P. Ioan Bădiliță : În Vinerea Mare "am văzut sângele ca pe o tăcere strigată către lume", "o iubire care nu pleacă"

Visul Claudiei, soția lui Pilat - o meditație lângă o lumânare de Denie

L-am visat.

Nu ca pe un rege, nu ca pe un Dumnezeu. Și nici ca pe o idee filosofică, dintr-alea de-i plac bărbatului meu. Ci ca pe o prezență care te tulbură fără să-ți ceară voie. Ca pe o privire care nu te judecă, dar te dezbracă de tot ce ai fals în tine.

Era noapte, dar în vis era lumină. Mâinile lui nu-mi păreau a fi de stăpân sau de judecător ci de om care a atins suferința fără să o respingă. Când m-au atins, n-a fost mângâiere. A fost adevăr.

Și adevărul doare înainte să vindece.

Am văzut sângele ca pe o tăcere strigată către lume. Am văzut cuiele, dar nu în carne, ci în inimile noastre. În frica noastră de a alege. In lașitatea de a spune „nu e treaba mea”.

Răcoritoare înțelesuri de la P. Savatie Baștovoi - cugetări la cuvântul evanghelic: "Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi luminat"

*1*

Toată legea și prorocii se conțin în porunca iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui (cf. Matei 22, 40). Dumnezeu Se coboară și Se identifică cu aproapele nostru. El Se numește pe Sine "închis", "bolnav", "străin", "flămând", "gol" și zice că, de câte ori cercetăm un întemnițat, un bolnav, un sărac, pe el Îl cercetăm (cf. Matei 25, 35-40). În aproapele ne găsim mântuirea sau pierzarea. Iată de ce întâlnirea cu aproapele, adică provocările care vin din partea lui, este ca o luptă cu Îngerul (Facerea 32, 24-30) din care sau ieșim văzători de Dumnezeu, ca Iacov, sau blestemați precum Cain (Facerea 4, 11-12).

*3*

"Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi luminat" (Matei 6, 22). Hristos ne spune că trupul poate fi luminat. Această lumină o aduce ochiul nostru, însă doar dacă este "curat". Ochiul curat este ochiul neinvidios, ochiul care nu judecă.

În pilda lucrătorilor, unul dintre cei năimiți se arată nemulțumit că stăpânul l-a plătit la fel pe cel venit în ceasul al unsprezecelea. Atunci stăpânul i-a răspuns: "De ce ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?" Ochiul invidios se întunecă atunci când vede bunătatea. Nemulțumirea și mânia sunt întunericul care se revarsă în tot trupul și îl fac locaș și unealtă a tot răul.

De aceea Hristos ne atrage atenția că răutatea trebuie oprită la ochi ca să nu pătrundă în trup, adică să nu pornească inima spre judecare și mânie. "Ochiul este luminătorul trupului" (Matei 6, 22). "Deci, dacă lumina care e în tine este întunericul cu cât mai mult!" (Matei 6, 23). Dacă ceea ce vezi în afară, la prima impresie este strâmb ai greșit din pricina invidiei și a judecării pripite, cu cât mai întunecat va fi trupul tău în care gândurile rele s-au întărit în decursul întregii vieți?

Ochiul curat, ochiul spălat de invidie, luminează inima și toate mădularele făcându-le părtașe la vederea milei lui Dumnezeu, astfel încât toată făptura devine vedere.

Marius Iordăchioaia în conferința despre "Judecata particulară și Judecata universală": Judecata de Apoi are efect acum! Judecata este in fiecare zi și criteriul judecătii este Hristos

Judecata particulară și Judecata universală

Conferința a fost organizată de ASCOR filiala Iași, pe 3 Martie 2016,
la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași

Judecata daca chiar te intereseaza, te face sa tremuri, nu te face sa tii conferinte. Te face sa-ti pui foarte serios problema vietii tale, sa-ti iei viata in serios. Nu se poate tine, din punctul meu de vedere, o conferinta despre Judecata de Apoi. Eu as fi primul care nu as frecventa asa ceva.

Noi toti de aicea vom fi judecati. Nici unul dintre noi nu va fi judecator. Si aicea suntem toti pacatosi, si toti vom fi judecati de Dumnezeu. Va spun asta sa nu aveti emotii, sa nu aveti trac. Vorba lui Steinhard: care este diferenta intre curaj si lasitate? Lasul consimte fricii pe care o simte, curajosul nu consimte fricii pe care o simte.

Daca nu suntem dezinhibati, daca nu suntem noi insine, ramanem la o discutie teoretica, nu putem avea partasie, Duhul Sfant pe care L-am chemat noi in rugaciune nu poate lucra. Iar noi trebuie sa plecam de aici un pic mai vii, nu un pic mai informati. Ca un pic mai informati sunteti la facultate, destul.

Primul meu reflex de om care se informeaza, nu traieste, a fost - cand aflu, in general, o tema-, sa ma duc la biblioteca. Dar, langa biblioteca sunt si icoane si icoana ma face sa ma opresc. Si imi dau seama ca niciodata viata nu se poate trai dupa o teorie. O viata traita dupa o teorie se numeste ideologie. Si ideologiile au fost reteta tragediei si nefericirii omenesti. Biblia, ceea ce discutam noi aici, ceea ce este in icoana nu este o ideologie. Dumnezeu nu ne invata cum ne invata domn' profesor sa traim. El ne da viata si noi o primim. Noi invatam eventual sa ne deschidem si sa primim viata. Dar nu invatam sa traim.

Judecata, in mod sincer, onest, pentru mine este ceea ce este, fara sa ma duc sa fac o bibliografie sau un referat. Eu, ca sa vad ce este Judecata particulara si universala, trebuie sa ma uit inlauntrul meu, nu trebuie sa ma uit in biblioteca. Informatia poate fi redusa la cateva fraze, din Catehism, din Parintele Staniloae....

Cred ca toti suntem de acord ca judecata inseamna o despartire, o separare intre bine si rau, intre urat si frumos. Presupune o dihotomie. E clar: cine judeca deja imparte. Hristos, ca Mantuitor, ne spune: "Eu n-am venit sa judec, am venit sa mantuiesc", iar ca Judecator nu va imparti, ci va invesnici ceea ce noi am ales sa facem, sa fim.

Părintele Iosif Vatopedinul: "să nu uiţi cine eşti cu adevărat!", " Vă rog, aprofundaţi-vă legătura cu Dumnezeu!"

Fraților, rugaţi-vă pentru iubire câtă vreme sunteţi încă în trup! Deci nu abandonaţi! Câtă vreme sunteţi vii, străduiţi-vă constant să vă agăţaţi de Harul Divin. Vă rog, ștergeți de tot imoralitatea voinţei voastre. Datoria noastră este să Îl iubim pe Dumnezeu. Nimic altceva!

Nu uita niciodată cine ești cu adevărat

Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, pentru că memoria mi-a slăbit. Nu renunţ la rugăciune, vă promit. Pentru că nu pot să vă mai ofer altceva. Cu prima ocazie mă voi ruga pentru voi. Nu este egocentrism. Încerc să mă rog, dar uneori nu reuşesc. Insist să mă concentrez asupra voastră, dar neruşinarea mă copleşeşte acum. Te rog, Doamne, Tu m-ai chemat, Tu m-ai îmbrăcat aşa. Te rog, Doamne, nu mă părăsi, ajută-mă!

Parintele Zaharia Zaharou despre "relațiile între oameni în lumina relației noastre personale cu Hristos"

(Video)

Parintele Zaharia Zaharou: Aş dori mai întâi să mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să fiu aici, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan şi să spun cât de recunoscător sunt proniei lui Dumnezeu care m-a adus aici, în seara aceasta. Din păcate nu cunosc frumosul limbaj ortodox al dumneavoastră, limba română şi nu vă pot vorbi în limba dumneavoastră, dar sper ca maica Mariam să mă ajute și să-mi citească lucrarea. 

Am fost sfătuit de prietenii mei români din Anglia să nu întocmesc o lucrare foarte mare, ci să întocmesc ceva îndeajuns de cuprinzător pentru a vă provoca pe dumneavoastră la un dialog. Am ales ca tema conferinţei din seara aceasta să fie „Relațiile între oameni în lumina relației noastre personale cu Hristos", deoarece cred că viaţa veşnică nu este altceva decât relaţia noastră directă cu Domnul nostru Iisus Hristos în această viaţă şi care continuă şi în cea viitoare.

Şi acum o voi ruga pe Maica Mariam să citească cele pregătite, şi îmi cer iertare încă odată pentru neputinţa de a mă adresa dumneavoastră în limba română.

***

„Legăturile personale dintre oameni în lumina legăturii noastre cu Dumnezeu”.

Singurul lucru pentru care omul merită să trăiască şi care dă sens vieţii lui este iubirea.  Desigur, iubirea omenească obişnuită se deosebeşte întru totul de iubirea dumnezeiască şi nu are aceleaşi însuşiri. Ea nu este decât o umbră palidă a iubirii dumnezeieşti. Atunci când iubirea se exprimă la nivel trupesc ea nu este deloc iubire, ci doar mişcare a patimii din noi spre o altă persoană. Câtă vreme iubirea aceasta este stârnită de patima desfătării trupeşti şi a egoismului, ea ucide sufletul şi îl face pe om neputincios în relaţia sa cu Dumnezeu şi prin urmare şi cu semenii săi.

Şi iarăşi, când în mintea şi în sufletul nostru ne formăm o imagine idealistă a iubirii, deoarece ea continua să aibă ca temelie omul cel slab şi pătimaş, cădem într-o şi mai mare înşelare care ne pustieşte duhul şi ne răneşte sufletul, încât cu greu aflăm vindecare. În jurul nostru nu vedem decât tragedii şi legături dezastruoase. Însă gândim că noi o vom scoate la capăt mai bine. Din păcate, nu ne dăm seama de dimensiunile căderii şi neputinţei noastre. Aşteptăm de la semenii noştri, luptaţi de aceleaşi patimi ca şi noi, o iubire desăvârşită şi puternică, lucru pe care noi înşine nu suntem în stare să-l oferim celorlalţi, căci toţi suntem prinşi în strâmtoarea păcatului şi apăsaţi de povara lui. Înşelarea noastră constă în aceea că așteptăm de la cei din jurul nostru, care sunt şi ei făpturi neputincioase şi căzute, să împlinească nevoia noastră înnăscută de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate să o împlinească cu adevărat.

               

Este o înşelare să aşteptăm de la oameni ceea ce numai Dumnezeu poate să ne dea. El este Cel Ce a sădit înlăuntrul nostru setea de iubire şi numai El poate să o potolească. Prin iubire Îl vom cunoaşte şi prin iubire ne vom asemăna Lui. Când suflă vânturile ispitelor lumii acesteia, chiar şi relaţiile ideale, care par neînchipuit de frumoase şi de trainice, se destramă şi în urmă nu rămân decât ruine, care nemângâiat se tânguie, neînţelegând cum de s-a întâmplat aceasta. Însă chiar şi iubirea omenească aşa slabă cum este ea, păstrează ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeieşti. Ea se dăruieşte pe sine până la capăt, trăieşte înlăuntrul fiinţei iubite, în jurul căreia îşi clădeşte întreaga fericire şi întreaga viaţă. Însă când omul o trădează, atunci iubirea aceasta omenească se năruie şi se pustieşte. Nimic nu mai rămâne din simțămintele frumoase şi puternice de mai înainte, iar rana este atât de adâncă încât întreaga fiinţă a omului se zguduie din temelii şi se sfărâmă în bucăţi. Viaţa nu mai are sens. Şi de câte ori oamenii, deznădăjduind de viaţa lor şi încercând să scape de durere, nu caută, oare, refugiul în sinucidere.

