Dragostea nu înseamnă nevoia și pretenția noastră de a schimba pe celălalt, ci dorirea de a fi în unitate cu celălalt. Nu există dragoste fără libertate și libertate fără dragoste. Libertatea și dragostea sunt noțiuni întrepătrunse și nedespărțite. Nu se poate să iubesc pe celălalt cu dragoste în Hristos și să nu fiu liber. Nici nu pot să fiu cu adevărat liber față de celălalt și să nu-l iubesc.
*Starea omului nu e determinată de înfățișarea sa exterioară, ci de căutarea lui profundă.
*Împărăția cerurilor și fericirea omului este Hristos Însuși, Care Se dăruiește celor "săraci cu duhul". Atunci când vom identifica fericirea cu persoana lui Hristos și vom lua numele Lui, vom dobândi ipostas, vom deveni persoană.
*Omul smerit se desfătează de o plinătate lăuntrică. Nu cere nimănui nimic, nu se izbește de nimeni. Oferind celorlalți din spațiul lui, inima i se lărgește într-atât, încât ajunge să încapă lumea întreagă. Alege ca mod de viață, să fie el însuși hrană pentru alții, în acord cu cuvântul Domnului: "Luați mâncați..."
*Care va odihni pe celălalt? Numai acela care a înțeles că fericirea nu este el însuși, nu este în puterea sa, ci sinele său cuprins în trupul lui Hristos. Este însuși Hristos, pe care L-a întâlnit prin propria lui smerenie și sărăcie.
***
Fiecare om râvnește și caută să audă un cuvânt al vieții, încercând să găsească răspunsuri și să-și împlinească nevoia sufletească de a se bucura. Pretenția omului de astăzi de a auzi ceva actual care să vorbească sufletului său, ceva care să fie valabil și pentru el, se pare că nu are legătură cu viața duhovnicească. Omul nu este interesat de voia lui Dumnezeu. Și totuși, fiecare om, chiar în ignoranța lui, caută adevărul, ceva care să-l bucure, adică Îl caută pe Dumnezeu.
Ceea ce căutăm cu toții și de care avem nevoie, este cuvântul lui Dumnezeu ca descoperire a acelei vieți care ne însuflețește, ne eliberează și care ne dăruiește comoara ce ne lipsește, acel tezaur care întrece fericirea și nefericirea și care ne îndrumă spre odihnă. De acest fapt existențial avem posibilitatea și suntem chemați să ne împărtășim cu toții. Marele nostru răspuns nu include soluția problemelor noastre. El nu presupune împlinirea voilor noastre, a scopurilor și a visurilor noastre. Marele nostru răspuns nu înseamnă virtutea noastră, nici libertatea ce ni s-a dat în a alege, fie și păcatul. El înseamnă să gustăm adevărul - că moartea a fost biruită, pentru că avem Tată pe Dumnezeu, Care trece cu vederea și iartă păcatele noastre. Ne iubește și dorește să avem părtășie cu El, să avem o relație personală cu El, astfel încât să participăm la fericirea Sa.
La începutul Predicii de pe munte citim : "Văzând mulțimile, Iisus S-a suit în munte, și așezându-se, ucenicii Lui au venit la El. Și deschizându-și gura, îi învăța zicând" (Matei 5, 1-2). Când a văzut Hristos mulțimile adunate, a urcat în munte. De ce, ne întrebăm, s-a depărtat de oameni? Oare, nu-i iubea? Ce înseamnă această depărtare și urcare în munte? Hristos S-a desprins de mulțimi și S-a retras într-un loc pustiu, ca să ne arate virtutea smereniei. S-a îndepărtat de mulțimi pentru că nu căuta prețuirea și slava de la oameni. Nu se ducea între oameni nechemat, ca să stea și să le vorbească, ca să îi impresioneze. Nevoia noastră de a impresiona și de a câștiga aprecierea mulțimii, prin excelență ne face inferiori. Ea arată lipsa adevăratei slave dinlăuntrul nostru. Adevărata cunoaștere și slavă este doar Hristos. Slava lui Hristos este chenoza Lui, deșertarea de El însuși. Este sărăcia Lui, Crucea Lui.
