Savatie Baștovoi : "Singurele lucruri cu adevărat vrednice de descoperit și de transmis sunt înțelesurile nemuririi"

ROF: Savatie Baștovoi - Lumina celuilalt

Cuvântul este nemuritor ca apa. Iese din gură și nu piere niciodată. Atinge și vindecă, sau rănește, se coboară în noroi, ca după aceea să se întoarcă la cer. Dacă sufletul este nemuritor, despre nimic nu se cuvine a scrie mai frumos decât despre nemurire. Singurele lucruri cu adevărat vrednice de descoperit și de transmis sunt înțelesurile nemuririi. Abia acolo, la trecere, cuvintele se vor dori împărtășite ca niciodată în timpul acestei vieți zbuciumate și acoperite de amagire.

Părintele Rafail Noica: "să devenim oameni primitori de dragoste ca să nu rănim pe cel care ne iubește", "pentru că mândria împiedică dragostea"

Iubirea adevărată, iubirea smerită, care este dulceaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, dulceaţa Raiului, în lumea asta este suferinţa cea mai cumplită. De ce? Fiindcă dragostea de la sine cere reciprocitate.

P. Galaction Dominte : Dumnezeu nu se oglindește decât în apa limpede a ființei nostre. Ultimul cuvânt îl are dragostea.

Dumnezeu nu vrea un răspuns de complezență

Este adevărat că Dumnezeu ne iubește așa cum suntem. Și ne iubește și buni, și răi, și drepți, și păcătoși... Ba, mai mult decât atât, Evanghelia lasă impresia că Dumnezeu ar iubi mai mult pe cei păcătoși, și Sf. Matei chiar așa spune, pe Mântuitorul Îl numește prietenul păcătoșilor. Și El i-a spus asta până și lui Iuda: "prietene, pentru ce ai venit?". I-a spus prieten și lui Lazăr: "prietenul nostru Lazăr a murit". Dar este la fel de adevărat că și nouă ne place să ni se spună, să ni se repete că Dumnezeu ne iubește. Nu pentru că am uitat, ci pentru că ne face bine să ni se spună tot timpul că este cineva care ne iubește și, cu atât mai mult, că Dumnezeu este Cel care ne iubește.

Dar, ce facem cu această dragoste? Nici măcar nu cuprindem noi cât ne iubește Dumnezeu, că dacă ne-am da seama câtă dragoste toarnă Dumnezeu în noi, și câtă dragoste are Dumnezeu pentru noi, spune că ni s-ar topi inima noastră. Nici nu putem cuprinde dragostea Lui. Dar, atunci când primești ceva, trebuie să dăruiești. Există în rugăciune, în anaforaua liturgică se spune că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că pe Fiul Său L-a dat", și despre Mântuitorul Hristos spune că "în noaptea în care a fost vândut sau, mai degrabă, când El S-a dat pe Sine". Vedeți? O dragoste care se dăruiește! Ceea ce ții pentru tine te sărăcește. Din dragoste trebuie să dăruiești. Și, ce dăruiești? Din comoditatea ta, din lenea ta, din autosuficiența ta? Ce dăruiești lui Dumnezeu? Automat este dragostea aceasta care te face să dai.

Pe Dumnezeu Îl vedem, dar pe Dumnezeu Îl vedem lămurindu-ne pe măsura pocăinței. Dar nu o pocăință așa cum o înțeleg mulți dintre noi, ca o simplă lamentație : "vai, ce păcătos sunt! Vai ce neputincios sunt! Vai, cât am greșit, n-o să mă ierte Dumnezeu!". Asta este o simplă lamentație. Pocăința înseamnă inima lui Dumnezeu să o simțim în inima noastră, să ne dăm seama cât ne iubește Dumnezeu, să ne curățim simțirile și să-L vedem pe Hristos. Îl vedem pe Hristos în măsura în care noi ne curățim. Așa Îl vedem pe Dumnezeu. 

Nu este confortabil, să spun așa, că Dumnezeu ne iubește și noi nu facem nimic, nu-I putem răspunde. În felul acesta noi nu evoluăm cu nimic. Dragostea aceea adevărată, care te transformă de la un simplu individ la persoană, îți impune să răspunzi cumva, nu că Dumnezeu ar avea nevoie de iubirea noastră, nu că Dumnezeu ar cerși. Adevărata iubire înseamnă libertate. Dumnezeu nu vrea să-I spunem așa, dacă nu simțim. Spune Sf. Petru, atunci după Înviere, când îl întreabă Hristos: "Petre, mă iubești tu pe Mine?". Si spune : "Doamne, Tu ști toate, Tu ști că Te iubesc!" Nu vrea Dumnezeu un răspuns de complezență. Dumnezeu știe ce e în inima noastră. Iar, dacă ar fi să fim sinceri cu noi, cred că răspunsul nostru ar suna mai degrabă : "Doamne, Tu ști că vreau să te iubesc, dar mai sunt și alte iubiri în inima mea!" - dacă ar fi să fim sinceri cu noi.

Dar, așa ne face nouă bine uneori, să nu ne mișcăm, și să spunem că Dumnezeu este dragoste și atât, și că Dumnezeu ne acceptă așa cum suntem, și căutăm fel de fel de formule prin care să ne spunem, să ne împăcăm cu noi înșine. Adevărata cunoaștere a sinelui, care se tot propovăduieste atât, este când Îl vezi pe Dumnezeu din tine. Și Dumnezeu din tine iubește pe Dumnezeu din celălalt, și Dumnezeu din tine strigă către Dumnezeu Cel de Sus. Altfel ne amăgim. Dumnezeu nu se oglindește decât în apa limpede a ființei nostre, nu în toate bălțile clocite ale diferitelor filozofii ale lumii ăsteia.

Îl vedem pe Dumnezeu lămurindu-ne pe măsura pocăinței. Si pocăința înseamnă - am spus, în primul rând - să-L cunoști pe Dumnezeu, să ști că ai existența împrumutată, o schimbare a minții, să ști că nu ești autonom, cum au scris gânditorii secolului nostru "omul autonom" sau "omul recent", care nu are o legătură atât de puternică cu Dumnezeu. Să știm că ne tragem existența din Dumnezeu.

Este la modă lucrul acesta și l-am întâlnit, în care ne spunem tot timpul că Dumnezeu ne iubește așa cum suntem și că trebuie, în primul rând, să ne iubim noi pe noi înșine. Să știți că este o diferență! Este o iubire de sine care e bună, care e din ce a pus Dumnezeu acolo, că știm că suntem fii de Împărat, că știm că suntem fii ai lui Dumnezeu, că știm că suntem creați pentru veșnicie, nu ne complacem în lumea de aici; și este o iubire de sine rea, în care ne permitem orice, gândim orice, facem orice...

Mi-a plăcut o întâmplare povestită de o doamnă doctor stomatolog, care îmi arăta cum profită societatea de astăzi de iubirea aceasta de sine, și chiar caută lumea să ne adape eu-l acesta al nostru. Spunea că a văzut o cremă din aceasta, solară - că tot e soare acum -, și o firmă din asta, nu știu de care, care promitea fericirea fără tristețe și viață fără de moarte, scria acolo "pentru că meriți tot ce este mai bun". Si și-a luat acea cremă - și probabil n-a ținut-o cum trebuie, sau probabil era la promoție, sau probabil ieșise din valabilitate-, că acolo spunea : "pentru că meriți!". Si, după ce a cumpărat-o și a folosit-o, a început să îi apară niște probleme pe piele, o eczemă. Si soțul ei vine lângă dânsa și îi spune o dojană atât de blândă: "pentru că meriți!". Deci, uneori, noi merităm să fim amăgiți. Societatea și lumea de astăzi ne promite, dar nu știu dacă chiar ne vrea binele. Nu ne vrea binele decât Dumnezeu și nu ne iubește decât Dumnezeu, pentru că știe ce a pus acolo, în inima noastră. Nimeni nu știe fărâma aceea de dumnezeu, numai Dumnezeu o știe, și El o ține în visteriile Sale, cum spuneam, că știe că suntem scumpi, că știe că în cel mai mare criminal există licărul acesta de dumnezeire în care trebuie să se oglindească Dumnezeu. 