 Când dragostea noastră omenească s-a prefăcut în ruină şi suntem cu totul zdrobiţi, atunci se deschid înaintea noastră două căi posibile: fie să ne întoarcem cu această durere către Dumnezeu, ca El să intre în viaţa noastră şi să lucreze înnoirea noastră; fie să rămânem în înşelarea născocirilor noastre omeneşti, trecând de la o tragedie şi o pustiire a sufletului la alta, nădăjduind că la un moment dat vom afla perechea ideală. Drama aceasta va continua până în clipa în care vom înţelege că singuri nu putem răzbi. În relaţiile dintre noi avem nevoie de a treia persoană. Aşa cum preoţii în timpul Sfintei Liturghii, atunci când îşi dau sărutarea păcii spun „Hristos în mijlocul nostru”, la fel trebuie să fie şi în viaţa noastră. În legătura noastră de iubire Dumnezeu nu este intrusul, ci Acela Care o curăţeşte şi o desăvârşeşte. El este Acela Care o apără şi în marea şi veşnica Lui iubire o întăreşte şi o insuflă. Tocmai de aceea căutăm adăpost în Biserică, unde harul lui Dumnezeu, în Taina Sfintei Cununii, va sfinţi legătura cuplului, aşa încât bărbatul şi femeia să se completeze unul pe celălalt cu darurile lor şi să lucreze împreună la desăvârşirea lor, care se va arăta nu numai în legătura lor de iubire, din această viaţă, ci şi în Împărăţia ce va să vie.

Domnul a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Dacă vom fi încredinţaţi că a căuta o legătură ideală şi desăvârşită cu un om este o mare amăgire, atunci vom înţelege că dorul nostru cel adânc şi tainic după o iubire poate să-şi afle împlinirea numai în Dumnezeu, Făcătorul, Proniatorul şi Mântuitorul nostru. Va începe atunci între noi şi Dumnezeu o lucrare nesfârşit de creatoare şi dătătoare de viaţă. Cu cât se va întări mai mult legătura dragostei noastre cu Dumnezeu, cu atât va deveni mai curată şi mai puternică, la fel şi cu oricare dintre legăturile noastre cu semenii de lângă noi. Dragostea noastră va fi atunci una sănătoasă şi ancorată în perspectiva singurei iubiri adevărate, care este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Numai atunci va avea ea valoare, pentru că va fi liberă, adică fără de păcat. Prezenţa patimii trupeşti tulbură mintea şi împiedică sporirea duhovnicească a omului şi dobândirea iubirii dumnezeieşti. Toată iubirea trăită în afara lui Dumnezeu, este ontologic autodistrugătoare. Dacă legătura noastră verticală cu Dumnezeu este adevărată şi puternică, atunci orice altă legătură orizontală va fi autentică şi puternică.

  

Trebuie să fim gata de luptă şi de jertfă pentru reuşita legăturii noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dacă înţelegem că în starea noastră de acum nu putem să ne împlinim dorinţa de iubire, atunci cel puţin să avem mai multă smerenie şi discernământ în aşteptările noastre legate de iubirea omenească. Cunoscând sărăcia şi nimicnicia omului, dar şi măreţia iubirii celei pline de milostivire a lui Dumnezeu, vom dobândi un duh de compătimire şi de iertare. Ne vom curăţi de iubirea de sine şi ne vom apropia de ceilalţi cinstindu-i şi respectându-le libertatea. Îi vom primi pe ceilalţi aşa cum sunt ei, fără a încerca să-i facem noi desăvârşiţi, potrivit închipuirilor noastre şi nu le vom impune cerinţele noastre, nici nu vom căuta să-i dominăm. Când izbutim să ne apropiem de Dumnezeu atunci aflăm tămăduire vieţii noastre zdrobite. Inima se uşurează de povara trecutului şi îndrăzneşte iarăşi să Îl iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele. Nu ne mai este teamă să ne expunem şi nu mai ridicăm în jurul nostru ziduri de apărare, căci nu ne mai punem nădejdea în oameni, ci în Cel Care învie şi pe cei morţi. Însă dacă din viaţa noastră lipseşte adevărata iubire, care este insuflată de legătura noastră cu Dumnezeu, atunci vom cădea într-una din cele două ispite binecunoscute.

Dacă sufleteşte suntem mai puternici, atunci vom căuta să ne dominăm partenerul şi să ne folosim de el. Iar dacă suntem mai slabi din fire vom deveni victimele ambiţiei celorlalţi. În aceste condiţii, relaţia noastră este una nefericită şi lipsită de har, o adevărată robie. Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi în legătura noastră cu El pătrundem în taina persoanei, a ipostasului omenesc zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci vom fi în stare să ne apropiem de fiecare persoană cu sfială, respect şi dragoste smerită, înţelegând că fiecare suflet omenesc este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Încetul cu încetul învăţăm de asemenea, să-l iubim dezinteresat pe celălalt, cu credincioşie şi necondiţionat. În felul acesta ne păstrăm libertatea de a rămâne ucenici ai Crucii lui Hristos, care este cel mai minunat şi cel mai de folos lucru. În această legătură, punându-L pe Hristos pe primul loc, ca Celălalt prin excelenţă, ne vom afla adevărata identitate, pentru că împreună cu El putem să ne pierdem viaţa şi să o aflăm iarăşi în desăvârşită siguranţă. De adevărul celor spuse mai devreme suntem încredinţaţi prin descoperirea dumnezeiască.

În capitolul XXXII al Cărţii Facerea este descrisă nemaipomenita şi minunata luptă a lui Iacov cu Dumnezeu. Ni se spune că Iacov la îndemnul mamei sale a furat de la tatăl său Isaac binecuvântarea celui dintâi născut, care i se cuvenea lui Isav. Deşi în clipa aceea Rebeca nu făcea decât să împlinească voia lui Dumnezeu, precum este scris „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât”, totuşi Iacov a fost silit să ia calea surghiunului, ca să scape de mânia ucigătoare de frate a lui Isav. Iacov a fugit în pustie şi a suferit acolo timp de mulţi ani, trudind din greu în casa socrului său Laban. Dar Dumnezeu era cu el şi îl binecuvânta în toate câte făcea. Însă cu trecerea anilor a ajuns la capătul puterilor. Atunci Dumnezeu i-a poruncit să se întoarcă la casa tatălui său. Iacov s-a aflat atunci într-un mare impas: să rămână în pustie, s-ar fi istovit cu totul; să se întoarcă acasă îi era teamă de fratele său Isav, care voia să-l ucidă. Atunci Iacov însingurându-se, a stat înaintea Domnului toată noaptea. La revărsatul zorilor a simţit că se luptă cu cineva puternic şi şi-a înteţit rugăciunea zicând: „Nu te voi lăsa să pleci până când nu mă vei binecuvânta”. Şi Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov şi i-a zis: „Pentru că ai fost tare cu Dumnezeu şi cu oamenii puternic vei fi”. În ziua următoare, Iacov, purtând pecetea binecuvântării lui Dumnezeu, a plecat să-l întâlnească pe Isav. Acesta, în loc să-l ucidă, l-a îmbrăţişat căzând pe grumazul lui, l-a sărutat şi au plâns şi au fost iarăşi ca fraţii. Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov a fost atât de puternică, încât atunci când a văzut chipul sălbatic al fratelui său Isav, a fost de parcă ar fi văzut chipul lui Dumnezeu.

Prin urmare ne dăm seama că în momentul în care în legătura noastră cu Dumnezeu, vom afla o apropiere de El mai presus de fire, atunci toate legăturile noastre cu oamenii vor fi umbrite de binecuvântarea dumnezeiască. Atunci când urmăm lui Hristos, singura noastră grijă este să-I fim bineplăcuţi şi în toate cele ce facem să-I aducem mulţumire. Însă mai întâi să stabilim o legătură autentică cu El, cultivând în noi smerenia vameşului şi pocăinţa nestrămutată a fiului risipitor. Dumnezeu astfel l-a zidit pe om încât în legătura sa unică şi personală cu Ziditorul lui, omul să-şi afle împlinirea şi desăvârşirea. Astfel, scopul şi menirea cea mai înaltă a vieţii noastre constau în a întemeia o relaţie puternică cu Hristos şi a avea un neîncetat dialog cu El. Atunci toate legăturile cu semenii noştri, îşi vor trage puterea din legătura noastră cu Dumnezeu şi vom începe să le vedem pe toate, fiecare element al lumii zidite, în lumina acestei legături. Iar dacă singura noastră grijă va fi să îmbunătăţim legătura noastră cu El, atunci în interiorul nostru se va naşte o adâncă pocăinţă. Şi cu cât creştem mai mult în Hristos, cu atât mai limpede se va vădi sărăcia noastră duhovnicească, iar insuflarea noastră nu va înceta să se reînnoiască.

Nu ne vom teme de nimic, pentru că nimic nu ne mai poate despărţi de dragostea Lui. Fireşte, viaţa veşnică nu este altceva decât legătura pe care am stabilit-o cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos încă din această viaţă, legătură care va continua şi în veacul ce va să vie. Vom fi judecaţi potrivit dragostei noastre, potrivit fiecărui cuvânt rostit de Hristos şi cuprins în Sfânta Evanghelie. Întocmai cum Mântuitorul Iisus Hristos l-a întrebat pe Petru după Înviere „Mă iubeşti tu pe Mine?”, la fel ne va întreba şi pe noi în veacul viitor: „Iar tu Mă iubeşti pe Mine?” şi noi vom răspunde la rândul nostru: „Da Doamne. Tu ştii că Te iubesc”. Dar hotărârea şi îndrăzneala cu care vom răspunde, vor depinde întru totul de profunzimea legăturii noastre cu Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Atitudinea pe care o adoptăm în viaţa aceasta va continua şi dincolo de mormânt, fapt care se vădeşte în Sfânta Evanghelie, în pericopa despre judecata drepţilor: „Doamne, când am făcut vreun bine pe acest pământ? Ţie se cuvine slava, nouă se cuvine ruşinea feţei”. Acesta este gândul smerit pe care îl rostesc drepţii înaintea lui Dumnezeu, gând hrănit de pocăinţă.

Şi nouă ne va fi de folos să învăţăm încă de pe acum această atitudine smerită, pentru a ne învrednici de viaţa veşnică cu Domnul. Trufia şi îndreptăţirea de sine nu îşi au locul în Domnul. Însă, din păcate, ele ne pot însoţi în veşnicie, osândindu-ne la veşnica despărţire de Dumnezeu. Pentru noi, Raiul este Hristos. Sfântul Siluan adevereşte: „Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, Atunci Raiul ar fi pe pământ, căci Împărăţia lui Dumnezeu este în interiorul nostru. Împărăţia lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt şi în cer şi pe pământ acelaşi este”. Raiul începe aici pe pământ prin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. În aceasta se cuprinde toată bogăţia vieţii veşnice, căci omul a fost zidit ca să îl mărească pe Dumnezeu, dându-I pururea slavă. Iar Domnul se bucură să întoarcă această slavă chipului Său, omului, care la rândul lui aduce şi mai multă laudă Ziditorului său. Astfel, pătrundem în nesfârşita mişcare circulară a dragostei şi a slavosloviei. Creşterea în Dumnezeu este adevărata împlinire a omului, care a fost chemat la asemănarea cu El Însuşi. (transcriere și prelucrare: diac. Marian Pătrașcu)

Sursa:  Doxologia, „Relațiile între oameni în lumina relației noastre personale cu Hristos” (introducerea)

Mintea curatita de gandurile rele aduce randuiala in viata crestinului. Cum suntem luptati de ispite.

Astazi, desi exista numeroase probleme si necazuri, noi insine ne cream nefericirea si suferinta prin propria minte intunecata de pacate si ganduri rele. Suntem stresati, plini de griji, furiosi, emotivi, tulburati, nelinistiti, nesiguri, complexati, pesimisti, rautaciosi, dezbinati, si din cauza pacatelor si a razboiului pricinuit de gandurile cele rele, nu ne bucuram din toata inima de succesele si realizarile, ci mai de graba de insuccesele si nerealizarile semenilor nostri.

Sunt numerosi crestini care, asemenea unui avion, au motor bun, aripi bune (se roaga, postesc, priveghiaza, se spovedesc, se impartasesc, fac milostenie...), dar directia este stricata si se prabusesc. Iar daca repara directia, adica vor face din mintea lor o fabrica de ganduri bune, avand ca temelie smerita cugetare, iar gandurile rele le vor transforma in ganduri bune, atunci vor merge usor si sigur pe calea mantuirii.

