Arhim. Varnava : împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este rodul legăturii noastre personale cu Dumnezeu

Dragostea nu înseamnă nevoia și pretenția noastră de a schimba pe celălalt, ci dorirea de a fi în unitate cu celălalt. Nu există dragoste fără libertate și libertate fără dragoste. Libertatea și dragostea sunt noțiuni întrepătrunse și nedespărțite. Nu se poate să iubesc pe celălalt cu dragoste în Hristos și să nu fiu liber. Nici nu pot să fiu cu adevărat liber față de celălalt și să nu-l iubesc. 

*

Starea omului nu e determinată de înfățișarea sa exterioară, ci de căutarea lui profundă. 

*

Împărăția cerurilor și fericirea omului este Hristos Însuși, Care Se dăruiește celor "săraci cu duhul". Atunci când vom identifica fericirea cu persoana lui Hristos și vom lua numele Lui, vom dobândi ipostas, vom deveni persoană. 

*

Omul smerit se desfătează de o plinătate lăuntrică. Nu cere nimănui nimic, nu se izbește de nimeni. Oferind celorlalți din spațiul lui, inima i se lărgește într-atât, încât ajunge să încapă lumea întreagă. Alege ca mod de viață, să fie el însuși hrană pentru alții, în acord cu cuvântul Domnului: "Luați mâncați..." 

*

Care va odihni pe celălalt? Numai acela care a înțeles că fericirea nu este el însuși, nu este în puterea sa, ci sinele său cuprins în trupul lui Hristos. Este însuși Hristos, pe care L-a întâlnit prin propria lui smerenie și sărăcie.

***

Fiecare om râvnește și caută să audă un cuvânt al vieții, încercând să găsească răspunsuri și să-și împlinească nevoia sufletească de a se bucura. Pretenția omului de astăzi de a auzi ceva actual care să vorbească sufletului său, ceva care să fie valabil și pentru el, se pare că nu are legătură cu viața duhovnicească. Omul nu este interesat de voia lui Dumnezeu. Și totuși, fiecare om, chiar în ignoranța lui, caută adevărul, ceva care să-l bucure, adică Îl caută pe Dumnezeu.

Ceea ce căutăm cu toții și de care avem nevoie, este cuvântul lui Dumnezeu ca descoperire a acelei vieți care ne însuflețește, ne eliberează și care ne dăruiește comoara ce ne lipsește, acel tezaur care întrece fericirea și nefericirea și care ne îndrumă spre odihnă. De acest fapt existențial avem posibilitatea și suntem chemați să ne împărtășim cu toții. Marele nostru răspuns nu include soluția problemelor noastre. El nu presupune împlinirea voilor noastre, a scopurilor și a visurilor noastre. Marele nostru răspuns nu înseamnă virtutea noastră, nici libertatea ce ni s-a dat în a alege, fie și păcatul. El înseamnă să gustăm adevărul - că moartea a fost biruită, pentru că avem Tată pe Dumnezeu, Care trece cu vederea și iartă păcatele noastre. Ne iubește și dorește să avem părtășie cu El, să avem o relație personală cu El, astfel încât să participăm la fericirea Sa.

Ierom. Varnava Iankos : "Dacă L-aș trăi pe Dumnezeu cu adevărat, atunci devin lumină pentru fiecare om"

Dacă L-aș trăi pe Dumnezeu cu adevărat, atunci devin lumină pentru fiecare om. În ce sens devin lumină? Prin acest lucru care vindecă: să dăruiești celui mai păcătos om comoara pe care o ascunde în el!

    

Interviu cu Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei și Ierom. Varnava Iankos

Bucuria erosului

- Ați spus că Biserica este eros. Ce înseamnă acest lucru?

- Cred că în zilele noastre, din acest motiv Biserica nu îi atrage pe oameni : pentru că propune o Biserică lipsită de eros, împământenită în canoane și convingerile ei, netrăind relația vie cu Dumnezeu. Relația vie înseamnă viața prin Sfintele Taine, care reprezintă jertfa lui Dumnezeu adus lumii. Consider că aceasta este problema noastră, deoarece nu trăim în esență aceste relații, și îi îngrădim și pe oameni, nedându-le această posibilitate. Să spunem lucrurile mai simplu. 

Scrie undeva Sf. Ioan Hrisostom, referindu-se la Hristos, că este Iubitul care a venit în lume și s-a logodit cu desfrânata, și, unindu-se cu ea, a făcut din ea fecioară. Desfrânarea este firea noastră. Fecioria se restaurează nu pentru virtutea noastră, ci datorită iubirii lui Dumnezeu. 

Ce este în esență erosul? 

P. Varnava Iankos: " Împărăția lui Dumnezeu este posibilitatea de a avea relații în Hristos unul cu altul"

* Dragostea lui Dumnezeu este gustare, este hrană, este simțire și bucurie.

*  Împărăția lui Dumnezeu, așadar, nu este o stare izolată, un proces, individualist, unde se înfățișează fiecare el însuși și îl gustă pe Dumnezeu și se desfătează de darurile și de răsplățile ostenelilor și ale faptelor sale, ci Împărăția lui Dumnezeu este posibilitatea de a avea relații în Hristos unul cu altul.

* Unul care se hrănește din harul și din Dragostea lui Dumnezeu nu poate să nu aibă nevoie de a se hrăni și din prezența celuilalt, dar în același timp să hrănească și el prezența celuilalt.

* Strădania omului nu este doar aceea de a stăpâni peste patimile sale, ci de stăpâni peste patimile sale prin relația cu Hristos și cu celălalt.

* Toată problema este să se concentreze mintea noastră pe această Cină a Împărăției Cerurilor, care constă în a ne hrăni din dragostea lui Dumnezeu.