Iar pocăința asta este, limpezirea apei ființei noastre, ca să se poată oglindi Dumnezeu într-însa. Nu neapărat pentru o mărturisire, pentru că, altfel, alergăm la duhovnic doar pentru o binecuvântare, doar pentru un confort psihic, mergem la biserică doar așa, pentru o recreere de duminică, ținem un anumit regim. Dar, toate acestea, dacă nu-L au pe Dumnezeu nu au nicio valoare. Este o credință magică, așa, în care nu ne legăm toată nădejdea noastră de Dumnezeu. "Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa" - vis-a-vis de starea aceasta, de a intra în casa lui Dumnezeu cu hăinuțele primenite. Noi îi putem cere lui Dumnezeu : "Doamne, iubește-mă așa cum sunt!". Te iubește Dumnezeu, dar trebuie să ne schimbăm hainele, dacă vrem să ne ia în brațe.

Cuvânt al P. Rafail Noica în Athos despre ascultare, umilință, smerenie, dragoste, bucurie... "Smerenia este acea mișcare a iubirii care se dă celui iubit, fără întoarcere asupra sieși"

Dacă noi facem ascultare, voia lui Dumnezeu, singur cuvântul lui Dumnezeu este acea energie care mă va trece peste toate, poate prin toate, dar, în orice caz peste toate. Dar dacă fac de capul meu, de voia mea, a-păi o să mă lase Dumnezeu până o să înțeleg, că eu pot să voiesc cât vreau, dar în mine putere de a face lucrurile astea nu există.

P. Arhim. Emilianos Simonopetritul despre călătoria sufletului. A doua parte a catehezei ținută comunității de la Ormylia

Vedeți și : P. Arhim. Emilianos Simonopetritul despre călătoria sufletului. Prima parte a catehezei ținută comunității de la Ormylia 

A doua întâlnire

Cateheza ținută pe 28 mai 1973 la Atena pentru tinerele fete și surorile care au format mai târziu comunitatea Chinoviei Bunei Vestiri de la Ormylia

Ieri am spus că subiectul nostru prezintă un aspect practic: cum abordează sufletul calea vieții lăuntrice și, în final, ia decizia să se angajeze pe acest drum. 

Am văzut diferitele etape prin care trece sufletul; nu le voi repeta pentru a nu vă obosi cu acestea. Vă voi aminti doar primul lucru pe care îl cunoaște sufletul: senzația de a fi alungat și cea de a trăi între patru ziduri, care-l despart de Dumnezeu. Îndură mai întâi senzația de a fi alungat, apoi percepe goliciunea lui, o simte și o trăiește intens, cunoaște starea sa păcătoasă. 

Când sufletul va trăi această senzație de alungare, când va avea simțirea goliciunii lui, am ajuns în punctul critic în care va decide fie să se acopere cu frunze de smochin, adică să se ascundă de la fața lui Dumnezeu, fie să spună: "Asta sunt, Dumnezeul meu, sunt un suflet gol".

Dacă sufletul acceptă goliciunea sa, starea sa păcătoasă, nimicnicia în care vegetează, va fi împins să se pocăiască. Dar încă nu a ajuns în punctul de a se putea pocăi. Ceea ce poate însă să facă este o mișcare de convertire, o mișcare circulară în jurul lui însuși. Sufletul se va ocupa de eu-l său, de acum sănătos, și va putea de aici să revină la firea pe care Dumnezeu i-a dat-o.

Acest efort va naște o tendință de a fugi, o dispoziție de înstrăinare și, prin urmare, o dispoziție de a-L căuta pe Dumnezeu. Dar suntem încă departe de momentul în care sufletul îl va căuta pe Dumnezeu. Va putea totuși să trăiască doua lucruri: unul care îi este propriu și celălalt care vine de la Dumnezeu.

Ceea ce îi revine este asceza, care îl pregătește pentru a-L primi pe Dumnezeu. Asceza este modul prin care sufletul strigă pentru a atrage harul lui Dumnezeu.

A doua experiență este a harului lui Dumnezeu. Acest har se manifestă ca o luminare, ca o participare la energia dumnezeiască necreată, și este deci un contact real cu Dumnezeu. Avem astfel primele simptome ale comuniunii trăite prin contact cu Dumnezeu.

Recunoscându-L pe Dumnezeu, sufletul începe să dobândească o cunoaștere existențială a lui însuși, o înțelegere a lui însuși, o cunoaștere empirică. Sufletul primește cunoașterea celor ascunse ale lui; avem acum proiecția subconștientului. Sufletul începe să înțeleagă ce este în subconștient. Suntem acum la o a doua răspântie dificilă: momentul în care va cădea sau se va ridica. Va cădea acuma, sau se va ridica la o stare superioară? Sufletul fie va îngropa subconștientul, fie îl va refula, fie va căuta substitute pentru a sta în picioare, pentru a nu vedea eu-l său căzând.

Dacă sufletul depășește acest moment dificil, va începe să meargă spre Dumnezeu. Va cere curățirea subconștientului, a adâncului inimii. Acest lucru se exprimă printr-un fel de durere, un strigăt către Dumnezeu, vărsând lacrimi pentru Dumnezeu. Sufletul va fi conștient din nou de nevoia de a-L căuta pe Dumnezeu. Dar căutarea lui Dumnezeu nu începe încă cu adevărat; tot ce precede este decât o pregătire. Căutarea lui Dumnezeu cu adevărat este încă departe.

Părintele Răzvan Ionescu: De la "Jurnalul de tresăriri" al lui Marius Iordăchioaia la o incursiune în mărturia arhimandritului Sofronie Saharov privind limbajul liturgic

Părintele Răzvan Ionescu:

"Eu cred ca daca omul este onest si isi vede pacatul si neputinta, cred ca mai devreme sau mai tarziu ajunge la niste lucruri valabile in adevar, pe care el le spune ca si cum cu el s-a creat lumea, ca si cum o lume intreaga incepe cu el."

"Nu stiu daca putini poeti reusesc sa se desprinda emotional, sentimental sau psihologic, dar eu cred ca orice poet care vrea sa-si foloseasca poeticul si poezia spre a imbratisa realitatile profunde cu Dumnezeu, si pune pocainta pentru nazbatiile vietii lui, implicit ajunge la duhovnicie. Iar, cand ajungi la duhovnicie, toata lucrarea ta se va impregna cu suflul proaspat pe care l-ai primit in propria ta alcatuire launtrica, si atunci implict devii teolog".

"Marius Iordachioaia trezeste la viata pe cei care au capacitatea sa tresara"...

Limbaj. Pătrundere de sens, intuire a realității în spațiul lăuntric, exprimare.

De la "Jurnalul de tresăriri" al lui Marius Iordăchioaia la o incursiune în mărturia arhimandritului Sofronie Saharov privind limbajul liturgic

M-am lasat provocat de acest "Jurnal de tresariri", al lui Marius Iordachioia, si de aceste incercari de a pune multa densitate in putine cuvinte. Cred ca mai intalnim in traditia haiku-ului asa ceva, in sensul ca putine cuvinte exprima ceva care te lasa perplex si te pune in stare de functionare launtrica, nestiind cum sa reactionezi. Vedeti? Si asta este o forma de apofatism, in sensul ca nu prea sti ce sa faci. Te pune intr-o situatie in care tu trebuie sa aprofundezi, mintea ta cauta febril niste sensuri, niste intelesuri si, in acelasi timp, nu e numai la nivelul mintii, pentru ca intreaga ta alcatuire participa. De exemplu, cand citesc o poezie de la Marius Iordachioaia, incepe cumva si inima sa functioneze. Nu prea stiu sa le adun una cu alta, dar, in orice caz, ma interpeleaza. Ceea ce este important de inteles este ca viata liturgica, exprimarile ei, ne interpeleaza deopotriva, sigur, in alt registru.