Cu alte cuvinte, rau gandesti, rau vorbesti si rau vei face. Pentru ca din minte, gandurile omenesti si diavolesti se pogoara in inima si-l fac pe om fiara. Gandul, vorba si fapta cea rea se intorc amplificate impotriva autorului lor. Iar daca gandesti bine, de bine vei vorbi si bine vei face. Pentru ca din minte, gandurile bune omenesti si ingeresti se pogoara in inima si-l fac pe crestin inger. Iar daca vrei sa faci randuiala in viata ta, trebuie sa-ti faci mai intai ordine in mintea ta. 

Pentru ca un crestin sa vada si sa priceapa lucrarea dumnezeiasca, el trebuie sa aiba ochiul sufletului (mintea) curat si curatie launtrica. Pentru ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: Luminatorul trupului este ochiul; deci, daca ochiul tau e curat, tot trupul tau va fi luminat; dar daca ochiul tau e rau, tot trupul tau va fi intunecat... (Matei 6, 22-23).

Iata de ce acelasi lucru pentru un crestin este binecuvantare, iar pentru altul, nenorocire. Pentru ca fiecare il explica potrivit cu gandul sau (bun sau rau), iar aceasta va depinde de curatia launtrica a fiecaruia, pentru ca fiecare lucru poate fi vazut fie din latura lui cea buna, fie din cea rea.

Spre exemplu, in loc sa invatam din experienta celorlalti si sa facem ceva mai bun, actionam pentru a distruge, cheltuind energie, sanatate si timp, iar apoi ne bucuram de insuccesele si necazurile lor. Construieste cineva o casa frumoasa, iar cei care il zavistuiesc, in loc sa invete din experienta lui si sa construiasca o casa mai frumoasa, indemnati de diavol, cuata sa-l distruga si pentru aceasta isi consuma toate puterile imbolnavindu-se.

Trebuie sa amintim aici un lucru foarte important: Omul este facut ca in mod firesc sa tinda spre bine. Asa a randuit Dumnezeu ca omul sa se dezvolte in mod normal si sa poata ajunge la desavarsire.

Daca face cele rele, atunci strica acest scop si se deterioreaza puterile lui sufletesti care trebuie sa se dezvolte, astfel incat sa ajunga din ce in ce mai bun, si se produce neoranduiala si urmeaza suferinta si boala sufleteasa si trupeasca. 

Un alt lucru foarte important: tot ceea ce se face fara credinta in Dumnezeu si fara smerenie este desertaciune si goana dupa vant.

Studiind istoria neamului omenesc, vom vedea ceea ce s-a facut fara smerenie si fara binecuvantarea lui Dumnezeu s-a construit greu, cu mari jertfe umane si materiale si a disparut, cu ingaduinta lui Dumnezeu, repede.

Unde este astazi marele imperiu sovietic, unde este marele Imperiu Roman, unde este Imperiul Austro-Ungar, unde este al III-lea Reich german, unde sunt industira si agricultura comunista...? Praf si cenusa!

Dar Sfanta Scriptura ne spune ca Pomenirea dreptilor e cu laude, dar numele necredinciosilor se stinge (Proverbe 10, 8). Bisericile ctitorite de voievozii nostri, victoriile dobandite cu ajutorul lui Dumnezeu impotriva dusmanilor, sunt pomenite din neam in neam. Pentru ca tot ceea ce se face cu smerenie si binecuvnatarea Harului Dumnezeiesc are vesnicie.

Motivul principal pentru care multi romani nu au verticalitate si nu sporesc nici duhovniceste, nici material este ca nu gandesc crestineste si ca au mintea intunecata si plina de ganduri rele, omenesti si diavolesti. 

Din nefericire, azi, multi dintre cei aflati la conducere educa si lucreaza prin ganduri, cuvinte si fapte rele.

Dumnezeu vrea, insa, mai inainte de toate, schimbarea mintii noastre, dintr-o minte mandra, intunecata si plina de ganduri rele, intr-o minte smerita, luminata de darul Duhului Sfant si plina de ganduri bune. 

Dumnezeu vrea ca noi sa avem inima curata (Psalm 50, 10). Iar inima este curata atunci cand nu ingaduim sa treaca prin mintea noastra gandurile cele rele.

Cand gandim rau, permitem diavolului sa intre in noi si sa lucreze prin noi. Pentru ca diavolul, vrajmasul mantuirii noastre, mai intai il bombardeaza pe crestin cu gandurile cele rele, apoi il ataca si-l robeste cu pacatele. Dar daca ne vom apara cu gandul cel bun si cu rugaciunea, diavolul nu va mai putea sa ne strice mintea si sa ne robeasca in pacate.

Din calitatea gandurilor pe care le avem putem sa vedem starea noastra duhovniceasca, deoarece noi judecam lucrurile dupa curatia noastra sufleteasca. Iar daca nu avem curatie launtrica, vom trage concluzii gresite si-l vom nedreptati pe semenul nostru.

Prin gandurile rele pe care le avem fata de aproapele impiedicam venirea Harului Dumnezeiesc si lasma pe diavol sa lucreze liber asupra noastra. Pentru ca din minte, gandurile rele se pogoara in inima si-l fac pe om fiara.

Nu ajunge numai rugaciunea pentru a ne curata mintea. Nu ne vom folosi duhovniceste daca ne rugam zile intregi, iar in minte avem ganduri rele fata de semenul nostru. Pentru ca dupa cum putin otet strica tot vinul, tot asa si un gand rau va strica starea noastra duhovniceasca. Deci curatia sufleteasca trebuie sa porneasca de la gandurile noastre bune.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune: "Cea mai buna lucrare a crestinului este sa-si faca o fabrica de ganduri bune". In aceasta fabrica din mintea sa, crestinul trebuie sa fabrice ganduri bune si sa transforme gandurile rele in ganduri bune, avand ca temelie smerita cugetare.

Prin "paza mintii" (trezvia mintii) trebuie sa ne supravehem mintea si sa indrepartam cat mai repede cu putinta orice gand rau sau sa-l transformam in gand bun. Toti avem putere sa facem aceasta nevointa, adica sa ne smerim si sa inlocuim gandul cel rau cu gandul cel bun. Insa trebuie sa dorim acest lucru.

Datorita firii noastre cazute si a ispitelor diavolesti, in mintea noastra, care se afla cu fiinta ei in inima noastra duhovniceasca, pot intra si ganduri diavolesti. Insa nu trebuie sa le lasm sa-si faca cuib, ci sa le indepartam prin rugaciune si sa le schimbam in ganduri bune.

Pentru ca mantuirea crestinului ortodox inseamna curatire de pacate, de patimi si sfintire a trupului si a sufletului, trebuie ca mintea sa se adune cu gandurile sale din cap, in inima, ca sa-si vada pacatele si astfel sa se smereasca si, cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, sa se curateasca de ele. Asadar, diavolul va cauta prin gandurile sale cele rele sa risipeasca mintea noastra in exterior, ca sa judece si sa se impartaseasca cu pacatele altora, pierzand astfel si vremea mantuirii.

Pentru ca diavolul sa nu gaseasa mintea noastra goala si sa-si semene rautatile sale, crestinul trebuie sa aiba mintea ocupata tot timpul cu ganduri bune si sa se roage. De aceea, cautati sa va recapatati inima si simplitatea de copil si sa priviti cu ochi buni si cu ganduri bune totul!

Daca nu primim ganduri rele si noi insine nu gandim rau, ci pentru orice ni s-ar spune si orice am vedea vom avea ganduri bune, atunci mintea si inima noastra se vor curati si ne vom elibera de ganduri rele semanate de diavoli, insa ele nu se vor mai lipi de mintea noasta curata.

Sfantul Isaac Sirul ne invata ca intristarea mintii (pentru neputintele noastre) si smerenia ridica pe cel neputincios la nivelul faptei bune.

Daca ne smerim si avem ganduri bune, ne vom mantui prin rugaciunile sfintilor si ale oamenilor virtuosi.

Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: Omul bun din visteria cea buna a inimii sale scoate ce este bun; iar omul rau, din visteria cea rea a inimii sale scoate ce este rau. Ca din prisosul inimii ii graieste gura (Luca 6, 45).

Putem sa asemanam viata aceasta pamanteasca cu un camp cu flori felurite si foarte frumoase, pe care oamenii si diavolii au semanat necuratiile lor. Daca avem inima buna si curata, vom fi ca albina si ne vom hrani cu nectarul duhovnicesc. Iar daca vom fi patimasi si rai la inima, ne vom hrani ca musca, cu rautatile din lada de gunoi.

Deci sa facem cu totii o fabrica de ganduri bune in mintea noastra, avand ca temelie credinta in Dumnezei si smerenia. In acest fel, darul Duhului Sfant se va pogori in inima noastra, in familia noastra, la locul de munca si in toata tara si viata noastra va fi o praznuire duhovniceasca.

Altfel, prin gandurile noastre rele, vom permite diavolilor sa intre in noi si sa lucreze prin noi, iar viata noastra va fi un iad pamantesc plin de necazuri si de pacate.

Ispitele si lupta cu ele

Prima inclinare spre rau si spre pacat, prima etapa a patrunderii acestora in sufletul nostru, in mintea si inima noastra, o reprezinta ispita. Pe aceasta, Parintii asceti o numesc si "momeala" sau "atac" si o considera a fi "samanta raului", "sageata aprinsa", cu care diavolul incearca sa ne atace "vazduhul inimii".

Intrand in resorturile si mecanismele ispitei, Parintii o numesc: "gand simplu sau chipul lucrului nascut de curand in inima (duhovniceasca n. n.) ce se arata mintii"[1], "o miscare fara imagini a inimii" [2], "o aratare izolata"[3]. Ea este un gand rau sau un indemn izolat spre o fapta rea, pentru ca inca nu a fost insotita si asociata cu alte ganduri personale; o imagine sau un gand simplu, pentru ca inca nu a fost comis si incarcat de continuturi pacatoase. Simplitatea, lipsa de imagini si reprezentari asociate si complementare, caracterul simplu si necompus se datoreaza timpului foarte scurt de elaborare derulat. Diavolul ataca prin surprindere, cand nu ne asteptam, de multe ori cu ispite pe care nu le banuim si cu o violenta pe care nu ne-o imaginam. Asa cum o receptam noi, ispita nu pare a avea un caracter elaborat, este ceva accidental, naiv si frivol, lipsit de consistenta, dar care solicita atentia si atasamentul nostru, pana la orbire si robie fata de ea. Ispita captata consistenta si putere doar pe masura identificarii gandurilor noastre cu ea.

Explicand modul in care o imagine sau un gand atat de simplu si strain poate ajunge sa provoace ravagii atat de mari in viata noastra spirituala, Parintii filocalici numesc ispita "furnico-leu". Ea se dezvolta numai atunci cand consimtim cu ea, si capata putere si datorita ignorantei si a nebagarii noastre de seama. Ispita capata teren si datorita lipsei unei lupte de a o inlatura, presand apoi tot sufletul spre materializarea ei- in pacat sau in patima.