Noi ignorăm viețuirea smerită, pentru că nu avem duhul lui Dumnezeu și nu trăim transformarea noastră ontologică prin Harul Duhului Sfânt. Căutăm slava efemeră, urmărind să o dobândim pe criterii cu totul omenești. Ne interesează dacă ne acceptă și ne prețuiesc oamenii, dacă le suntem plăcuți. Această vânătoare după slava deșartă ne provoacă neputință duhovnicească și psihică. Se pierd din viața noastră simplitatea și naturalețea, pentru că ne temem să fim judecați și respinși. Devenim în mod obsesiv multifuncționali, încercând să umplem golul nostru existențial, relevând în acest fel sărăcia noastră interioară.
Dragostea nu înseamnă nevoia și pretenția noastră de a schimba pe celălalt, ci dorirea de a fi în unitate cu celălalt. Nu există dragoste fără libertate și libertate fără dragoste. Libertatea și dragostea sunt noțiuni întrepătrunse și nedespărțite. Nu se poate să iubesc pe celălalt cu dragoste în Hristos și să nu fiu liber. Nici nu pot să fiu cu adevărat liber față de celălalt și să nu-l iubesc. Atunci când îl iubesc cu adevărat pe celălalt, nu mă interesează să mă încuviințeze, întrucât recunoașterea, pentru mine, înseamnă bucuria care-l umple pe el prin deschiderea și dăruirea mea.
La fiecare nivel al vieții noastre sociale, chiar și în viața bisericească, creștem în medii organizate. În acest fel, uneori suntem nevoiți, în funcție de situații, să ne prefacem și să purtăm diferite măști. Astfel, boala noastră de căpătâi nu este ipocrizia, ci strădania obsesivă de a fi acceptați și recunoscuți de către ceilalți. Atunci când boala aceasta rănește inima noastră, suntem mânați ușor-ușor către indiferență chiar și față de nevoile profunde, existențiale ale noastre și față de căutările noastre. Trecem cu vederea funcțiile nostre sufletești și duhovnicești de bază. Pierdem legătura cu sinele nostru însuși.
Omul religios, mai ales, caută recunoașterea și lauda celuilalt, pentru că în cercurile bisericești se accentuează strădania, voia omenească, puterea și valoarea acestora. Dimpotrivă, oamenii din lume, care foarte adeseori sunt umiliți și zdrobiți prin însăși viața lor, nu sunt interesați atât de mult de judecățile celorlalți față de persoana lor.
Domnul nostru, în momentul în care toți Îl căutau, a urcat pe munte voind a ne spune: "Lăsați pe cele înșelătoare, recunoașterea oamenilor, care este moarte și stricăciune. Slava oamenilor este pieritoare, nu dă viață, nu biruiește moartea, vă îmbolnăvește. Căutați ceea ce vă va da viață!". [...]
Dacă citim cu atenție Evanghelia, vom vedea că fiecare cuvânt are o valoare deosebită, care ascunde un sens adânc și dă viață. În timp ce Domnul ședea pe munte s-au apropiat de El ucenicii Lui. Nu S-a dus Hristos să-i întâlnească pe ei, ci ucenicii au venit la El. Hristos nu era un manipulator. Adeseori ne stăpânește un fel de manie în a-i vâna pe ceilalți. Părinții se zbat să-și salveze copii, îndrumătorii duhovnicești pretind, stăpânesc și cercetează pe oameni cutezând a crede că ei înșiși îi vor mântui pe aceștia. În final, însă, ei nu fac decât să anuleze posibilitățile adevăratei păstoriri și a unei dezvoltări reale a persoanei umane.