Apoi, vom trece de la "Jurnalul de tresariri", pe care l-am prezentat adineaori, la un volum care este foarte important pentru teologia noastra, mai ales in Romania: Arhim. Sofronie, "Vom vedea pe Dumnezeu precum este". Vedeti, faptul ca un ortodox a putut sa propuna, sa scorneasca, sa straneasca acest titlu scripturistic, in ultima instanta inseamna ca cel care traieste Ortodoxia are indrazneala sa afirme cu putere ca viata noastra se implineste atunci cand ai de-a face cu contemplarea lui Dumnezeu. Dar nu orice contemplare a lui Dumnezeu, ci contemplarea cea adevarata, in sensul de impartasire de cum e Dumnezeu in realitate, adica nefraudarea in nici o clipa a acestei realitati de comunicare.

Mitropolitul Antonie de Suroj: "Suferința este mântuitoare numai dacă se află în strânsă legătură cu dragostea"

Mitropolitul Antonie de Suroj, despre suferință

Interviu dat la postul de televiziune CBC, pe 5 martie 1973

Pentru subtitrare în limba română setați, folosind butonul integrat în filmul de pe youtube

Unul dintre cele mai uluitoare concepte din credința creștină, pentru necreștini, este viziunea creștină asupra suferinței: ideea că suferința este salvatoare și cale spre mântuire. Chiar și pentru mulți creștini, credința că suferința poate fi bună pentru tine, este greu de acceptat.

Pentru a obține o înțelegere mai clară asupra rolului suferinței în viața spirituală a creștinilor, l-am vizitat pe Mitropolitul Antonie, al Bisericii Ortodoxe Ruse din Anglia. 

De fiecare dată când ne mutăm preocupările noastre de la om la lucruri, transformăm aceste lucruri - ce pot fi idealuri, ideologii...-, în niște idoli. Si nu este idol care să nu revendice sânge. Si sângele este întotdeauna sânge uman! Întotdeauna vor fi bărbați, și femei, și copii care vor trebui să plătească prețul lui.

Mitropolitul Antonie, un convertit la creștinism, și-a început viața profesională ca medic în Franța. A slujit alături de armata franceză în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și nu este un om nefamiliar cu suferința.

- Faptul că suferința este mântuitoare, este unic credinței creștine? 

- În ea însăși suferința nu este mântuitoare. Suferința este mântuitoare numai dacă se află în strânsă legătură cu dragostea, și când suferința este rezultatul unei jertfe pentru viața cuiva, sau când cineva jertfește ceva din el însuși. In ea însăși suferința este asemenea unui blestem, asemenea unui iad, fără nici o scăpare din el. Acestea fiind spuse, cred că este adevărat că, atunci când suferința este răbdată în numele iubirii, de dragul iubirii, și culminând cu dragostea de Dumnezeu și de om, este mântuitoare într-un mod personal. Si cred că doar creștinismul îi oferă această deplinătate pentru că numai în creștinism, în istoria și lumea sa, capătă o semnificație completă.  

- Credeți că Biserica a făcut să se înțeleagă întotdeauna clar acest lucru? 

-  Ei, bine, Sfântul Pavel cred că a transmis extrem de clar lucrul acesta, când a spus că dacă nu suferim așa cum trebuie, suferim în zadar. Si, de asemenea, în Corinteni, când vorbește despre dragoste, și spune: "de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte" (I Cor. 13, 3) Cred că dragostea este cea care dă o semnificație suferinței, altfel suferința este doar un eveniment pur fizic. 

Protos. Hrisostom de la Putna: "Întâmpinarea Domnului este starea sufletului doritor de Dumnezeu"

Întâmpinarea Domnului este starea sufletului doritor de Dumnezeu. Să ni-L dorim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să-L primim și să-L păstrăm ca Stăpân și Împărat al inimii, al voinței și cugetului nostru și să-i cerem Lui: "Doamne, primește-mă întru odihna Ta!"

 Preacuvioși Părinți și frați credincioși,

Suntem martori astăzi unui moment crucial în istoria mântuirii oamenilor, în care cele vechi se fac noi toate, în care Dumnezeu este Cel Care vine la rob, Dumnezeu ia chip de rob  și îmbrăcat astfel, în chipul acesta, vine înaintea lui, vine să-l întâmpine.

Trecerea de la Vechiul Testament la Noul Testament se întâmplă acum. Dacă în Vechiul Testament oamenii nu-L cunoșteau pe Dumnezeu, nu-I știau care este Numele Lui - nici măcar Iacob, după ce s-a luptat cu Dumnezeu și a biruit. Atunci când a vrut să afle Numele lui Dumnezeu, Dumnezeu nu i l-a spus. I-a spus doar atât: "De ce vrei să știi care este Numele meu? Acesta este minunat." (Facerea 32, 29), Moise, după ce a primit Tablele Legii în Sinai, când a întrebat, iarăși, pe Dumnezeu: "Care este numele Tău, să știu să le spun oamenilor", și a vrut să vadă fața Lui, Dumnezeu i-a spus: "Eu sunt Cel ce Sunt"(Iesirea 3, 14). Si i-a mai spus: "Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi "(Ieșirea 33, 20), "numai spatele meu îl vei vedea". (Ieșirea 33, 23). Sfinții Părinti văd aici o invitație din partea lui Dumnezeu spre contemplare. Dumnezeu i-a spus omului, cu alte cuvinte, "tu încă nu Mă poți vedea față către față, însă, prin contemplație, ridicându-ți mintea deasupra celor pământești, mă vei urma". "Spatele meu vei vedea" înseamnă "tu Mă vei urma pe Mine".

Cum iubesc Sfinții? Sfântul Porfirie: "Eu spun: nu-L pot iubi pe Hristos dacă Hristos nu pătrunde în sufletul meu ca să mă iubească El. Si nu poate să mă iubească Hristos dacă sufletul meu nu are ceva care să-L îndemne să mă iubească."

  Înregistrare audio cu vocea Sf. Porfirie

Dragostea lui Hristos

Nu am izbutit ceea ce-mi doresc. Nu am izbutit să Îl iubesc atât de mult pe Hristos, să Îl dorească sufletul meu. Eu așa vreau, și asta caut, dar simt că sunt foarte departe. Așa simt, dar nu-mi pierd curajul căci, cu toate că mă simt așa neputincios, și nu am izbutit ceea ce doresc, nu deznădăjduiesc. Mă mângăie faptul că cel puțin nu încetez să încerc. Să spunem că nu-mi pierd curajul pentru că vad la mine acest lucru. Văd că deși nu pot izbuti ceea ce doresc încerc, neîncetat încerc, neîncetat doresc acest lucru - și cu toate astea nu pot. Parcă aș înțelege puțin, dar nu este ceea ce vreau. 

Roagă-te și pentru mine! Si asta e problema. Eu spun: nu-L pot iubi pe Hristos dacă Hristos nu pătrunde în sufletul meu ca să mă iubească El. Si nu poate să mă iubească Hristos dacă sufletul meu nu are ceva care să-L îndemne să mă iubească. Căci poate asta îmi lipsește. Il rog pe Dumnezeu și Ii spun: Sunt tare neputincios, Hristoase al meu. Numai Tu, cu harul Tău vei izbuti să mă învrednicești, ca pe Sf. Ap. Pavel, care se bucura și se mândrea zicând: "Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine" (Gal. 2, 20) 

Pentru creștini, pentru oamenii lui Dumnezeu nu există distanțe. Poți fi cu cineva și poți vorbi cu Dumnezeu în același timp. Există și alte taine: creștinii nu se despart. Sunt uniți chiar dacă se afla la mii de kilometru distanță.

