Protos. Hrisostom - Conferința „Tânărul în fața lui Dumnezeu și a lumii”. Partea a II-a, întrebări și răspunsuri (video, text). "Caderea omului a fost cadere din relatie"

-Pocainta noastra asta trebuie sa vizeze: repunerea in relatie cu Dumnezeu! Noi nu trebuie sa devenim pur si simplu mai buni, trebuie sa devenim mai aproape, sa ne apropiem de Dumnezeu, sa devenim niste fii mai buni.

- Noua nu ne este de ajuns sa zicem doar "am gresit". Noi trebuie sa zicem: "am gresit, Tata!"

- Adevarata persoana se distinge si se desavarseste doar in relatie. Vezi cu cine vrei sa fi!

- Parintele duhovnicesc este acela care reuseste sa-ti redea mireasma familiei, ti-L aduce pe Dumnezeu si ti-L da sa-L gusit, ca pe Tata!  

***

Vedeti prima parte aici: Protos. Hrisostom - Conferința „Tânărul în fața lui Dumnezeu și a lumii” (video, text). "Pământ vei fi dacă iubești pământul, lumină vei fi dacă iubești lumina"

***

Protos. Hrisostom - Conferința „Tânărul în fața lui Dumnezeu și a lumii”

Întrebări și răspunsuri

Un interviu plin de viață și cutremurător adevăr cu teologul Georgios Mantzaridis despre sfărâmarea civilizației, a modului corect de a trăi (video, text)

În epoca noastră, această exacerbare a sexualității și saturația care apare prin descătușarea sexului a ajuns la un extremism care este un exces deja bolnav.

Astfel de deviații nu pot să fie instituționalizate, și să fie promovate ca egale cu modul actual de existență al societății, pentru că sunt dizolvante pentru societate și pentru familie – și chiar mai mult: este dizolvant și pentru persoana umană, pentru că persoana este atacată din punct de vedere existențial prin acest mod.

• Lumea Credinței: Interviu cu teologul Mantzaridis despre Referendumul pentru Familie

Gheorghios (Georgios) I. Mantzaridis s-a născut în Tesalonic în 1935. Este socotit unul dintre cei mai mari teologi pe plan mondial, posibil cel mai mare teolog laic în viață.

Este doctor în teologie și profesor emerit al Universității Aristotel din Tesalonic unde a activat timp de 50 de ani în care a predat și etică, bioetică precum și sociologie. Este autor al unui impresionant număr de titluri (peste 200) sub formă de monografii, studii, articole şi ediţii critice ale unor opere patristice, cu impact major în cercetarea teologică. Pentru opera sa teologică bogată şi diversă, domnul profesor Mantzaridis a primit, în anul 1986, cea mai înaltă distincţie a Patriarhiei Ecumenice; în anul 1987, „Crucea de Aur” din partea Mitropoliei Germaniei, iar în anul 2001, distincţia „Crucea patriarhală pentru mireni” din partea Patriarhiei Române.

Este profesor de onoare a Facultății de Teologie a Universității din București și are un doctorat onorific al Facultății de Teologie a Universității din Iași. El a fost membru al Comitetului Sinodal Special pentru Bioetică al Bisericii din Grecia.

- Domnule profesor, în esență, este o temă de credință ca oamenii să meargă să voteze pentru familia corectă…

- Este absolut în orice caz o temă de credință însă este și o temă a vieții sociale.

- Deci pe un plan chiar mai jos, am putea spune…

- Exact. Din punct de vedere al credinței creștine, nu încape în discuție. E posibil să apară astfel de deviații din modul normal de evoluție a societății și din modul normal de a fi, însă nu pot astfel de lucruri să fie instituționalizate, și să fie promovate ca egale cu modul actual de existență a societății, pentru că sunt dizolvante pentru societate și pentru familie – și chiar mai mult: este dizolvant și pentru persoana umană, pentru că persoana este atacată din punct de vedere existențial prin acest mod.

- Da, și mai ales trebuie să menționăm că în acest domeniu avem o experiență de mii de ani: homosexualitatea nu a apărut astăzi.

- Bineînțeles că avem experiență. A existat și în antichitate. Însă acum apare sub forma instituționalizării acesteia, lucru care nu s-a întâmplat niciodată în trecut, lucru care este o forță distrugătoare a familiei și a credinciosului.

- De fapt, în esență, a întregii civilizației...

- Desigur. Este vorba de o altă civilizație – dacă poate fi numită civilizație, pentru că este o sfărâmare a civilizației, a modului corect de a trăi, o sfărâmare a modului natural al evoluției. Mai de mult exista credința religioasă care unea societatea. Cu iluminismul, această dimensiune religioasă a fost dată la o parte și a fost pusă pe primul plan starea naturală a lucrurilor – legea naturală după cum o numeau. Continuă însă să existe o oarecare continuitate și o oarecare legătură între oameni pe baza legii naturale. În continuare, în epoca noastră, această exacerbare a sexualității și saturația care apare prin descătușarea sexului a ajuns la un extremism care este un exces deja bolnav.

- Care ne-a dus la suprasaturație, la homosexualitate și la extremismul plăcerii de fapt.

- Da, la această plăcere și la dărâmarea totală. Mai de mult exista coeziune, astăzi nu mai există această coeziune. Astăzi totul s-a făcut praf în numele unei egalități. Egalitatea vine astăzi pe un alt plan: dacă în mod normal egalitatea între oameni s-ar realiza prin păstrarea specificității fiecăruia în parte, astăzi avem o nivelare, o tasare în numele egalității care nu este egalitate ci o dizolvare a specificității, a identității și a relației de completare care trebuie să existe între bărbați și femei într-o societate.

P. Rafail Noica:"a necinsti pe părinți este a tăia firul vieții într-o măsură, între noi și Cel care ne-a dat viața, Dumnezeu. Si, marea șmecherie a diavolilor moderni a fost tocmai asta, să dezbine familia"

P. Rafail Noica - Cinstirea părinților

Cuvântări în pelerinaj la Locurile Sfinte, la casa Mariei 

De când a căzut omul de la Dumnezeu, firea omului este în așa fel că tânjește către Dumnezeu. Noi nu putem fără Dumnezeu. Dumnezeu este în mine Cel care mi-a dat viața, dar care îmi dă viața, și, într-o măsură, să zicem, [lucrul acesta] se răsfrânge și în genetica omenească. 

Sfântul Pavel ne atrage atenția că porunca: "cinstește pe tatăl tău și pe mama ta" (Ieșirea 20, 12), din cele zece porunci este prima poruncă cu făgăduință. Si, ce făgăduință este? "Ca să-ți fie zilele multe în pământul pe care ți-l va da ție Domnul Dumnezeul Tău" (cf. Ieșirea 20, 12). Vorbește Dumnezeu poporului Israil, pentru când va ajunge în pământul binecuvântat.

Care e legătură între cinstirea părinților mei și cele multe zile în care nădăjduiesc să petrec pe pământul asta? Nici eu nu știu, dar vă spun puținul cât am început să înțeleg: viața mea se trage din tatăl meu și din mama mea! Dar nu s-a tras și gata -acuma ai mei sunt pe lumea cealaltă și nădăjduiesc, sunt bine- ci se trage!

A nu cinsti pe tatăl și pe mama este nu numai o urăciune morală, - că pe cei care mi-au dat viața, eu acum îi lepăd-, ci este o urâciune ființială: tai firul vieții! Si, marea șmecherie a diavolilor moderni a fost tocmai asta, să dezbine familia. Si poate că-i unul dintre motivele pentru care sunt atâtea boli, deși știința a progresat de necrezut. Fiindcă energia vieții nu mai lucrează în noi - nu știu cum!, vorbim duhovnicește, e o taină... Ar trebui să știm, și dacă aș fi un om mai citit poate că aș ști, căci cineva dintre Părinți probabil că a vorbit despre asta. Dar, atâta am înțeles, și cred că e destul ca să punem un început de bună înțelegere. 

E vorba în Biserica, întotdeauna - știți, că v-am spus într-o cuvântare sau mai multe-  ca să nu ne oprim la nivelul moral. E un nivel bun, dar primitiv al pocăinței, adică al tânjirii noastre către veșnicie. Nivelul ființial, adică ființa, adică viața este ce mă importă. Si în Biserică, despre Viață se vorbește, nu despre un comportament sau un comportamentalism corect, șablonistică, șamd... 

Deci, a necinsti pe părinți este a tăia firul vieții într-o măsură, între noi și Cel care ne-a dat viața, Dumnezeu, până la urmă- prin părinți.

Pentru ce este pregătită societatea de mâine? Demența digitală... cea mai discretă și periculoasă adicție

"Deopotrivă persoana se simte cu atât mai libera cu cât este mai înrobită de dispozitiv".