Egoismul duhovnicesc ne duce spre un proces tehnologic de mântuire, nu în comuniune personală. Raţiunea vieţii este dragostea crucii

Luca 17, 12-19

Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?  Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?  Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

Arhim. Varnava Iankos:
Binecuvântarea neputinţei (2016)

Pericopa noastră evanghelică de astăzi pomeneşte evenimentul tămăduirii celor zece leproşi (v. Luca 17,12-19). Aici se menţionează că zece leproşi şi-au cerut în genunchi tămăduirea de la Domnul şi au primit-o. Însă numai unul dintre aceştia s-a întors ca să-i mulţumească Domnului şi ca să-şi exprime recunoştinţa pentru vindecarea sa. Atunci Domnul a pus întrebarea: „Ceilalţi nouă unde sunt? Pentru ce nu au venit?“. Continuând lectura pericopei evanghelice, Îl vedem pe Domnul nostru că-l îndreptăţeşte duhovniceşte pe acel unul, care mai era şi samarinean, spunând că credinţa lui l-a mântuit.

Avem prezente aici două elemente. Acela al binefacerii şi acela al recunoaşterii.

Întâi de toate, trebuie să analizăm faptul că din cei zece leproşi cel de neam mai de jos a primit acest privilegiu, adică acela de a-i fi recunoscută de Domnul credinţa lui şi posibilitatea mântuirii lui. Acela care nu era de neam ales, cel străin de neam, acela care nu se afla în cadrul poporului moştenirii lui Dumnezeu.

De cele mai multe ori problema se află în faptul că noi suntem atât de izolaţi în noi înşine, încât nu putem să vedem nimic mai departe. Fie că aceasta este o idee, fie că aceasta este o virtute, fie că este orice altceva. Fiecare dintre noi îşi confecţionează un sistem de gândire, de sentimente şi funcţiuni personale, care nu are nicio legătură cu celălalt, nu are nicio legătură cu Hristos. Dar aceasta este o închidere asfixiantă în noi înşine. Odată cu trecerea timpului sufletul se osifică într-o anumită stare, iar omul devine precum betonul şi astfel capătă o anumită formă. Are certitudini, are obsesii şi nu admite schimbări.

P. Varnava Iankos : cel mai cutremurător lucru e liniștirea lăuntrică

Cel mai cutremurător lucru e liniștirea lăuntrică

Când rămânem în liniște, ne cuprind stări de frământare, de temere. Acestea ne chinuie. Și considerăm legitim acest lucru, ceva normal. Însă, aceasta e risipă de energie duhovnicească. E un consum, o pierdere. Omul care e împresurat de aceste lucruri, și se lasă pradă acestor stări, și se gândește încontinuu la ele, își pierde puterea de a se ruga cu adevărat. A alunga gândul înseamnă a fi INDIFERENT față de el. Imaginația mea primește atacurile diavolului, ale ispitei, sau din trăiri pe care le-am avut, sau din neliniști pe care le avem și care se activează. Când vine așadar gândul, nu-l primesc, sunt indiferent față de el. Într-o clipită își pierde puterea! Dar, când începi să muști momeala și zici: „Ah, așa să fie oare?”, intri în dialog, și gândul prinde putere și te robește, pierzându-ți puterea lăuntrică. Îmi pierd bucuria, inima e condamnată, încurcată, robită își pierde libertatea. Alung gândul înseamnă că NU discut cu el ca să-l pot controla, să-l pot înțelege, analiza, și să trag o concluzie care să fie pozitivă pentru mine, și să susțin: „Iată, acum nu trebuie să-mi fac griji, pentru că m-am gândit, am înțeles că rezultatul nu este negativ". Acest lucru aduce o stare de epuizare. Puterile mele sufletești își pierd tăria și nu pot nici să mă rog, nici să mă bucur, nici să pricep ceva. 

Cei mai mulți dintre noi suntem sfârșiți din cauza gândurilor noastre, de aceea nu rezistăm nici în relațiile noastre reale. Omul e epuizat din cauza gândurilor sale, se chinuie lăuntric, suferă și nu are putere să gestioneze lucruri simple. Îl vezi că este obosit, se enervează ușor, este irascibil, pentru că în interior este deja terminat. De aceea, e foarte important când omul se roagă. 

La început, câteva minute trebuie să-și golească mintea, să se liniștească, să nu se gândească la nimic, să nu spună nimic. Să nu se îngrijoreze pentru ceva, să se golească complet, să nu aibă nici gânduri bune, nici gânduri rele, să fie golit de toate sensurile, liniștit. Când se creează după câteva minute acea stare de liniște, omul este gata să se roage. 

De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu este auzită și nu are putere pentru că se face cu o stare de neliniște, sub o stare de tensiune, de încleștare lăuntrică, care este pricinuită de grijile noastre. O rugăciune făcută cu un sentiment de neliniște dintr-un anumit motiv, nu este rugăciune. E o prosteală, timp pierdut, nu are niciun efect în inima noastră. Nu are putere lucrătoare în inima noastră. E o stare de încleștare și, concomitent, spunem mecanic și obsesiv: „Dar eu m-am rugat, însă Dumnezeu nu m-a ascultat!”, „Am privegheat toată noaptea în rugăciune!” Nu te-ai rugat concentrat la Hristos, ci asupra neliniștii pe care o aveai. Te-ai concentrat asupra cererii, nu asupra lui Hristos. Cererea ta era rezolvarea unei probleme, și nu ai înțeles că Hristos era căutarea. Și irosim fără rost toată noaptea. L-am căutat pe Hristos cu buzele, însă inima ne era în altă parte. De aceea, omul nu se poate ruga adevărat, nu poate rodi rugăciunea lui dacă e tulburat, stresat, neliniștit, dacă se simte presat de ceva. Să ne golim mintea de gânduri, să ne liniștim, să fim cu pace. 

Nu există o mai mare liniștire decât certitudinea unei relații vii! Relația, vorbirea cu Dumnezeu, comuniunea cu El, această relație vie îți va aduce o stare de împlinire sufletească, care e rodul plinătății unei relații iubitoare cu Dumnezeu. Așa cum într-o relație cu o anumită persoană importantă pentru tine, pe care o iubești și ești sigur de dragostea ei, ești fără cuvinte și te bucuri. Iar această bucurie îți aduce tăcere și liniștire. Te liniștești, ești liniștit. 

Omul care trăiește cu adevărat aceste lucruri nu se tulbură în munca pe care o face, nu e afectat că socializează, atâta timp cât știe să trăiască aceste lucruri. Poți să și muncești, să și socializezi, și să păstrezi în tine această comoară, această tăcere lăuntrică. Văzând, să te faci că nu vezi, auzind să nu auzi. Și când lucrezi acestea ziua și noaptea, fie și numai noaptea, atunci te obișnuiești, și devii calm, liniștit, te simți în largul tău. 

Și așa cum cineva se bucură și se desfătează de mare, tot așa și tu te desfătezi de oceanul rugăciunii minții. Aceasta înseamnă liniștirea autentică a celui care se roagă. E ca și cum s-ar lăsa pe sine să plutească în marea milostivirii dumnezeiești. Se predă pe sine, se odihnește, nu simte nici un fel de tulburare. Poate să fie sfârșitul lumii în jurul nostru! Pe noi nu ne atinge. Există ceva mult mai important înlăuntrul nostru. 

Cel mai cutremurător lucru care i se poate întâmpla unui om este liniștea lui lăuntrică. E cel mai exploziv eveniment, e lucrul desăvârșit pe care omul îl poate experia, pentru că atunci trăiești cu adevărat liniștirea lăuntrică. Nu e o stare de pasivitate, ci omul simte lucrarea unei energii atât de mari, devine atât de lucrător în relația cu Dumnezeu, încât depășește limitele tensiunii și ajunge la o pace și o liniște lăuntrică. Când cineva aude de liniște și de tăcere, zice: „Ah, adică nimic? Apatie, pasivitate, un om adormit?” Numai adormit nu ești atunci. Ești atât de treaz, încât te liniștești! Ești atât de energic, încât te bucuri de prezența lui Dumnezeu! Și atunci ți se deschid ochii și îmbrățișezi întreaga lume, totul! Și trăiești această pace ca și cum ai pluti pe o mare a dumnezeirii. 

Vine gândul și te tulbură: „Și dacă o să mori?”, „Viața e în mâna lui Dumnezeu!”; „Și dacă ajungi în iad?”, "Dacă vrea Dumnezeu, să merg și-n iad!”; „Dacă cei dragi se pierd?”, „Ai mei sunt oare? Ai Domnului sunt! Eu voi face doar ce-mi stă în putință, nimic mai mult!” 

Nu există o răstunare de situație și o provocare mai mare pentru diavol decât aceea de a nu te tulbura. Și nu există o reușită mai mare pentru diavol decât aceea de a te tulbura și a te neliniști. Crapă! Îți zice: „Da, ești prost? Hai să-ți explic că trebuie să te stresezi! Stai să-ți explic, copilul tău se află în pericol!” Cu asta se ocupă diavolul. Și scandalizăm rațiunea atunci când răsturnăm situația, dar nu prin gândul nostru, prin obiecție, adică prin împotrivire, ci prin totală INDIFERENȚĂ! Atunci vom scăpa și de psihanaliză, și de medicamente psihotrope. Și se va reduce astfel și munca duhovnicului.

P. Varnava Iankos : Domnul răstoarnă sistemul religios, care te împiedică să relaționezi adevărat cu Dumnezeu, cu tine însuți și cu aproapele

Fiecare dintre noi se baricadează în spatele unor lucruri, și aceasta este înșelarea noastră, pentru că fortificațiile noastre nu ne lasă să relaționăm cu aproapele și cu Dumnezeu. Oamenii sunt curbați de sisteme religioase idolatre, legaliste, virtuale, care prin frică îi țin legati într-un anume confort. Dar, cel ce poate să relaționeze cu Persoana, cu Adevărul-Hristos, devine un om liber și autentic. Părintele Varnava Iankos ne revelează aceste lucruri în lumina cuvântului evanghelic.

***

 

Domnul învăța în zi de sâmbătă în sinagogă. Și era acolo o femeie bolnavă, o femeie gârbovă, care de 18 ani purta această boală, fiind legată de Satana. Și Domnul, în sinagogă, în zi de sâmbătă, cu îndrăzneală a vindecat-o. Și cei din sinagogă s-au mâniat, pentru că Domnul a vindecat-o pe acea femeie într-o zi de sâmbătă.

Atunci, într-un mod frumos dar și adevărat, le-a spus: „Au nu trebuie vindecat omul în zi de sâmbătă? Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle, și nu îl duce să îl adape?”. Așa îi învață Domnul, și intră în esența problemei lor dărâmându-le idolatrizarea normelor legii, în spatele cărora se baricadau, pentru că nu puteau să dezvolte o relație esențială, personală, cu Dumnezeu și cu oamenii.

Să insistăm asupra a trei elemente.

Întâi de toate, vedem că Domnul îi învață în sinagogă. Pe de-o parte îi înfruntă liniștit și discret, dar îi și provoacă în același timp. De ce mergi, Doamne, în zi de sâmbătă în sinagogă și le răstorni sistemul religios - în ceea ce privește gândurile și felul lor de a fi -, n-ai fi putut să-i abordezi într-un mod plăcut, să discuți cu ei? Sau să o vindeci discret, altă dată, și în alt loc, pe acea femeie? Domnul, adevăratul doctor și pedagog, știe când să tacă și când să vorbească, când să fie discret și când să provoace. Atunci când omul se baricadează și dezvoltă un fariseism și un egocentrism religios are nevoie de această provocare. Domnul recurge la această provocare, ca să dea o altfel de educație și un alt drum în viața duhovnicească.

Al doilea element constă în ceea ce se întâmplă cu oamenii sinagogii. Se spune că s-au mâniat. Dar, ce vă deranjează? Persoana pe care a vindecat-o? Sau fortificațiile voastre, legile și canoanele voastre? Și, dacă chiar vă interesează legile voastre, de ce vă mâniați? Atunci când cineva se mânie, înseamnă că nu se află în adevăr. Se simte plin de complexe de inferioritate, simte că viața sa e plină de lipsuri, și încearcă să se dea mare și tare prin faptul că se mânie și își iese din fire. Însă, cineva poate spune: „eu mă mânii deoarece apăr adevărul!”

Există o cunoaștere obiectivă a adevărului, care e o descriere a faptelor reale, însă, există și un alt adevăr mai profund: adevărul duhovnicesc! Poate că descriau o răsturnare a legilor lor și a faptelor lui Hristos, și poate că descriau evenimente reale, însă, care erau scopurile lor? Care era rațiunea lor duhovnicească? Există, așadar, adevărul duhovnicesc!

În principiu, în viața și în relațiile noastre ne revoltăm și ne mâniem deoarece se întâmplă o greșeală, o nedreptate, pentru că suntem ofensați și trebuie să susținem adevărul. Însă, adevărul nu e doar un fenomen exterior! Dacă adevărul nu conține iubirea lui Dumnezeu dacă nu are în noi motivații sănătoase, dacă nu are iubirea de Dumnezeu și de aproapele, oricât de real este sau ar părea, nu este autentic!

Noi ne pierdem vremea și la spovedanii, să descriem evenimente din viața și din relațiile noastre: cât de mult ne-au nedreptățit, care e adevărul, să căutăm unde e adevărul.  Dar, ce este adevărul, în final? E un adevăr obiectiv sau o Persoană? Adevărul este, așadar, Persoană. Și cine poate să relaționeze cu Persoana este un om autentic! De multe ori, sub pretextul adevărului negăm Adevărul, pentru că ne îndepărtăm de Dumnezeu și de om! Pentru că nu putem să relaționăm!

Fiecare dintre noi se baricadează în spatele unor lucruri, și aceasta este înșelarea noastră pentru că fortificațiile noastre nu ne lasă să relaționăm cu aproapele. Cineva se baricadează în spatele adevărului. Altcineva în spatele unei moralități, altcineva în spatele unei religii. Alții în spatele unor legi, norme și canoane religioase. Însă, această fortificație te închide în sine și nu poți relaționa cu aproapele. 

Și Domnul vine să descopere un adevăr de temelie al vieții duhovnicești. Tipic, sau esență? Virtual, sau adevărat? Relație, sau litera legii? Asumarea responsabilității, sau siguranța prin lipsa mea de asumare a responsabilității vieții mele, deoarece sunt baricadat în spatele respectării unor legi? Vine, așadar, Domnul să facă această răsturnare de situație. 

Nouă ne e frică să ne întâlnim cu Dumnezeu, pentru că nu știm ce fel de Dumnezeu ni se va descoperi. Pentru că poate fi un Dumnezeu Care nu ne susține voile și imaginația noastră. Ne temem să ne întâlnim cu noi înșine deoarece nu știm care e adevărul nostru - și asta ne sperie cumplit! Nu vrem să ne întâlnim cu adevărat cu celălalt pentru că se poate să ne riscăm siguranța. Și, datorită acestei nesiguranțe, fiecare își găsește un zid de apărare. Și, cel mai bun zid de apărare, cea mai bună fortificație, poate că este ținerea literei legii din Biserică. Cea mai bună fortificație este tipicul și acest „ așa cum trebuie” social, ca să ne susținem puterea noastră. Însă, toate acestea ne îndepărtează de aproapele, pentru că simțim o profundă nesiguranță existențială, și nu știm unde ne va duce o relație adevărată. 

Și ce te interesează unde te va duce „Păi, voi pierde!”,„Dar câștigul înseamnă, în Biserică, să te pierzi pe sine însuți.” Credem sau nu acest lucru? „Câștig e pentru mine să nu [mă] pierd.” De aceea, observăm că cea mai mare înșelare la spovedanie este că fiecare își susține părerea individuală, nu vrea să piardă. Și toți cârtesc, că au fost nedreptățiți. Însă, Biserica spune că a câștiga înseamnă a pierde. Ce înseamnă, deci, pentru mine câștigul? Să pierd de dragul altuia, ca să pot relaționa cu el. Să-mi pierd drepturile și siguranța, de dragul altuia! Însă, acest lucru e înfricoșător, căci îmi pricinuiește o incertitudine! Unde voi ajunge? Dar poată să simtă așa ceva cineva care-L iubește pe Dumnezeu? Poate simți cineva nesiguranță, când crede în iubirea lui Dumnezeu? În sfârșit, să avem incertitudini, acestea sunt începutul relației!

Deci, vine Domnul să răstoarne acest sistem religios, care este o cangrenă imensă în Biserică, pentru că te împiedică să relaționezi adevărat cu Dumnezeu, cu tine însuți și cu aproapele.

Noi credem că relația înseamnă o legătură socială, să ne ținem companie. Relația înseamnă să pricep rațiunea adâncă existențială a fiecăruia, pentru ce trăiește fiecare cu adevărat, și să ne întâlnim în persoana și în cuvântul lui Hristos! 

Însă acest lucru necesită muncă. Și pentru că ni se pare înfricoșător, imposibil de realizat, vrem să ne simțim comozi și baricadați în spatele unui fenomen oarecare. Ținem cu acrivie litera legii, avem sistemul de norme social, avem drepturile noastre individuale. Și fiecare încearcă să se simtă cumva puternic. Cine vrea să facă acest lucru? Fricosul, complexatul. Omul liber se simte eliberat de fricile sale și de incertitudinile sale pentru că a gustat iubirea lui Hristos. Nu are nevoie de aceste formalități! Nu se teme să fie șifonat! Nu se teme să fie nedreptățit! Pentru că cea mai mare nedreptate este să fii închis în spatele zidurilor tale de apărare!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!

Pr Varnava Iankos: "Este nevoie de un cuvânt de viață dătător. Acesta este erosul dintre suflete"

Pr Varnava Iankos - Există cuvânt viu în relațiile dintre noi?

Cuvintele lui Dumnezeu sunt ca o miere dulce în gura omului. Așadar, și noi suntem responsabili să spunem cuvinte dulci oamenilor, nu numai dulcegării. Cuvântul nostru să fie ziditor, să îl insufle pe aproapele, să-l pună pe picioare, să-i deschidă calea. De ce spunem doar tâmpenii? Suntem răspunzători pentru ceea ce vom spune și vom auzi. Cuvântul nostru trebuie să deschidă noi orizonturi în viața celuilalt. Spunem că nu știm cum să facem acest lucru. Ei, să învățăm câte ceva despre noi înșine. Ce cuvânt ne-a odihnit pe noi? Ce am citit?

Noi, creștinii, facem de toate, dar nu citim cuvântul lui Dumnezeu, care este Noul Testament. Să discutăm despre ceva din cele citite, despre vreo nelămurire pe care o avem, să mergem la Sfinții Părinti și să vedem cum tălmăcesc ei lucrurile, să căutăm ceva care ne-a atins inima. Oare acest lucru nu este comunicare, nu este prietenie, nu este relație? Ce ne unește? De ce suntem frați? Ne leagă cuvântul. Dar, știm care cuvânt? Ne leagă ochii frumoși ai celuilalt? Slavă Domnului, sunt frumoși și ochișorii, așa cum i-a făcut Dumnezeu. Dar, mai mult decât atât? Cum vom pune în lucrare acest lucru? Cum mă voi raporta la acest lucru? Ce mă leagă de celălalt? În final, ce ne leagă pe noi toți în acest loc?  Mergem duminică la biserică, ne bem cafeaua împreună. Ce ne unește? Cuvântul! Dar care cuvânt? Avem ceva de spus? Spunem ceva care ne-a frământat, care ne-a neliniștit, care ne-a făcut să ne îndoim, care ne-a odihnit? Ceva care a fost ca un cuțit în inimă sau ca o mângâiere pe cap? Nu trebuie să avem aceste frământări? Asta este averea noastră. Se spune că acesta este creștinul. Avem așa ceva?

Altul se însoară și vorbește cu soția lui doar despre iubire. Bun lucru este acesta, dar erosul este și un fapt duhovnicesc. Vreau să văd și eu un cuplu care să discute între ei ceva important. Relația lor să aibă cuvânt dătător de viață. Există?! Dacă îmi găsește cineva, mă însor și eu! Măi omule, nu există! Sărăcie blestemată! Doar probleme! Nu există cuvânt într-o relație, care să fie cuvântul lui Dumnezeu.  Erosul înseamnă unirea sufletelor. Nu doar la un nivel psihologic: "Ah, ce frumos este! Ce cântece îi plac! Ce romantic! Ce frumos! Ce lună și ce mare frumoasă!" Toate acestea sunt lucruri psihologice. Există cuvânt nemuritor, care biruiește moartea, pe care să mi-l pună în inimă partenerul meu și să simt asta? Acesta este erosul! Apoi, se depășesc ispitele din partea altor bărbați sau femei. Pentru că, atunci când trupul lui va îmbătrâni și te vei obișnui cu el, ce se va întâmpla? Vei căuta pe altcineva? Cu niciun chip nu se va împlini acestă poveste. Si până când? Îmbătrânești și nu vei mai putea face nimic apoi. Așadar, este nevoie de un cuvânt de viață dătător. Acesta este erosul dintre suflete. În viață să avem cuvinte în comun. Spunem ceva de felul acesta? Auzim vreun cuvânt duhovnicesc de la soțul nostru? Noi zicem ceva? Asta înseamnă relație și iubire. Avem astfel de posibilități? De unde să avem? Nu cercetăm cuvântul lui Dumnezeu, nu căutăm în noi, suntem obosiți din cauza problemelor și foarte multe lucruri de acest gen. Mergem și la biserică într-o duminică și credem că ni se vor rezolva problemele. Problemele noastre sufletești nu se rezolvă așa!   

          

 Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale. (Ps. 41, 9)

Arhim. Varnava Iankos: "Biserica există ca să ne dea această condu­ită a Crucii şi această gustare a vieţii, gusta­re a Învierii"

• Cuvântul Ortodox: SĂPTĂMÂNA MARE – hotarul judecăţii noastre. SCANDALUL CRUCII ÎN VIAŢA NOASTRĂ şi ALTOIREA NOASTRĂ LA TAINA PĂTIMIRII DOMNULUI: “Atâta vreme cât omul rămâne izolat în dreptăţile lui, nu are nicio legătură cu Hristos cel Răstignit”

Arhim. Varnava Iankos:

Deznădejdea şi împietrirea inimii

De mâine începe Săptămâna Mare (Ioan 12,1-18). Poporul îl slăveşte pe Hristos deoarece crede că este atotputernic, deoarece crede că poate să-i îndeplinească cererile. Popo­rul Îl slăveşte pe Hristos, deoarece crede că poa­te să-l facă atotputernic, deoarece crede că poate să-l facă să stăpânească, astfel încât să se desfăteze de cinstirile şi de slava acestei lumi.