Părintele Proclu: "Eu caut să mă despart de toți în pace". Cei care se retrag fiind în tulburare cu alții "se duc la liniște cu lumânarea stinsă"

Un părinte mi-a zis asa: să încerc să am o inimă de mamă către aproapele. I-am spus că nu am, că sunt un păcătos. Si mi-a spus că, deși nu am să încerc. Eu caut să mă despart de toți în pace. Porunca lui Dumnezeu este dragostea, adică trebuie să le vorbim oamenilor frumos.

- Cum luptăm cu gândurile de răzbunare?

Când apar gânduri necurate în vremea rugăciunii, atunci fă cu smerenie o cruce peste inima ta și spune: "In numele lui Iisus Hristos, să plecați de la inima mea!". Când ne rugăm să ne învățăm a ierta. Si când vine gândul să ma răzbun, să-mi spun în gând: "Doamne, ajuta-mă ca să pot rabdă până mâine, Doamne întărește-mă!". Si, atunci cât pot, amân ca să mă răzbun. Si rugându-mă, și îndemânând pe unii părinți ca să se roage pentru mine, mâine nu mai zic nimic rău. Iar dacă mă grăbesc să zic azi, fără să vreau îi zic și în plus. Că așa spune un sfânt: "Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu". Atâta vă spun: să ne bucurăm că suntem într-o credință sănătoasă.

Toți aceia care sunt în viețile de obște, este bine să mai întrebe și conștiința: "Conștiință, spune drept, dacă mor acum, îi place lui Dumnezeu cum trăiesc, sau nu?" Si atunci conștiința ne îndeamnă să mai reparăm câte ceva. Că așa spune un sfânt părinte: "Bine este a te împăca cu părașul, cât ești pe cale". "Pârâșul" este conștiința, "calea" este viața. Si când ne ducem la biserică, să punem în minte că toți sunt mai buni. Cu cât am să socot că toți sunt mai buni, cu atât voi scăpa de a judeca pe alții. Cea mai mare nenorocire este atunci când sunt biruit de pomenirea de rău. Si pomenirea de rău atât ne secătuiește, încât devenim bolnavi, neputincioși. Totdeauna să vorbim spre slava lui Dumnezeu și tot ce nu corespunde să acoperim. 

Mult ajută să avem milă unul față de altul, să ne rugam unii pentru alții. Așa era la mănăstire când era părintele Cleopa: atâta dragoste căpătau prin rugăciune, prin nevoință... Cât a fost părintele Cleopa, toți au fost ca niște îngeri. Toți erau ca unul. 

Cuvinte alese și culese de la Gheron Iosif. "Cel care a gustat vinul, după aceea dacă-i dai oțet, își dă seama. Așa să înțelegi și despre dumnezeiescul Har"

Nu  descoperi greșeala celuilalt ca sa te îndreptățești pe tine, deoarece îndată Harul, care până acum te acoperea, le va descoperi pe ale tale. Cu cat tu îl acoperi cu dragoste pe fratele tău, cu atât Harul te va îmbrățișa și te va păzi de cleveteala oamenilor.

*

Rostește continuu Rugăciunea și Domnul te va ajuta cu Harul Sau. Niciodată ispitele nu sunt mai tari decât Harul.

*

Viața omului, fiul meu, înseamnă necaz deoarece este petrecută în pribegie. Nu căuta odihnă desăvârșită. Dacă Hristos a ridicat Crucea, atunci și noi trebuie să o ridicăm. Dacă vom rabdă toate necazurile vom afla Har de la Domnul. De aceea ne lasă Domnul să fim ispitiți, ca să ne probeze râvnă și dragostea pe care le avem față de El. [...] și răbdând, iarăși va veni Harul, iarăși va veni bucuria. Insă după aceasta iarăși va veni ispita și întristarea, tulburarea și nervii. Si iarăși nevoința, biruința, mulțumire. Si aceasta se face pană ce încet-încet omul se curată de patimi și devine duhovnicesc.

*

Să ai întotdeauna frica lui Dumnezeu. Să ai dragoste față de toți și să iei aminte să nu mâhnești sau să vatămi pe cineva într-un fel sau altul, pentru că în vremea rugăciunii ți se va face piedică mâhnirea fratelui tău. Fă-te pildă bună tuturor în cuvinte și în fapte și dumnezeiescul Har întotdeauna te va ajuta și te va acoperi. 

*

Starea duhovnicească a omului și Harul pe care îl are sunt adeverite de răbdare.

*

Virtutea nu are clopoțel ca să ți se facă cunoscută. Clopoțelul virtuții este îngăduința, răbdarea, îndelungă-răbdarea.

*

Tu ia aminte să nu disprețuiești pe vreunul din cei mai mici, neînsemnați și neputincioși ai acestei lumi. Deoarece această disprețuire și jignire a ta nu se oprește la acești nefericiți, ci se suie prin ei la persoana Făcătorului și Ziditorului, al Cărui chip îl poartă. Si te vei mira foarte în ziua aceea, când vei vedea că Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu se odihnește mai mult în ei, decât în inima ta.

*

Nu te socoti om, atunci când nu primești Har, căci fără Har în zadar s-au născut oamenii în lume. După măsura curăției sufletului și a luminării pe care o primește fiecare aici, Il va vedea acolo pe Hristos mai aproape, mai curat și se va desfată de mireasma Sa; și  de a celorlalți se va bucura și va sălta. Așadar, nu te socoti om, atunci când nu ai primit Har.

*

Atât Har este îndreptățiți omul să aibă în sine, câtă ispită rabdă cu mulțumire și cât din greutatea fratelui duce fără să cârtească.[...] Dacă omul rabdă ispitele fără să murmure, primește adaos de Har. Si cu cât primește mai mult Har, cu atât i se adaugă și ispitele. [...] Ceri Har de la Dumnezeu? In loc de Har El îți trimite ispita. Nu rabzi războiul și cazi? Nu ți se dă adaos de Har. Iarăși ceri? Iarăși îți vine ispita. Iarăși ești biruit? Din nou ești lipsit. Si toată lupta aceasta cu ispita este pentru toată viața. Trebuie sa ieși biruitor. Rabdă ispita pană la moarte. 

*

Să nu-l împovărezi pe Starețul tău cu pogorăminte și îngăduințe, deoarece la sfârșit, ori aici, ori acolo, prețul tuturor acestor pogorăminte tu le vei plăti. Nu-ți îngreuia sufletul cu lucruri neînsemnate.

Dragostea schimba la fata totul...

Obligatia fara dragoste il face pe om sa se enerveze cu usurinta.

Responsabilitatea fara dragoste il face grosolan.

Dreptatea fara dragoste il face crud.

Adevarul fara dragoste il face sa caute nod in papura.

Educatia fara dragoste il face cu doua fete.

Inteligenta fara dragoste il face viclean.

Amabilitatea fara dragoste il face ipocrit.

Competenta fara dragoste il face indaratnic.

Cinstea fara dragoste il face ingamfat.

Puterea fara dragoste il face tiran.

Bogatia fara dragoste il face lacom.

Credinta fara dragoste il face fanatic.

Sursa: Konstantin V. Zorin, Daca puterile sunt pe sfarsite. Razboiul si pacea omului cu el insusi

Sfantul Ignatie Briancianinov despre inselare, ravna sufleteasca si cugetarea trupeasca ce racesc iubirea de aproapele

Despre inselare

Ucenicul: Fa-ma sa inteleg intocmai si in amanunt cele despre inselare. Ce este inselarea?