Un lucru fundamental ce trebuie precizat in legatura cu ispitele, este acela ca ele nu pot fi intru totul evitate, nu sunt deplin evitate, atata timp cat ne aflam in acest razboi duhovnicesc nevazut. De la Sfantul Casian Romanul aflam ca

 "este cu neputinta sa nu fie cugetarea noastra suparata de aceste aduceri-aminte, dar sta in puterea oricui se sileste sa le primeasca si sa zaboveasca pe langa ele sau sa le alunge. Nu atarna de noi ca ele sa vina, dar alungarea lor sta in puterea noastra. Indreptarea cugetarii noastre sta in hotararea si silinta noastra. Cand cugetam cu intelegere si neincetat la legea lui Dumnezeu si petrecem in psalmi si cantari, in post si privegheri si ne aducem aminte neincetat de cele viitoare, de Imapratia Cerurilor, de gheena focului si de toate faptele lui Dumnezeu, gandurile cele rele se imputineaza si nu mai gasesc loc in noi. Cand insa zabovim in grijile lumesti si in lucruri trupesti, si vorbim lucruri desarte si netrebnice, sporesc in noi gandurile cele ticaloase"[4]

Atata timp cat se afla in aceasta viata trecatoare, omul este supus ispitelor si se poate observa, din acest punct de vedere, o psihologie paradoxala a caderilor si ridicarilor. Astfel, exista crestini care datorita mandriei si-au pierdut in cateva clipe mantuirea la care au lucrat zeci de ani, dupa cum nu putine sunt cazurile in care mari pacatosi si-au rascumparat o viata de pacat, in cateva clipe de adanca smerenie si pocainta. Unii si-au vazut datorita mandriei, risipite usor si fulgerator nevointele dintre cele mai grele si indelungate, dupa cum altii, punand capat definitiv vietii pacatoase, s-au intors spre Dumnezeu si Lui I-au incredintat ultimile lor clipe prin pocainta, ceea ce i-a si mantuit.

Cat traim in aceasta lume suntem supusi ispitei, caderii si ridicarii, progresului sau regresului, suntem pasibili de rasplata sau pedeapsa. Aici nimic nu este definitiv. Dincolo, insa, in viata viitoare, vom constata si vom culege efectele faptelor noastre bune sau rele savarsite in trup, in lume si in timp.

Ispita se manifesta deci, initial sub forma unui gand simplu. Acesta nu are putere de constrangere la consimtire, decat atunci cand inima noastra duhovniceasca este impatimita dupa placere, precum ne arata Sfantul Marcu Ascetul. Rezistenta unei astfel de inimi este, de fapt, diminuata, pana la a nu mai exista, adica pana la a astepta ispita, a o dori, a o cauta, iar atunci cand ea se iveste, a o accepta imediat, cu usurinta si placere, a o insoti si spori cu dorintele proprii si a o infaptui. In aceasta situatie nu diavolul este cel care ar forta silnic, ci inima pacatoasa asteapta si cauta ispita. Pentru ea, momeala diavoleasca nu este o capcana sau o piedica, ci un mijloc sau un prilej al savarsirii pacatului, incat realitatea demostreaza, intr-o astfel de situatie, ca omul cedeaza prea usor ispitei si nu ca ispita forteaza silnic.

Sfintii Varsanufie si Ioan vorbesc despre doua atitudini fata de ispita, dupa taria si straduintele noastre ascetice. Prima este intrarea gandurilor sau semanarea lor, iar a doua este reaua lor folosire sau invoirea cu ele.

Intrarea gandurilor sau ispita nu este de osandit sau, cum spune Sfantul Marcu Ascetul, "momeala nu este pacat, nici dreptate, ci dovada libertatii voii". Insa invoirea cu ea este un lucru vrednic de osanda. De aici rezulta doua atitudini: cel care are puterea de a lupta si a birui aceste ispite, sa le lase sa intre, pentru ca aflandu-le pe terenul sau, sa le pricinuiasca o infrangere grea, insa cel slab, care nu are aceasta putere, sa le taie, alergand la Dumnezeu. De aceea, duhovnicii dau canoane deosebite la ucenici, dupa cresterea lor duhovniceasca.

Daca gandul strain, ispita a patruns, sa nu ne tulburam, ci sa aflam in care parte loveste aceasta si descoperind, sa lucram fara tulburare impotriva ei, chemand pe Dumnezeu in ajutor. Caci nu in intrarea talharului in casa sta raul, ci in jefuirea celor din casa. Iar daca iese cu necinste, slava este a stapanului casei, iar necistea a celui ce a iesit fara sa ia nimic. 

Lupta cu pacatul, in orice faza a derularii sale ar fi, inseamna, de fapt, lupta impotriva cauzelor sale. Lupta impotriva faptei sensibile trebuie dusa inca din etapa de gand prim sau intai nascut. Din acest motiv, Evagrie monahul ne cere sa distrugem capul sarpelui.

Sfintii Parinti numesc pacatul "furnico-leu", pentru ca, de nu ne vom ingriji ca sa-l distrugem cand este mic, inca in faza de ispita (furnica), creste si se dezvolta in sufletul nostrun ajungand la puterea leului.

Evagrie ne sfatuieste "sa prindem gandul strain si viclean, sa-l descoasem, cum si din ce este alcatuit, pentru a sti cum sa luptam la inlaturarea lui". Daca n-am reusit sa-l inlatural in faza de ispita, de simpla posibilitate teoretica, lipsita de o evidenta practica constrangatoare, lupta devine, pe celelalte trepte sau etape din fenomenologia pacatului, mult mai grea, proportionala cu treapta caderii.

Caile patrunderii ispitelor

Calea patrunderii ispitei o reprezinta, asadar, un gand, o imagine, o senzatie, o halucinatie, o inchipuire, o fantezie, o amintire. Acestea urmeaza doua circuite: fie din exterior spre interior, adica de la ispitele lumii, spre suflet, prin mijlocirea simturilor, ale caror tentacule sunt larg si irational deschise spre placere, fie din interior spre exterior, prin inchipuiri si amintri, spre fapta sensibila.

In forma prima, lumea cu isputele ei exercita un rol ademenitor; in cea de-a doua, amintirea si mecanismul psihic al fanteziei sau al inchipuirii cauta sa exercite un rol presant sau in alti termeni, este vorba despre ispita interioara si despre ispita exterioara.

Atat o cale, cat si cealalta, se reduce la un gand rau diavolesc, ispititor si la un act de deliberare si optiune, ce solicita libertatea noastra de alegere. Prin ispitele exterioare, lumea intra in suflet sub forma unui gand de placere aparenta si se revarsa din minte in simturi tot sub forma unui gand de placere trupeasca.

Parintii asceti vorbesc despre o ispita gradata, proportionala sau conforma cu treapta duhovniceasca a fiecaruia. Sfantul Isaac Sirul ne explica acest lucru, spunand ca

"este un obicei vechi al diavolului, al potrivinicului nostru, ca sa imparta cu maiestrie atacurile sale impotriva celor ce intra in lupta aceasta, dupa felul armelor sale, si sa schimbe chipul razboiului dupa scopul urmarit de diferite persoane. Pe cei ce ii vede trandavi in a se hotari si neputinciosi in ganduri, ii razboieste de la inceput cu tarie si ridica impotriva lor ispite grele si puternice, ca sa-i faca sa guste de la inceputul drumului feluritele lui rautati si sa-i cuprinda de la prima lupta frica si sa li se para calea lor aspra si greu de strabatut si sa zica: "Daca inceputul este asa de greu si de aspru, cine va putea sa infrunte pana la sfarsit razboaiele cele multe, asezate de-a lungul ei?" Si zicand asa, nu mai pot sta tari sau inainta. Ba nu pot privi nici spre altceva, asa de mult ii apasa grija aceasta. Si pe incetul, diavolul strange razboiul lui impotriva lor, ca sa fuga de el". [5]

Referindu-se la caile de patrundere a gandurilor pacatoase in planul constiintei, Talasie Libianul enumera: "lucrarea simturilor, amintirea si amestecarea din trup"[6]

Iar Sfantul Maxim Marturisitorul ne spune:

"Prin acestea trei primeste mintea intelesurile patimase: prin simtire, prin schimbarea in starea organica si prin amintire.

Prin simtire, cand lucrurile de care suntem impatimiti, venind in atingere cu ea, o misca spre ganduri patimase.

Prin schimbari in starea organica, cand mustul trupului, schimbandu-si amestecarea printr-o hrana neinfranata sau prin lucrarea diavolilor sau prin vreo boala, misca iarasi mintea spre ganduri patimase sau impotriva Providentei.

Iar prin amintire, cand aceasta, aducand in legatura cugetarile sale cu lucrurile fata de care am simtit vreo patima, de asemenea misca mintea spre ganduri patimase."[7]

Sfantul Petru Damaschin ne spune ca

"in principiu, diavolul are obiceiul sa ispiteasca sau sa atace sufletul cu ceea ce gaseste in fata lui, adica cu bucurie si mandrie sau cu intristare si deznadejde, fie cu oboseala si nelucrare, fie cu lucruri si cugetari ivite nelavreme si fara de folos, fie cu dragoste exagerata, fie cu ura patimasa fata de materie si lucruri"

Sau cum subliniaza Sfantul Maxim Marturisitorul,

"Dracii iau prilejuri de a starni in noi ganduri patimase din patimile aflatoare in suflet. Pe urma, razboindu-ne mintea cu aceste ganduri, o silesc la consimtirea cu pacatul. Astfel, fiind biruitori, o duc in sfarsit, ca pe o roaba, la fapta.

Dupa aceea, cei ce au pustiit sufletul prin ganduri, diavolii, se departeaza impreuna cu ele si ramane in minte numai idolul pacatului".

Felurile ispitelor

Avand ca punct de plecare cuvintele inspirate de Duhul Sfant ale Sfintei Scripturi, spiritualitatea ortodoxa vorbeste despre mai multe feluri de ispite: interioare, exterioare si de la lume, iar dusmanii cei mai inversunati ai crestinismului sunt trupul, lumea si diavolul. Trupul poate ispiti prin "tot complexul de inclinari pacatoase, pervertite, existente in firea umana si in trup si in suflet, datorita pacatului stramosesc. Datorita acestui pacat, fortele psiho-fizice nu sunt inclinate sa functioneze dupa firea lor initiala, ci sunt inclinate in mod dezordonat, nenatural, pervertindu-se".

Sfantul Apostol Ioan ne spune ca ispita interioara este cauzata de pofta trupului, de pofta ochilor si de trufia vietii (1 Ioan 2, 16). Poftele trupesti se manifeste sub forma dorintelor exagerate dupa mancare, bautura sau satisfacerea exacerbata a instinctului sexual. Pofta ochilor se manifesta ca o dorinta de dobandire a bogatiei si a lucrurilor epatante vazute adeseori la altii, iar pofta inimii echivaleaza cu slava desarta si mandria, cu egoismul si vanitatea, cu filaftia (iubirea de sine), aceasta radacina atuturor relelor.

Prin intermediul lucrurilor senisbile, apartinand lumii exterioare omului, diavolul cauta sa ne pregateasca variate curse, crezand ca va reusi sa ne insele pentru a nu mai putea sa discernem adevarata lor valoare si semnificatia duhovniceasca. Omul adeseori, in loc sa le foloseasca duhovniceaste, cu discernamant, abuzeaza de creatia lui Dumnezeu si de lucrurile ce o compun, folosindu-le abuziv si spre propria sa placere. In aceasta ispita, diavolul este ajutat adeseori de afecte si de simturi, daca acestea nu sunt disciplinate, ci sunt satisfacute peste trebuinta. Fiind mai aproape de lumea materiala, intre aceasta si suflet, si mai inclinate spre ceea ce este material, trupesc, simturile se indreapta mai ales spre lucrurile sensibile si corporale, in scopul dobandirii si folosirii lor, spre placerea sa trupeasca.

Diavolul ne ispiteste nu doar prin lucruri, ci si prin semenii nostri, care slujesc, adeseori fara sa constientizeze, adica fara sa stie, diavolului, prin faptele lor rele.

Prin ispita interna, diavolul tinteste distrugerea inimii duhovnicesti si a mintii. Isishie Sinaitul spune ca: toate pacatele bat mai intai la usa mintii prin ganduri. Mintea, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, este la mijloc intre doua fiinte, care isi lucreaza cele proprii, una virtutea, cealalta rautatea; adica intre inger si diavol. Dar, adauga el, "ea are permanent puterea si libertatea sa urmeze sau sa se impotriveasca cui vrea".

Iar Isihie Sinaitul spune: "Minte cu minte se incaiera in lupta, in chip nevazut, mintea draceasca cu mintea noastra".

