10
Obosind de alergare, Nebunul se opri şi se aşeză pe o piatră. Nu mai era la vârsta la care să poţi fugi prea mult. Soarele de amiază deveni parcă mai fierbinte după această goană. De aici îl văzu pe Anastasie şi pe ai săi înde- părtându-se. Se gândi cât de deşartă este această viaţă şi zbuciumul omului pe pământ. Câtă osteneală făcuse acest Anastasie, pentru ce? Ca să afle o minciună! Aşa este omul, se osteneşte pentru lucrurile care nu-i folosesc la nimic. Ce obositoare îi părea viaţa în cetate şi ce frumoasă şi plină de lumină chilia lui sărmană din pustie. Oare oamenii au fost făcuţi ca să trăiască în pustietăţi? Nu. Oamenii sunt făcuţi să trăiască în dragoste şi acolo unde este dragoste, acolo trage omul. Dar în pustie era dragoste. I se făcu dor de prietenul său Ioan, de nopţile de rugăciune, de linişte, de vorbele cuminţi şi înţelepte. Îi păreau atât de neînţelese toate preocupările orăşenilor. Ce ciudaţi sunt oamenii, învaţă la şcoli, pleacă până la Atena ca să afle nu ştiu ce mare înţelepciune şi ajung să se bată pentru nişte ghicitori. Ce mai hohote de râs scot dacă un scamator le arată fundul! Pentru ce se ostenesc? Pentru ce trăiesc? Se gândi la biata Caliopi şi inima lui se îndureră cu o durere dulce şi plină de nădejde. I se păru pentru o clipă că ea este omul cel mai aproape de Dumnezeu din câţi întâlnise în această cetate.