Putem să dăm celuilalt posibilitatea mântuirii, doar dacă îi oferim libertara de a se apropia el, mai întâi, de noi. Nu mergem noi ca să-l aflăm, ci așteptăm să vină el, ca să ne vorbească. Dar, pentru ca acesta să dorească și să caute ajutorul nostru, trebuie ca înainte să-l fi insuflat în acest sens. Putem inspira pe celălalt prin însăși prezența noastră, prin felul nostru de a fi, prin viața noastră, nu neapărat prin cuvinte, ci și prin tăcerea noastră. Domnul nu avea încordarea "terapeutului" sau "mântuitorului", încât să vâneze indiscret pe oameni, oriunde s-ar fi aflat. Hristos voia, pur și simplu, să-i aducă aproape de El. Insufla ucenicilor Lui dorința de a căuta, de a cunoaște, așa cum se vede și din întrebarea: "Unde este viața? Cine este viața?".
Adeseori, conștientizăm că absența unei persoane iubite ne face să o cunoaștem mult mai bine. Aceasta se întâmplă pentru că absența este cea care naște înlăuntrul nostru un dor adânc, o durere intensă și, prin urmare, o cunoaștere profundă.
Același lucru se întâmplă și cu Dumnezeu. După ce am trăit experiența prezenței Lui, după ce L-am gustat, El și numai El devine dorirea și iubirea noastră. Absența Lui ne zdrobește, naște în inima noastră suferință și durere. E suficient, însă, să nu cedăm și să nu ne descurajăm, ci să rămânem în această durere a lipsei lui Dumnezeu și în dorul continuu și arzător după El. Dacă nu ne vom refugia în alte doriri și doruri, căutând bucurii trecătoare și risipindu-ne în acestea, atunci vom dobândi o cunoaștere empirică a lui Dumnezeu, Îl vom cunoaște mai limpede. Și prin cunoașterea lui Dumnezeu, ne vom înțelege mai bine pe noi înșine. Vom descoperi adevărata stare și adevăratele noastre dimensiuni.
Atunci când Dumnezeu ne va arăta fața Lui, vom descoperi că El este de fapt bucuria noastră, El este viața noastră, Singurul care ne lipsea cu adevărat. Atunci când El Se retrage, ne smerim și ne zdrobim în durerea absenței Lui. Când simțim înlăuntrul nostru această durere, înseamnă că râvnim după o legătură autentică și vie cu El. Și nu ne liniștim până nu-L aflăm. De asemenea, durerea "părăsirii" ne ajută să ne distanțam de percepția care ne încorsetează mintea într-o religiozitate formală, stereotipă, care ne poate odihni doar psihologic, nu și duhovnicește. Intrăm în spațiul întâlnirii libere cu Dumnezeu.
Prin trăirea dureroasă a acestei suferințe, a părăsirii lui Dumnezeu și a lipsei de bucurie, încep ușor-ușor să se deschidă ochii sufletului nostru și să vedem adevărata valoare a persoanei noastre, plăsmuită "după chipul lui Dumnezeu". Atunci, devenim capabili să înțelegem măreția existentei noastre și să oferim o prețuire reală sinelui nostru.
Nu putem să ne numim creștini, disprețuind pe cel păcătos, pe cel împreună rob cu noi, pe fratele nostru, care este creat după chipul lui Dumnezeu. Cum putem să nu suferim împreună cu aproapele nostru pentru căderea lui? Cum să nu dorim mântuirea lui, să nu prețuim valoarea lui? Dacă nu dobândim sensibilitatea de a-l prețui profund și de a-l iubi cu adevărat, atunci ce valoare are faptul că ne împărtășim și că ne rugăm? Pur și, simplu, ne interesează doar autoaprecierea noastră, îngrădindu-ne în propriul "ego", în loc să ne oferim pe noi înșine lui Hristos.