Este o invatatura traditionala a spiritualitatii ortodoxe, cu adanci radacini in Sfanta Scriptura, potrivit careia ingerii rai nu cunosc inimile noastre duhovnicesti. Singurul cunoscator al inimilor noastre duhovnciesti este Dumnezeu. Insa "diavolii, iscodind toate miscarile si cuvintele noastre, cunosc, pe baza acestora, multe din miscarile inimii". Doar Dumnezeu cunoaste deplin cele ascunse si nevazute ale noastre. Diavolii cauta, insa sa afle despre miscarile inimii duhovnicesti pe baza cuvantului rostit si a miscarilor vazute ale trupului. "Toate infatisarile pe care le luam le iscodesc dracii si nimic nu lasa necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici sederea, nici starea in picioare, nici cuvantul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le misca, toata ziua uneltesc viclesuguri impotriva noastra...", ne avertizeaza Evagrie Ponticul.

Tot Evagrie spune ca "diavolul se poate atinge de creier si sa-l tulbure, indemnandu-l spre slava desarta, insa cei care ne pot influenta cu adevarat sunt Dumnezeu si ingerii buni. Acestia aratandu-ni-se, opresc chiar si numai cu cuvantul interior, lucrarea potrivnica din noi si misca lumina mintii, sa-l faca sa-i primeasca si sa-i redea pacea gandurilor, chiar daca mintea nu vrea aceasta".

Insa diavolii cauta sa tulbure mintea, ducand-o la nestatornicia ei.

Cum ispiteste diavolul 

"Diavolul", ne arata Sfantul Ioan Scararul, "ne sapa trei gropi, adica trei ispite: prin cea dintai incearca sa ne impiedice sa lucram binele. Prin a doua, chiar daca facem binele, sa nu-l facem pentru Dumnezeu, ci spre mandria noastra. Iar daca nu a reusit prin aceste doua curse, ne da o indrazneala nejustificata in savarsirea lui, pentru a ne aduce pe culmile mandriei". 
Sufletul nostru are impotriva acestor trei ispite, trei arme specifice; pentru cea dintai - sarguinta si gandul la moarte; pentru cea de-a doua - supunerea si ocara; iar pentru cea din urma - defaimarea de sine".

In pricipal, lucrarea cea rea sau ispita cea rea se manifesta asupra mintii sub forma a doua mecanisme pe care incearca sa le declanseze diavolul, in scopul atragerii noastre spre pacat: cel al inchipuirii sau imaginatiei si cel al amintirii.

Prin inchipuire, diavolul cauta sa nascoceasca tot felul de idei si reprezentari pacatoase si patimase, iar cand nu reuseste, ne aduce aminte de pacatele trecute, prin declansarea mecanismelor amintrii.

"Diavolul adopta o dubla strategie: pana la savarsirea faptei rele diavolul ne da curaj si indrazneala ca sa primim ispita, sa o insotim cu ganduri proprii, sa consimtim la lucrarea ei si sa o facem, iar dupa savarsirea pacatului, cauta sa ne strecoare in suflet intristarea si deznadejdea, ingrozindu-ne cu spaimele Judecatii".

Referindu-se la procesul de impatimire, Evagrie vorbeste despre diavolul care face ca sufletul impatimit sa devina nesimtitor. 

"Cand navaleste acela (diavolul n.n.), iese sufletul din starea sa fireasca si leapada cuviinta si frica Domnului, iar pacatul nu-l mai socoteste pacat, faradelegea n-o mai socoteste faradelege si la osanda si munca vesnica se gandestei ca la niste vorbe goale. Acest demon poate fi izgonit prin atentia la nenorocirile, bolile si suferintele altora, care ne sensibilizeaza si care pun pe fuga acest diavol, intrucat sufletul este strapuns putin cate putin si trezit la mila, fiind dezlegat de impietrirea venita de la demon".

Referindu-se la mecanismele ispitei sau ale momelii, Parintii filocalici fac dese referiri si descriu viclesugurile vrajmasilor, intre care si retragerea sau parasirea draceasca, adica oprirea pentru scurta durata a luptei, pentru ca apoi sa porneasca cu mai mare putere asupra noastra. In acest timp, ei urmaresc sa vada care sunt punctele noastre slabe, pentru a ne ispiti prin ele.

Evagrie Ponticul ne spune despre o intensificare a ispitelor si viclesugurilor diavolesti, pe masura eforturilor ascetice ale nevoitorului. Scopul acestei sporiri a rautatilor este tocmai acela de a ne infricosa de greutatea dobandirii mantuirii si de a ne descuraja, iar pe de alta parte, de a crede si a vedea ajutorul lui Dumnezeu.

Cel mai tare ne lupta vrajmasii diavoli in timpul rugaciunii. Scopul lor este "sa ne fure rugaciunea cea de ceas de la noi". Evagrie Ponticul ne spune ca

"tot razboiul ce se aprinde intre noi si vrajmasii diavoli nu se poarta pentru nimic altceva decat pentru rugaciunea duhovniceasca. In timpul rugaciunii, lupta si navalirea vrajmasului diavol are ampluare si rautatea fiarelor salbatice. Ei se reped asupra rugatorilor in carduri, luand forme si consistente materiale dintre cele mai ciudata si periculoase si incercand sa-i ingenuncheze prin moleseala somnului, vedenii, lumini, amagiri, naluciri, tulburari chair si hormonale".

Sfantii Calist si Ignatie Xanthopol spun ca aceste ispite au rostul de a face mintea sa nu se mai mandreasca de binele ce l-a aflat ci, dimpotriva, razboita, certata si umilita, sa sporeasca in smerita cugetare.

In legatura cu aceste momente, Parintii filocalici vorbesc despre ingaduinta lui Dumnezeu sau despre ascundera Harului de la noi. Dar chiar in aceasta ascundere, Harul ajuta in chip tainic sufletul, ca sa arate vrajmasilor lui ca biruinta este numai a sufletului.

Treptele pacatului - de la gandul cel rau la fapta pacatoase

Intrucat gandurile reprezinta cea dintai treapta a pacatelor, Sfintii Parinti ne averitzeaza asupra treptelor prin care mintea si inima cad in pacat si sunt orbite.

Potrivit scrierilor ascetice, pacatul trece, de la faza de ispita si pana la cea de patima, prin mai multe faze. Cu privire la numarul exact, al acestor faze, Parintii filocalici se exprima nuantat.

Filotei Sinaitul defineste astfel acest proces al caderii sufletului in pacat:

 "Intai este atacul (momeala), apoi insotirea, pe urma consimtirea (invoiala) , apoi robirea, pe urma patima imbibata de obisnuinta si continuitate. Iata biruinta luptei dusa impotriva noastra".

Cand sufletul consimte cu usurinta si colaboreaza la pacat, structura acestei caderi este urmatoarea:

mai intai sufletul isi inchipuieste raul, pe urma il pofteste, apoi se patrunde de placere sau de intristare, pe urma il vede cu simturile si apoi intra in atingere vazuta sau nevazuta cu el. Toate acestea sunt intovarasite de ganduri, afara de prima miscare, care, daca nu este primita, tot raul de dupa aceea va ramane nelucrat".[8]

Sfantul Ioan Damaschinul dezvolta aceasta schema, insistand asupra momentului de lupta si eliberare interioara. Potrivit lui, etapele, in numar de sapte, sunt urmatoarele: momeala (atacul); insotirea; lupta; patima; invoirea (consimtirea); lucrarea si robia.

Definind fiecare din aceste etape, Filotei Sinaitul arata ca  

atacul este "gandul simplu sau chipul lucrurlui nascut de curand in inima, ce se arata mintii. Insotirea sta in convorbirea cu ceea ce s-a aratat, fie cu patima fie fara patima. Consimtirea este invoirea bucuroasa a sufletului ce ceea ce s-a aratat. Robirea este ducerea fara voie a inimii sau amestecarea hotarata si nimicitoare a celei mai bune stari a noastre, cu lucrul respectiv. Iar patima este ceea ce se afla cuibarit de multa vreme cu impatimire in suflet"[9].

 Sfantul Ioan Damaschinul, largind aceasta lista, defineste astfel fiecare din momentele ei:

"altceva este adica momeala (atacul), altceva insotirea, altceva lupta, altceva patima, altceva invoirea (consimtirea) care e aproape de fapta si se aseamana ei, altceva lucrarea si altceva robirea.

• Momeala este gandul adus simplu in minte de vrajmasul (...). Aceasta cum s-a spus, nu atarna de noi.
• Insotirea este primirea gandului strecurat de vrajmas, preocuparea cu el si convorbirea placuta a voii noastre cu el.
• Patima este deprinderea cu gandul strecurat de vrajmas, care se naste din insotire, si invartirea necontenita a cugetarii si a inchipuirii in jurul lui.
• Lupta este impotrivirea cugetarii fie la stingerea patimii din gand sau a gandului patimas, fie prin invoire (...).
• Luarea in robie este ducerea silnica si fara voie a inimii duhovnciesti stapanita de prejudecata si de o indelunga obisnuinta. 
• Invoirea este consimtirea cu patima din gand.
• Iar lucrarea insasi, implinirea cu fapta a gandului patimas incuviintat. 

Deci cel ce cugeta nepatimas de la inceput sau respinge prin impotrivire si certare momeala, a taiat dintr-o data cele ce urmeaza".

In ascetica rasariteana a devenit traditionala lista sintetizata in patru momente generale a etapelor pacatului:

• momeala - ca gand simplu sau icoana a ceva adus in inima in chip intelegator;
• insotirea - sub forma convorbirii cu ceea ce s-a aratat in chip patimas sau nepatimas in minte;
• consimtirea sau incuviintarea - invoirea cu placere a sufletului, cu ceea ce s-a aratat; si
• patima, ca deprindere si obisnuinta rea a sufletului in practicarea pacatului.

Din punct de vedere al culpabilitatii constiintei noastre la aceste etape ale pacatului, situatia este urmatoarea.

Momeala, constand in venirea in minte a binelui sau raului, nu are nici rasplata, dar nu este nici pasibila de pedeapsa, ci dovada a libertatii cu care am fost inzestrati prin creatie.

Insotirea, sub forma de convorbire cu momeala, fie spre incuviintare, fie spre lepadare, este buna, atunci cand este spre o fapta buna si este rea, atunci cand conduce catre savarsirea unei fapte rele.

Lupta prilejuieste cununa sau osanda, in functie de biruinta sau de infrangerea sa.

Incuviintarea, robia si patima sunt toate vrednice de osanda. Atacul si pofta, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, le rabda Dumnezeu, intrucat raul nu a ajuns la implinire. Dar asupra celui de-al treilea si al patrulea, ne avertizeaza acest Sfant Parinte, adica asupra "deprinderii si lucrarii sau consimtiri si faptei, Sfanta Scriptura pe drept cuvant isi rosteste amenintarea"[10].

Mai gasim la Parinti care lamuresc lucrurile in chipul cel mai amanuntit si un alt inteles mai subtire al acestora, pe care unii spun sa o numim uitare se sine. Aceasta inseamna "ivirea napraznica a patimii, fara timp, fara gand si chip, in cel ce o sufera. Nimic nu apare mai subtire, sau mai neobservat ca aceasta in duhuri. "Ea isi arata prezenta in sufletul unora printr-o amintire simpla si fara convorbiri deodata si pe neasteptate si in chip nestiunt"[11]. "Daca cineva a putut sa descopere aceasta subtiime a patimi din el prin plans, el ne poate invata cum se poate curvi, in chip patimas, numai prin ochi, prin simpla privire, prin atingerea mainii, prin auzirea unei cantari, fara nici un inteles sau gand".

*

Pentru ca mintea noastra sa fie tot timpul ocupata ca sa nu primeasa gandurile diavolesti si nici sa aiba ganduri rele proprii, Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata: "Cea mai buna lucrare a crestinului este sa-si faca o fabrica de ganduri bune". Acestea vor fi ganduri bune fata de aproapele nostru, dar trebuie sa fie si ganduri necesare desfasurarii unor activitati parctice, utile pentru semenul nostru si pentru noi.