Staretul: Inselarea este vatamarea firii omenesti prin minciuna. Inselarea este starea in care se afla toti oamenii, pana la unul, stare nascuta din caderea protoparintilor nostri. Cu totii suntem in inselare (inceputul celui de-al treilea Cuvant al Preacuviosului Simeon Noul Teolog, ed. Pustiei Optina, l852). Constiinta acestui fapt este cea mai de nadejde pavaza impotriva inselarii. Cea mai mare inselare este a te crede liber de inselare. Cu totii suntem inselati, cu totii suntem amagiti, cu totii ne aflam intr-o stare mincinoasa, avand nevoie sa fim sloboziti de catre adevar; iar Adevarul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32). Sa ne facem ai acestui Adevar prin credinta in El; sa strigam prin rugaciune catre acest Adevar - si El ne va scoate din prapastia amagirii de sine si a amagirii de catre demoni. 

Jalnica este starea noastra. Ea este temnita din care ne rugam sa fie scos sufletul nostru, "ca sa se marturiseasca numelui" Domnului. (Ps. l4l, l0). Ea este acel pamant intunecat in care a fost surpata viata noastra de catre vrajmasul care ne pizmuieste si ne prigoneste (Ps. l42, 3). Ea este cu­getarea trupeasca (Rom. 8, 6) si stiinta cea cu nume mincinos (l Tim. 6, 20), de care a fost molipsita in­treaga lume, care nu-si recunoaste boala, numind-o sus si tare sanatate infloritoare. Ea este "trupul si san­gele", care "nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu" ( l Cor. l5, 50). Ea este moartea vesnica, tamaduita si nimicita de Domnul Iisus, Care este "In­vierea si Viata" (Ioan ll, 25). Astfel este starea noas­tra. Privelistea ei este o noua pricina de plans. Cu plangere sa strigam catre Domnul Iisus ca sa ne scoata din inchisoare, sa ne traga din prapastiile pamantului, sa ne smulga din falcile mortii. "Domnul nostru Iisus Hristos", spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, "de aceea S-a si pogorat la noi, pentru ca a vrut sa ne scoata din robie si din cea mai amarnica inselare" (Inceputui Cuvantului al 3-lea).

Ucenicul: Aceasta lamurire nu este destul de lesni­cioasa pentru intelegerea mea: am nevoie de o lamu­rire mai simpla, mai apropiata de priceperea mea.

Staretul: Drept mijloc de pierzanie a neamului ome­nesc a fost intrebuintata de catre ingerul cazut, min­ciuna (Fac. 3, l3). Din aceasta pricina, Domnul l-a numit pe diavol "mincinos, tatal minciunii si ucigas de oameni dintru inceput" (Ioan 8, 44). Domnul a unit strans notiunea de minciuna cu cea de ucidere de oameni, intrucat cea din urma este urmarea nemijloci­ta a celei dintai. Cuvantul "dintru inceput" arata faptul ca minciuna a slujit diavolului, chiar de la inceput, ca arma pentru uciderea de oameni, si ii slujeste in chip statornic ca arma pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor.

 Inceputul rautatilor este gandul mincinos. Izvorul amagirii de sine si al amagirii de­monice este gandul mincinos! Prin mijlocirea min­ciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte vesnica chiar in radacina ei - protoparintii! Protoparintii nostri "s-au amagit", adica au recunoscut minciuna drept adevar si, primind minciuna ascunsa sub chipul adevarului, s-au vatamat pe sine, fara putinta de tama­duire, cu pacatul aducator de moarte, lucru marturisit si de stramoasa noastra. "Sarpele m-a amagit", a zis ea, "si am mancat" (Fac. 3, l3). De atunci, firea noas­tra patrunsa de otrava raului tinde "cu voie si fara voie" spre raul care se infatiseaza vointei pervertite, intelegerii schimonosite, simtirii pervertite a inimii, in chipul binelui si al desfatarii. "Cu voie" pentru ca in noi mai este inca o ramasita de libertate si de alegere intre bine si rau. "Fara voie" - pentru ca aceasta ramasita de libertate nu lucreaza ca o libertate de­plina; ea lucreaza sub inriurirea de neinlaturat a strica­ciunii facute de pacat. Ne-am nascut asa; si nu putem sa nu fim asa; si de aceea ne gasim cu totii, pana la unul, in stare de amagire de sine si de inselare demo­nica. 

Din acest fel de a privi starea oamenilor in lega­tura cu binele si raul, starea in care se afla, in mod obligat, fiecare om, reiese urmatoarea definitie a inse­larii, care o lamureste in chip cu totul multumitor: in­selarea este insusirea de catre oameni a minciunii luate de ei drept adevar. Inselarea lucreaza mai intai asupra felului de a gandi; dupa ce a fost primita si a corupt felul de a gandi, ea nu intarzie sa se imparta­seasca inimii, corupand simtirile inimii; luand stapa­nire asupra fiintei omului, ea se revarsa in toata activi­tatea lui, otravindu-i si trupul ca pe unul care a fost legat in chip nedespartit cu sufletul de catre Ziditor. Starea de inselare este starea de pierzanie sau de moarte vesnica.

Incepand din clipa caderii omului, diavolul a primit cale libera catre el (Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, in cuvantul lui Nichifor din Singuratate, Filoc.; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omila 7, cap. 2). Diavolul are dreptul la aceasta: supunandu-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunavoie, lepadand ascultarea fata de Dumnezeu. Dumnezeu l-a ras­cumparat pe om. Omului rascumparat i s-a lasat liber­tatea de a supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului; si ca aceasta libertate sa se arate nesiluita, diavolului i s-a lasat cale libera spre om. 

Fireste ca diavolul intre­buinteaza toate sfortarile ca sa-l tina pe om in legatura de mai inainte cu sine, sau chiar sa il aduca intr-o si mai mare inrobire. Pentru aceasta, el intrebuinteaza arma sa de mai inainte si de totdeauna - minciuna. El se straduie sa ne amageasca si sa ne insele, sprijinin­du-se pe starea noastra de amagire de sine; patimile noastre - aceste inrauriri bolnavicioase - el le pune in miscare; cuvintele lor pierzatoare le invesmanteaza intr-o haina placuta straduindu-se sa ne plece spre sa­turarea patimilor. Cel credincios Cuvantului lui Dum­nezeu nu-si ingaduie aceasta, ci isi infraneaza patimi­le, impotrivindu-se navalirilor vrajmasului (Iacov 4, 7), lucrand, sub calauzirea Evangheliei, impotriva pro­priei amagiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, putin catre putin, inraurirea duhurilor cazute asupra sa, el iese, incetul cu incetul, din starea de in­selare, in tinutul adevarului si al libertatii (Ioan 8, 32), a caror plinatate o aduce adumbrirea harului Dumne­zeiesc. Cel necredincios invataturii lui Hristos, care urmeaza propriei sale voi si intelegeri, se supune vrajmasului, si trece din starea de amagire de sine in starea de amagire demonica, isi pierde si ramasita de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplina fata de diavol. Starea oamenilor aflati in inselare demonica e foarte felurita, potrivit cu patima de care a fost omul amagit si inrobit si potrivit cu masura in care omul a fost inrobit de patima. Toti, insa, care au cazut in inselare demonica, adica au intrat, prin dezvoltarea amagirii de sine, in comuniune cu diavolul si in robie fata de el, se afla in inselare, sunt temple si unelte ale demonilor, jertfe sortite mortii vesnice, petrecerii in inchisorile iadului. 