Poruncile lui Dumnezeu nu pot fi puse în practică retrospectiv, ca să putem merge în rai sau ca Dumnezeu să ne satisfacă anumite nevoi. Poruncile lui Hristos nu sunt un"sport" obligatoriu, ci un rod al comuniunii cu Dumnezeu. După cum relația noastră de iubire față de ceilalți oameni determină și modul nostru de viață și comportamentul. În același mod, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu nu presupune doar o regulă de conduită pentru a deveni morali și "mântuiți", ci este un rod al legăturii noastre personale cu Dumnezeu. Acesta este singura noastră mântuire! El este viața și scăparea noastră!
Să urcăm și noi împreună cu ucenicii în Muntele cel înalt, ca să îl ascultăm pe Hristos, care deschide gura Lui ca să ne învețe: "Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor."
Sfântul Grigorie de Nyssa, începându-și tâlcuirea la Fericiri, definește întâi sensul fericirii:
"Numai Dumnezeu este fericit și pentru a deveni capabili să participăm la fericirea Lui, suntem datori să ne asemănăm Lui. Dar cum poate omul pătimaș să se asemene lui Dumnezeu cel nepătimitor, care rămâne în afara oricărui păcat? Ca oameni, nu putem să ne asemănăm cu Dumnezeu. Ni se oferă, însă, o modalitate, în limita capacității omului căzut, de a semăna cu Dumnezeu cel fericit, prin "poruncile" lui Hristos. Este o propunere de viață din partea Domnului nostru, prin "provocarea" Fericirilor" (Cuvântul 1 la fericir)
De multe ori, ținem poruncile lui Dumnezeu pentru frica pedepsei sau din pricini egoiste. Scopul nostru nu este Dumnezeu, ci interesul nostru. De câte ori nu vine câte o mamă la biserică și cere să-l pomenim pe copilul ei la Sfânta Liturghie, să-i citim rugăciuni ca să-și găsească jumătatea, ca să fie admis la universitate, ca să-și găsească un serviciu bun, ca să câștige la proces, s.a.m.d. Se pregătește corespunzător, începe să meargă la biserică 40 de zile la rând, să țină post, să se spovedească, ca să îi dea Dumnezeu ceea ce dorește. Nu o interesează Dumnezeu, ci dorința ei. Dar ce fel de viața duhovnicească, ce fel de putere interioară și energie poate avea interesul nostru personal?
Adeseori, întâlnim oameni care, deși se află în păcat, ascund în ei înșiși o comoară! Păcatul lor este, pur și simplu, urmarea unei căutări eșuate a lui Dumnezeu. În toată viața lor, L-au căutat pe Dumnezeu, dar într-un mod greșit. De aceea, Dumnezeu nu-i respinge în eșecurile lor, din moment ce vede că în spatele acestor eșuări, pe El L-au căutat. Sunt atâția oameni care caută Adevărul în diferite sisteme filosofice și care, deși trăiesc în înșelare, descoperă înlăuntrul lor ceva înălțător, ca rezultat al unei căutări sincere a lui Dumnezeu. De aceea, într-un moment prielnic din viața lor, Dumnezeu va găsi un mod să-i aducă aproape de El, să-i primească în sânul Bisericii Sale.
În Biserică, identificăm adeseori păcatul cu patimile trupești și trecem cu vederea mândria, slava deșartă, iubirea de arginți și atâtea alte stări păcătoase.
Pentru că ținem, zice-se poruncile lui Dumnezeu și suntem, de-a lungul anilor, mădulare credincioase ale Bisericii, socotim că Dumnezeu este dator să ne binecuvinteze și să împlinească nevoile noastre. Atunci când dezvoltăm astfel de convingeri, mai există oare posibilitatea să riscăm vreodată comoditatea noastră individuală, asumându-ne responsabilitatea luptei cu Dumnezeu? Cel mai probabil este că vom rămâne pentru totdeauna încătușați în scheme și reguli, adorându-ne pe noi înșine și idolatrizând simțurile noastre.