Note:

[1] - Filotei Sinaitul

[2] - Marcu Ascetul

[3] - idem

[4] - Sfantul Ioan Casian, Cuvant despre Sf. Parinti din Skit, in Filocalia, vol. 1, p. 107
[5] - Sfantul Isaac Sirul
[6] - Talasie Libianul, Filocalia vol 4, p. 19
[7] - Sf. Maxim Marturisitorul
[8] - Ilie Ecdicul, culegere din sentintele inteleptilor, in Filocalia, Vol. 4; p. 341
[9] - Filotei Sinaitul
[10] - Sfantul Maxim Marturisitorul, Intrebari, nedumeriri si raspunsuri... p. 238
[11] - Robirea urmeaza insotirii si cere timp si un mod de dezvoltare. Dar uneori e unita cu rapirea si se produce repede si de multe ori fara obisnuire, fara timp si stare sufleteasca pregatita. Ea aduce vatamarea prin simple ganduri si simturi in vremea in care suntem rapiti (Comentariu Pr. acad. Dumitru Staniloae, nota 497)

Sursa: Parintele Daniel de la Rarau, Gandurile bune in viata crestinului ortodox. Viata ca o praznuire duhovniceasca, Ed. Panaghia, Colectia "Rugul Aprins", 2013

P. Amfilohie Branza despre mantuire, neam, judecata, duhovnic, strainatate, homosexuali s.a.

Prima parte integral aici: Parintele Amfilohie: NE SPRIJINIM UNII PE ALTII, CRESTEM IMPREUNA! 

Din care redam mai jos cateva fragmente:

- Cat de departe sa mergem cu ascultarea fata de duhovnic?

- Ascultarea nu inseamna exploatare. Astazi s-a ajuns la o exploatare. Asculti de duhovnic pana unde nu se abate de la linia Traditiei si a Bisericii. Asta este esential. Presupune din partea noastra o cunoastere.

[...]

Deci, trebuie sa ai si o masura a cunostintei, si a constiintei totodata, care se ingemaneaza una pe alta. Trebuie sa mergem mai constient, si mai intru cunostinta pe calea mantuirii astazi; impreuna cu duhovnicul astazi. Duhovnicii cam cresc odata cu ucenicii si ucenicii odata cu duhovnicii lor. Noi ne cam sprijinim unii pe altii.

[...]

Indemn oricum la mai mult studiu, si sa asculte si sa ne probeze pe noi duhovnicii prin lumina invataturii Bisericii Apostolesti. Biserica Apostolica ramane temeiul de neclintit al nostru. Aici este toata identitatea noastra. In Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca.

[...]

- In Apocalipsa scrie ca neamurile vor veni la judecata. Mantuirea este totusi ceva pe plan personal, cum sa intelegem aceasta?

- [...]

Neamurile e normal sa fie chemate la judecata. Au fost create de Dumnezeu, si mai mult, noi suntem liberi sa facem ce vrem. Dar Judecata ce ilustreaza totodata? Si dreptatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este si drept, si vrem sa asteptam aceasta zi a dreptatii lui Dumnezeu, nu pentru ca Dumnezeu sa pedepseasca pe altii, ci mai ales ca sa ne regasim noi cu El in chip desavarsit. Dorinta noastra este viata in Hristos. Judecata ce inseamna? Doamne, efectiv sa trec examenul final, sa nu mai fiu despartit de Tine prin cele trecatoare.

[...]

Deci pentru noi Judecata ce inseamna? Nu este tragerea la socoteala de Dumnezeu, ci este momentul intalnirii. [...] Este momentul cand neamurile vor recunoaste ca suntem pacatosi, dar pe fondul unei credinte. Doamne, da, am fost curvar, pacatos, nenorocit, ticalos, dar n-am fost necredincios. Tu esti Dumnezeul meu! Alt Dumnezeu afara de tine nu stim, si Tie ti se cade a ne milui si a ne mantui pe noi, Doamne Dumnezeul nostru. Deci avem toata incredintarea aceasta.

Si mai asteptam, bineinteles, ce? Sa vada si neamurile acestea care n-au crezut in Hristos care este adevarul. Vrem sa straluceasca Hristos, deci sa straluceasca aceasta victorie a Lui in vecii vecilor.

Are multe semnificatii, bineinteles, aceasta Judecata si am zis ca noi o asteptam. Noi cu gandul la Judecata parcurgem fiecare zi, iar momentul intalnirii cu Hristos este ceea ce ne da noua viata. Eu daca stiu ca si la noapte pot sa mor, si-n clipa urmatoare, si nu ca as putea muri, moartea pentru mine inseamna ce? Domn'e in clipa urmatoare pot sa ma gasesc cu Dumnezeu. Eu pot sa traiesc acum 150, 200, 500 ani bine, dar tot vine clipa aceasta in care ma arata cu adevarat ce sunt. Deci noi vrem sa aratam ca nu ne inselam in credinta nostra. Judecata este momentul cand noi efectiv traim aceasta bucurie a implinirii credintei noastre in chip desavarsit, a eliberarii de vremelnicie, de indoiala, de tot ceea ce poate sa fie opreliste, de toate intrebarile care sunt…

- Mergem ca neamuri. Deci neamurile vor fi chemate la Judecata, dar mantuirea este totusi ceva ce se face in plan personal. Cum se impaca aceste doua lucruri?

- Deci neam ce inseamna? Multime de persoane, dragul meu. Asta inseamna. Biserica lui Hristos: cand doi, sau trei se aduna in numele Meu, Eu voi fi in mijlocul lor. Domnule, ca sa intelegem mai clar. Astazi neamurile au venit mai mult la credinta. Este un lucru extraordinar. Neamurile l-au primit. Neamurile nu inseamna neaparat separatie, ci inseamna distinctie, care este cu totul altceva. Aceasta varietate este randuita de Dumnezeu, dar noi trebuie sa realizam o unitate in varietatea aceasta, in chip ecumenic, nu ecumenist. Sa facem distinctia. Deci ecumenic: apostolesc, sobornicesc, nu ecumenist. Si cu aceasta desfiintare cum vrea sa facem o branzarie comuna. Nu. Noi vrem rusul-rus, bulgarul-bulgar, grecul-grec, romanul-roman, toti Il proslavim pe Hristos.

Daca toti vor practica smerenia, in tara lor, dupa limba lor, isi vor cinsti eroii lor si sfintii lor, intru smerenie, intru dragoste, dupa invatatura lui Hristos, niciodata n-o sa se certe ortodoxul-rus cu ortodoxul-bulgar s.a.m.d. Trebuie sa formam o rezistenta crestina la ora actuala. Se vorbeste de o globalizare si o mondializare; trebuie sa formam si noi o rezistenta ecumenica, o rezistenta crestina. Noi ducem astazi vremurile unui crestinism de rezistenta, dar o rezistenta senina, cu bucurie, cu curaj, nu cu temere, nu cu frica, nu izolati, nu nepasatori la durerile celuilalt. Trebuie sa fim foarte interesati de neamuri, sa avem o comuniune, si comunicare intre ele. Dialogul este o stare specifica a lui Dumnezeu-Treimea. Cuvantul S-a intrupat. Nici Tatal, nici Duhul Sfant, ci tocmai Cel care Se comunica, ni Se comunica, si ne-a dat noua posibilitatea comunicarii si a comuniunii. Lucrurile astea au valoare teologica, au valoare sacramentala. Noi nu le analizam doar asa, semantic, le traim, deci este modul nostru de viata in Hristos, Care este viu intre noi. El Se manifesta. Noi nu cautam cuvinte, noi exprimam ce simtim. Noi va spunem ceea ce dorim, ceea ce simtim in noi. Hristos vrea sa se manifeste in noi, vrea sa biruiasca pe drac prin tine, prin cuvantul tau, prin bunatatea ta, prin dragostea ta. Deci, iata ce inseamna mantuirea, de ce este [personala].

Judecata este bineinteles personala, pentru ca Hristos are o relatie personala cu fiecare dintre noi, dar… comunitatea aceasta a neamului, ce este in fond? Este unitatea sufleteasca, este comuniunea in Hristos a tuturor persoanelor care formeaza un neam. Este o distinctie clara si este si evident cum se impaca una cu alta. Deci, dragul meu, noi formam neamul in masura in care ne identificam in Hristos. Nu a sta la gramada sa formam cireada formeaza neamul. Ci este masura in care noi jertfim intru Hristos in comun, simtim in comun, traim in comun, iubim in comun, dar nu in sensul de cireada, de stat la gramada, ci in sensul de a ne identifica, de a ne purta crucea. Deci iata exista o identificare: Hristos, in trupul Lui a purtat intreaga umanitate, fara sa amestece sangele nimanui. Asta-i taina dumnezeirii, si este un mare dar. Gandeste-te ca ai niste particularitati, ai niste insusiri, si noi in Hristos ne putem contopi. Iubirea aceasta este cea care niveleaza [unifica] totul. Dar nu desprinsa de Adevar in sens ecumenist, ci iubirea ecumenica a Lui Hristos: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata, si Lumina lumii, deci in sensul acesta, al transfigurarii noastre in Iisus Hristos, al salasluirii Domnului in noi.

Continuare

- Ce este mantuirea? Ce sa intelegem prin mantuire?

- Manturiea este implinirea planului lui Dumnezeu cu omul. Este implinirea scopului nostru existential. A te mantui inseamna a trai in Hristos, inseamna a valorifica darurile sfintei Invieri a lui Hristos, sa crezi in adevarul de credinta ortodox si sa plinesti acest adevar ortodox prin faptele tale. Mantuirea inseamna trairea lui Hristos in tine. Asta este: viata in Hristos este mantuirea. Aici apare problema mantuirii.

Fiecare vede mantuirea in chip felurit. Hristos este Adevarul, Calea si Viata si numai in Hristos ne putem mantui. Omul a fost creat pentru Dumnezeu si numai pentru Dumnezeu si in masura in care el se conformeaza in mod liber acestui adevar existential el isi dobandeste manturiea, unirea cu Hristos, viata vesnica. Asta inseamna: dobandirea vietii celei vesnice, numai prin Iisus Hristos si unirea cu Tatal si cu Duhul Sfant. 

- Ce este neamul? Ce importanta are neamul in mantuirea noastra?

Dragul meu, ne trebuie niste cunostinte scripturistice in privinta aceasta. Neamurile sunt opera lui Dumnezeu, nu opera oamenilor. Si citim la cartea Facerii ca Dumnezeu a "hotarnicit", a stabilit hotarele neamurilor dupa numarul ingerilor Sai. Iata vedem ca in actul creatiei neamurile sunt o lucrare a lui Dumnezeu cu fiecare, si avand o anumita destinatie, incredintandu-le si o putere cereasca protectoare, neamurile sunt chemate, iata, sa plineasca voia lui Dumnezeu in specificul lor national, fara sa se creeze acest sovinism. Deci un singur duh in toate neamurile, numai ca prin voia lui Dumnezeu neamurile fiind diferite ca si creatie, ca si toponomie, ca si loc, iata, fiecare sa marturiseasca pe Dumnezeu in functie de habitatul in care se afla, in functie de datul acesta, de inzestrarea lor, si naturala, si suflteasca si spirituala. Neamurile sunt opera lui Dumnezeu, sunt marturiile divine, adica neamurile sunt chemate sa-L marturiseasa pe Hristos, prin specificul lor. Sunt marturiile divine asezate pe planeta aceasta.

Daca ne referim la un neam aparte, fiecare neam are specificul lui, eroii lui, sfintii lui, si fiecare neam are o misiune istorica si misiune dumnezeiasca. Si fiecare neam trebuie sa-si indeplineasca misiunea sa istorica si misiunea sa dumnezeiasca pentru care a fost creat. Ori de cate ori un neam abdica de la misiunea sa istorica sau dumnezeiasca, el dispare ca neam. Si sunt o serie de neamuri care s-au desfiintat in istorie. Constiinta neamului este foarte putin intretinuta astazi in scolile de educatie si, iata, prin tot ceea ce avem la indemana. Si din cauza aceasta se urmareste o mondializare pe fondul unei slabanogiri a constiintei apartenentei la neam, cu valorile, cu constiinta, cu misiunea noastra istorica, si misiunea noastra divina. Si iata, din cauza aceasta neamurile risca astazi sa se contopeasca conform unei noi ordini mondiale, in mondializarea aceasta, sa desfiinteze neamurile, ceea ce este o lucrare evidenta impotriva voii lui Dumnezeu. Fara discutie, deci, neamurile sunt opera lui Dumnezeu, au misiune istorica, cu hotare fixate de Dumnezeu, inzestrari speciale, si fiecare are o misiune istorica, cum v-am zis, si divina de marturisire a lui Dumnezeu.