Despre ravna sufleteasca si cea duhovniceasca

Monahul trebuie foarte mult sa se pazeasca de rava trupeasca si sufleteasca, ce se infatiseaza la aratare ca evlavioasa, iar de fapt este nesocotita si stricatoare de suflet. Oamenii din lume si multi dintre cei ce duc viata monahiceasca, datorita nestiintei lor, lauda mult o asemenea ravna, nepricepand ca izvoarele ei sunt parerea de sine si trufia. Aceasta ravna ei o preama­resc ca ravna pentru credinta, pentru evlavie, pentru Biserica, pentru Dumnezeu. Ea consta in osandirea si acuzarea mai mult sau mai putin aspra a celorlalti, pentru greselile lor in privinta moralei si pentru cele impotriva bunei oranduieli si intocmiri bisericesti. Amagiti fiind de o falsa conceptie despre ravna, ravni­torii lipsiti de intelepciune socot ca, lasandu-se in voia acestei ravne urmeaza Sfintilor Parinti si sfintilor mucenici, uitand ca ei - ravnitorii - nu sunt sfinti, ci pacatosi.

Daca sfintii ii mustrau pe pacatosi si pe necredinciosi, o faceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori sa faca aceasta, potrivit insuflarii Sfantului Duh, nu insuflarii propriilor patimi si a demonilor. Iar cel ce se hotaraste, de capul lui, sa-l acuze pe fratele sau sa ii faca observatie, acela arata limpede ca se socoate mai intelept si mai virtuos decat cel acuzat de el, ca lucreaza sub inraurirea patimii si a amagirii cu­getelor demonice. Se cuvine sa ne aducem aminte de porunca Mantuitorului: "De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama? Sau cum vei zice fratelui tau: Lasa sa scot paiul din ochiul tau si iata barna este in ochiul tau? Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau" (Mat.7, 3-5). 

Ce este aceasta - barna? Este cugetarea trupeasca, groasa ca o barna, care rapeste orice putere si orice corectitu­dine puterii vazatoare daruite de Ziditor mintii si inimii. Omul manat de cugetarea trupeasca nu poate nicicum sa judece drept - nici despre propria lui stare launtrica, nici despre starea aproapelui. El judeca despre sine insusi si despre ceilalti dupa felul in care se inchipuie el insusi pe sine si dupa felul in care ii apar ceilalti pe dinafara, potrivit cugetarii sale trupesti - bineinteles, gresit; si de aceea l-a numit Cuvantul lui Dumnezeu, pe buna dreptate, fatarnic. Crestinul, dupa ce a fost tamaduit prin Cuvantul lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu, primeste o vedere dreapta a pro­priei sale intocmiri sufletesti si a intocmirii sufletesti a aproapelui. Cugetarea trupeasca, lovind ca o barna pe aproapele care a gresit, intotdeauna il tulbura, nu arareori il pierde, niciodata nu aduce si nici nu poate aduce folos, nu are nici un pic de putere asupra paca­tului. Dimpotriva, cugetarea duhovniceasca lucreaza numai asupra neputintei sufletesti a aproapelui, mi­luindu-l, tamaduindu-l si mantuindu-l.

Este vrednic a fi luat in seama faptul ca, dupa dobandirea intelegerii duhovnicesti neajunsurile si pacatele aproapelui incep sa para de foarte mica insemnatate, rascumparate fiind de Mantuitorul si lesne de tamaduit prin pocainta ­aceleasi greseli si neajunsuri care pentru intelegerea trupeasca pareau necuprins de mari si insemnate. Apare lesne de vazut ca aceasta cugetare trupeasca le dadea o insemnatate atat de uriasa pentru ca ea insasi este barna. Cugetarea trupeasca vede la aproapele pa­cate care nu sunt nicidecum: din aceasta pricina, cei atrasi de ravna lipsita de judecata au cazut adesea in clevetirea aproapelui si s-au facut unealta si jucarie a duhurilor cazute. Preacuviosul Pimen cel Mare poves­tea ca un oarecare monah, fiind manat de aceasta ravna, s-a supus urmatoarei ispite: l-a vazut pe un alt monah culcat peste o femeie. Indelung s-a luptat mo­nahul cu gandul care-l silea sa-i opreasca pe cei ce pacatuiau si, fiind in cele din urma biruit, i-a impins cu piciorul zicand: Ci incetati! Atunci s-a aratat ca era vorba de doi snopi (Pateric). 

Preacuviosul Avva Dorotei povesteste ca, pe cand petrecea in chinovia Avvei Serid, un frate oarecare l-a clevetit pe un alt frate, manat fiind de ravna cea lipsita de judecata, care este intotdeauna impreunata cu banuieli si cu pareri, fiind foarte plecata spre nascociri. Invinuitorul il invi­nuia pe cel invinuit ca in acea dimineata, devreme, ar fi furat niste smochine din livada si le-ar fi mancat: la cercetarea facuta de egumen, insa, s-a aratat ca cel barfit nu se afla in manastire in dimineata cu pricina, ci intr-una din asezarile vecine, fiind trimis acolo de iconom, si se intorsese in manastire doar dupa ter­minarea Dumnezeiestii Liturghii (Invatatura a 9-a a Preacuviosului Avva Dorotei).

Daca vrei sa fii un fiu credincios si ravnitor al Bi­sericii Ortodoxe, atinge-ti telul prin implinirea porun­cilor evanghelice legate de aproapele. Nu indrazni sa-l lauzi! Nu indrazni sa-l inveti! Nu indrazni sa-l lovesti si sa-l mustri! Acestea nu sunt fapte ale credintei, ci ale ravnei lipsite de judecata, ale parerii de sine, ale trufiei. L-au intrebat pe Pimen cel Mare: ce este cre­dinta? Cel Mare a raspuns: "Credinta sta intr-aceea ca sa petreci in smerenie si sa faci milostenie" (Pateric), adica a te smeri inaintea aproapelui si a-i ierta toate supararile si jignirile, toate greselile lui. Intrucat ravn­itorii lipsiti de dreapta socoteala aduc credinta ca pricina a ravnei lor, sa afle unii ca acestia ca adevarata credinta (aici se intelege credinta lucratoare, nu cea dogmatica. Despre deosebirea lor, vezi in Filocalie la Calist si Ignatie), prin urmare si adevarata ravna, se arata prin smerenia inaintea aproapelui si milostivirea catre el. Sa lasam judecata asupra oamenilor si acuzarea lor in seama acelora pe ai caror umeri a fost asezata indatorirea de a-i judeca pe fratii lor si de a-i indrepta. "Cel ce are ravna mincinoasa - a spus Sf. Isaac Sirul - boleste de boala grea. O, omule care crezi ca-ti pui ravna impotriva bolilor straine, tu te-ai lepadat de sanatatea sufletului tau! Osteneste-te cu osardie pentru sanatatea sufletului tau. Iar daca vrei sa doftoricesti pe cei neputinciosi, apoi afla ca bolnavii au mai multa nevoie de ingrijire decat de mustrari aspre. Ci tu, fara a ajuta pe altii, te bagi pe tine insuti in boala grea si chinuitoare. Aceasta ravna nu se vadeste in oameni prin vreunul din chipurile intelepci­unii, ci se numara printre neputintele sufletului, este semn al saraciei intelegerii (duhovnicesti), semn al nestiintei celei mai de pe urma. 