Nu am gustat din plinătatea libertății lăuntrice care vine din relația cu Dumnezeu. De acea, înălțăm în jurul nostru fortărețe, ca să ne apărăm mai bine. Condiția obligatorie să scăpăm din aceste ziduri pe care le-am ridicat, este smerenia, să ne predăm pe noi înșine lui Dumnezeu. Și dacă ne vom dori doar să avem o relație cu Dumnezeu, considerând persoana lui Hristos ca fiind fericirea vieții noastre, nu vom mai simți nevoia să ne baricadăm cu dumnezei mincinoși. Ne vom înconjura odată și pentru totdeauna cu Hristos, Slobozitorul și Mântuitorul nostru.
Împărăția cerurilor și fericirea omului este Hristos Însuși, Care Se dăruiește celor "săraci cu duhul". Atunci când vom identifica fericirea cu persoana lui Hristos și vom lua numele Lui, vom dobândi ipostas, vom deveni persoană. Altfel nu vom avea nici chip, nici formă. Vom fi continuu încâlciți. Vom fi împărțiți, pentru că am pierdut integritatea noastră lăuntrică și dorim lucruri care nu au în sine viață, ci oferă o fericire falsă. În funcție de comoara pe care o râvnim și pe care o așteptăm, se arată și esența noastră și numele nostru.
Domnul identifică fericirea cu o cale, cu un reper vital, cu un mod de viață în care Se mărturisește pe El Însuși. Atunci când auzim fericit cei săraci cu duhul, acolo este Însuși Hristos. Sărăcia duhului, smerenia, sunt arătări ale lui Hristos în fapt.
De asemenea, atunci când ne spune fericiți cei milostivi, fericiți cei ce plâng, fericiți cei blânzi - în toate acestea este Hristos. Toate poruncile sunt, de fapt, trăirea lui Hristos, nu sunt o închipuirea morală. Eu nu împlinesc aceste porunci pentru că am devenit smerit, datorită mie. În acest caz, nu voi ajunge decât un nenorocit, un nefericit, un ratat.
"Fericit cei săraci cu duhul..." Pilda sărăciei duhovnicești presupune, însăși sărăcia lui Hristos. Domnul era bogat, dar a devenit sărac pentru noi, ca să ne îmbogățească. El ne propune un alt mod de viață, o altă logică, pe care nu o poate suferi rațiunea lumii. [...]
Sfântul Isaac Sirul numește smerenia ca fiind "haina dumnezeirii. Pentru că Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, întrupându-Se pe pământ, cu aceasta S-a îmbrăcat. A acoperit însăși slava și măreția Lui cu haina smereniei" (Sf. Isaac Sirul, Cuv. 20, Despre smerita cugetare).
Nu ne îmbogățesc oamenii harismatici, puternici sau oamenii culți. Să nu fim impresionați numai de harismele exterioare, deoarece unii sunt isteți, citiți, culți, impresionanți! Important este să vedem fapta lor, pentru că aceasta mărturisește despre esența lor. Nu devenim mai buni, atunci când dobândim o harismă oarecare, ci atunci când conștientizăm propria noastră sărăcie, atunci când iubim sărăcia noastră.