Toate neamurile vor fi patrunse de acelasi duh fara sa distruga hotarele care au fost fixate caci Dumnezeu iata, a hotarnicit neamurile dupa numarul ingerilor Sai, deci iata, fara sa strice aceasta lucrare a lui Dumnezeu. Atunci ele vor forma o biserica unita si puternica, dar in sensul acesta evanghelic, care l-a propovaduit Hristos: "Eu sunt Vita, voi sunteti maladitele". Deci viata putem avea numai in Hristos. Toata istoria Vechiului Testament il are in centru pe Mesia care va sa vina si avea sa vina, si de la intruparea lui Hristos avem ca centralitate existenitala a Mantuitorului Hristos pe Mesia care a si venit, S-a intrupat, S-a rastignit, si a inviat cu trupul. Deci in cadrul acestui adevar. Singurul adevar de la care trebuie plecat este Iisus Hristos, singurul adevar la care trebuie ajuns este Iisus Hristos. Neamurile isi afla existenta numai in masura in care reflecta identitatea lui Iisus Hristos si in Evanghelia Lui. 

Ei, nu sunt intrebari usoare...

- Multi tineri se gandesc sa paraseasca tara. Ce sfaturi le dati?

- Sa cunoasca mai intai ce inseamna tara, ce inseamna patria, ce inseamna credinta, care este rostul lor si ca Dumnezeu i-a adus din nefiinta la fiinta, si nu intamplator in tara lor. Omul nu si-a programat venirea lui in lume si nici macar intr-un anumit loc, si nici macar parintii. Este voia lui Dumnezeu.

Deci sa nu paraseasca un loc inainte de a-l cunoaste suficient, si nu numai geografic, dar mai ales spiritual. De altfel noi avem o tara, cu o istorie frumoasa, cu o misiune frumoasa, si ei e bine sa nu abdice de la rosturile lor cele mari, de romani si de crestini. Avem un rost si iata, neamurile intre neamuri, si acestea au fiecare o misiune a lor si istorica, si divina totodata pe care, am spus, trebuie sa si-o indeplineasca.

Deci ati plecat dintr-o tara, ai iesit din neamul tau, v-ati incrucisat cu alte neamuri, inseamna tot o lupta impotriva voii lui Dumnezeu. Sunt si exceptii, dar cand ai incredintarea ca acest fapt se face sub voia lui Dumnezeu, si nu este usor ca sa ai aceasta incredintare, atunci doar fa-o dar deocamdata avem rosturile nostre. Fiecare sa ramana in ceata lui, sa ramana in misiunea lui la care a fost pus, sa duca la capat rostul ei existential. Deci noi am fost creati pentru Dumnezeu intr-un anumit loc, cu un anumit scop. Asta sa nu uite tanarul inainte sa paraseasca locul, si inainte sa paraseasca scopul.

- Ce sfaturi le dati celor care deja au parasit tara mai ales in ultimii cincisprezece ani?

- Sunt multe motive pentru care au parasit tara. Candva am avut si eu gandul acesta, pe la o anumita varsta. Ce sa le spun? In masura in care le este posibil sa ia contact cu oameni duhovnicesti, cu oameni spirituali. Urgent sa aibe in preocuparea lor un minim de lectura duhovnceasca si istorica. La noi istoria noastra laica este plina de personalitati, care reflecata foarte clar menirea romanului, indiferent unde se afla. Si, odata ce constientizeaza rosturile sale, menirea lor de romani, atunci incepe sa isi ridice niste intrebari, atunci incepe sa miste in el niste framantari la care nu poate avea pace pana nu-si da raspuns. Si asta este esential sa-si dea raspuns la problemele lui sufletesti. Dumenezeu nu l-a creat intamplator. Deci cei care sunt plecati sa ia contact cu tot ceea ce poate sa refecte adevarul, si istoric si bisericesc deopotriva. Sa fie interesati pentru ceeea ce este esential, pentru adevarata dimensiune a vietii, pentru viata in Hristos.

Pentru romani religia nu este o problema de Biserica si atat. Este o problema de cultura in fond. La noi totul este fundamentat Evanghelic in primul rand. Nu se poate scoate crucea, Evanghelia. La noi este clopot peste tot, icoana peste tot, biserica peste tot. Deci sa nu se lepede de acesta mostenire care este frumusetea nostra si podoaba noastra. Recomand un interes pentru credinta si romanism deopotriva, indiferent de unde se afla, ca sa poate sa reziste acolo, daca e voia lui Dumnezeu, sau sa se intoarca la vreme potrivita in mijlocul neamului lor, ca sa poata sa dea raspuns bun in ceasul judecatii. Ala e omul intelept, care din timp se pregateste pentru marele examen!

-Multi tineri, mai ales femei, se casatoresc cu straini, sperand intr-o viata mai buna. Ce sa le spunem?

-Ce inseamna viata mai buna?

-Materiala.

-Dragul meu, sensul vietii nu-l da materialitatea. Se vede foarte clar ca Occidentul are mult mai mult ca noi din acest punct de vedere si sunt tare zbuciumati. Si-au vopsit de mult parul in mov, si-au rupt si pantalonii, si-au schimbat siretul, si verde si galben, si n-au ajuns mai fericiti. Cauta, iata, insetati la izvoarele Orientului, si aicea si-au dat seama ca iata, viata le descopera adevarata lor dimensiune de pace, de bucurie, de impliniri. Deci sa nu se lase asa imbatati cu apa rece a occidentului si sa caute mai la adanc la fantanile cele datatoare de viata ale ortodoxiei. Pentru asta Hristos S-a intrupat si a venit pe pamant, sa ne dea noua hrana cea vie, iata, Trupul si Sangele Lui, nu o teorie si atat, nu o ideologie si atat. Viata noastra este in Hristos Cel viu, Cel intrupat, rastignit si inviat.

- Deci, in general, nu este bine sa se amestece neamurile.

- Dragul meu, astazi este o problema. Din lipsa de educatie si pentru faptul ca nu stiu la ce tinta alearga, nu stiu ce sa faca cu viata lor, n-au dat un sens vietii. Hristos este si Sensul vietii noastre, nu numai Calea de urmat, este si Sensul vietii nostre. Viata in Hristos. Pentru noi este Dumnezeu, El este totul. Din acest motiv se leapada cu usurinta, se muta dintr-un loc in altul cu usurinta, se leapada de credinta si de neamul lor cu usurinta. De aceea va spun! Oricum vor lua contact cu amaraciunea directiei grestie pe care au pasit. Mai devreme sau mai tarziu vor culege roadele acestor abateri de la rosturile lor si de la menirea lor. De acea cati mai sunt interesati, si cati mai se apleaca asupra acestor avertismente, cu toata dragostea cu care o facem lor, si care o face lor Dumnezeu, iata, aceste valori, aceste repere de viata. Sa nu se grabeasca pentru un dolar, sau pentru un ban sa-si vanda sufletul. Eu am fost si-n Athos, si, vedeti cum si aicea in tara dau navala toti oamenii acestia saturati de materialitate. Si iata vedem ca nu materia are ultimul cuvant de spus, ci spiritul. Omul este fiinta vie, deci are sentimente, iata are o menire, are o chemare, pe care nu si-o poate innabusi cu poftele veacului oricat ar fi ele de tentante. Sa nu se grabeasca, sa mearga mai la adanc, sa caute esentialul, sa dea dimensiune spirituala vietii lor, ca sa ramana in ceva, sa aibe un mesaj. Nu numai o casa si atat, sau o rulota, sau poate sa o puna si pe rotile, sa o plimbe de colo colo, sa se mandreasca si sa se faleasca. Deci inima, inima, inima! Nu materia!

- Cum sa ne gasim duhovnicul potrivit?

- Dragul meu sa ai sinceritate in dorinta ta, de a reveni pe caile mantuirii de a fi un om de caracter, de a fi un viteaz, de a fi un om bland, bun, smerit. Si stim ca adevarul este Hristos, El nu te-a scos pe scara istoriei si te-a lasat parasit. Dumnezeu permanent veghiaza, si-ti va scoate in cale oamenii de care ai nevoie. Deci trebuie o sinceritate in aceasta cautare. Desigur ca nu ploua cu duhovnici, si traim acuma un moment de criza din acest punct de vedere, dar ne-a lasat la indemana, iata, avem doua mii de ani de istorie, avem doua mii de ani de fapte. Intr-o anumita etapa a vietii te poti folosi si de un tanar, mai tarziu poti capata folos si din anumite cariti cand ai abilitatea lecturii, a discernamantului si mai tarziu Dumnezeu iti va scoate in cale si un om, un duhovnic pe care nu trebuie sa-l cicalesti cu intrebarile tale, sau sa-l sacaii cu prezenta ta zi de zi. Sa-ti spuna ce ai de facut si tu sa-ti faci datoria ta oriunde te aflii si atunci cand te-ai gasit cu el, in doua cuvinte sa-ti spui totul. Noi traim vremurile acestea ale comprimarii timpului. Nu este asa, sa stai ore intregi. Si setea este mare. Noi am vrea sa stam si sa nu ne mai despartim dar ce este de facut, este ca noi sa luam aminte la cele esentiale la lucrurile care sunt absolut nescesare si putinul acela sa-l faci dumnezeieste.

N-ai cum in strainatate! Eu pot sa dau acuma ore intregi de sfaturi. Important este ca romanul plecat in strainatate sa stie asta, asta, si asta imi trebuiesc. Sa raspunda nevoilor lui, cu care se confrunta, ceasului de fata si meritul lui este sa reziste acolo crestineste. El sa nu abdice acolo unde se afla. Asta este important! Ca a rezista intre strainii aceia, acolo, cand toate evidentele arata ca nu ai nicio sansa de mantuire, cand faptele tale te innabuse in descurajare, ca: of! Parinte eu nu am nicio sansa, ca eu sunt acolo! tu nici atunci sa nu abdici. Acela este un mare erou, poate sa devina un mare erou, poate sa devina un mare rugator, poate sa foloseasca acest prilej al instrainarii si al insingurarii in favoarea lui. El daca nu are posibilitatile faptuirii virtutilor, atunci sa foloseasca aceste necazuri si nenoriciri in favoarea lui si atunci iata sa irupa dinlauntru, sa nu caute o realizare dinafara. Daca e lipsit de mediul inconjurator, factori de circumstanta, atunci sa caute mai adanc in inima lui. Sa stiti, in insingurare si in instrainare, omul se interiorizeaza mult mai puternic. Acolo sa caute inlauntrul lui, sa nu mai caute in duhovnicul din afara si pe strazi. Sa caute in vocea dinlauntrul lui si cand va gasi duhovnicul va conlucra mai mult launtric prin rugaciune. Asta este. Sa duca o viata minim duhovncieasca corespunzatoare. Este un mediu mai risipit, trebuie sa ai si tu un efort corespunzator. Este evident lucrul acesta. Deci sa fi interesat, sincer interesat, si Dumnezeu sa aibe incredere ca ii scoate in cale oamenii de care ai nevoie. Poate sa stea douazeci de ani fara un duhovnic pe masura lui, dar nu-l lasa Dumnezeu sa moara. Deci asta sa aibe in vedere.

Si, daca ai cautat in tara straina, sa nu te astepti sa ai duhovnici de mare folos, de mare valoare. Ei sunt si acolo unde i-a cam randuit Dumnezeu. Deci, iata, iti spun, neamul tau produce si un anume tip de duhovnic pentru tine, pentru necazurile tale, insa sa nu se considere niste parasiti.

- Ce putem face pentru ca tinerii sa se intoarca in Biserica?

- Dragul meu, sa le fim exemplu! Deci dai sfat, sfat - are si el rostul lui-, dar sa te simta pe tine ca-L traiesti pe Hristos, ca te bucuri, sa vada cum canti, ca te bucuri, sa vada ca traiesti romanismul in tine, respectul, buna cuviinta. Hai sa practicam noi aceste valori, chair daca altii ne iau in deradere. Deci adevarul nu piere dragul meu! Deci noi, aceasta rezistenta la rau o avem prin prezenta lui Hristos in noi. Traieste tu crestineste, si vezi cum se transforma neamuri, si generatii, efectiv.

Un Simeon Mehedinti, un Petre Tutea, un Stefan, un Mihai, Stefan, Vlad, Matei, Mircea, Neagoie. Astia nu-s porecla domn'le, sunt viteji romani. Avem istorie scrisa cu sange, deci nu [se] poate desfiinta. Aaa, tiparesti si la Editura Ku Klux Klan, cum spunea cartea aceea, mai poti sa zmulgi cate o pagina din manualul de istorie, dar nu inseamna ca ai desfiintat istoria. Pietrele vor grai, ati vazut ce spune.

Adevarul e de neoprit. Au pus acolo pamant, au pus piatra, au pus paza; putea sa puna si beton armat, si tot invia Hristos. Nu exista oprelisti la asa ceva. Noi suntem chemati la acelasi fel de biruinta, si la o biruinta prin noi insine. Noi suntem pacatosi, dar Dumnezeu vrea sa ii purtam noi biruinta. De-aia a instituit Biserica, sa fim madulare vii ale Sale, si abia cu trupul, ca sa avem si noi partasie vie cu Trupul si Sangele Lui, deci aceasta faptura noua, Iisus Hristos inviat cu trupul, sa ne impartasim si noi prin Trupul si Sangele lui Hristos in chip deosebit, si prin toata fapta cea buna, prin harul Bisericii pe care-l capatam, sa devenim fapturi noi, invinicibile. Cum? A sfartecat trupul, dar iata, omul duhovnicesc nu poate sa-l starpeasca nimeni. Asta este esential sa intelegem noi, in ce consta invicibilitatea nostra: trairea in Hristos. Ce sa le spui tinerilor? Sa dam un tip de tanar care sa foloseasca drept orice.

Deci, dragul meu, eu iti vorbesc acuma la varsta la care sunt mai mare cu cinci ani decat Hristos, la varsta la care a terminat activitatea misionara. Va dati seama? Deci a fost de generatia noastra. Ioan Botezatorul cati ani a avut cand a iesit la propovaduit? Mantuitorul Hristos a avut treizeci de ani cand a iesit la propovaduit. Putea sa iasa mai devreme dar asta a fost dupa o socoteala, dupa o randuiala a legii. Ce varsta a avut Sfantul Dimitrie? La 21 de ani iata l-a marturisit pe Hristos. Nu mai vorbim, Stefan cel Mare la 19 ani a descalecat in Moldova, i-a pus la punct pe toti. Era un brat puternic si o minte inteleapta. La 18 ani Traian a fost seful Imperiului Roman. La 21 de ani Mahomed al II-lea stapanea un imperiu. Deci de tanar te cunosti ce esti! Nu astepta tu batranetea cand iti apar negi pe fata si nu mai poti sta in picioare din cauza la varice sa-L marturisesti pe Hristos. Cand esti...: Hristos a inviat! Acuma s-o faci la tinerete, acuma intemeiaza-ti familia, acuma sa mergi in manastire, acuma scrii carti, acuma studiaza, acuma bate metanii, acuma canta, acuma te bucura. Nu astepta tu ca: sa vad eu, dupa 60 de ani... Salut! Aia nici nu sunt in mana ta! E ziua de astazi si atat, si nici asta!

Ce sa le spun eu tinerilor? Sa-si traiasca tineretea frumos. Haideti sa ne intrecem! Vrei sa-mi spui mie care-i adevarata sportivitate, si barbatie, si forta, si cantec? Iti arata eu care-i adevarta viata. Eu am facut Scoala Militara la Medias. Am fost in clasa 21 de insi, pe urma am ramas 19. Cand am intrat eu in manastire: Ce te-a apucat mai frate? Tocmai tu? Si am fost sef de clasa. Dupa cinci ani de zile patru erau in puscarie: viol, furt de mercur, accident de masina, si inca o prostie mare. Si zic: voi ce-ati facut cu anii vostrii, mai? Pai ma plangeati pe mine ca am intrat in manastire! Acuma si-au dat seama ce sunt ei de fapt. Nu cand sunt la volan, nu cand sunt cu femeia, nu cand sunt cu banul in buzunar. S-au vazut acuma asa cum sunt ei. Cum eu, voluntar, m-am dus sa ma vad asa cum sunt. Si iata, zic: voi ce-ati facut cu anii vostri? Ma plangeati ca mi-am ratat eu viata. Voi acuma ce faceti?

Lucrurile acestea nu se poate sa nu aibe consecinte mai devreme sau mai tarziu. Intelept e cel ce din timp judeca la asa ceva. Hristos ne-a descris in Evanghelie cu inceptutul si sfarsitul. Citeste-o frate! Uita-te cum ajunge o fumatoare, uita-te cum ajunge o desfranta, uite, si vezi toata viata la un bogat - numai cand a trecut cu masina luxoasa pe langa tine! Vezi cum au finalizat toti luxosii, toti bogatii. Reclama la bere: fericire, bea paharul asta si esti minunat. Da' uita-te, du-te dupa el in ceasul mortii si vezi cum horacaie si du-i o lada de bere. Ce-i? Da nu, te face fericit, da' tu esti mare. Da tu ai tipat o viata intreaga! Vei vedea ca in fata mortii nu opereaza nici banul, nici materia, nici ruda, nici trupul, nici muschiul, nici stiinta, nici armata, nici nimic, nici NATO, nici nimeni! Numai Hristos ti-e singurul sprijin. Si atuncea, dragul meu, intelept e cel ce din timp lucreaza aceste lucruri.

Dar Dumnezeu nu-si paraseste oamenii Sai. Ortodoxia este plina de frumusete, de roada, de bucurie. Noi suntem chemati sa-i invingem pe acesti tineri nu cu pumnul, nu cu parul, ci in maniera in care Hristos Mantuitorul a biruit si a cucerit. Au venit, unii L-au parasit, altii au ramas dupa El. Nu te astepta ca toata lumea sa vina dupa noi! Tu te asteapta dimpotriva, sa te rastigneasca, si asta este o cinste pentru noi, ca sa nu ne pierdem noi drumul, ca in necazuri si-n ispite vezi cine esti cu adevarat.

Limbajul primelor veacuri: vai frate, te-a invrednicit Dumnezeu de boala! Vai frate, te-a invrednicit Dumnezeu de necaz! Vai frate, te-a invredincit Dumnezeu de incercare, de bataie, de asa... Iata care era limbajul: "te-a invrednicit Dumnezeu de...". "De ce plangi frate?". "Ca m-a lipsit Dumnezeu de necazuri!". "Dar de ce plangi avva?". "Pentru ca inca mai dorm". "Dar tu de ce plangi frate?" "Pentru ca eu inca mai mananc". Iata ca multumirea noastra este vremelnicia...

Deci sa-L traim pe Hristos autentic in noi, fara sa stam sa exoplicam: ma nu-i bine ce faci, ma hua, ma cutare. Nu asa! Sa se vada dintr-o data intre un chip de duhovnic si un mare guru, maestru, tot ce vor ei, homosexual, mare bogat. Numai de la o simpla privire sa se vada diferenta aceasta: pacea, bucuria, atitudinea, mai ales in greutati, in fata mortii, nu in destrabalari. Sa se vada prin noi insine distinctia aceasta, sa fim madulare vii, caci oamenii vazand faptele noastre sa-L laude pe Tatal cel din ceruri. Deci sa-i aducem la credinta prin fapta noastra.

Pai domn'e Mihai Viteazul nu e o porecla. Producea o impresie celor ce-l vedeau. Se temeau. Stefan cel Mare, Mircea cel Mare, Vlad Tepes. Astea sunt nume nu ce-au facut ei din ei. Pe unde trece sfantul, pe unde trece crestinul, pe unde trece romanul autentic, ortodox, trebuie sa se simta treaba aceasta. Deci ce sa le spunem noi? Sa iesim in fata cu noi insine! Asta este. Muncim, ne hranim si mai ales ne si rugam si practicam toata ortodoxia noastra cu toata invatatura ei.

***

- Deci "fii tu sfant, caci alti 1000 se vor sfinti in jurul tau".

- Dragul meu, sfintenia e un cuvant mare. Purcede tu pe caile sfinteiniei, ca si altii sa te urmeze pe tine. Si noi stim ca un pas facand, Dumnezeu face 100 inspre tine. Totul e sa-L provoci pe Dumnezeu la bunatate, la cumsecadenie, la dialog, si vei vedea ca nu e mut, cum suntem noi astazi. Si El domn'le pentru asta te-a creat.

- In numele dragostei ni se cere sa acceptam astazi homosexualitatea, sectele...

- Dragostea, dragul meu... Eu am avut discutii cu homosexualii, numai nu i-am batut! Meritau si treaba aceasta, dar eram in dulama, ca daca eram in civil nu-mi vorbeau ei asa. Dar ei zic: "calugarul nu ridica mana! De ce te inervezi parinte, ca n-ai voie!". "Ce vorbesti frate?! Ce vorbesti frate?!" Pai are randuiala cel ce Te uraste pe Tine Doamne? Da' tu ce crezi ca-ti permiti sa ridici obraznicia pana intr-acolo incat eu, asa, sa devin sluga ta? Dar ce vrei? Cum adica? Eu am dreptul sa ma apar, asa cum si tu ai dreptul sa ma ataci pe mine. Dar ce vreau sa spun?Nu asta este calea violentei, dar suntem mamaliga la ora actuala. E un crestinism flescait, un crestinism vlaguit. Suntem niste oameni, parca asa, care am abdicat de la misiunea noastra de aparatori ai dreptei credinte. Dragul meu, deci ortodoxia n-a fost aparata numai la birouri si numai cu sfaturi si prin conferinte. Nu asa facem ortodoxie! Si pe campul de lupta. Noi am avut si steag si spada de-o potriva. Deci sa intelegem bine ingemanarea dintre eroism si sfintenie. Nu desfiintam pe niciuna. Ele se completeaza reciproc. Mai intai eroismul, si din eroism sa mergem la sfintenie. Nu poti atinge sfintenia fara sa fi erou in planul social. Sfintenia nu inseamna flescaiala asta, meduza, gelatina. Ce inseamna treaba asta? N-avem verticalitate nici cat o molusca la ora actuala in fata marilor probleme. Deci trebuie sa avem si o autoritate. Nu inseamna ca si lovesc daca strig, sau ridic mana. Dar in felul asta eu il ajut efectiv. La noi se doarme efectiv la ora actuala. Parca mutenia este starea specifica a Bisericii, parca am abdicat de la marile noastre rosturi, parca am lasat in mana politicului: faceti voi tot. Noi, Biserica, vorbim ca si cler, ar trebui sa sarim ca arsi. Biserica ar trebui sa sara ca arsa pentru madularele sale, ca acesti cetateni ai tarii mai intai sunt fiii Bisericii. Pe urma la 18-19 ani intrii tu in partidul cutare, dar tu [mai intai] in pielicica goala te-am balacit, te-am facut fiul Bisericii. Noi trebuie sa sarim ca arsi pentru oamenii Bisericii. Ii lasam asa de izbeliste, sa-i ia dracu pe toti, toti politicienii, toti vrasmasii, ca noi stam si dormim. Nu se poate la ora actuala! Trebuie strigat, trebuie tipat in toate partile. Deci sunt fii Bisericii, nu te doare inima de ei? Parca am abdicat in fata marilor probleme cu care ne confruntam noi astazi. Biserica ar trebui sa fie elementul dinamic numarul unu si asta este misiunea ei.

[...]

PAGINI WEB:

Cuvinte puternice din conferinta Parintelui Amfilohie despre pocainta