Inceputul intelepciunii Dumnezeiesti este linistea si blandetea, care tin de masura sufletului mare si intarit, de cel mai trainic chip al cugetarii si poarta neputintele omenesti. "Ci voi, cei tari", spune Scriptura, "purtati neputintele celor neputinciosi" (Rom. l5, l) si: "pe cel ce greseste indreptati-l cu duhul blandetii" (Gal. 6, l ). Pacea si rabdarea le numara Apostolul printre darurile Sfantu­lui Duh (Cuvantul 89). In alt cuvant Preacuviosul Isaac graieste: "Sa nu urasti pe pacatos, caci cu totii suntem pacatosi. Daca tu pentru Dumnezeu te por­nesti impotriva lui (a pacatosului), atunci varsa pentru el lacrimi. Dar pentru ce il urasti? Uraste pacatele lui, iar pentru el roaga-te, si prin aceasta te vei asemana lui Hristos, care nu S-a maniat asupra celor pacatosi, ci se ruga pentru ei. Nu vezi, oare, cum a plans El pentru Ierusalim? Si noi, in multe prilejuri, suntem batjocoriti de diavol. Si de ce sa uram pe cel batjocorit de diavol, care ne batjocoreste si pe noi? Pentru ce, omule, urasti pe pacatos? Pentru ca nu-i asa de drept ca tine? Dar unde este dreptatea, daca nu ai dragoste? De ce n-ai plans mai bine, pentru el, ci il gonesti? Oarecari, ce gandesc despre sine ca judeca sanatos despre faptele pacatosilor si se manie pe ei, lucreaza astfel din nesocotinta" (Cuvantul 90).

Mare nenorocire este parerea de sine! Mare neno­rocire este lepadarea de smerenie! Mare nenorocire este acea intocmire si stare sufleteasca in care aflan­du-se monahul, fara a fi chemat sau intrebat, manat de constiinta "valorii sale", incepe sa invete, sa acuze, sa mustre pe aproapele! Fiind intrebat, refuza sa dai sfat si sa-ti spui parerea, ca unul care nu stii nimic, sau la mare nevoie, vorbeste cu cea mai mare chibzuinta si modestie, ca sa nu te ranesti pe tine cu slava desarta si cu trufia, iar pe aproapele cu un cuvant greu si neso­cotit. Atunci cand, pentru osteneala ta in via porun­cilor, Dumnezeu te va invrednici sa simti in suflet ravna Dumnezeiasca, atunci vei vedea limpede ca rav­na aceasta te va indemna la tacere si smerenie inaintea aproapelui, la iubire fata de el, la miluirea lui si la compatimirea pentru el, precum a spus Sfantul Isaac Sirul (Cuvantul 38). Ravna Dumnezeiasca este foc, dar care nu aprinde sangele! Ea stinge in acesta aprinderea, aducandu-l intr-o stare de tihna (Filocalia rom. vol. VII, Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigorie Sinaitul). Ravna cugetarii trupesti este intotdeauna impreunata cu aprinderea sangelui, cu navalirea a numeroase pa­timi si inchipuiri.

Urmarile ravnei oarbe si nestiutoare, daca aproapele i se impotriveste, sunt de obicei, mania asupra lui, ranchiuna, spiritul de razbunare in felurite chipuri, iar daca acesta se supune - multumirea de sine plina de slava desarta, atatarea si inmultirea cu­getarii trufase si a parerii de sine.

Despre iubirea de aproapele

Ce poate fi mai minunat, mai desfatator decat iubirea de aproapele?

A iubi este o fericire, a ura este un chin.

Toata Legea si prooroci, stau in iubirea catre Dumnezeu si catre aproapele (Mt. 22, 40).

Iubirea catre aproapele este calea care duce la iubirea catre Dumnezeu, caci Hristos a binevoit a se imbraca tainic in fiecare aproape al nostru, iar in Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).

Sa nu crezi, preaiubite frate, ca porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiata inimii noastre cazute: porunca este duhovniceasca, iar pe inima noastra au pus stapanire trupul si sangele; porunca este noua, iar inima noastra - veche.

Iubirea noastra fireasca a fost vatamata de cadere; ea trebuie omorata - Hristos o porunceste - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfanta catre aproapele, iubire in Hristos.

Insusirile omului nou trebuie sa fie toate noi; nici o insusire veche nu i se potriveste.

Inaintea Evangheliei nu are nici un pret iubirea aparuta din miscarea sangelui si din simtirile trupesti. Si ce pret poate sa aiba aceasta, atunci cand ea jura, cu sangele aprins, sa-si puna sufletul pentru Domnul, iar peste cateva ceasuri, atunci cand sangele s-a racit, se jura ca nu-L cunoaste? (Mt. 26, 33, 35, 74).

Evanghelia leapada iubirea ce atarna de miscarea sangelui, de simtirile inimii trupesti. Ea spune: "Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa si pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului vor fi casnicii lui". (Mt. 10, 34, 35, 36).

Caderea a supus inima stapanirii sangelui si, prin mijlocirea sangelui, stapanirii stapanitorului acestui veac. Evanghelia slobozeste inima din aceasta robie, din aceasta silnicie, si o aduce sub calauzirea Sfantu­lui Duh.

Sfantul Duh ne invata sa iubim pe aproapele in chip sfant.

Iubirea aprinsa, hranita de Sfantul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii firesti, trupesti, stricate de caderea in pacat. (Scara. Cuvantul 15, cap. 3)."Cel ce spune ca poate avea amandoua aceste iubiri se amageste pe sine insusi", a spus Sfantul Ioan Sca­rarul (Cuvantul 3, cap.l6).

In ce cadere se afla firea noastra! Cel care prin fire e in stare de a-si iubi cu aprindere aproapele, trebuie sa-si dea o silinta neobisnuita sa-l iubeasca asa cum porunceste Evanghelia.

Cea mai inflacarata iubire fireasca se preface cu usurinta in dezgust, in ura neimpacata. (2 Imp. 13,15). Oamenii si-au aratat dragostea fireasca si cu pum­nalul. Ce plina de rani e iubirea noastra cea fireasca! Ce rana adanca e pe trupul ei - impatimirea! Inima stapanita de impatimire e gata de orice nedreptate, de orice nelegiuire, numai de si-ar indestula iubirea ei bolnavicioasa.

"Cantarul stramb este uraciune inaintea Domnului, iar cantarirea dreapta este placuta Lui" (Pilde 1 1, 1 ). Iubirea fireasca aduce doar cele pamantesti celui iubit al sau; la cele ceresti ea nici nu se gandeste. Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pentru ca Duhul cere rastignirea trupului. Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pen­tru ca se gaseste sub carmuirea duhului viclean, duhu­lui necurat si pierdut.

Sa ne apropiem de Evanghelie, preaiubite frate, sa ne privim in aceasta oglinda! Privindu-ne in ea, sa lepadam hainele cele vechi in care ne-a imbracat caderea si sa ne impodobim cu vesmantul cel nou pe care ni l-a pregatit Dumnezeu. Vesmantul cel nou este Hristos. "Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat". (Gal. 3, 27). "Va veti imbraca cu putere de sus" ( Lc. 24, 49), a spus Domnul despre acest vesmant. Crestinii se imbraca in insusirile lui Hristos, prin lucrarea Atotbunului Duh. Pentru crestin este cu putinta sa imbrace acest vesmant. "Imbracati-va in Domnul nostru Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte" (Rom. 13, 14), spune Apostolul.

Mai intai, lasandu-se calauzit de Evanghelie, lea­pada vrajba, mania, osandirea si toate cele ce lucreaza de-a dreptul impotriva iubirii.

Evanghelia porunceste sa ne rugam pentru vraj­masi, sa binecuvantam pe cei ce ne blesteama, sa fa­cem bine celor ce ne urasc, sa iertam aproapelui orice ar face impotriva noastra.

Tu, cela ce vrei sa urmezi lui Hristos, straduieste-te sa plinesti cu fapta toate aceste porunci. Nu e defel deajuns sa citim doar, cu multumire, poruncile evanghelice, si sa ne minunam de inalta du­hovnicie pe care acestea o cuprind in sine. Din pacate, multi se multumesc cu asta. Atunci cand vei purcede la plinirea poruncilor Evangheliei, cu indaratnicie se vor impotrivi la aceas­ta stapanii inimii tale. Acesti stapani sunt starea ta tru­peasca, in care te afli supus trupului si sangelui, si duhurile cazute, a caror tara supusa este starea tru­peasca a omului.