Cu toţii, într-adevăr, ne minunăm de un ast­fel de Dumnezeu. Un Dumnezeu care poate să ne facă puternici astfel încât să putem să contro­lăm viaţa noastră precum şi pe a celorlalţi. Pe un astfel de Dumnezeu Îl adorăm. Un Dumnezeu care poate să întărească voia noastră şi dreptu­rile noastre. Intrarea noastră şi şederea noastră de multe ori în Biserică constă în faptul că există această aşteptare. Că, de vreme ce pot să am un Dumnezeu puternic, pot să devin şi eu puter­nic. Poporul iudeu, în ignoranţa lui, un astfel de Dumnezeu aştepta, iar astăzi cei mai mulţi din­tre oameni pe un astfel de Dumnezeu îl slăvesc. Din acest motiv nu este înţeleasă Crucea din Marea Joi, Sfântul Epitaf din Vinerea Mare.

De aceea devine Crucea scandal, de aceea este părăsit Hristos.

Existenţa lui Hristos în lume nu este un eveniment istoric care s-a întâmplat cândva, ci este un eveniment duhovnicesc veşnic. Însă, atâta vreme cât omul rămâne la puterea lui omenească, nu-L poate slăvi pe Dumnezeul cel adevărat. Numai dacă omul îşi tăgăduieşte puterea lui şi primeşte dragostea şi împăcarea, poate să recunoască în per­soana lui Hristos cel Răstignit atotputernicia Lui.

Acesta nu este un artificiu intelectual, ci o chestiune de viaţă, o conduită de viaţă. Proble­ma nu este aceea dacă facem fapte bune sau urâ­te, ci ce fel de conduită şi ce fel de ethos al vieţii s-a format înlăuntrul nostru. Conduita Crucii sau conduita atotputerniciei noastre? Conduita relaţiei şi a unităţii, sau conduita legii şi a stăpâ­nirii peste ceilalţi?

Arhim. Varnava Iankos: "Esenţa nu este construirea eului nostru pe un plan moral superior în mod separat de relaţia noastră cu Hristos, ci restaurarea relaţiei noastre cu Hristos"

Cuvântul Ortodox: BISERICA PĂCĂTOȘILOR. “Dacă primim poruncile în afara iubirii Lui părinteşti, atunci Biserica se devalorizează şi ajunge un sistem”. ADEVĂRUL ŞI DRAGOSTEA sau “MÂNA” ASPRĂ ŞI “MÂNA” MÂNGÂIETOARE A ACELUIAŞI DUMNEZEU

Arhim. Varnava Iankos: 

Biserica păcătoşilor

Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. (Matei 9, 12-13)

Aceia care cred că sunt bine nu au nevoie de doctor. De doctor au nevoie cei bolnavi, aşa cum şi cei păcătoşi au nevoie de tămăduitor, adică de Hristos. Aceasta ne spune însuşi Domnul nostru în pericopa evanghelică de la Matei 9,9-13. El nu a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Nu a venit să-i îndreptăţească şi să-i recompenseze pe cei drepţi, ci a venit să-i cheme pe păcătoşi la pocăinţă.

Aceasta este purtarea (ethosul¹) lui Hristos, acesta este ethosul Bisericii noastre, aceasta este rânduiala morală în Biserica noastră şi nicidecum alta. În Biserică nu vin cei curaţi și cei drepţi, nu este doar spaţiul drepţilor, ci este şi spaţiul celor decăzuţi, al celor ce-şi recunosc boala şi cer tămăduire!

Coexistenţa ambelor categorii creează totuşi o contradicţie. Pe de-o parte se spune că Biserica, Hristos, este pentru cei păcătoşi, dar în acelaşi timp vedem că se face o delimitare prin legi şi porunci, care-i evidenţiază pe cei drepţi. Pe aceştia îi laudă Biserica zilnic în cultul ei.

Aceasta pare descurajant şi, la o primă vedere, după cum am spus, contradictoriu. Pe de-o parte cuvântul pare să se vădească a fi slobod, cu lărgime, iar pe de alta să pună hotare care ne limitează! Aceasta este o realitate, aparentă însă. În esenţă lucrurile sunt cu totul diferite decât par. 

Ne simţim contradictoriu pentru că nu privim în esenţă. Esenţa nu este construirea eului nostru pe un plan moral superior în mod separat de relaţia noastră cu Hristos, ci restaurarea relaţiei noastre cu Hristos. Parcursul nostru pentru mântuire şi tămăduire este să ne aflăm locul în Trupul lui Hristos. Să ne găsim relaţia noastră cu Hristos, adică să ne hrănim din harul Lui, să ne hrănim din dragostea Lui.

Varnava Iankos: "Cel mai frumos lucru care există în Biserica este să ne simțim neputincioși și zdrobiți cu inima. Dumnezeu este "nedrept" pentru că ne iubește!"

Interviu cu Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei și Ieromonahul Varnava Iankos

Bucuria erosului dumnezeiesc

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ați spus că Biserica este eros? Ce înseamnă acest lucru?

Varnava Iankos: Cred că în zilele noastre, din acest motiv Biserica nu îi atrage pe oameni, pentru că propune o Biserică lipsită de eros, împământenită în canoanele și convingerile ei, netrăind relația vie cu Dumnezeu. Relația vie înseamnă viața prin Sfintele Taine, care reprezintă jertfa lui Dumnezeu adusă lumii. Consider că aceasta este problema noastră: nu trăim în esență aceste realități și îi îngrădim pe oameni, fără să le dăm această posibilitate. 

Să spunem lucrurile mai simplu. Scrie undeva Sfântul Ioan Hrisostom, referindu-se la Hristos, că este iubitul care a venit în lume, s-a logodit cu desfrânată, s-a unit cu ea și a făcut din ea fecioară. Desfrânată este firea noastră. Fecioria se restaurează nu pentru virtutea noastră, ci datorită iubirii lui Dumnezeu.

Ce este în esență erosul? Este în esență atunci când mă simt atras de cineva, mă entuziasmez, mă simt important. Întrucât îmi trăiesc neputințele, patimile, iar Dumnezeu nu mă judecă, ci mă iubește, mă entuziasmez și mă simt atras de iubirea Lui, pentru că El ne-a iubit Cel dintâi.  

Se pare că oamenii din lume, nu din răutate, ci pentru că se tem și au sentimentul nesiguranței, consideră erosul ca pe o capacitate de a-l stăpâni pe celalalt, iar în acest fel erosul se îndepărtează, se transformă și se înstrăinează, devenind în contact trupesc, diferit de relația interpersonală, astfel încât pot să-l controlez, să îl stăpânesc și să îl cuceresc pe celalalt.

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: V-ați referit la un Părinte al Bisericii. Înainte să intrăm în discuție, vreau să vă întreb dacă Părinții Bisericii au vorbit deschis despre aceste subiecte, așa cum vorbim noi în acest moment.

Varnava Iankos: Au vorbit atât de deschis, încât astăzi noi nu mai putem face același lucru. Au vorbit întotdeauna despre eros. Acest cuvânt îi surprinde pe oameni. Din răspunsurile tinerilor reiese că Biserica este ceva străin erosului sau relațiilor trupești. Oare acestea nu sunt daruri de la Dumnezeu? Biserica trebuie să îi învețe pe oameni cum să trăiască această relație, pentru a nu fi înțeleasă ca un produs de consum, ci să fie de durată, să fie veșnică.    

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ati vorbit despre duhul de stăpânire. Să revenim la acest subiect! Exista pericolul ca erosul să conducă la o relație de dominație, în locul unei relații de dragoste? 

Varnava Iankos: Desigur![In mod lumesc] Imi socotesc valoarea în măsura în care îl domin pe celalalt; cât de mult îl exploatez, cât de mult devine "al meu"... și nu în ce măsură mă voi putea dărui celuilalt.  Acest lucru ni-l sugerează lucrarea principală a erosului dumnezeiesc, care este, prin excelență, Sfânta Liturghie. Pentru că vocea lumii, în incapacitatea, în lipsa și nesiguranța ei existențială, vrea să fie stăpână pe situație, pentru a-l domina pe celalalt, spunând: "Il voi stăpâni pe celalalt pentru a trai, îl voi mânca pentru a trăi!". Sfânta Liturghie spune altceva: "Vino să Mă mănânci, ca să trăiești... Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu...". Considerăm că omul care merge la biserică regulat și se împărtășește trăiește erosul dumnezeiesc în cea mai mare măsură. De ce spunem acest lucru? Pentru că dobândește un simț și înțelege nevoia celuilalt, vrând să-l slujească, să-l odihnească. Nu pentru că este puternic, ci pentru că este neputincios. Neputința devine putere în cadrul bogăției iubirii lui Dumnezeu. Cel mai frumos lucru care există în Biserica este să ne simțim neputincioși și zdrobiți cu inima. Cel mai puternic om este acela care alege să aibă inima zdrobită. Numai cel care are inima zdrobită se poate pune în locul celuilalt și poate să pătimească împreună cu el.

Dacă nu Il gustăm pe Hristos ce sens are să spunem ce este păcatul?

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ati vorbit despre Sfânta Împărtășanie ca fiind lucrarea erosului dumnezeiesc prin excelentă. Ce se întâmplă atunci când sunt convins că nu sunt vrednic să mă împărtășesc? Să merg la biserică, să urmăresc și să ascult slujba, iar atunci când se rostește: "luați, mâncați...", să stau pe loc și să nu înaintez. Acest lucru se întâmplă credincioșilor noștri.   

Varnava Iankos: Să stau pe loc și să nu înaintez pentru a mă împărtăși?

Se întâmplă acest lucru deoarece modul de gândire și de trăire pe care l-am moștenit ne face să credem că suntem vrednici, dar înaintea lui Dumnezeu nimeni nu este vrednic! Prin urmare, în cazul în care considerăm, prin prisma abordării noastre morale și psihologice, că suntem vrednici de a primi un dar, și ni se oferă, atunci relația noastră este una de competiție și de comparație. Nu mă dăruiesc într-o relație și nu învăț îngăduința, alergând dreptatea în locul dragostei. Insă Dumnezeu a zdrobit dreptatea, aducând iubirea ca pe o nouă dreptate. In realitate, iubirea Lui este o nedreptate! Așadar Dumnezeu este "nedrept" pentru că ne iubește! Vrea să fie "nedrept", căci altfel nu am putea exista. Insa El vrea să dăinuim!     

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Revenind la faptul că trebuie să practicăm dragostea ca mod de viată, se pare că aceasta trebuie să pecetluiască toată viata noastră. Stiti, uneori separam lucrurile: "astăzi este duminica, voi merge la biserica; mâine este luni pot face alte lucruri". Atunci când am o relație cu un om, acesta este un fapt cu totul aparte. In această relație voi domina și mă voi supune, vom aparține doar unul altuia, și asa începe denaturarea lucrurilor. 

Varnava Iankos: Frumusețea Bisericii este că ne asumă pe viață! Hristos este pâinea și vinul care ne reprezintă pe tot parcursul vieții noastre. Întrebarea este: cum se va putea hristifica toată viața mea? Se va pătrunde de Hristos, nu doar prin rugăciunea mea în biserică, ci toată viața mea trebuie să fie o stare de rugăciune. Prin urmare, trebuie să aflam modul prin care erosul va fi pus în relație directă cu Hristos și cu Biserica.

Lumea consideră că găsești un om pentru a avea un sprijin. Biserica susține că afli un om pentru a învață să îi iubești pe toți oamenii. Iubitul meu, partenerul meu, este dascălul meu, cel care mă învață să mă bucur de viață. Sensul libertății, al bucuriei și al relaționării își au bazele în Biserică. Pentru ca omul să le poată trăi, mai înainte trebuie să le vadă în Biserică. Biserica trebuie să îl elibereze pe om!

Noi vrem să știm ce este păcat și ce nu este păcat. Această întrebare nu îl ajută pe om să înainteze și să-L afle pe Dumnezeu. Dilema noastră nu ține de morală: sunt bun sau rău, moral sau imoral... Biserica pune problema în felul acesta: "sunt viu sau mort sufletește?". Pe Dumnezeu nu-l interesează păcatul nostru, pe El îl interesează să trăim! De multe ori îl blocăm pe celalalt invocând păcatul. Lume are nevoie de altceva. Să simtă viața și iubirea lui Dumnezeu, iar atunci va înțelege! Va spune: "acest lucru este o comoară, de ce sa o pierd". Aleg însă alt mod de viață, fără condițiile prealabile ale experienței iubirii lui Dumnezeu...

Dragostea este adevărată atunci când încalcă și destramă legile! Dumnezeu nu stă să vadă cat de păcătos este un om... Vom vedea, în experiența Bisericii noastre, că Dumnezeu este surprinzător. Vedem oameni în ultimul hal, se târăsc în noroi, devenind Sfinți. Pe de altă parte, observăm oameni care sunt "așa cum trebuie", dar care nu Il pot gusta pe Dumnezeu! Așadar, trebuie să se destrame toate aceste idei preconcepute, astfel încât omul să se elibereze!

Este cu adevărat dureros să vezi cum ne rabdă pe noi Dumnezeu și să spui cuiva: "Lucrul acesta este păcat!". Îți va răspunde: "De ce este păcat?" Vei spune: "Pentru că Il superi pe Dumnezeu". "Unde este Dumnezeu? Arata-mi-L pe Dumnezeu!", va spune. Noi L-am aflat, oare pe Dumnezeu? Consider că oamenii Il vor afla pe Dumnezeu dacă vor vedea că avem bucuria adevărată!  

Să-L vad în cel mai păcătos om pe Dumnezeu, Care se ascunde înlăuntrul lui!

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: De ce există în rândul tinerilor o părere atât de denaturată asupra Bisericii, în special în ceea ce privește erosul și iubirea?

Varnava Iankos: Înaltpreasfințite, în primul rand, iertai-mă pe mine pentru ceea ce voi spune! Suntem blocați! Si pentru că nu avem o relație vie cu Dumnezeu, ci  ne creăm o relație mincinoasă, care ne îndreptățește. Nu am învățat să îngenunchem, să ne deschidem către Dumnezeu! Un semn lăuntric al inimii noastre, care arată că a început să lucreze ceva, este că vrem ca toți oamenii să se mântuiască. Pentru că nu trăim erosul dumnezeiesc și avem frustrările noastre, trăim în mod justițiar. Vrem ca unii oameni să meargă în iad, considerând că noi trăim raiul. Dar nu îl trăim!

Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: În acest fel ii și judecam pe oameni!   

Varnava Iankos: Exact! Biserica se adresează tuturor oamenilor. Nu există vreun lucru mai plin de dragoste decât acesta! Să vină cineva și să ne spună ca Sfinții Părinți au afirmat alte lucruri! Prin urmare, această gândire se datorează faptului că avem o tendință spre sadism și răzbunare, deoarece simțim că viața pe care o trăim nu ne îndreptățește! Dar pentru asta este de vină celălalt, care păcătuiește! Eu sunt vinovat deoarece mă prefac că Il trăiesc pe Dumnezeu, și nu o fac!

Dacă L-aș trăi pe Dumnezeu cu adevărat, atunci aș deveni lumină pentru fiecare om! In ce sens aș deveni lumină? Prin acest lucru care vindecă: să dăruiești celui mai păcătos om comoara pe care o ascunde în el! Ii judecăm cu ușurință pe tineri: "Acesta nu știe ce este Biserica! Acesta ia în ras Biserica!" Dacă ar privi cineva cu ochii dragostei, ai iubirii lui Dumnezeu, am vedea câtă iubire au acești tineri în inima lor și câtă nevoie au de ea! Dacă luăm de la tinerii care ignoră Biserica ceea ce numim noi păcat - și este păcat ceea ce nu se trăiește în cadrul tainei-, ce le va rămâne? Cum vor trăi? Izolați, în indiferență și cu inima de gheată? Până se va trezi Dumnezeu în ei, au măcar un motiv de bucurie. Pană când vor fi dezamăgiți. Pentru că doar omul dezamăgit de toate lucrurile lumii poate să fie atras de Dumnezeu și să vadă lumea cu alți ochi. Cu care ochi? Cu aceia care îmbrățișează pe toți oamenii!

DUMNEZEU ESTE IUBIRE! ( I Ioan 4, 16) 

Arhim. Varnava Iankos: "Nu mântuim omul dacă necontenit descoperim răul din lăuntrul lui"

Ca să poată omul să se apropie de adevărul pe care-l caută, ca să poată câştiga mântuirea pe care şi-o doreşte, trebuie să nu-şi piardă nădejdile sale. Să simtă că este vrednic pentru Adevăr, că e vrednic pentru Rai. Aşadar, să aibă nădejdea, care există împreună cu căutarea.

Aşadar, vrei să mântuiești un alt om care trăieşte în păcat? Oferă-i un mod de a nădăjdui. Ce înseamnă nădejde? Să creadă că poate să facă ceva bun şi că are ceva bun înlăuntrul său, că o oarecare vrednicie are întru sine. Ceva frumos posedă omul înlăuntrul său. Nu mântuim omul dacă necontenit descoperim răul din lăuntrul lui.