Lumina celui Nevăzut. Demența digitală. Despre pericolele celei mai discrete adicții (06 12 2017)

Emisiune cu Prof. Dr. Diac. Sorin Mihalache
Invitat: Dr. Adina Baciu, cercetător, Institutul de Antropologie al Academiei Române

- Este un subiect extrem de dureros pentru că fiecare dintre noi spune că nu este vizat dar, dacă suntem atenți la comportamentul nostru, este vorba de o adicție în care suntem cu toții prinși. Eu însumi sunt o mare consumatoare, utilizatoare de calculator, și toți care avem serviciu suntem mari utilizatori de calculator. Am putea spune că nu sunt dependenți, probabil, doar cei care nu utilizează calculatorul și care sunt puțini ieșiți din sfera aceasta productivă. Mă refer la generația a treia, care nu mai este conectată la tehnologie, dar acolo ne întâlnim cu un alt fenomen, care nu trebuie să-l ascundem: privitul la televizor ore nelimitate. 

- Nu sunt împotriva tehnologie, dar toate trebuie cu o anumită măsură, să existe limite, să existe un control asupra acestor device-uri care progresează cu o viteză fantastică.

Despre Antiparenting (si nu numai) cu Ierom. Savatie Bastovoi. Conferinta de la Arad, din 18 martie 2017

Predică mărturisitoare a Pr. Cristian Onea: "Sfânta și dumnezeiască Liturghie sparge sistemul!". Rugă albă. Să fim milostivi cu pruncii noștri în primul rand!

Predica de pe munte - iubirea vrăjmaşilor

Pr. Cristian Onea - Parohia Ceauș Radu, București

Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. (Luca 6, 36)

Iubiți credincioși, ne aflăm în Duminica a XIX-a după Rusalii și Evanghelia de astăzi, chiar și textul Apostolului (*) - pentru că au mare legătură între ele - ne dau nouă mare nădejde de bine pentru viața aceasta și pentru cea veșnică. Dar, pentru a avea bucurie, bine este să fim ascultători față de Hristos Mântuitorul. Ascultarea de Hristos prin duhovnic te ajută să pășești, să depășești, să ocolești multe ispite - mai ales pentru tineri, că ne-am rugat pentru studenți. În Grozăvești e grozavă treaba, multe păcate și fărădelegi, dragi studenți! Dar, voi, care știți de Dumnezeu, să nu vă fie rușine să spuneți colegilor, fetelor și băieților, că poți să trăiești moral ca să te bucuri. Evanghelia de astăzi asta ne învață.

Mântuitorul Hristos rostește predica de pe munte. Erau mulți acolo și ascultau cuvântul vieții de la Mântuitorul Hristos, pentru că nimeni până atunci nu i-a învățat. Cine să-i învețe? Învățătura nu se face prin teorie, ci prin faptă. Cine să-i învețe? Cei care slujeau la templu și erau formaliști? Cei care credeau în legea lui Moise, care devenise un amalgam de culturi și de religii? Pentru că în legea lui Moise se spunea: "ochi pentru ochi și dinte pentru dinte", îți dă unul o palmă, îi dai și tu o palmă. Iată că Dumnezeu vine și spune: la Mine, în Cer, nu este așa, iar cei care vreți să fiți cu Mine trebuie să fiți altfel. Cum? Si rostește Mântuitorul Evanghelia de astăzi, și așa începe: "ce voiţi să vă facă vouă oamenii,  faceţi-le şi voi asemenea" (Luca 6, 31). Si apoi spune: ce folos ai dacă iți vei chema și prietenii la masă, și unde îți este răsplata? Dacă daci cu împrumut uită că ai dat, chiar dacă nu ți se va întoarce înapoi, și veți fi fii Tatălui Meu din ceruri, Care este milostiv - indiferent de ceea ce facem noi.

Vedeți, pacea și bucuria din Sfânta Liturghie se răsfrâng în toată țara, chiar dacă am sluțit chipul țării. Arată jalnic chipul țarii noastre! Si, sperăm că aceasta este o formă de plată pentru păcatele noastre. Luați dragi străini, austrieci, nemți, suedezi, luați, furați tot, dar lăsați-ne credința, lăsați-ne în pace! Nu vă infiltrați și în Biserica noastră să ne stricați credința, să ne stricați și copiii! V-am dat tot ce e mai bun, v-am dat toate lemnele; nu ne otrăviți sufletele copiilor noștri! Măcar nu ne dați nimic, lăsați-ne așa cum suntem noi, dacă ăsta este prețul!

Părintele Rafail Noica, în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul – Părintele Sofronie Saharov, Stareţul meu” (Conferința din prima zi – video, text). "Dragoste mândră nu este dragoste. Dragoste poftitoare nu este încă dragoste. Doar dragostea smerită!"

De reținut:

Când omul are har nici nu-şi dă seama că-l are, e firescul lucrurilor; îşi dă seama numai când îl pierde.

Dumnezeu, şi Sfinţii lui Dumnezeu sunt atât de smeriţi, aşa de simpli, aşa de apropiaţi inimii tale, că poţi nici să nu-i bagi în seamă - asta e primejdia pierzaniei.

Dumnezeu, când ne porunceşte porunca smereniei, ne învaţă să fim aşa cum este El. Şi ne învaţă să ne câştigăm viaţă cea veşnică şi să nu o pierdem din greşeală.

Cu cât mai mult un om trăieşte poruncile lui Hristos, cu atât mai mult pot învăţa cei din jurul lui Cine este Dumnezeu. Noi avem nevoie de o icoană.

Ucenicul bun, ascultătorul bun este omul care are mintea îndreptată către Dumnezeu şi care caută de la Dumnezeu răspuns, nu de la om.

Noi, cu Dumnezeu trebuie să vorbim prin duhovnic. Cinstim pe duhovnic, dar, dacă-l idolatrizăm, nu-l mai cinstim cum trebuie; chiar îl necinstim.

Sf. Siluan zice: “Mare singură este smerenia! Pentru că mândria împiedică dragostea.” Părintele Sofronie: “Când mi-a zis cuvântul ăla, am simţit că este cuvântul de pe urmă”. Smerenia este unul din aspectele dragostei, una din faţetele dragostei. Nu e ceva aparte; face parte din dragoste. Şi este elementul cel mai important, care este uşa deschisă dragostei. Dragoste mândră nu este dragoste. Dragoste poftitoare nu este încă dragoste. Doar dragostea smerită!

Iubirea adevărată, iubirea smerită, care este dulceaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, dulceaţa Raiului, în lumea asta este suferinţa cea mai cumplită. De ce? Fiindcă dragostea de la sine cere reciprocitate. Dragostea este crucea care, în veşnicie, este biruinţă şi este dulceaţă, este încrucişarea a două vieţi. Dacă te dăruieşti smerit în dragoste, dragostea aia lumea asta nu o primeşte. Fiţi cu luare aminte, fraţi şi surori creştini, să devenim oameni primitori de dragoste ca să nu rănim pe cel care ne iubeşte. Nu vă speriaţi şi nu daţi înapoi când veţi vedea cât de puţin se înţelege dragostea şi cât de puţin este primită în lumea asta, în general, nu numai de duşmani, de multe ori de cei mai apropiaţi şi cei mai iubiţi.

Rugăciunea, esenţial, este chemarea numelui lui Dumnezeu.

Cine se mai roagă astăzi? Ieri am trecut un pic prin oraş, m-a apucat depresia să văd lumea în care suntem. E o lume aşa de vitregă, aşa de străină de Dumnezeu, aşa de plină numai de vane idealuri. Vădit trăim vremuri apocaliptice, adică mai corect ar fi să zicem eshatologice, nu ştim ce şi cum va fi, dar mă rog mult ca Dumnezeu să păzească Biserica Lui. Dar, dacă Dumnezeu a îngăduit să fiu în lumea asta, să zicem, dacă Dumnezeu a binevoit să fiu în lumea asta drăcească înseamnă că mă pot mântui încă.