"Desăvârșita smerenie este să poți răbda zdrobirea și toată nedreptatea cu bucurie. Dacă voiești să cunoști de ești smerit, cercetează-te pe tine însuți, dacă te tulburi atunci când ești nedreptățit. Pe omul smerit la cuget, nu-l supără omul niciodată, nu-l jignește cu cuvântul. Omul smerit nu se simte disprețuit sau nebăgat în seamă. Odată ce Stăpânul îl iubeşte, e iubit de toți. El îi iubește pe cei săraci și toți îl iubesc pe el. Toți îl doresc și în tot locul în care se apropie, apare ca un înger de lumină și i se arată cinstire. Fiarele pierzătoare se apropie de cel smerit și când acestea își aruncă privirea spre el, sălbăticia li se îmblânzește și vin la el ca la Stăpânul lor. Îi ling mâinile și picioarele, căci din ele se revarsă acea mireasmă ce se răspândea din Adam înainte de cădere" (Filocalia 10, Cuv. 20)
În același duh se mișcă și cunoscutul literat și pictor, Fotis Kondoglu:
"Noi astăzi nu avem smerenie, nu facem răbdare, nu putem suferi nedreptatea, pentru că nu avem acea nădejde care îndulcește amărăciunile. Acolo unde nu este smerenie, nu există nici iubire. Răbdătorul simte că se află într-o cetate care nu poate fi cucerită de niciun dușman și care rămâne netulburată în fața vânturilor ce o ating. Ieși puțin din întunericul mândriei ce te acoperă și va străluci în fața ta lumina dulce a smereniei. Și vei simți bucurie mare și binecuvântată liniște" (Fotos Kondoglu, Binecuvântat refugiu).
Dacă omul și-ar accepta de bunăvoie sărăcia fără să se teamă de ea, ci dimpotrivă ar iubi-o, atunci nu ar avea bănuieli, nu ar avea nesiguranțe, nu s-ar teme de nimic, din moment ce s-ar lepăda pe sine însuși în propria și iubirea lui Dumnezeu.
Smerenia înseamnă să mă împotrivesc propriei mele puteri și să mă încred în puterea lui Dumnezeu. Mă împotrivesc moralei proprii și caut virtutea lui Hristos. Mă împotrivesc sfințeniei mele și râvnesc sfințeniei Aceluia. Mă împotrivesc propriei mele bucurii și caut bucuria Lui. Predau totul în mână Lui. Mă predau cu totul lui Dumnezeu, împotrivindu-mă în mod voit sinelui meu. Atunci nu mă mai simt în nesiguranță pentru că nu mai am de ce să mă tem!
"Sufletul celui smerit", spune Sfântul Siluan, "seamănă cu întinderea mării. Dacă aruci o piatră în mare, va tulbura foarte puțin suprafața apei și imediat se va duce în adâncul ei. Așa se scufundă amărăciunile în inima celui smerit. Toate se desprind și se depărtează frumos, bucuros și minunat, iar sufletul dobândește o liniște adâncă în Dumnezeu. Tot omul se minunează atunci de frumuseţea, de pacea și de bucuria pe care o dăruiește Domnul unui astfel de suflet" (Sf. Siluan, Despre smerenie) [...]
Omul smerit se desfătează de o plinătate lăuntrică. Nu cere nimănui nimic, nu se izbește de nimeni. Oferind celorlalți din spațiul lui, inima i se lărgește într-atât, încât ajunge să încapă lumea întreagă. Alege ca mod de viață, să fie el însuși hrană pentru alții, în acord cu cuvântul Domnului: "Luați mâncați..." [...]
Atunci când scâncim pentru cei care ne-au nedreptățit și ajungem să avem probleme sentimentale și psihice, în realitate, de vină este narcisismul nostru rănit și micimea noastră, deoarece nu am reușit să primim în adâncul inimii smerenia și să spunem lui Dumnezeu: "Am greșit!". Nu L-am iubit în mod real pe Dumnezeu. Nu am înțeles că Dumnezeu este fericirea noastră. Ne imaginăm că fericirea este rațiunea noastră și satisfacerea nevoilor noastre sufletești. Acolo este problema noastră a tuturor. Ne reorientăm și pierdem adevărata fericire. De aceea, suntem neputincioşi să iertăm și să iubim cu adevărat.
Adeseori, omul râvnește după o fericire personală, înțeleasă prin putere, prin atingerea țelurilor și a așteptărilor sale, prin depășirea inferiorității, prin dădăcirea egoismului și satisfacerea narcisismului său hipertrofic. De aceea, rămâne mereu sărac și flămând. Creează încontinuu înlăuntrul său și în jurul său diferite nevoi și cere altora să i le satisfacă. Acesta este necazul și adevărata sărăcie!