Cugetarea trupeasca, dreptatea ei si dreptatea duhu­rilor cazute iti pretind sa nu te lepezi de cinstea in care te afli si de celelalte foloase pamantesti, iti pretind sa le aperi. Tu, insa, poarta cu barbatie razboiul cel neva­zut dus de Evanghelie, dus de Domnul Insusi. Jertfeste tot pentru plinirea poruncilor evanghelice. Fara acesta jertfa nu vei putea fi plinitor al lor. Dom­nul a zis ucenicilor Sai: "Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine". (Mt. 16, 34).

Atunci cand Domnul este cu tine - sa crezi in iz­banda: Domnul nu poate sa nu fie biruitor. Cere biruinta de la Domnul, cere-o cu rugaciune si plans statornic. Si va veni pe neasteptate lucrarea ha­rului in inima ta: deodata vei simti prea desfatata incantare a iubirii duhovnicesti fata de vrajmasi. Inca mai ai de luptat! Inca trebuie sa faci dovada de barbatie! Uita-te la lucrurile pe care le iubesti: iti plac foarte mult? S-a legat foarte tare de ele inima ta Leapada-te de ele.

Domnul cere de la tine aceasta lepadare, El, Care a asezat legea iubirii nu ca sa te lipseasca pe tine de iu­bire si de cele iubite, ci ca tu, lepadand iubirea tru­peasca, sa primesti iubirea duhovniceasca, nepriha­nita, sfanta, care este cea mai mare fericire.

Cela ce a simtit iubirea duhovniceasca va cauta cu scarba la dragostea trupeasca, va privi la ea ca la o schimonosire hada a iubirii. Intrebi cum sa te lepezi de cele ce le iubesti, caci ele au prins, parca, radacini in inima ta? Spune despre ele lui Dumnezeu: 

"Aces­tea, Doamne, sunt ale Tale, iar eu cine sunt? Zidire neputincioasa, care nu are nici o insemnatate". 

"Astazi, inca mai calatoresc pe pamant, inca mai pot fi de folos cu ceva celor iubiti ai mei; maine, poate, voi pieri de pe fata pamantului, si nu voi mai fi nimic pentru ei!".

"Voiesc sau nu voiesc, va veni moartea, vor veni alte cumpene, smulgandu-ma in chip silnic de cei pe care ii socoteam ai mei, iar ei deja nu vor mai fi ai mei. De fapt, nici nu erau ai mei; intre mine si ei era o oarecare legatura; amagindu-ma cu aceasta legatura, eu ii numeam, ii socoteam ai mei. Daca ar fi fost cu adevarat ai mei, ar fi ramas ai mei pentru totdeauna".

 "Zidirile sunt numai ale Ziditorului: El este Dumne­zeul si Stapanul lor. Ceea ce este al Tau Iti dau, Doamne al meu: acestea mi le-am insusit pe nedrept si in zadar".

Pentru ei este lucru mai de nadejde sa fie ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Vesnic, Pretutindenea­Fiitor, Atotputernic, cu nemarginire Bun. Pentru cel care este al Sau, El este Cel mai credincios, Cel mai de nadejde Ajutator si Acoperitor.

Dumnezeu da omului cele ale Sale: si pentru om oamenii devin "ai sai", vremelnic dupa trup, vesnic dupa duh, atunci cand Dumnezeu binevoieste sa dea omului acest dar.

Adevarata iubire de aproapele se intemeiaza pe credinta in Dumnezeu, "Ca toti sa fie una", a strigat Mantuitorul lumii catre Parintele Sau, "dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una" (In. 17, 21 ).

Smerenia si incredintarea in voia lui Dumnezeu omoara implinirea trupeasca. Aceasta inseamna ca cea din urma traieste prin parerea de sine si necredinta.

Fa pentru cei pe care ii iubesti ceea ce poti sa faci folositor si ceea ce este legiuit; dar totdeauna sa ii incredintezi lui Dumnezeu - si iubirea ta oarba, trupeasca, nesocotita se va preface, incetul cu incetul, intr-o iubire duhovniceasca, intelegatoare, sfanta.

Iar daca iubirea ta este o impatimire ce se impotriveste legii, atunci s-o lepezi ca pe o uraciune. Atunci cand inima ta nu este libera, acesta este un semn al impatimirii. Atunci cand inima ta este inro­bita, acesta este semnul patimii nebunesti, pacatoase. Iubirea sfanta este curata, libera, intreaga in Dumne­zeu. Ea este o lucrare a Sfantului Duh, care lucreaza in inima in masura curatirii acesteia.

Lepadand vrajba, lepadand patimirea, lepadandu-te de iubirea trupeasca, afla iubirea duhovniceasca; "fe­reste-te de rau si fa bine" (Ps. 33, 13).

Da cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dum­nezeu - cinstire care sa fie in sufletul tau, nevazuta pentru ceilalti, descoperita doar constiintei tale. Fap­tele pe care le savarsesti sa fie, in chip tainic, pe potriva starii tale sufletesti.

Da cinstire aproapelui, fara sa iei seama la varsta, fara sa faci deosebire intre barbat si femeie, fara sa te uiti la rangul pe care-l are in lume - si iubirea sfanta va incepe, treptat, sa se faca aratata in inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul si sangele, nu inrau­rirea simturilor, ci Dumnezeu.

Cei lipsiti de slava numelui de crestin nu sunt lipsiti de cealalta slava, pe care au primit-o cand au fost ziditi: ei sunt chipul lui Dumnezeu. Daca chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afara, in vapaia cea cumplita a iadului, si acolo sunt dator sa il cinstesc. Ce treaba am eu cu vapaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecatii lui Dumnezeu: treaba mea este sa pazesc cinstirea fata de chipul lui Dumnezeu, si prin aceasta sa ma pazesc pe mine insumi de iad.

Da cinstire si orbului, si leprosului si celui bolnav la minte, si pruncului de tata, si raufacatorului, si pa­ganului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputintele si neajunsurile lor! Ia seama la tine insuti, ca sa nu sufere un neajuns iubirea ta.

In crestin, sa dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povatuirea noastra, si inca va mai spune atunci cand se va hotara soarta noastra in vesnicie: "Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut". (Mt. 25, 40). Atunci cand ai de-a face cu aproapele sa ai in minte acest cuvant evanghelic si te vei face tainuitor al iubirii de aproapele. Tainuitorul iubirii de aproapele intra prin ea in iubirea de Dumnezeu.

Dar daca socoti ca il iubesti pe Dumnezeu, iar in inima ta traieste un simtamant de neplacere fie si fata de un singur om, sa stii ca te afli intr-o vesnica ama­gire de sine.

"Daca zice cineva:", graieste Sfantul Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, "- iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este... Aceasta porunca avem de la El, ca cine iubeste pe Dumnezeu sa iu­beasca si pe fratele sau". ( 1 In. 4, 20, 21 ).

A arata iubire duhovniceasca fata de aproapele este semnul innoirii sufletului prin Sfantul Duh. "Noi stim ca am trecut din moarte la viata", graieste iarasi Cu­vantatorul de Dumnezeu, "pentru ca iubim pe frati; cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte". ( 1 In. 3, 14).

Desavarsirea crestina sta in desavarsita iubire de aproapele. Desavarsita iubire de aproapele sta in iubi­rea de Dumnezeu, care nu cunoaste desavarsire, intru care nu este sfarsit sporirii. Cresterea in iubirea de Dumnezeu este nesfarsita, pentru ca iubirea este Ne­sfarsitul Dumnezeu. ( 1 In. 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate! Cauta sa spo­resti in tine iubirea duhovniceasca de aproapele: intrand in ea, vei intra in iubirea de Dumnezeu, pe portile invierii, pe portile Imparatiei Cerurilor. Amin.

Sursa: Manastirea Saraca - Sfantul Ignatie Briancianinov, Despre inselare