Rugăciunea părinților pentru luminarea minţii copilului

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, luminează minţile copiilor noştri cu harul Tău cel dătător de viaţă. Tu, Care dai celor înţelepţi înţelepciunea şi celor pricepuţi priceperea, trimite peste ei Duhul Tău cel Sfânt, dătătorul înţelepciunii, al cunoştinţei şi al înţelegerii. Tu i-ai luminat pe aleşii Tăi în toată vremea. Tu i-ai insuflat pe cei trei mari dascăli ai lumii şi Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur, de s-au arătat vase alese ale sfinţeniei, răspândind în lume dreapta credinţă. Tu ai luminat-o pe Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, şi ea a ruşinat mulţimea ritorilor păgâni. Tu, Doamne, luminează-i şi pe copiii noştri (numele), ca să înveţe cele bine plăcute Ţie şi să se umple de cunoştinţa adevărului. Dă-le lor ştiinţă, pricepere, răbdare şi chibzuinţă. Să nu primească ei cunoştinţe pierzătoare de suflet, nici să înveţe ce e urât lui Dumnezeu. Fă-i ascultători faţă de dascălii care îi învaţă cele bune şi sârguincioşi în îndeplinirea celor ce li s-au rânduit. Iar la vremea potrivită, Doamne, ajută-i să găsească locul în care să folosească cele pe care le-au învăţat şi să muncească spre binele lor şi spre folosul aproapelui. Tu îi osândeşti pe cei care îşi îngroapă talanţii şi îi binecuvântezi pe cei care îi înmulţesc cu pricepere. Rânduieşte-le Tu, Doamne, Cel ce rânduieşti toate spre mântuire, unde să muncească, ce să muncească şi cum să muncească. Dă-le lor, Doamne, spor în toată lucrarea cea bună şi-i întăreşte în credinţă ca să Te mărturisească printr-o vieţuire curată până în ultima clipă a vieţii lor. Amin.

Sursa: Doxologia, Rugăciunea părinților pentru luminarea minţii copilului 

Impresionanta marturie a doamnei preotese Emilia Şpan, mama PS-lui Siluan, despre Parintele Arsenie Boca si despre nasterea de prunci

În grija lui Dumnezeu

Mărturia doamnei preotese Emilia Şpan

Ce bucurie să întâlneşti un om ca doamna preoteasă Emilia Şpan! Fiică de preot, soţie de preot, mamă a şase copii, trăieşte azi la Sibiu, pe strada Xenopol, aproape de Catedrala Mitro­politană, fericită când e înconjurată de cei 13 nepoţi. L-a cunoscut şi l-a ascultat pe marele înduhovnicit dăruit de Dumnezeu popo­rului nostru în veacul XX: Părintele Arsenie Boca.

Preotul din vis

M-am născut în Munţii Apuseni, în comuna Bu­cium-Cerbu, în 1938. Du­pă absolvirea Şcolii Peda­gogice din Abrud, în 1956, am ajuns educatoare la o gră­diniţă din Lupşa, pe valea Arieşului. Acolo l-am cu­noscut pe Gheorghe Şpan, care era student la "Teologia” din Sibiu. Abia terminase anul I. Fa­milia lui era din Hădărău, un sat al comunei Lupşa. Ne-am sim­patizat, ne-am împrie­tenit şi, după ce Gheorghe a absolvit facul­tatea, în 1959, ne-am că­să­torit, deşi un membru de partid, şeful secţiei de în­văţă­mânt, mă avertizase că fac o mare greşeală şi-mi "pro­feţise” că peste zece ani nu vor mai fi nici preoţi, nici biserici. A fost hirotonit de Preasfinţitul Teofil Herineanu, Epis­copul Vadului, Feleacului şi Clujului. L-a trimis să slujească la Ciuruleasa şi So­haru, două localităţi de lângă Abrud, fără să fie recu­noscut de stat, fără salariu. Am locuit la tatăl meu, care era şi el preot, la Bucium-Cerbu. Acolo a venit pe lume şi prima noastră fetiţă: Mirela. În 1961, soţul meu a fost recunoscut ca preot şi oficial şi trimis la Scări­şoara, în mijlocul Apusenilor. Un sat risipit, cu oameni săraci, dar buni la suflet. Bucuroşi că au preot, ne aju­tau. Nu cu bani, că n-aveau, ci cu de-ale gurii: lapte, smântână, ouă, grâu... Am stat acolo şapte ani, timp în care s-au născut alţi doi copii: Georgeta şi Mirel. Ţi­neam pe-atunci legătura cu un ieromonah, Gherman Baciu, călugăr care fusese dat afară de la mânăstirea din Alba-Iulia în 1959, în urma decretului 410. El ne încuraja, ne sfătuia.
 

La Scărişoara, de la femeile care treceau muntele şi mergeau la Mânăstirea Râmeţ, am auzit prima oară despre un Părinte Arsenie.
 

În 1968, Mirela s-a îmbolnăvit şi avea nevoie de un tratament la spital. La Cluj, unde am stat cu ea şase săptămâni, doctorii ne-au sfătuit să plecăm de pe Valea Arieşului, unde se exploata uraniu, care putea să-i facă rău. Soţul meu i-a scris Înalt Preasfinţitului Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, care l-a sfătuit să ceară imediat transferul la Gura Râului, lângă Sibiu, unde era vacantă o parohie. Aşa am ajuns în această localitate din Mărginimea Sibiului, cu oameni înstă­riţi, unde în 1970 s-a născut al patrulea copil: Ci­prian.

 Mama Înalt Preasfinţitului Nicolae, Letiţia Mla­din, care era la fel ca mine din părţile Abrudului, de la Roşia Montană, mi-a zis: "Tu trebuie să-l cunoşti pe Părintele Arsenie!”... La Catedrala din Sibiu am întâlnit mai multe femei care îl cunoşteau şi care mă îndemnau şi ele: "Roagă-te, că te ajută Părintele să ajungi la el!”. Voiam să-mi clarific unele nelămu­riri. Aveam patru copii şi erau contradicţii între mine şi ru­dele mele. Mă certau: cum îndrăznesc eu să nasc atâţia copii?! Chiar mama îmi spunea: "Voi nu vedeţi cât îi de greu?! Voi nu vă puteţi descurca acuma, că-s copiii mici! Ce veţi face când vor fi mari?!”...

Doream din suflet să ajung la Părintele Arsenie. M-am tot rugat. În 1973, pe 8 mai, când Biserica îi săr­bătoreşte pe Sfântul Ioan Evan­ghelistul şi pe Sfântul Arsenie cel Mare, soţul meu urma să facă Sfânta Liturghie şi n-avea cântă­reţi la strană, la Gura Râu­lui. Mi-a zis: "Hai, vino tu!”. I-am po­vestit că noap­tea am visat cum am ajuns la Părintele Arsenie Boca şi i-am spus toate durerile mele sufle­teşti. El mi-a zis să citesc Sinaxa­rul, în loc de pri­ceas­nă. Am citit şi m-a sur­prins cum era descris Sfân­tul Arsenie cel Mare, care a trăit acum 1600 de ani: înalt, cu trupul mlădios, dar uscăţiv, cu părul alb, cu înfăţişare de înger... Aşa vă­zusem în vis un preot despre care eram convinsă că e Părintele Arsenie Bo­ca: înalt, zvelt, îmbrăcat într-o reverendă deschisă la culoare. Avea ochi fru­moşi, albaştri-verzui. Şi din ochi săi ieşeau raze. Aşa l-am văzut în vis.

În Orlat, localitate ve­cină cu Gura Râu­lui, era o călugăriţă, maica Macrina, care trebuia să tri­mită foiţă de aur pentru icoane Părintelui Arsenie. Era dintre mo­nahiile scoase abuziv din mânăstiri, în anii '50 ai veacului trecut. Fusese la Mâ­năstirea Vladi­mireşti. Ea nu putea să meargă la Părintele Arsenie pentru că era urmărită şi a trimis-o pe femeia la care locuia. Am aflat şi i-am zis: "Mama Oană, întrebaţi vă rog pe Părin­tele, nu mă primeşte şi pe mine?”.

S-a dus la Drăgănescu, aproape de Bu­cu­reşti, unde se afla atunci părintele, şi i-a spus că preoteasa de la Gura-Râului vrea să-l cu­noască:

- Care, mă? - a zis Părintele Arsenie. La Gura Râu­lui sunt doi preoţi. 

- Soţia Părintelui Şpan. 

- Spune-i, măi, să vină! Da' să-mi aducă un bilet de la soţu-său, să ştie şi el unde vine.

O întâlnire binecuvântată

Într-o zi de joi, cum propusese Părintele Arsenie, cu un tren care pleca de la Sibiu la miezul nopţii, am pornit spre Bucureşti. Soţul meu, Gheorghe, m-a înso­ţit. Toate drumurile ne-au fost deschise. Întâlneam per­soane care ne indicau ce tramvai şi ce autobuz să luăm, până unde să mer­gem. Am ajuns dimineaţa în satul Drăgănescu şi am intrat în biserică. Era în şantier, se lucra la pictură. Şi dacă am văzut că nu-i nimeni, ne-am pus în genunchi la o icoană a Maicii Domnului, în stânga, şi am început să ne rugăm amândoi, fiecare în felul său. Eu am zis în sinea mea: "Doamne, de ce-oi fi venit eu aici, să vadă şi Părintele ce netrebnică şi păcătoasă sunt!?”. Şi plângeam. Dintr-o dată, auzim o voce: "Care-i, măi, acolo, care plânge şi nu vrea să vină?...”. Am rămas surprinsă. Vocea s-a auzit din altar. Ne-am ridicat. Soţul meu s-a dus şi a schimbat câteva cuvinte cu cel care vorbise şi care era urcat pe schelă. Am auzit vocea aceea spunându-i: "Hai, măi, că eşti pe cal!”. Adică putem comunica. Apoi, adre­sându-mi-se: "Hai şi tu, să-ţi văd faţa!”. M-am dus către altar şi am dat la o parte perdeaua de la uşa dia­conească din stânga. Atunci l-am văzut pe Părintele Arsenie, sus pe schelă, unde picta. Şedea pe un scaun, îmbrăcat cu un halat alb. Era preotul pe care-l văzusem în vis. L-am salutat şi Părintele mi-a zis: "Ai faţă lu­minoasă!”. Apoi m-am retras.

 Între timp a început să vină lume, până când aproa­pe s-a umplut biserica. Părintele Arsenie a coborât de pe schelă. Avea atunci 63 de ani. Era cărunt, cu barba albă, scurtă, înalt, suplu şi drept. M-a impresionat ţinu­ta sa. Îmi amintesc că a zis: "Să faceţi copii, că altfel femeile fac cancer. Cel puţin trei-patru copii, ca femeia să fie sănătoasă, să nu aibă probleme!”. Eu am gândit: "Apăi eu îs bine, am patru copii”. I-am arătat o foto­grafie ca să-i demonstrez că am patru copii, o poză în care eram cu soţul, mama mea şi copiii. S-a uitat şi a zis: "Tu!... Tu să mai naşti un copil!”. Am zis: "Dac-o vrea şi Dumnezeu...”. I-am spus că am avut o sarcină care s-a întrerupt, fără vreo intervenţie dinafară, fără să vreau: "Tu! Să trăieşti viaţă normală, fie să mori la dato­rie! Adică: nici abuz, nici refuz”.

Am înţeles că nu e bine să mă feresc a avea copii, ci să am o viaţă conjugală normală. Şi uitându-se la fotografie a adăugat: "Tu! Ai grijă, n-asculta sfaturile soacrei, dar cinsteşte-o ca pe o mamă! Ştii de cine zic?... De maică-ta!”. Pentru că mama se gândea să ne fie mai uşor, să nu avem atâţia copii. Am luat aminte la sfatul Părintelui Arsenie. Tot atunci ne-a zis, vorbind natural: "Tatăl meu o plecat în America. Mama n-o mai vrut să se culce cu tata, când era însărcinată cu mine. Şi el o plecat. Bine o făcut, că s-o întors şi ne-o adus bani”. Adică, în timpul sarcinii, viaţă curată! Copilul să nu fie deranjat când e în pântece. "Măi, şi animalele respectă perioada aceea, dar omul...”.

Ne-a mai povestit că mamei sale îi plăcea mult o icoană pe care o punea pe masă şi zicea: "Vai, ce mi-ar plăcea să am un copil care să ştie să picteze icoane!”. Aşadar, trăirea pe care mama o are în timpul sarcinii e moştenită de copil.

Ca să trăiţi!

După un timp, am rămas însărcinată şi ne-am dus din nou la Părintele Arsenie. Soţul meu i-a spus că toţi cei din familie se opun: "Nu vedeţi cât îi de greu! Să mai faceţi un copil?!”... S-a supărat Părintele şi-a zis cu hotărâre: "Măi, ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi!”.

 N-am înţeles atunci ce voia să spună. După mulţi ani, o femeie care a fost la Drăgănescu mi-a povestit că Părintele i-a zis: "Mai aveţi trei-patru ani”. Încă trei-patru ani în care ea putea naşte copii. "Să mai naşteţi un copil, că dacă nu...”. Şi le făcea semn cu degetul cum le faci copiilor. Asta însemna: că dacă nu, o să moară! Era împreună cu soţul ei, care n-a fost de acord: "Să ne facem de minune!? Noi, acum, la vârsta noas­tră, să mai facem copii?!”... Nu l-au ascultat. Şi exact pe la vârsta de 43-44 de ani, până când ar mai fi putut face copii, soţul ei a murit. Părintele ştia dinainte. Ne spunea: "La mine nu trebuie să veniţi de multe ori. O dată, şi să ascultaţi!”.

În anul 2001, soţul meu a făcut un infarct. Era ca şi condamnat la moarte. Aici, la Sibiu, doctorii îi spuneau fiicei mele, Georgeta, care e medic: "Pregăteşte fami­lia!”... Şi ea era cu chibrituri şi lumânare în buzunar. Şi am zis: "Nu! Îl ducem la Târgu-Mureş!”. Şi s-au des­chis toate uşile: elicopterul SMURD - liber, masa pentru intervenţia chirurgicală, pregătită. Şi mi-am dat seama abia după ce soţul meu şi-a revenit că a fost minunea lui Dumnezeu şi ajutorul Părintelui Arsenie. Pentru că l-am ascultat. Abia după mai bine de 20 de ani, am înţeles ce a vrut să spună prin cuvintele: "Măi, ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi!”. Născând copii, lăsân­du-i să vină fără planificări şi avorturi, Dumnezeu te ţine cât să-i poţi creşte şi să te mântuieşti.

Era pe la mijlocul anilor '70, când se petreceau toate astea, şi la două luni şi jumătate, sarcina aceea s-a întrerupt. Eu n-am ştiut. Pe la 5 luni, m-am dus la Cluj, la un doctor în vârstă. Mi-a zis că sarcina s-a oprit din evoluţie. I-am spus că n-aş vrea să mor, pentru că am patru copii. Mi-a zis: "Doamnă, dacă n-ai murit până acuma, nu mai mori. Într-o zi, elimini ceva”. Aşa a fost, am pierdut sarcina aceea. M-am dus la Părintele Ar­senie şi i-am povestit. Mi-a zis: "Ăsta-i unul la o mie de cazuri, să scapi fără să faci septicemie!”.

Decât să omori, mai bine mori!

După un timp, cercetându-l din nou, Părintele Ar­senie mi-a spus: "Decât să omori, mai bine mori!”. Pă­rin­tele vorbea hotărât. Nu mai lăsa loc de comen­tarii. Au mai trecut un an jumătate-doi şi am rămas iar însărcinată, cu o fetiţă care a murit cu trei zile înainte de a se naşte. Totuşi, am scăpat fără să fac septicemie, fără să fac temperatură. Şi iar m-am dus la Părintele, plângând. La Drăgănescu era lume multă şi un bărbat a spus: "Părinte, soţia mea a rămas de multe ori însăr­cinată şi abia la a noua sarcină a trăit copilul”. Am auzit, dar nu mă gândeam la mine. A venit Părintele şi a pus mâna pe mine, zicând: "Auzi, tu!? Mă, dacă fa­ceţi ceva - adică avorturi - suferă copiii! Trece păcatul şi asupra lor şi vor trebui să-l ispăşească. Mă, salvaţi ce se poate salva, ca la incendiu!”.

După un timp, am rămas din nou însărcinată. La noi, la Gura-Râului, a venit un călugăr de pe la Bucu­reşti, care avea diabet. L-am invitat la masă. Trebuia să fac mâncare, să ajung şi la biserică, şi apoi repede să-l servesc. Fiind tot pe fugă, m-am încălzit, a venit o ploaie şi vremea s-a răcit. Seara am făcut temperatură. După o săptămână, am ajuns la spital. Am pierdut sar­cina iar. M-am dus încă o dată la Dră­gănescu. Părintele Arsenie lu­cra pe schelă şi nu vorbea cu ni­meni. Părin­tele Savian Bunescu citea un paraclis. Eu, stând acolo în biserică, plângeam în surdină şi mă rugam: "Părinte Arsenie, aju­tă-mă! Dacă poţi, ajută-mă, că nu mai pot!”. Mă rugam ca unui sfânt. Şi plângeam. Şi s-a oprit Părintele din lucru şi s-a uitat la mine.

Când s-a dat jos, soţul meu s-a dus la el şi au schimbat două-trei cuvinte. Era cu noi şi fiica noastră cea mare. "Hai să-i sărutăm mâna!” - i-am zis. Ne-am dus re­pede şi i-am sărutat mâna. Mi-a zis: "Tu! Tu să nu ţii posturile după călindar”. Să nu ţin posturile după calendar, pentru că eram mai slăbuţă. Probabil ştia că urmează o nouă sarcină şi mă sfătuia să mănânc mai bine. S-a urcat din nou pe schelă şi înainte să plecăm, ne-a făcut un semn cu mâna: "Înainte, înainte!”. Asta însemna: Mergi drept, cum ţi-am zis. Cu Dumnezeu, înainte!

Am venit acasă. Eram în Postul Paştilor şi mi-am zis: "Şi dacă mor, eu ţin post”. A trecut Postul cel mare şi după un timp aud o voce, pe 8 mai: "Eşti însărci­nată!”. După câteva zile s-a confirmat. Şi a venit cine­va care ne-a spus un cuvânt de la Părintele: "Acolo-i pus să se nască!”. Şi, într-ade­văr, această sarcină, a noua, am dus-o la bun sfârşit şi s-a născut, în 1979, Emilia, al cincilea copil. E cea mai înaltă şi mai voinică dintre toţi copiii. Pe urmă, în 1981, a venit pe lume Maria.

Cunoscătorul gândurilor

Mergeam cu trenul şi ziceam în sinea mea: "A­cum am ce să-i spun Părin­telui, că am şase copii!”. Până la 43 de ani, am tot născut. Când am ajuns la biserica din Drăgănescu, Părintele ne-a spus pilda cu Vameşul şi fariseul. Şi mi-am dat seama: eu îs fari­seul. Că mă duceam cu lau­dă. Ştia ce gândim. Atunci mi-a zis doar două vorbe despre fetele cele mari, uitându-se la o fotografie: "As­tea-s de mărit!”. Adică de măritat.

Am venit acasă şi am plâns: "Părinte! Dacă mă auzi, Părinte, trimite-mi şi mie un cuvânt, să ştiu că-i pen­tru mine”. A fost soţu-meu la Sibiu, la Catedrală, s-a închi­nat acolo şi o doam­nă aştepta să dea cui­va în dar Cărarea Îm­părăţiei, lucrarea Părintelui Arsenie, în manuscris. Şi i-a dat-o lui. Când mi-a adus-o acasă, atât de mult m-am bucurat! Când am citit că Dum­nezeu iubeşte pe păcătos mai tare de­cât sfântul pe Dum­ne­zeu, nu mă puteam opri din plâns!... Ci­team pe nerăsuflate. Citeam şi reciteam! Pe urmă, am primit un alt manu­scris, cu predici. La Gura Râu­lui, în fiecare dumi­nică, Gheorghe le spunea credincioşilor ceva din Cărarea Îm­­părăţiei. Scrieri ex­traordinare!

La Drăgănescu, am fost de faţă când un bărbat din­tr-o fa­milie care-l cunoştea pe Părintele din tine­reţe a pomenit de Izvorul Părin­telui Arsenie de la Sâmbăta, despre care lumea spunea că are apă cu pro­prietăţi tămăduitoare: "Părinte, mă durea stomacul şi am băut apă de la izvor şi mi-a trecut. Sora mea a băut şi ea şi i-a făcut bine. Fratele meu o băut, da' nu s-o vinde­cat”. "Măi, ăla nu mă iubeşte”, a zis Părintele Arsenie.

Am avut şi eu nişte dureri la rinichi şi când am fost la Dră­gănescu, am băut apă dintr-o gă­leată care era în biserică. Poate era apă sfinţită, şi mai târziu mi-am dat seama că de atunci am scăpat de dureri. Altădată, a zis unui bărbat care era foarte bolnav: "Tu să te pregăteşti să predai”. Adică să-şi încheie so­cotelile cu viaţa asta pământeas­că. Maica Macrina a povestit că unei călu­găriţe i-a zis tot aşa, metaforic: "Toamna florile se ofilesc şi mor. Auzi, tu?!”. I-a dat să înţeleagă că nu mai are mult de trăit. Şi, într-adevăr, în toamna acelui an, a murit acea maică.

 Am fost de faţă când, în curtea parohială de la Dră­gănescu, au venit doi tineri, soră şi frate, care l-au întrebat:

- Părinte, avem în jur de 30 de ani. Ce să facem? Să ne căsătorim sau nu?

- Cine poate să nu se mai căsătorească. Timpul s-a scurtat.

Apoi, privind către el, îl întreabă:

- Da' tu câţi copii ai?

- Părinte, eu nu-s căsătorit.

- Eu nu te-am întrebat dacă eşti căsătorit sau nu. Câţi copii ai în sat?

- Doi.

- Da' tu le porţi grijă?... Mă, să ai grijă de ei, să aibă ce mânca şi ce îmbrăca!

În faţa Părintelui Arse­nie nu te puteai ascunde, că citea în tine ca-ntr-o carte. Ne-a zis odată, la plecarea de la Drăgănescu: "Mă, lăsaţi-vă, mă, în gri­ja lui Dumnezeu!”.

Lucrarea dumnezeiască

Am fost odată la Părin­tele Arsenie, doar ca să-l vedem. Era destul dacă-l vedeam şi eram liniştiţi un an. Aşa o putere ne dădea! Ştiind că nu-i uşor să creşti şase copii, ne-a zis: "Lasă, copiii îşi câştigă ei!”. Adi­că îşi câştigă ei cele ne­ce­sare traiului. Şi aşa a fost. Noi n-am avut nici casă, nici maşină, n-am avut nimic, dar din momentul în care am rămas însărcinată cu Emilia, ne-au venit şi din Piatra-Neamţ cunoş­tinţe de-ale Părintelui şi ne ajutau. Oameni care ştiau de Părintele Arsenie din anii '50, de la Mânăstirea Vladimireşti. Veneau s-o vadă pe Maica Macrina şi ne aduceau metri de mate­rial pentru cearşafuri, pentru scutece, pentru haine. Fiecărui copil, când a intrat la facultate, i-au trimis o sumă de bani. Ce oameni cumsecade! Doamna Griza încă trăieşte.

Cu adevărat, am văzut ajutorul lui Dumnezeu! Toţi copiii au avut bursă, au terminat cu bine studiile universitare, şi-au completat studiile în străinătate, unii au şi doctorat. Mirel a ajuns în locul tatălui său, preot la biserica din cartierul Ştrand din Sibiu. Ciprian, băiatul nostru mai mic, a fost şi el cu noi, la Părintele Arsenie. În primii ani după 1989, când era student la Teologie, mă tot rugam: "Părinte, ai grijă şi de copilul acesta, că-i la «Teologie»! Aşa cum te-a trimis pe tine la Athos, fă ceva şi ai milă de el!”. Şi aşa a aranjat Dum­nezeu lucrurile, încât a fost trimis la Institutul de Teologie Ortodoxă "Saint Serge” din Paris. L-a cunos­cut şi pe Părintele Rafail Noica şi a fost tuns în mona­hism cu numele Siluan, căci are mare evlavie la Sfân­tul Siluan Athonitul. Astăzi Ciprian, fiul nostru, este Preasfinţitul Siluan, Episcop al Episcopiei Orto­doxe Române din Italia.

Parohia Părintelui Arsenie

Pe Părintele Arsenie l-am văzut ultima oară în 1988, la Drăgănescu, în curtea casei Părintelui Bu­nescu. Atunci i-a făcut cineva o fotografie. Am aflat apoi că Părintele s-a retras la Sinaia.

 Dacă am face o socoteală, oare cine a mai avut atâţia fii duhovniceşti, cum a avut Părintele Arsenie? Ierarhi, stareţi şi stareţe de mânăstiri, atâţia preoţi, monahi şi monahii şi o mulţime de credincioşi, sunt toţi sub înrâurirea sa. Apăi, parohie ca Părintele Arse­nie n-a avut nimeni: toată ţara!

Sursa: Formula AS, Pe urmele Părintelui Arsenie Boca

***

Preoteasa Emilia Şpan este mama Preasfinţitului Siluan, Episcopul românilor ortodocşi din Italia. Fiică de preot din Apuseni, preoteasă, mamă a şase copii, toţi cu studii superioare, între care şi un preot, doamna Emilia Şpan este un model pentru alte preotese, dar mai ales pentru credincioşii care o cunosc. De fapt, întreaga familie este una model, călăuzită de o puternică credinţă în Dumnezeu. [...]

Cum v-aţi cunoscut soţul?

Sunt fiică de preot, născută în Apuseni. A fost o bucurie pentru mine când am întâlnit un teolog, mai cu seamă că în zona noastră nu erau decât preoţi bătrâni. Eram şi eu curioasă să văd cum arată un tânăr teolog. În '56 am terminat Şcoala Pedagogică, iar întâmplarea a făcut să fiu numită în comuna Lupşa. Când am aflat că este un teolog acolo, am dorit să îl văd, să îl cunosc, fără un gând deosebit. Terminase abia atunci anul I. Ne-am simpatizat reciproc, fără promisiuni, ne-am împrietenit, iar prin anul III s-a propus căsătoria şi ne-am logodit. În '59 ne-am căsătorit, dar hirotonia a urmat mai mult în secret, întrucât nu avea stagiul militar. Înaltul Teofil Herineanu, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului la acea dată, a avut curaj şi l-a hirotonit pentru o parohie din Apuseni. A urmat o perioadă grea, întrucât nefiind recunoscut de stat, soţul meu nu primea salariu. Am locuit la părinţii mei, în apropiere de parohia respectivă. Înaltul Teofil ne mai trimitea câte un ajutor. A venit pe lume şi prima noastră fetiţă. Nu a fost uşor. Toată lumea reproşa părinţilor mei: "De ce aţi lăsat-o, în zilele astea, să se căsătorească cu un preot, nu vedeţi cât e de greu?" Cei de la inspectoratul şcolar m-au ameninţat că mă dau afară din învăţământ, ziceau că în zece ani nu vor mai fi nici preoţi şi nici biserici. Eu mi-am dat demisia din învăţământ şi mi-am urmat soţul, pentru că eram mereu ameninţată că o să mă dea afară. După 1961, a trecut perioada aceea grea, iar soţul a fost recunoscut de stat ca preot. La 1 martie a fost dat un decret şi am fost repartizaţi în comuna Scărişoara, judeţul Alba. Un început greu pentru că nu aveam şi noi acolo o cameră, o bucătărie de început, locuiam cu soţia preotului de acolo, care decedase. Pe-atunci ţineam legătura cu un părinte călugăr, Gherman Baciu, care a fost dat afară din mănăstire, de la Alba Iulia, dar el ne încuraja, ne sfătuia, era un sprijin.

"Era o bucurie să merg cu copiii duminica la biserică"

Cum v-au primit oamenii acolo?

Moţii sunt deosebiţi, ne-au aşteptat cu lemne tăiate, chiar şi cu aşchii ca să putem face focul repede. Am simţit o căldură deosebită din partea lor; nu veneau pe la biserică fără să intre pe la noi; majoritatea ne aduceau câte ceva: un litru de lapte sau smântână, sau ouă, erau foarte buni şi darnici. Aşa, ne-am acomodat repede. Nu a trecut un an şi am avut al doilea copil. Femeile mă încurajau văzându-mă ocupată mereu, la aproape un an-doi a venit şi al treilea copil. Pentru noi, copiii au fost o bucurie mare. Nu purtam grija zilei de mâine, ne rugam mereu la Dumnezeu, căci de fiecare dată era o bucurie pentru mine să merg duminica la biserică cu copiii. Erau acolo obiceiuri deosebite, dacă intrai în biserică trebuia să duci o prescure şi o lumânare pe care să le îmânezi preotului la uşa altarului. De Paşte se dăruia un miel viu care, pentru copii, dar şi pentru noi, era o bucurie. Viaţa în parohie era destul de grea, cine cunoaşte Apusenii ştie că sunt case destul de răspândite, împrăştiate pe dealuri. Era câte un cătun aşa de departe că, dacă pleca părintele dimineaţa, abia seara târziu se întorcea. I se aducea un cal şi aşa putea să meargă. Dar căldura cu care ne înconjurau şi tinereţea noastră făceau să nu socotim toate acestea ca pe nişte inconveniente.

Cum aţi ajuns la Gura Râului, lângă Sibiu?

Fiica cea mare s-a îmbolnăvit foarte grav, iar Clujul ne-a recomandat să plecăm de pe Valea Arieşului. Fiind o regiune minieră unde se exploata uraniul, putea să-i facă mult mai rău. Dar nu cred că a fost cauza asta. A fost o anemie hemolitică microsferocitară. După ce am stat la Cluj vreo şase săptămâni, medicii şi-au dat seama - în vremurile acelea nu era aşa cunoscută această boală - şi au recomandat să-i facem o splenectomie, adică să i se scoată splina. Am fost la Bucureşti şi tot aşa ni s-a spus, astfel că am cerut mitropolitului Nicolae Mladin să ne ajute. Chiar aşa i s-a şi adresat soţul meu: "Încotro să ne îndreptăm Înalt Preasfinţite?", fiind şi profesorul, şi duhovnicul lui de altădată. Se vacantase chiar atunci o parohie lângă Sibiu, la Gura Râului; fără să ştim unde este, a făcut o cerere imediat şi a urmat transferul. Aici am stat 22 de ani. La fel ca şi în parohia unde am fost, prin grija părintelui s-au pictat bisericile. La Gura Râului s-a dezvelit şi pictura veche de la o biserică greco-catolică care, iniţial, a fost ortodoxă.

A fost deosebit de frumos aici, ni s-au adăugat alţi copii, al patrulea, apoi al cincilea, al şaselea şi eram foarte fericiţi. Copiii au fost bucuria vieţii mele, chiar dacă trebuia să stau acasă şi să-i îngrijesc. La un moment dat erau patru la Sibiu, nu era uşor să facă naveta, dar când veneau acasă se întâlneau cu atâta drag cu surorile mai mici. Noi ne bucuram de succesele lor, învăţau foarte bine. Cea mare a început şi a terminat ca premiantă la Colegiul "Gheorghe Lazăr" din Sibiu. Toţi au învăţat bine. Fiica cea mare este profesoară, a făcut Facultatea de Fizică, apoi a făcut Facultatea de Educaţie Tehnologică, a făcut şi specializarea în calculatoare, iar acum este profesoară. A doua a făcut Medicină, este medic epidemiolog, al treilea a făcut Teologie şi este preot în Sibiu, al patrulea este Preasfinţitul Siluan al românilor orodocşi din Italia, a cincea fată este asistentă, are doctorat în limbi moderne, iar a şasea, tot aşa, a studiat limbi moderne aplicate, a făcut un masterat şi un doctorat în Franţa, la Paris, legat de antropologia costumului popular românesc din Gura Râului.

Am avut copii buni, nu au fost pretenţioşi, nu ştiau să răspundă, erau respectuoşi. Poate că am fost puţin cam severi cu ei în perioada când erau mici. Am ajuns la concluzia că trebuie educaţi cel puţin până la vârsta de 3 ani, pe urmă se fac corecturi. Nu aveam probleme cu nici unul, erau foarte cuminţi. Au intrat cu toţii la facultate, cu bursă.

Oamenii erau apropiaţi de familia preotului în perioada aceea?

Odată a venit o vecină, voia să facă un avort. Ştiam de la părintele Arsenie că, decât să omori, mai bine mori. Am convins-o şi s-a întors de la autobuz, s-a întors acasă, a născut o fetiţă care, sigur, a fost bucuria ei. Noi mai trimiteam la mănăstiri pomelnice pentru Sfinta Liturghie, ne rugam la Dumnezeu amândoi, toată nădejdea era în mila lui Dumnezeu. La Gura Râului şi la Scărişoara lumea nu ţinea seama de vremurile care erau, îşi ţinea tradiţia creştină şi fiecare mergea înainte, chiar dacă pe ici, pe colo trebuia să fim atenţi la ce vorbim.

"Fie trăiesc o viaţă normală, fie mor la datorie"

Vă puteţi imagina viaţa fără copii?

Nu! Pentru mine au fost cea mai mare bucurie! Întâlnirea cu părintele Arsenie Boca a fost hotărâtoare. Mi-a spus fie să trăiesc viaţă normală, fie să mor la datorie şi mi-a dat şi un curaj, o putere poate nebănuită. Am fost de mai multe ori la el cu nişte probleme, am avut încercări destul de mari, dar rugam pe părintele, rugam pe Dumnezeu, pe Maica Domnului să mă ajute, şi aşa Dumnezeu m-a ajutat.

Câţi membri are familia lărgită?

Două dintre fiice ni s-au căsătorit cu preoţi. Avem în total 13 nepoţi. E o plăcere să se întâlnească, de acum sunt destul de mari şi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a rânduit. Mergeam cu soţul la părintele Arsenie şi adeseori el repeta: "Văduvele şi orfanii sunt ai lui Dumnezeu". Credeam că soţul meu este cel care trăieşte şi eu sunt cea care pleacă prima, dar a fost altfel... Am crezut în puterea lui Dumnezeu în toată vremea. Din punct de vedere material nu mă pot mândri cu nimic, dar nu ştiu de ce, nu am avut niciodată grija zilei de mâine. Am avut încredere deplină în Dumnezeu. Am fost uimită să văd că Dumnezeu ne poartă de grijă şi nouă. Mulţumesc şi Înalt Preasfinţitului Laurenţiu, care ne-a îngăduit să mai stăm în clădirea asta a mitropoliei, pentru că nu am avut casă, dar Dumnezeu ne-a rânduit de toate. Supravieţuim mulţumitor, mai mult nu putem să cerem de la Dumnezeu.

Cum au ales o parte din copii calea preoţiei?

La noi în familie se ştia că duminica se merge la biserică, nu rămâneau copiii acasă sau pe stradă. Acasă erau conversaţii în domeniu, vedeau şi ei care sunt preocupările noastre. Dacă erau prezenţi la Sfânta Liturghie, Dumnezeu a purtat grijă de ei. Noi nu le-am impus "du-te acolo" sau "nu te duce". Fiecare şi-a ales partea pe care o simţea că o poate face. Fiind totdeauna cu noi la biserică, şi lor le-a plăcut. Noi eram severi, se ştia că ce e drept e drept, ştiau regulile, ne-au ascultat mereu, dar fiecare şi-a ales să facă după cum a crezut el. Toată nădejdea ne-am pus-o în Dumnezeu, apoi, cu toţii au avut bursă, au fost şi burse de merit, burse republicane. Copiii noştri nu erau pretenţioşi, erau mulţumiţi cu ceea ce aveau, şi au învăţat bine.

"Toată biruinţa este bazată pe naşterea de copii"

Cum aţi trecut peste greutăţi?

Chiar dacă am avut momente mai dificile, eu obişnuiam să mă rog, să postesc şi între posturi, mă rugam, toată nădejdea mea era în Dumnezeu, în Maica Domnului, în sfinţi. La început ne era foarte greu, nu era material bibliografic ca acum. A fost o minune că l-am întâlnit pe părintele Arsenie şi am primit "Cărarea Împărăţiei" în manuscris. Mergeam des la părintele şi ne sfătuia. Am căutat sprijin la Dumnezeu şi prin mijlocirea preotului. Noi aşa am făcut şi nu ne-am înşelat. Fiecare copil a primit de la Dumnezeu - aşa şi spunea părintele Arsenie, "lasă, îşi câştigă ei" - şi într-adevăr Dumnezeu le-a rânduit la toţi, le poartă grijă la toţi. Niciodată nu m-am îndoit! Dacă era ceva de răbdat, răbdam. Ne rugam şi Dumnezeu le rezolva. Niciodată nu am cerut ca un copil să aibă nu ştiu ce carieră. Adevărul e că am zis: "Doamne, ce n-aş da să am şi eu un fiu călugăr! Doamne, primeşte şi un fiu de preot". Şi, la un moment dat, mi-a spus fiul că se călugăreşte. La început parcă am tresărit, dar deşi m-am bucurat foarte mult, când a plecat la mănăstire, ne-am despărţit mai mult lăcrimând. M-am bucurat foarte mult şi pentru că se întâlnise şi cu părintele Rafail Noica. Am fost fericită de fiecare dată când termina facultatea unul dintre copii, toată viaţa m-am bucurat de ei. Dumnezeu ne-a rânduit aşa, fără să cerem în mod deosebit.

Cum aţi îndruma o tânără preoteasă?

Nu e chiar uşor nici în zilele noastre. Dar şi pe vremea tinereţii mele a fost greu, cum v-am spus. Acum nu mai e la modă să se nască mulţi copii. Cred că tot succesul şi toată biruinţa sunt bazate pe naşterea de copii. Zicea părintele Arsenie: "Măi, dacă nu îi naşteţi la rând, dacă faceţi ceva cu copiii, se varsă păcatul pe cei care sunt în viaţă". Mie mi-a fost teamă, ştiam că nu avem ce să le dăm copiilor din punct de vedere material, atunci nu mi-a rămas decât să lupt, să mă rog, cât mi-a stat în putinţă, la Dumnezeu, să ne ajute cum ştie. După ce soţul meu a murit, a fost foarte greu, e o sfâşiere pe viu. În momentul în care simţeam durerea aceea mare citeam un paraclis, un acatist, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Siluan, Sfântul Ioan din Kronstandt, nu mai ştiu ce nu am citit, cuvinte de îmbărbătare şi, împărtăşindu-mă des, Dumnezeu mi-a dat o putere pe care nu o pot descrie, să depăşesc acele momente, toate cu folos. Ceva mai frumos nu poate să fie decât să fii aproape de Dumnezeu, iar Dumnezeu le rânduieşte toate.

Nu vă spun după cărţi, vă spun din ce am trăit. Aş fi fericită să fie mereu preoţi şi preotese cu credinţă. Însă Dumnezeu pe toţi ne apropie, poate nici noi nu am fost de la început aşa trăitori, dar a avut grijă Dumnezeu să ne dea şi câte o încercare, şi câte un semnal de alarmă, cum e drept, cum e bine, şi noi am biruit.

Dumnezeu este aşa de bun, chiar dacă nu începem aşa de sinceri, are mijloacele Lui de a ne întoarce, de a ne atrage, pedagogia lui. Rugăciunea să nu lipsească.

Nici eu nu ştiu cum am avut curajul să spun atunci că nu pot să slujesc la doi stăpâni. Dar Dumnezeu, chiar în naivitatea aceea a mea, nu m-a lăsat. Trimitea ajutoare Dumnezeu, că m-am cutremurat. Uneori mi-a trimis câte o mătuşă care nu avea copii şi care mă mai ajuta. Mai ajungea câte un pachet, câte un cadou. Eu atât vă spun, ca rugăciunea să nu lipsească preoteselor, dacă s-ar putea. Să aibă curaj să nască copii. Copiii sunt cheia succesului. Eu sunt o preoteasă demodată. Am trăit în anii aceia când se ştia mai mult de Dumnezeu, dar şi acum sunt impresionată de trăirea preoţilor. În zilele astea, soţiile de preoţi trebuie să se încadreze şi cu serviciul şi cu toate. Dar eu am îndrăznit şi mi-a ajutat Dumnezeu.

Sursa: Slujirea Preotesei Doamna preoteasă Emilia Şpan: „Copiii au fost bucuria vieţii mele“

PS Longhin la Constanta: "toate cele ce le faceti, faceti-le cu dragoste spre slava lui Dumnezeu"

Conferinta sustinuta la Constanta 

in data de 10 februarie 2013

Cucernici parinti, cuviosi parinti, avem toata dragostea cereasca ca sa ne intalnim astazi aici impreuna. Sa spun ceva despre noi de bine, e greu de primit in suflet, pentru ca toti sunt, poate nu numai noi suntem aceeia, care facem ceva. Noi toti am fost chemati la o slujire dumnezeiasca, de cand omul se naste, de la leagan pana la mormant trebuie sa faca numai bine. Insa vrasmasul mantuirii noastre, care invidiaza neamul omenesc, invidiaza pe Dumnezeu, isi merge meru lupta - intre Dumneazeu si cel rau -, ca sa biruie toata lumea si sa ne indrepte spre rau. Insa ceea ce este mila lui Dumnezeu peste noi, care a revarsat-o in toata lumea, in tot poporul, care este si aici si pe pamant, exista ceva, ceea ce este suflet, ceea ce se pastreaza curat, si ceea ce ne face ca sa avem mila in suflet, ce a ramas din Dumnezeu.

Vedeti ca, daca suntem aici impreuna, aceasta arata ca in noi este ceva, am vrut sa ne intalnim sa vorbim despre o fapta buna pe care o facem toti impreuna, pentru ca eu de unul singur n-as fi putut sa fac niciodata ceea ce facem impreuna noi toti. Si Biserica noastra ortodoxa totdeauna a fost gata sa vina in ajutorul celor care sunt in greutate. Asa, dupa cum am vazut de multe ori si am auzit, si poporul roman care a auzit de alte tari, de alte necazuri, de suferinte, totdeauna a fost alaturi. Si cred ca cel mai milostiv si cel mai sufletesc este poporul roman. Pentru ca, am umblat mult pe pamant in intreaga lume, am intalnit diferite greutati, insa lumea noastra, poporul nostru este cel care totdeauna a raspuns intotdeauna da la suferinta si la greutate. Ati trecut prin multe greutati si v-a fost destul de greu.

Eu as vrea doar sa incep de acolo de unde mi-era dor de romani. Si nu odata am spus-o aceasta: ca voiam sa vad cum sunt romanii, ce fel de oameni, ce fel de vorba. Si desigur, noi multi ani am fost despartiti si mai continuam sa fim despartiti. Odata eram si cu trupul, dar astazi, doar pentru o sarma ghimpoasa care ne mai tine despartiti unii de altii, dar in schimb, schimbul de credinta, de dragoste, de unitate, a fost, este, si cred ca va fi pentru totdeauna. Si acuma cand ma aflu in mijlocul vostru, stiu ca sunt in Romania, ma simt ca la mine acasa, langa ai mei cei scumpi si dragi.