Nu putem să-l acceptăm pe cel care ne nedreptățește și care ne trădează, dacă nu învățăm să iertăm. Ne vom lovi de ceilalți încontinuu și ne vom contrazice, din moment ce și celălalt acționează după măsura dreptății sale, a nevoii și a interesului său. Și atunci, care dintre oameni poate fi împlinit? Care va odihni pe celălalt? Numai acela care a înțeles că fericirea nu este el însuși, nu este în puterea sa, ci sinele său cuprins în trupul lui Hristos. Este însuși Hristos, pe care L-a întâlnit prin propria lui smerenie și sărăcie.
Omul smerit caută liniștea. Nu se frământă să câștige de fiecare dată. Dobândește capacitatea de a vedea și de a deosebi stările, de a vedea realitatea celuilalt, nevoile lui existențiale și ale sufletului lui. Se împotrivește cu orice chip să se folosească de celălalt, pentru că înțelege că strivirea celuilalt se poate să-i aducă o oarecare mulțumire trecătoare și ieftină, dar nu va putea niciodată să găsească bucuria cea nestricăcioasă și veșnică, nici nu va gusta vreodată adevărata fericire.
Sfinții Părinti accentuează că smerenia cea după Hristos nu este rod al lucrării și al înțelegerii raționale și nici al exaltării sentimentale. Oricum ar fi, aceste două puteri ale sufletului nostru, rațiunea și simțirea, nu ne împiedică să dobândim sărăcia duhului. Pot deveni obstacol, numai dacă le vom vedea independent de celălalt om. Hristos nu ne-a spus: "Să nu gândiți și să nu simți!". Ne-a spus: "Și să gândiți și să simțiți și să vă bucurați, dar împreună cu Mine! Să credeți că Eu sunt comoara voastră și nu cugetele voastre, ori simțirile voastre!". Rațiunea și simțirea sunt periculoase numai atunci când le vom zeifica și Îl vom înlocui pe Dumnezeu cu acestea. Dacă, însă, vom crede că El este viața noastră și dacă I le vom preda pe toate, și rațiunea și simțirea, atunci toate ale noastre se vor sfinți.
Singură, încercarea de a afla pe Dumnezeu numai cu mintea ori cu inima, este insuficientă, din moment ce Dumnezeu este neinteligibil, neînțeles.
"Nesfârșită și de neînțeles este dumnezeirea și numai una este limpede despre aceasta (dumnezeire), că nesfîrşită este și de neînțeles" (Sf. Ioan Damaschin, Despre dreapta credință).
Dacă rațiunea și simțurile ar fi fost capabile să cuprindă și să-L înțeleagă pe Dumnezeu, atunci nu ar fi fost Dumnezeu, ci ar fi fost un idol după "chipul și asemănarea" noastră. Chiar dacă rațiunea și simțirea noastră nu pot înlocui cunoașterea revelată a lui Dumnezeu, totuși, acesta sunt dintre cele mai mari daruri ale Lui pentru noi, pentru că prin acestea suntem persoane capabile să ne împărtășim de iubirea Lui.
Datorită puterilor raționale, mânietoare și poftitoare ale sufletului, devenim capabili să ne supunem poruncilor lui Dumnezeu și să ne supunem smerit voii Lui.
Adevărata smerenie este să ne supunem voii lui Dumnezeu și să ne împotrivim propriului cuget. Smerenia nu este o însușire firească a caracterului și a comportamentul nostru. Nu are nicio legătură cu rutina și moralitatea. Premisa smereniei este predarea libertății noastre voii lui Dumnezeu, este "da"-ul nostru față de chemarea personală a lui Dumnezeu.
Sursa : Fericirile. Raspunsul dat lumii, Arhimandritul Varnava Iangos
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu