Nimeni nu îți este dator cu nimic.
Ideea aceasta nu-i nici amărăciune și nici cinism. Este unul dintre acele adevăruri limpezi și reci pe care, mai devreme sau mai târziu, fiecare trebuie să le primească. Lumea nu se oprește pentru că ești obosit. Nu se rupe-n două pentru că ai avut TU intenții bune. Nu își deschide porțile pentru că ai suferit suficient și crezi că ți-a venit rândul la ghișeul fericirii. Nu există niciun mecanism lumesc care să echilibreze, ca pe jantele de aliaj, durerea cu bucuria. Unii oameni așteaptă o viață întreagă dreptatea și pleacă fără să o întâlnească aici. Acesta este adevărul.
Poți face totul „corect” și totuși să nu primești nimic. Poți fi loial și totuși să fii dat la o parte. Poți iubi din adâncul inimii și totuși să fii părăsit. Poți munci până la epuizare și să vezi pe altcineva ocupând locul dorit. Asta înseamnă că viața este nepărtinitoare. Ea merge mai departe, necontenit. Iar dacă îți clădești existența pe credința că efortul aduce automat răsplată, realitatea te va trezi brusc. Și-i tare neplăcut, știu.
