biruința lui Ghedeon, israeliții ziseră către dânsul:

– Domnește peste noi tu și fiul tău și fiul fiului tău, pentru că ne-ai izbăvit din mâinile madianiților!

Astfel, fu sfântul Ghedeon judecător al israeliților vreme de 40 de ani. Având 72 de fii și ajungând la adânci bătrâneți, se mută la odihna cea de Sus, fiind înmormântat în satul său, Ofra.
Sfântul şi Dreptul Ghedeon este prăznuit în Biserica Ortodoxă pe 26 septembrie, odată cu Adormirea Sfântului Ioan Evanghelistul. La sinaxarul zilei scrie:

,,Dreptul Ghedeon, care mai înainte a văzut Naşterea lui Hristos, prin roua lânii”. 

El mai este prăznuit laolaltă cu strămoşii după trup ai Domnului, în Duminica Sfinţilor Strămoşi, dinainte de Naşterea Domnului.

Sursa (cu o ușoară adaptare a textului): Sfinți și icoane, Sfântul și Dreptul Ghedeon (26 septembrie)

Arta bizantină nu trebuie să trezească simțirile trupești ci pe cele duhovnicești. Reprezentări iconografice ale icoanei Zămislirii Născătoarei de Dumnezeu

Iconografia picturii bizantine este o artă ascetică și este total diferită de pictura senzuală, care îl satisface pe om din punct de vedere emoțional. Emoționalitatea, naturalețea, fiziologicul reprezentărilor, negreșit îndepărtează ideea de sfințenie și îl ține pe om legat de cele pământești, de cele vremelnice și trecătoare, îl lasă nemântuit, cu gustul unei satisfacții momentane. Icoana, în schimb, îl duce pe om la o relație imediată cu harul și ipostasul Sfântului reprezentat în icoană.

Iconografia Sfinților Martiri Brâncoveni cu Elena Murariu

Lumina din Icoană. Iconografia Sfinților Martiri Brâncoveni (31 05 2017)

- Artistul trebuie să vină cu ceva nou, iar iconarul trebuie să se supună unui canon. Cum ați reușit să îmbinați iconarul cu artistul?

Elena Murariu:  In icoană trebuie să prinzi esența. Pe măsură ce te apropii de icoană, pur și simplu tensiunile acestea care existau, adică creativitate și canon foarte strict, rigid, acestea dispar, pentru că tu înveți ceea ce nu este bine să faci, înveți care este regula. Dar, regula aceea nu este ceva care îți dă fiori, care te sperie, nu mai ai frica cea rea atunci, și ajungi să dobândești doar frica cea bună - legat de canon. Si, când ai depășit frica cea rea și ai ajuns doar la frica cea buna, ai foarte multa libertate.  

Corina Negreanu despre rolul culorii în icoană și noile ispite cromatice. "Pictorii iconari de odinioară, stăpâneau o incredibilă artă de formă și culoare laolaltă"

Sfintele Împărătese care au apărat icoanele, Irina(787) și Teodora(843)
În fapt, icoana reprezintă trei împărătese, incluzând-o central pe Maica Domnului Hodighitria(Povățuitoarea) cinstită de fericitele basilee ,,care L-au iubit pe Hristos”. Sus, centrat, Sf. Mahramă sau Năframa Regelui Abgar- izvorul și temelia icoanelor. Jos, centrat, o emblemă ce se referă la Anul Omagial 2017 închinat icoanelor și iconarilor.
icoană pe lemm (31x42 cm) de Corina Negreanu/2017

Corina Negreanu: Noile ispite ale icoanei; laconismul cromatic

Iisus Hristos-Mântuitorul și Biserica Universală prin cele Șapte Sinoade Ecumenice ale sale nu a disprețuit, trupul sau materia(natură) stricăcioasă și derizorie. Din contră. Nu le-a negat rostul ci le-a arătat /reconsiderat  deplin slava. Căci Mântuitorul Iisus Hristos  la întruparea Lui- momentul zero de re-creere a lumii- nu a anulat ori a distrus materia și firea omenească, ci le-a asumat și recalibrat. 

Icoana are și această  funcție, pe lângă altele,  de a arăta, de a oglindi, de a sugera partea nevăzută/cerească, însă fără a minimaliza/ignora  partea pământească (trup și psihic) înduhovnicită ce a atins cotele sfințeniei persoanei reprezentate în ea -mucenic, cuvios s.a.

De-a lungul timpului, sub conul de lumină al conștiinței ecleziale, reprezentările iconografice au cunoscut o dezvoltare și un apogeu artistico-liturgic ce a atins cea mai înaltă limpezime dogmatică, artistică și stilistică, în epoca de renaștere bizantină a Paleologilor, după crizele iconoclaste. În Rusia, sec. XIV-XV. La noi, mai ales prin arta brâncovenească din sec. XVII. Culorile icoanei sigur că erau naturale și vii în epoca Paleologilor. O gamă sofisticată spre deosebire de pictura  și arta sacră a veacurilor trecute.

În icoană, atât desenul cât și culoarea-subordonată lui rămân în tandem ca importanță, deși nu acest raport reprezintă întregul ei. Există azi tendința de a disprețui culoarea în raport cu desenul pe terenul  ,,noii” artei sacre. Au fost și sunt evident greșeli de prost gust, neștiință și lipsă de măsură care au alimentat pe bună dreptate acest refuz de a se opta pentru o paletă cromatică vie și  curajoasă. Desenul obligă spre rațional și spirit. Culoarea, e adevărat, se adresează impresiei vizuale, inspiră mai mult latura emoțională, psihică. Simbolică. Dar și duhovnicească. De aici căderea/păcatul în abstracționism versus senzualitatea degradantă a stridenței polifoniei culorilor în stilul (neo)bizantin de pictură. De aici panica estetică, laconismul cromatic și o zgârcită gestiune a culorilor redusă la câteva tonuri, a două-trei culori, pentru a controla mai bine un așa-zis echilibru compozițional ce sintetizează și  definește  ,,onest” imaginea sacră și trasăturile duhovnicești ale sfințeniei. Uneori se forțează tertipuri, patine, ceața  ca icoana nouă, astfel ,,învăluită”, să sugereze mai bine prezența  harului...   Alteori,  icoana prea e privită (doar) ca execuție și tehnică artistică.  Sigur, lucrurile sunt mult mai complicate și pot fi argumentate pe măsură.

Dumnezeu a creat diversitatea. Creația întreagă, lumea materială, întreg cosmosul e inundat de bogăția și armonia culorilor revărsate fără rest  într-o spontaneitate desăvârșită, fie ea și numai din/în lumea aceasta. Un crâmpei din această strălucire a armoniei culorilor au descoperit-o restauratorii ruși  la începutul sec. al XX-lea, când au încercat, printr-o mișcare națională de reconsiderare a folclorului rus, să recupereze icoana  veche (pretextată  ca ,,piesă folclorică uitată”) - secole de-a rândul după epoca de tristă amintire a țarului Petru I. La îndepărtarea  stratului de olifă înnegrită și  a acoperămintelor metalice ale vechilor icoane rusești, spre uimirea  artiștilor restauratori, a înviat frumusețea și bogăția strălucitoare a culorilor icoanelor de altădată. Viața din ele, smerita bucurie. Era incontestabilă măestria și știința armonizării culorilor spiritualizate ale acelor pictori iconari de odinioară, care stăpâneau o incredibilă artă de formă și culoare laolaltă! Viul vieții și al armoniei depline întru Frumusețea Duhul Sfânt.

A reduce, a minimaliza, a omite și a exclude rostul și rolul ermeneuric al culorii în icoană este o opțiune plastică ce poate devia imaginea liturgică-icoana, spre dualism maniheist, spre monofizitism mascat. O poziție dochetistă față de adevărul Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos (istoric), față de Duhul Sfânt și  de har. O părută părelnicie forțată despre sfințire și sfințenie trădată de căutarea unei expresivități plastice de impact vizual  prin laconismul cromatic, născută din ,,slăbiciunile credinței înseși”. Nu o spun eu, o spune Leonid Uspenky, în tratatul său de Teologia icoanei, printre rânduri.

Nu e de lepădat nici ce spune Paul Evdochimov:

,,Monofizitismul nu a fost niciodată depășit în anumite probleme de credință: a luat forma  ,,egoismului transcendent” al mântuiri individuale. E disprețul monofizit față de carne și materie, fuga spre cerul spiritelor pure, ignorarea culturii și a vocației omului în lume, ostilitate și chiar ură față de femeie și frumusețe.(...) Or, adevărata Tradiție predică tensiunea autentic dialectică, atât de puternic subliniată de  Sfântul Grigorie de Palama: nu un lucru sau altul, ci amândouă deodată. Aceasta este tensiunea între smerenia subiectivă și  faptul obiectiv de a fi co-liturghisitor, împreună-făcător,  co-poiet cu Dumnezeu.  

Antinomiile odinioară atît de familiare Sfinților Părinți, trebuie învățate din nou. Omul spune: ,,nu sunt desăvârșit” și Dumnezeu îi răspunde  ,,Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este”. Omul spune: ,,Deșertăciune sunt și pulbere”, iar Hristos îi răspunde: ,,Voi sunteți dumnezei și-Mi sunteți prieteni”(...) iar Sfântul Ioan zice: ,,Sunteți unși ai Celui Sfânt și pe toate le știți”. ,,Chipul slavei celei negrăite sunt deși port rănile păcatelor”, spune, într-o sinteză plină de forță, un tropar al slujbei de înmormântare. (Arta icoanei - O teologie a frumuseții)

Omul este creat și în același timp nu este creat, ci ,,născut din apă și din Duhul Sfânt”, pământesc și ceresc, făptură și dumnezeu în devenire. Un ,,dumnezeu creat” este o noțiune dintre cele mai paradoxale, ca și ,,persoana creată” și libertatea creată”. Îndrăzneala Sfinților Părinți întărește aceste maxime, aceste sentințe pentru ,,a nu se lăsa pradă tristeții”  și pentru ,,a nu stinge flacăra Duhului Sfânt”.”

*

Rolul culorii în icoană se aseamănă  în viață cu cel al femeii. Nuanțe și nunțe. Tonuri calde, reci. De dragul Mironosițelor Femei, ,,La mulți ani!”  tuturor femeilor creștine, reflexii translucide de smerenie și dragoste în care să-și lase amprenta harul Duhului Sfânt.

Mesajul icoanei Botezului. Îndemnul la schimbarea şi înnoirea vieţii este adevăratul mesaj al Teofaniei

„…trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh şi Aceştia trei Una sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul, apa şi sângele, şi aceşti trei mărturisesc la fel” (I In 5, 7-8)

Precum fiecare celulă deţine zestrea genetică a întregului organism, tot astfel fiecare dintre icoanele ce alcătuiesc coroana unui iconostas este în sine o teofanie care dezvăluie în mod diferit acelaşi conţinut al Revelaţiei şi reflectă – atât cât îi este rânduit – un moment din evenimentele de la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4). Fie că ne priveşte cu „ochiul compus” al iconostasului, fie că este zugrăvită pe zid, icoana se situează mereu pe un hotar, pe o limită care însă nu limitează, ci uneşte două lumi, deschizându-le una către cealaltă.

Icoana „Arătării Domnului la Iordan” sau „Teofania” descrie tocmai această „deschidere a cerurilor” în dublu sens, ilustrând prima manifestare publică a lui Hristos ca revelaţie supremă a lui Dumnezeu. Născut din Sfânta Fecioară Măria într-o umilă peşteră, după discreta Sa intrare în lume, acum este mărturisit şi arătat tu­turor ca Fiu al lui Dumnezeu. Trebuie făcută o delimitare între mesajul iconic al scenei Botezului, care comprimă vizual şi cronologic o imagistică cu sensuri suprapuse, şi semnificaţia Teofaniei ca act şi eveniment în sine, cu toate consecinţele lui în iconomia mântuirii.

22 octombrie - cinstirea icoanei Maicii Domnului „Andronic” (Monemvasia) - una din cele 3 icoane cunoscute ca fiind pictate de Sf. Evanghelist Luca

Icoana Maicii Domnului „Andronic”(„Andronikovskaia”) este prăznuită pe 1 mai și 22 octombrie.

Icoana Maicii Domnului „Andronic” este o icoană făcătoare de minuni ce a aparținut împăratului bizantin Andronic al III-lea Paleologul. Aceasta icoană era păstrată ca o comoară sfântă în familia împăratului.

Conform tradiției, această sfântă icoană este pictată de Sfântul Evanghelist Luca (una din cele 3 cunoscute n.n.). Potrivit documentelor păstrate, în anul 1347, Andronic a donat icoana Mănăstirii Monemvasia (lângă Morea) din Peloponez, unde a rămas până în secolul al XIX-lea. Datorită asocierii icoanei cu mănăstirea, mai este cunoscută și sub numele de Icoana Maicii Domnului „Monemvasia”.

Starețul Mănăstirii Bistrița, Părintele Luca: "icoana este dogma transpusă cu ajutorul culorilor"

# Pictorul celebru este cel care este teolog, și dacă este teolog, știe să se roage și așa reușește să transpună dogma cu ajutorul culorilor simbolice. Când cunoaște viața sfântului pe care l-a pictat și s-a rugat prin el lui Dumnezeu să-i dea putere să-l picteze, el nici măcar nu îndrăznește să-și pună numele pe dosul icoanei.

# Icoana este spațiul transfigurat în care se reflectă eternitatea.

# Omul, ca să se roage corect, mai întâi trebuie să aibă o gândire corectă. Să renunțe la gândirea lui și să se unească cu gândirea și voința lui Dumnezeu.

# Maica Domnului a făcut asceză în Sfânta Sfintelor și suișuri înalte a pus în inima ei și așa a putut să coboare pe Dumnezeu ca pe o scară prin ea. Ea este scara. Ea era adevărata Sfântă a Sfintelor, împlinirea Sfintei Sfintelor vechi-testamentare.

# Biserica nu se conduce după minuni. Biserica îndumnezeiește pe om fără minuni.

Icoane cu Bunavestirea

Limbajul icoanei nu devine inteles de indata mintii nelinistite. Icoana este straina senzualitatii, exaltarii in general, si nu are ca tel trezirea emotiilor

Icoana ortodoxa este un mod deosebit de autoexprimre si  autorevalare a Bisericii, este campul duhovnicesc in spatiul fizic, unde se incruciseaza razele dogmaticii, misticii, soteriologiei si esteticii (avandu-se in verdere frumusetea ca aspect al Dumnezeirii).

Din punctul de vedere al dogmaticii crestine (adevarurile contemplative ale credintei), icoana este marturie a faptului ca Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului, ca Dumnezeiescul Cuvant a dobandit trup, iar Ipostasul Dumnezeiesc a devenit Persoana dumnezeiesc-omeneasca, concreta si irepetabila. Dumnezeu a primit pentru vesnicie firea omeneasca, pentru ca sa descopere omului calea inaltarii infinite catre Dumnezeu, sa faca creatia Sa partasa libertatii si desavarsirilor existentei abosolute.

Din punctul de vedere al soteriologiei (invatatura despre mantuire), icoana ne descopera preschimbarea viitoare a firii omenesti, insusirile noi ale materiei si substantei, insufletite intru focul si lumina necreata a harului lui Dumnezeu.

In plan eshatologic (invatatura despre mantuire), icoana e marturia vie a faptului ca lumea nu va fi distrusa la sfarsitul vremurilor, ci se va descoperi in esenta sa ideala; materia slobozindu-se de zgura pacatului, de intunericul inertiei si al rutinei, va deveni uimitor de frumoasa si asemenea duhului.

Privita in sens mistic (trairea religiei ca taina si intalnire personala cu Dumnezeirea), icoana este descoperirea si manifestarea puterilor si energiilor, insa mai deplin spus, e descoperirea dragostei celui care e reprezentat in ea. Icoana este disponibilitatea de comunicare personala a acelora care se afla in eonul ["eon" in greaca inseamna "veac"] duhovnicesc cu aceia care inca salasluiesc pe pamant. Icoana este intalnirea mistica, aplecarea celor sfinte catre inima omeneasca si putinta sufletului de a se adresa lumii de Sus. Icoana este intotdeauna un dialog deschis, un fagas de revarsare a luminii dumnezeiesti. Icoana este marturie a putintei celui care se salasluieste intru Duhul Sfant, sa auda rugaciunea inaltata catre el din toate colturile lumii. Icoana e o taina, intru care se poate patrunde prin rugaciune si contemplare duhovniceasca. De aceea, in timpul disputelor iconoclaste, cei care cinsteau cu cea mai mare ardoare icoanele, erau ascetii (care se invrednicisera a vedea dumnezeirea luminata).

De pe pozitiile esteticii crestine (avandu-se in verdere frumusetea ca aspect al Dumnezeirii), icoana reflecta cea mai inalata frumusete Cereasca, care nu poate fi redata adecvat prin linii si culori, insa e prezenta in simboluri - asemenea unui imn in semnele notelor muzicale, asemenea hieroglifelor asemanatoare unor arabescuri - care ascund testamentul despre comorile ascunse ale lumii.

In icoana, care e asemenea unui semi-portret sau semi-ghicitura, si unde concomitent simbolurile si liniile conditionate asimetrice ascund si descopera adancul fara margini al acesteia - asemenea adancului marii -, straluceste lumina nevazuta si rasuna muzica de taina, neauzita a corurilor ceresti.

Icoana e un fel de arta aparte, iar limbajul ei irepetabil s-a creat pe baza experientei mistico-liturgice a intregii Biserici Ortodoxe.

In veacurile VIII-IX, in Bizant, s-a format miscarea iconoclasta, sustinuta de stapanitori si de o parte a clerului. La baza iconoclasmului a stat un spiritualism fals, care vedea doar prapastia de netrecut dintre materie si duh. Una din cauzele importante ale iconoclasmului este dorinta imparatilor bizantini de a aduna crestinii si musulmanii intr-o comunitate religioasa unica. Imparatii Leon Isaurul, Constanti Copronim si Teofil considerau cinstirea icoanelor (categoric interizisa in islam), piedica principala in realizarea acestui plan fantastic. [...]

Bunavestire in iconografie

Bunavestire - Icoana din Orhid, Serbia, Sec. al XIV-lea

Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac; Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face şi Gavriil harul îl binevesteşte; pentru aceasta şi noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine! 

 Pe cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu dumnezeiescul Duh, pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, l-ai zămislit Curată, cu venirea Prea Sfântului Duh, spre înnoirea neamului omenesc cea fără prihană! 

(Troparul şi Condacul Bunei Vestiri)

Semnificaţia culorilor in iconografie. Culoarea mijlocește și tălmăcește înțelesurile desenului, fără ca vreodată să i se substituie

- Părinte director, care este semnificaţia culorilor din icoanele noastre?

În iconografie, culorile poartă un mesaj teologic cert. Acest mesaj poate fi intuit de persoanele care au o anumită educaţie spirituală şi poate fi înţeles şi explorat de acele persoane care doresc să cunoască limbajul icoanelor, prin desen, culoare, compoziţie etc. În general, paleta cromatică a iconarului este destul de simplă.

„Frescele care fac gloria artei bisericeşti, spune pictorul Sorin Dumitrescu, au fost zugrăvite, de obicei, dintr-un amestec de patru culori: ocru galben, siena - arsă, negru de viţă-de-vie şi alb de titan“. 

Totuşi, este cunoscut faptul că principalele culori ale icoanei sunt alb şi negru şi chiar dacă aceste culori nu domină, ele sunt mereu prezente prin alte culori. Culorile de bază sunt roşul, galbenul şi albastrul; uneori apare şi culoarea verde. 

 În icoană, Iisus Hristos este reprezentat în costum antic, în hyton roşu (tunică lungă şi strâmtă cu mâneci largi, purtată pe sub hymation, atât de femei, cât şi de bărbaţi), şi hymationul (mantie antică amplă, care se purta prinsă cu o agrafă pe piept sau pe umăr) de culoare albastră. În reprezentarea iconografică culoarea roşie a hytonului reprezintă viaţa şi jertfa prin care S-a preamărit. Prin culoarea roşie este zugrăvit Hristos-Omul, Cel care Se întrupează, Se jertfeşte pe Cruce, moare şi învie, Se înalţă la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Albastrul hymationului sugerează faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Tatăl, „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute“ şi are o natură divină.

Negrul, culoarea teologiei apofatice

Maica Domnului reprezentare de Nicolae Balan

Maforionul Maicii Domnului (haină largă, ce se îmbracă pe deasupra, cu o tăietură rotundă destul de largă pe mijloc pentru a putea trece capul, delimitată prin galonul auriu sau deschis la culoare) este cafeniu-brun (maron) şi sugerează viaţa ascetică şi îngerească din templu. Această culoare este realizată din combinaţia de albastru (fecioria) şi roşu (simbol al sângelui). Pătrunsă de lumină, această culoare devine purpurie, culoarea împărătească prin excelenţă.

 Maica Domnului are pe cap o basma sau tunică de culoare albastră-verzuie, simbol al Duhului Sfânt, Care S-a pogorât asupra Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în momentul zămislirii:

„Duhul Domnului S-a coborât peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, iar Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema“ (Luca 1, 35). 

Acest acoperământ este oarecum bombat în zona superioară a capului, aluzie la cupola bisericii bizantine, Maica Domnului fiind considerată „Biserica în stare de rugăciune“, peste care Se coboară Duhul lui Dumnezeu.

Detaliu: blicuri aurii

În ambele icoane, ca de altfel şi în icoanele sfinţilor, se află culoarea aurie oferită de foiţa metalizată din aur. Auriul este culoarea veşniciei, a măreţiei, a desăvârşirii. Auriul este o culoare abstractă, nici rece, nici caldă, şi reprezintă lumea harică, a transfigurării, ce face din icoană „un spaţiu schimbat la faţă“.

Cele trei stele aurii de pe maforionul Maicii Domnului, reprezentate sub forma a trei sori, descoperă credinţa Bisericii în pururea fecioria Maicii Domnului, înainte de Naştere, în timpul Naşterii şi după Naştere.

Asistul (o substanţă cu proprietăţi adezive, care se aplică pe unele detalii ale icoanei, pentru a fi ulterior aurite) de pe veşmintele Mântuitorului, realizate de obicei cu blicuri aurii, reprezintă firea dumnezeiască şi atributul aseităţii, adică existenţa prin Sine a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Culoarea albă este chipul luminii de pe Tabor, ea reprezintă faptul că persoanele sfinte sunt pătrunse de prezenţa Duhului Sfânt, manifestare a puterii dumnezeieşti a energiilor necreate. Această culoare apare pe chip şi veşminte sub forma blicurilor luminoase, ce arată îndumnezeirea trupurilor prin harul Duhului Sfânt.

Prin contrast, culoarea neagră exprimă lipsa luminii, a vieţii sau imposibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, lumina fiind absorbită de adâncul tainei, pe care mintea omenească nu o poate pătrunde; aceasta este culoarea teologiei apofatice.

Prima icoană pe care trebuie să o realizeze iconarul este cea a Schimbării la Faţă

- Orice pictor poate picta icoane? E vreo diferenţă între icoanele pictate de un pictor trăitor şi cele pictate de unul oarecare, ambii avizaţi în tainele pictării icoanelor?

Există oameni credincioşi care pictează peisaje frumoase, dar nu pictează icoane. Pentru ei, aşa cum zice psalmistul, „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“ (Ps. 18, 1). Există diferenţe între cei doi. Pictorul de icoane sau iconarul nu este un simplu pictor. De aceea, prin tradiţie s-a lăsat acest obicei, ca prima icoană ce trebuie să o realizeze iconarul să fie cea a Schimbării la Faţă a Domnului. El trebuie să facă dovada faptului că şi-a însuşit, în parte, taina îndumnezeirii omului, ce trebuie exprimată prin desen şi culoare. Or, accesul la lumina harică de pe Tabor nu poate veni fară asceza celor cinci simţuri. Acest lucru înseamnă viaţă trăită şi nu doar trăirea vieţii. După exerciţiul de iniţiere în artă şi vieţuire curată, pictorul poate primi hirotesia, el devenind un om în slujba Bisericii. Nu poţi picta biserici sau icoane fără să fii o fiinţă eclezială, euharistică. Omul euharistic are rădăcinile în viitor, trăieşte eshatologic. De aceea, pictorul trebuie să picteze icoana Schimbării la Faţă, taina trupului îndumnezeit prin Învierea Mântuitorului. Icoana este şi o mărturie a întâlnirii omului cu Dumnezeu, subiectul fiecărei icoane fiind acela al transfigurării omului. Icoanele înfăţişează oameni îndumnezeiţi. De accea, sfinţii nu mai au aceleaşi trăsături anatomice în icoană, pentru că pictorul nu poate picta trupuri înduhovnicite, dacă el însuşi nu este înduhovnicit. Cred că principala calitate a icoanelor pictate cu evlavie constă în faptul că acestea te îndeamnă la rugăciune, contemplaţie, la nevoia de interiorizare şi introspecţie şi nu la admirarea tehnicii iconografice, spectacolului cromatic sau efectelor create pe foiţa de aur.

- De ce icoanele bizantine sunt cele mai iubite de cultul nostru? Despre cele realiste, neoclasice etc. ce ne puteţi spune?

Oamenii simt energia icoanelor bizantine. Prin maniera în care sunt pictate, icoanele bizantine arată faptul că Dumnezeu are două firi, una umană şi una dumnezeiască. Icoanele pictate în manieră realistă arată că Hristos a fost numai trup şi de aceea ele se aseamănă mai mult cu tablourile înrămate. „Icoana nu are ramă“, ea este „fereastră spre absolut“, şi prin icoană omul credincios se dezmărgineşte în adâncurile sale. Pe placul Bisericii sunt acele icoane care exprimă în modul cel mai limpede teologia şi gândirea Bisericii şi trebuie să se încadreze în viaţa liturgică, care susţine icoana şi pe iconar deopotrivă.

Sursa Doxologia,  Icoanele pictate cu evlavie te îndeamnă la rugăciune

***

Semnificatia culorii portocalii in iconografia bizantina

Culoarea portocalie e semnul lucrării Duhului Sfânt într-o formă inteligibilă parțial pentru simțuri. În icoanele autentice ale Cinzecimii, limbile de foc prin care se manifestă Duhul Sfânt, sunt zugrăvite într-o nuanță de orange sângeriu, care ne spune că este o lucrare destinată îndumnezeirii omului, întrucât roșul acesta transmite, umanitatea îndumnezeită. Dacă nuanța e mai închisă, atunci icoana explorează latura tainică a evenimentului teologic pe care-l deschide înțelegerii noastre fără să-l epuizeze vreodată.

Portocaliul este jumătatea drumului dintre galbenul - mediul dezvăluirii limitate a înțelesurilor catafatice, și roșul prezenței ipostaziate a harului într-o persoană, apoi către vișiniul prună al Maicii Domnului ce ne pune față în față cu taina adâncă a maternității divine, ultima stație cromatică fiind negrul viță-de-vie al slavei negrăite a lui Dumnezeu, învăluită în tăcerea apofatică a necuprinsului imposibil de circumscris într-o reprezentare sau formulare omenească, oricât ar fi ea de densă simbolic. 

Doar culoarea, adică femeia (Teotokos - Sfânta Sfintelor) ne poate sugera și pune în legătură, ”ca prin oglindă, în ghicitură” cu Taina Tainelor, printr-o modalitate sensibilă, fiindcă în icoană desenul trimite la Hristos și culoarea la Maica Domnului, iar culoarea mijlocește și tălmăcește înțelesurile desenului, fără ca vreodată să I se substituie. Cu un etaj mai jos, dar pe același ax vertical, culoarea (femeia) se unește cu desenul (bărbatul) în taina cununiei, în care culoarea ascultă de desen amplificându-i înțelesurile, iar desenul umple de logos culoarea, canalizând-o spre rostul ei ipostatic cel mai înalt, expresia tocmită vizual într-o formă înțelegătoare și alcătuind împreună un singur trup.

Portocaliul este oricum o tranziție între ”Duhul Adevărului care pretutindenea este și toate le plinește” și ”vino și Te sălășluiește întru noi”, obligatoriu prin Hristos, ”Calea, Adevărul și Viața”, Logosul întrupat.

Un exemplu de portocaliu ca întâlnire între formă și fondul care inundă tot mediul iconic cosmic și supracosmic (imposibil de diferențiat), în ”Rugul aprins” de mai sus, o transcripție rusească din sec XVIII a unui model sinait mult vechi și mai valoros.

Rozul liliachiu în icoană este semnalul anastazei (învierii) în lucrare, ca proces ce se mișcă paradoxal între ”deja” și ”nu încă”. Din această cauză mormântul Domnului este roz în icoane, iar Hristos are veșminte roz în toate metopele care pun în relație momente liturgice de dinainte de Cruce și Înviere cu Penticostarul, întrucât cele cincizeci de zile dintre Paște și Rusalii inundă retrospectiv cu înviere toată istoria mântuirii.

Pe scurt: rozul e pesahul/paște/trecere de la moarte la viață, de la virtual la actual, este bucuria învierii însămânțate în natura umană alienată de păcat, bucurie din care se împărtășește întreg cosmosul, așa cum toată zidirea văzută a suferit avarii ontologice uriașe după căderea umanității din har.

Sursa: Forum CrestinOrtodox, Semnificatia culorii portocalii in iconografia bizantina

***

Mihai Coman

Limbajul culorilor icoanelor

În iconografia bizantină, culoarea, care nu este doar un element decorativ, joacă un rol foarte important. Dacă arta - aşa cum afirma M. Quenot - poate prelua ştafeta cuvintelor când acestea se împiedică în faţa inexprimabilului, atunci e de la sine înţeles că-n domeniul picturii culorile au rolul esenţial. Prin asocierea lor, icoanele ajung să traducă, dincolo de realitatea obiectului, un mesaj profund, spiritual, perceput prin inconştient.

Deşi adesea decurge din tradiţie, alegerea culorii în realizarea icoanelor se supune în mare măsură semnificaţiei simbolice, de unde unii au înţeles o constrângere pentru artist, care nu va putea să dea frâu liber propriei sale fantezii. Se cunoaşte utilitatea „canoanelor“ în realizarea unei icoane, însă prin acestea nu se înţelege că iconarul este îngrădit. Şi adesea, în istoria picturii bizantine, s-a putut vedea cum culoarea lua naştere în contextul lucrării. Dacă pentru fizicieni, culoarea este doar o radiaţie cu o anumită lungime de undă, pentru iconari culoarea este un limbaj, şi încă unul extrem de variat cu înţeles spiritual în faţa căruia, uneori, cuvintele rămân sărace.

Ce culori se folosesc în icoane

Trei vopsele - albastrul, galbenul şi roşul - amestecate, pot da milioane de tonuri care au fiecare în parte caracteristici diferite, precum luminozitatea şi saturaţia. Printre cele mai utilizate culori în realizarea icoanelor sunt: albul (care nu este cu adevărat o culoare, ci corespunde totuşi sumei tuturor culorilor, dacă sunt culori-lumină), albastrul, roşul şi purpuriul, verdele, galbenul şi auriul sau negrul.

Ce „spun“ culorile

Adesea, culorile au fost rezultatul disponibilității locale a culorilor extrase din minerale. Singura posibilitate de a obține albastrul (până recent, când suntem capabili să sintetizăm culorile chimic) era din lapis, o piatră semi-prețioasă foarte scumpă. (Chiar și azi, 10g de lapis costă în jur de 140 de dolari). Când artiștii l-au putut folosi, au făcut-o. În caz contrar, ei au folosit cee ace au avut la dispoziție, maro sau roșu. Johannes Itten spunea că

„secretul cel mai adânc şi cel mai esenţial al acţiunii culorilor rămâne nevăzut chiar şi pentru ochi şi că nu poate fi contemplat decât prin inimă. Esenţialul scapă formulelor“.

Pornind de la studii de caz, semnificaţiile culorilor utilizate în realizarea icoanelor sunt numeroase. Eugen Trubeţkoi scria pe la 1916 că „paleta“ semnificaţiilor culorilor icoanei „este tot atât de infinită ca şi câmpul natural al culorilor care pot fi văzute pe cer“. Aflat în strânsă legătură cu celelalte simţuri, ochiul percepe tonuri calde sau reci, culori aspre sau catifelate, uscate sau delicate, sau fade, fiecare cu simbolistică proprie.

Albul are o semnificaţie aparte în creştinism. În primele secole, botezul se numea „luminare“. Noul botezat îmbrăca veşminte albe, ca semn al naşterii la o viaţă adevărată. Albul a devenit prin Creştinism culoarea Revelaţiei, a Harului, a Teofaniei. Albe sunt veşmintele Domnului nostru Iisus Hristos în icoana Învierii. De asemenea, albe sunt veşmintele lui Lazăr în icoana învierii sale de către Mântuitorul. Albul se foloseşte în icoane plecând şi de la cuvântele Sfântului Evanghelist Ioan: „păcatele voastre se vor face albe ca zăpada“.

Albastrul, culoarea cerească prin exelenţă, predominantă în vitraliile medievale, simbolizează în icoane smerenia tăcută. Albastrul abundă în iconografie, fiind des utilizat pentru mantia Pantocratorului, pentru veşmintele Sfintei Fecioare şi ale Sfinţilor Apostoli. Un exemplu interesant în acest sens este şi albastrul folosit de Rubliov în icoana Sfintei Treimi.

Simbol al iubirii, al jertfei şi al altruismului, roşul ocupă în creştinism un rol esenţial. Roşie este mantia lui Iisus în pretoriu, roşii sunt veşmintele martirilor, ca şi mantia Sfântului Arhanghel Mihail şi a serafimilor. Roşul poate să însemne deopotrivă egoism, ură, orgoliu luciferic şi, prin extensiune, focul iadului.

Purpura este culoarea rezervată celor mai înalte demnităţi, la bizantini aceasta fiind culoarea celei mai înalte demnităţi. Cu excepţia ceremoniilor religioase, când apărea în veşmânt alb, împăratul purta veşminte de purpură.

Deşi există un puternic contrast din punct de vedere spiritual între roşu şi albastru, aceste culori creează o armonie deplină. Putem vedea aceasta atunci când Maica Domnului este reprezentată având un veşmânt roşu (omenesc) peste mantia de culoare albastră (simbol al naturii divine, pentru că a purtat în ea pe Fiul lui Dumnezeu).

Verdele, simbol al regenerării spirituale, este în mod frecvent culoarea profeţilor şi a Evanghelistului Ioan, vestitorii Duhului Sfânt.

La creştini, galbenul şi aurul simbolizează viaţa cea veşnică şi credinţa, dar înainte de toate, Îl simbolizează pe Hristos Însuşi: Soarele, Lumina, Răsăritul, „Lumina oamenilor“, aşa cum spunea Sfântul Evanghelist Ioan. Ca şi în cazul roşului, şi aurul prezintă o ambivalenţă: aurul-culoare, simbol al soarelui, se deosebeşte de aurul-monedă, simbol al corupţiei.
 
Aurul nu este o culoare întâlnită în natură, astfel încât fondul aurit al icoanei creează un spaţiu unde trupurile nu mai trebuie să se conformeze elementelor din peisaj sau de arhitectură, astfel că, eliberate de ceea ce este pământesc, ele sunt spiritualizate.

Cafeniul, culoare a solului, a gliei, rezultă din combinaţia roşului cu albastru, verde şi negru. Icoanele sunt pline de nuanţe de cafeniu - ocruri - simbol al smereniei, al sărăciei materiale. Este culoarea mantiei călugărilor care devin „pământul cel bun al lui Dumnezeu“.

Ca şi albul, negrul înseamnă absenţa sau suma tuturor culorilor. Biblia vede în culoarea neagră noaptea originilor care precede creaţia. Folosit în icoane, negrul veşmintelor călugărilor şi preoţilor simbolizează renunţarea la deşertăciunea lumii, condiţie a vederii luminii dumnezeieşti. De asemenea o ambivalenţă: fiindcă viaţa se stinge fără lumină, pe icoanele judecăţii din urmă, cei osândiţi sunt zugrăviţi în negru. Diavolii, la rândul lor, sun zugrăviţi în negru. Peştera din icoana Naşterii este neagră, la fel este şi mormântul lui Lazăr, peştera de sub cruce şi iadul din icoana Învierii.

 „Alfabetul“ culorilor

Culoarea reprezintă totalitatea radiaţiilor de lumină de diferite frecvenţe pe care le reflectă corpurile şi care creează asupra retinei o impresie specifică. Ca imagine, ea exprimă aspectul colorat al corpurilor care poate fi de o manieră „caldă“ - culoare aflată în prima jumătate a domeniului radiaţiilor luminoase (spre infraroşu) şi, „rece“ - culoare aflată în cea de a doua jumătate a domeniului radiaţiilor luminoase (spre ultraviolet). Culorile fundamentale sunt cele care nu pot fi obţinute prin amestecul altor culori, respectiv fiecare dintre culorile roşu, galben şi albastru.

În momentul de faţă, se pot obţine aproximativ 16 milioane de tonuri de culori, acest lucru fiind astăzi facil de realizat cu ajutorul sistemelor digitale.

 Efectele culorii „speculate“ de medicină

Culoarea acţionează asupra trupului şi cu atât mai mult asupra sufletului. Medicina psihiatrică recurge de multă vreme la culori. În timp ce pacienţii cu stări depresive sunt aşezaţi în camere în care abundă culoarea roşie, bolnavii agitaţi stau într-un mediu ambiant vopsit în bleu şi violet. Şi aceasta deoarece culorile reci (albastrul, verdele) exprimă şi sugerează calm, blândeţe, repaus, contemplaţie, contrar excitaţiei, puterii, bucuriei, forţei, înflăcărării atribuite culorilor calde (roşul, galbenul). Încercări efectuate în acest domeniu în mai multe uzine au confirmat în mod clar efectele culorilor asupra randamentului salariaţilor. Un alt exemplu ar fi că discuţiile telefonice durează net mai puţin într-o cabină pictată în roşu decât într-una pictată în albastru. Cât priveşte expresia „a fi muncit de gânduri negre“, ea nu face altceva decât să explice efectul culorii negre asupra psihicului.

Cum devin veşmintele o haină duhovnicească

fresca de Georgios Kordis

Una dintre trăsăturile distinctive ale icoanelor de tradiţie bizantină, sunt veşmintele. Ele acoperă trupul în întregime, rareori apărând gol. Există două aspecte importante cu privire la veşminte: faldurile şi culorile folosite. În stilul bizantin descrierea veşmintelor nu este naturalistă, adică formele trupului sau faldurile nu au naturaleţe, ele parcurgând aceeaşi linie spre transcendenţă. Cu toate acestea, sunt proporţionale cu braţele şi picioarele, faldurile fiind reprezentate astfel prin forme geometrice: dreptunghiuri, triunghiuri, ovaluri sau linii paralele. Aceste forme fac ca faldurile să nu imite fidel formele pe care le iau veşmintele pe trup. Acest mod de reprezentare face parte din „strădania generală a artei iconografice tradiţionale de a fi artă duhovnicească, artă anagogică, înălţând gândul privitorului de la lumea naturală, materială, la Împărăţia Duhului“, după cum spunea Constantine Cavarnos în „Ghid de iconografie bizantină“.

Veşmintele, mai ales cele ale lui Hristos, ale Pruncului Iisus, ale Maicii Domnului lasă adesea să se vadă fire de aur foarte fine, aplicate în mod paralel. De aici rezultă lumină şi bucurie. Acest procedeu, numit „assisto“, capătă o importanţă majoră. Prin calitatea sa de lumină pură, spre deosebire de culorile ce nu fac altceva decât să reflecte lumina, aurul simbolizează dumnezeirea care, ca un metal topit, curge prin trupurile transfigurate.

 Scrierea numelui pe o icoană

Scrierea numelor sfinţilor pe icoane este foarte importantă. Pr. Bulgakov, în lucrarea „Icoana şi cinstirea sf. icoane“ afirmă că

 „pentru icoana unui sfânt, denumirea are o însemnătate esenţială, căci prin nume se împlineşte reprezentarea... Această denumire, care în exterior se exprimă prin înscrierea numelui pe icoană, se săvârşeşte prin tainica acţiune a Bisericii, sfinţire a icoanei, prin care se rânduieşte o deosebită prezenţă a sfântului în icoana sa.“

Scrierea numelui investeşte astfel icoana cu o prezenţă. Legat fiinţial de persoana Sa, numele lui Hristos, spre exemplu, actualizează prezenţa Sa activă, care nu poate fi percepută prin simţul văzului. Numele se dovedeşte a fi o armă puternică împotriva răului şi însemnarea puterii lui pe icoană ce îi conferă acesteia caracterul sacru.

Icoanele lui Hristos şi ale Maicii Domnului poartă în greceşte abrevierea numelui Mântuitorului (ICXC â Ihsu“ cristos) şi al Maicii Domnului (MP - QY â Mhihr Qeon). Adesea, în funcţie de originea icoanei, lângă inscripţia iniţială se adaugă şi alte inscripţii în limba locului de unde provine icoana. Un manual de la Muntele Athos pentru folosirea iconografilor propune o întreagă serie de nume pentru Hristos: „Atotputernicul“, „Izvorul vieţii“, „Mântuitorul lumii“, „Milostivul“, „Emanuil“, „Regele Slavei“ etc. Aureola Mântuitorului poartă întotdeauna inscripţia oWn (Cel ce este) aşezată deasupra capului sau de-o parte şi de alta. La fel şi pentru Maica Domnului: „Odighitria“ (Cea care arată drumul), „Împărăteasa îngerilor“, „Fecioara dulce mângâietoare“ (Vladimir), „Bucuria tuturor“, Mângâietoarea celor în nevoi“ etc.

O teologie a numelui

O schiţă a teologiei numelui se profilează în lucrarea „Păstorul lui Herma“, scrisă pe la mijlocul secolului al II-lea. În această lucrare se spune că

 „numele Fiului este mare şi minunat şi El este cel ce susţine lumea. Aşadar, dacă toată creaţia este ţinută de Fiul lui Dumnezeu, ce gândeşti de cei chemaţi de El, de cei care poartă numele Fiului lui Dumnezeu şi umblă în poruncile Lui? Vezi, dar, pe cine ţine? Pe cei care, cu toată inima, poartă numele Lui“.

Importanţa numelui la alte popoare

Puterea numelui este, într-adevăr, recunoscută în toate religiile teiste, mai ales în islam şi în numeroase culturi vechi, printre care este suficient să reţinem, spre exemplu, Egiptul, China şi lumea evreiască.

Vechii egipteni susţin că numele face parte integrantă din persoană. A-l scrie sau a-l rosti înseamnă a-i da viaţă sau a o prelungi. La chinezi, a da nume implică o luare în stăpânire a persoanei sau a obiectului în cauză. În fine, evreii au atribuit numelui lui Yahve (YHVH - „eu sunt cel ce este“, Ieşirea 3, 14), pe care numai arhiereul îl putea pronunţa, energii dincolo de orice putere de înţelegere a oamenilor. Dumnezeu este prezent şi activ în Numele Său, care trimite putere şi binecuvântarea Sa.

Se semnează autorul pe icoane?

Dincolo de „lumea“ unei simple opere de artă - artistul, creaţia sa şi privitorul -, în icoană există ceva mai mult, procesul de spiritualizare pe care icoana îl crează conduce omul spre transcendent. Dacă iconograful se dă de-o parte fără să-şi semneze numele pe lucrare, o face pentru că icoana depăşeşte atât pe pictor, cât şi pe cel care o priveşte. Absenţa realismului, caracteristică acestei arte, scoate în evidenţă procesul de spiritualizare.

Sursa: Ziarul Lumina, Limbajul icoanelor

Georgios Kordis

***

Despre culorile icoanelor

Culorile au un rol foarte important în reprezentarea subiectului. Ele sunt un limbaj simbolic, care arată lumina din interiorul obiectelor și chipurilor, mai degrabă decât coloritul lor exterior. Alegerea culorii, chiar dacă își are originea în regulile și canoanele iconografiei, are un anumit simbolism, care nu este, totuși, mereu același. De exemplu, în iconografia ortodoxă, Maica Domnului este reprezentată aproape întotdeauna în roșu sau maro, dar în icoanele din epoca primară (cele din sec. al 6-lea, păstrate la Muntele Sinai), ea este reprezentată în albastru.

Din punct de vedere teologic, era justificat. În occident, în biserica catolică, Fecioara Maria este aproape întotdeauna în albastru, pentru a arăta titlul ei de regină a cerurilor. Găsim de asemenea, o rădăcină pragmatică a acestei practici: când patronii medievali sau ai renașterii comandau tablourile, ei de asemenea erau responsabili de procurarea pigmenților. Mulți patroni, drept dar și jertfă, cumpărau lapis-ul cel scump spre a fi folosit în veșmintele Maicii Domnului. În timp, aceasta a devenit o tradiție, fiind culoarea prin care era recunoscută în occident.

Auriul simbolizează lumina dumnezeiască. Cuvântul evreiesc aour, care înseamnă lumină, este similar cuvântului latin aurum, care înseamnă aur, și care în India este considerat un mineral al luminii. De asemenea, substantivul latin oratio, care înseamnă cuvânt, trimite la cuvântul francez ”or” care înseamnă aur, și surprinzător destul, acest cuvânt este folosit în limba engleză pentru a desemna culoarea heraldică a aurului! De fapt, grecii spuneau că dacă cineva excela în oratorie, el avea o gură de aur. (Sf. Ioan Gură de Aur). Dacă aurul simbolizează lumina, putem vedea consecințele acestui fapt în modul în care auriul este folosit în iconografie, în fundal, sau aplicat obiectelor ori persoanelor.

Albastrul este asociat cerului, tainei și vieții duhovnicești, și este folosit în centrul mandorlelor în icoana Schimbării la Față și a Învierii Domnului Hristos. Albastrul închis este culoarea cel mai adesea folosită în veșmintele Pantocratorului, în roba Fecioarei Maria și ale apostolilor.

Roșul este una dintre cele mai folosite culori în icoane. Această culoare a căldurii, pasiunii, iubirii, frumuseții (în slavonă cuvântul care redă frumosul și roșul este același), viața și energia de viață-dătătoare, și din acest motiv roșul a devenit și un simbol al Învierii, al victoriei vieții asupra morții. Dar în același timp este și culoarea sângelui și a chinurilor și culoarea Jertfei Mântuitorului. El poartă o purpură, care semnifică sângele Lui vărsat pentru noi toți. Este de asemenea folosit în îmbrăcămintea martirilor, al căror sânge hrănește Biserica. Uneori icoanele au un fundal roșu, ca simbol al sărbătoririi vieții veșnice.

Roșu-portocaliu, asociat cu focul, sugerează fervoarea și curățarea sufletească.

Movul sau vișiniul este asociat cu regalitatea și divinul. Chiar și Homer a rezervat această culoare (XIX, 225) pentru cei mai înalți demnitari. Citim de asemenea în Scriptură pasajul în care Daniel primește haină de purpură drept răsplată, iar în pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, bogatul era îmbrăcat tot în purpură. Pentru bizantini, purpuriul era simbolul puterii supreme. Împărații bizantini au purtat întotdeauna purpuriu, cu excepția participării la serviciile liturgice, când se îmbrăcau în alb.

Albul se asociază cu lumea dumnezeiască, curățenia, nevinovăția și uneori cu ceea ce Biserica numește lumina necreată, arătată de Mântuitorul la schimbarea la față lui Petru, Iacov si Ioan.

Verdele semnifică vegetația pământului, fertilitatea în sens general, tinerețea, nădejdea și prospețimea. Este adesea folosit în îmbrăcămintea martirilor. Vechii iconografi au pictat pământul verde pentru a arăta de unde începe viața – precum în scenele Buneivestiri sau ale Nașterii Domnului.

Maro-ul trimite la pământul gol, la țărână, materia fără de viață și la tot ce e trecător și pieritor. Monasticismul, ca simbol al ascetismului și smereniei, al umilinței (humus), amintește de o moarte treptată pentru lume, astfel încât călugărul să devină pământ fertil pentru harul Domnului. De aici îmbrăcămintea monahilor este pictată cu umbre de maro sau negru. Folosit în combinație cu purpura împărătească a Maicii Domnului, această culoare ne amintește de natura ei omenească.

Negrul, ca și albul, absența culorii, dar în realitate negrul întruchipează toate culorile puse împreună. Simbolic, albul reprezintă unitatea luminii, în timp ce negrul este negarea luminii. Sugerează neființa, haosul, anxietatea și moartea, negrul absoarbe lumina fără să o reflecte înapoi. Dar întunericul nopții ascunde promisiunea zorilor: Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Facerea1,2) În icoana Nașterii Domnului, peștera, grota este neagră. La fel mormântul lui Lazăr cel înviat din morți, grota de sub Crucea Mântuitorului, Iadul în Icoana Învierii care reprezintă pogorârea la iad. 

Sursa: Vasile Calin Dragan, Despre culorile icoanelor