Si acuma daca as putea marturisi doar catva din experienta pe care o traim, sau din porunca dumnezeiasca pe care ne-a pus Dumnezeu sa o implinim - pentru ca El ne-a dat in grija noastra pe cativa copii din multimea mare de orfani care sunt astazi pe intreg pamantul, ca sa le alinam putin durerea. Si atunci cand alini durerea unui copil orfan, alini durerea lui Hristos, pentru ca Hristos nu este ca noi, de multe ori indiferent de ceea ce se pretrece in jur. Hristos este cu cei care sufera, Hristos este cu cei care se bucura, Hristos este cu cei care cad, Hristos este cu cei pe care ii ridica Hristos. Si, fara de El noi n-am putea face nimic. In schimb, noi avem si destula rautate de la vrasmasul diavol, care ne-a inrait prin viata pe care am trait-o, prin greul prin care am trecut. Au ramas niste brazde, niste rani in sufletele noastre, si omul ar fi gata totdeauna sa sfasie, sa faca rau, dar Hristos deodata trimite darul Duhului Sfant, inima se imblanzeste si incepi, fara sa-ti dai seama, ca tu lucrezi cu Hristos. Pentru ca noi, ca oameni, niciodata n-am putea. Raul l-am face, dar binele fara Hristos niciodata nu l-ar putea face nimeni. Numai cu Hristos il putem face. Insa, viata aceasta este destul de grea: "in lume necazuri veti avea". Si nu-i usoara viata, dar cum spunea Sfantul Serafim de Sarov, noi trebuie sa dobandim Duhul Sfant. El toata viata a cautat sa dobandeasca Duhul Sfant. Alti sfinti din alte tari, tot aceasta au scris-o: de a dobandi Duhul Sfant. Atunci cand Duhul Sfant traieste in noi, in inima noastra, atunci noi suntem impreuna lucratori cu Dumnezeu. 

Si cred ca si fratiile voastre de aici, daca va aduceti aminte de copilarie - eu stiu ca in Romania a fost candva tare greu de trait. A trebuit sa suferiti tare mult, si cineva a platit in vremurile acelea grele, prin inchisori, prin suferinte, prin necazuri, a platiti vremurile de astazi care sunt atat de frumoase. Libertatea de astazi este platita de cineva. Pentru noi a platit Hristos pe cruce, pentru pacatele noastre, pentru caderea omenirii, dar pentru vremurile acestea tot au platit sfintii Bisericii noastre Ortodoxe, care, stiti cum a fost, si cati au murit, si cati au suferit prin inchisori, prin suferinte, ca noi astazi sa traim fericiti. Ceea ce fac eu astazi cred ca este nimica pe langa ceea ce au facut sfintii Bisericii noastre, cei care au suferit torturile, chinurile grele, inchisorile grele, de a pastra credinta. Ca, daca n-ar fi pastrat ei credinta, noi cei tineri de astazi - ma refer la generatia de astazi, - niciodata n-am fi putut sa facem ceva fara credinta pe care ne-au lasat-o inaintasii nostri. Si de aceea ii multumim din suflet bunului Dumnezeu, si sa rasplateasca pentru credinta si suferintele celor care au facut ca noi sa fim fericiti.

Si acuma as vrea sa trec la ceea ce ar trebui sa vorbesc, si as vrea ca sa incep de la noi toti. Cred ca de multe ori in viata v-ati intrebat: de ce mi-e asa de greu Doamne? Eu am spus ca astazi nu mai vreau sa spun acest cuvant, si nici pe Dumnezeu sa mai vreau sa-L intreb, pentru ca nu sunt niste cuvinte adevarate. Pentru ca Dumnezeu spune ca da fiecaruia cat poate duce, insa de multe ori noua ni se pare ca ni se da mai mult decat putem noi duce, de multe ori parca am spune ca durerea noastra, suferinta noastra este mai mare ca la toti. Insa ne inselam de multe ori, iubitilor, pentru ca nu am ajuns acolo unde sunt suferinte mai grele. Eu de multe ori spuneam ca: tare mi-e greu, si nu mai pot! Si odata am mers la niste copii care erau fara maini si fara picioare, copii care stateau zacand in pat. Si am vazut o fetita de douazeci si trei de ani - spun fetita pentru ca era atat de mica, si picioarele erau incalcite pe dupa gat, mainile strambe si ea niciodata nu s-a ridicat din patul ei. Si cred ca la douazeci si trei de ani, cantarea poate zece kilograme. Si atunci, cand am vazut atata suferinta, durere si necaz... Si am avut ocazia sa mai vad o tanara de la noi din sat, care auzeam ca este batuta, si de doua saptamani era incuiata in casa si flamanda. Si apoi a ajuns la noi la manastire, ca sa o cautam pana la urma. Si a murit si s-a dus la cele vesnice. Si o intrebam de multe ori: esti suparata pe Dumnezeu ca stai in pat toata viata? Si ea nu putea sa vorbeasca, si incepea sa tipe si dadea din cap ca ea niciodata n-a fost suparata. Ea, tare este fericita.

Si atunici daca, ma intreb: cei care n-au calcat niciodata pe pamant, cei care n-au vazut niciodata soarele, cei care n-au stiut sa cuprinda o mama in bratele lor, sau sa cuprinda un tata, sa fie aruncat in sus de tatal, sa fie imbratisat si sarutat, cum pot spune eu, cand Dumnezeu ne-a dat atatea binecuvantari in viata, sa-L suparam de ceea ce se petrece intre noi?

Amintindu-ne de parinti...

Repetabila povară

Versuri de Adrian Paunescu

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând

Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,

Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc

De atâţia copii şi de-atât nenoroc

Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,

Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,

Care ştiu dureros ce e suta de lei.

De sunt tineri sau nu, după actele lor,

Nu contează deloc, ei albiră de dor

Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,

Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,

Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.

Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni

Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni

Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,

Dacă nu au murit trişti în casele lor...

Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,

Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.

Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii

Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns

Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.

Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?

Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,

Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,

Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi

Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,

Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi

Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,

Cine are părinţi are încă trecut.

Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,

Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.

Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,

Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.

Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,

Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,

Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.

Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,

Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?

Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa

Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus

Pe conştiinţă povara acestui apus

Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,

Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.

Iar când vom începe şi noi a simţi

Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,

Şi abia într-un trist şi departe târziu,

Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,

Vom pricepe de ce fiii uită curând,

Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,

Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,

Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,

Deşi lumea în care părinţi am ajuns

De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Rugă pentru părinţi

Versuri de Adrian Paunescu

Enigmatici şi cuminţi,

Terminându-şi rostul lor,

Lângă noi se sting şi mor,

Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi

Că şi-aşa au dus-o prost,

Şi fă-i tineri cum au fost,

Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut

Dă un ordin, dă ceva

Să-i mai poţi întârzia

Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor

Ale fiilor erori,

Doamne fă-i nemuritori

Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,

Ia priviţi-i cum se sting,

Lumânări în cuib de cuc,

Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind

Ne întoarcem în pământ,

Cât mai suntem, cât mai sunt,

Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,

Despărţirea-i tot mai grea,

Sărut-mâna, tatăl meu,

Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,

Fata mea şi fiul meu,

Eu sunt cel ce va urma

Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,

Sărut-mâna, mama mea.

Rămas bun, băiatul meu,

Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,

Mama mea, fetiţa mea.

TATA-Timpuri noi

Mi-aduc aminte acum de parca ar fi fost ca ieri,

Si primii pasi in viata atunci cand plangi, cand ceri,

Cu chipul lui sever si tonul vocii bland

Zicea "Barbatii nu plang", nu plang.

Stiam sa trag la tinta si stiam sa patinez,

Stiam sa mesteresc si stiam sa desenez,

Mergeam pe bicicleta privind 'naintea mea

In spate era tata care tinea de sea.

Refren:

Uuuu, mama, atat de mult mi-e de dor de tata

De parca n-as sti cand mi-e dor, ca totu-i trecator (x2)

"Nu te juca cu aia, vezi ca nu-i bine asa",

"Ai grija cand treci strada sa te uiti in stanga ta",

"Cand mergem la padure am sa-ti fac, daca inveti, un arc cu sageti".

(daca inveti, arc cu sageti)

As vrea si acuma tata sa ascult vorba ta

As vrea si acuma tata sa mai spui cate ceva

As vrea si acuma tata, cand gresesc sa ma certi, si apoi sa ma ierti.

Refren

Si-n sala toata plina numai de tineret,

Il vad cu parul alb la mine la concert,

Pe drumul dinspre gara cand ma conducea,

El inca la chitara bucuros cara,

Si ne vedeam, destul de des pe an,

Turnee erau multe, si el venea cand concertam.

El mai dadea si sfaturi spunea: "de amator",

"In tot ce canti baiete pune si putin folclor"

Si il chemam sa vina cu mama de Craciun,

Si asa incepea anul, si anul era bun,

Si-l asteptam de Pasti si atunci era frumos.

Vedea crescand nepotii mari si era bucuros.

Si parca era vis ca tot se repeta,

La fel se ducea anul, la fel anul venea,

Cand s-a-mplinit sorocul sa vina de Craciun

Atunci m-a chemat el sa-l duc pe cel din urma drum.

Refren

As vrea si acuma tata sa ascult vorba ta,

As vrea si acuma tata sa mai spui cate ceva,

As vrea si acuma tata cand gresesc sa ma certi, si apoi sa ma ierti, sa ma ierti...