Savatie Baștovoi - Lumina celuilalt

# Cuvântul este nemuritor ca apa. Iese din gură și nu piere niciodată. Atinge și vindecă, sau rănește, se coboară în noroi, ca după aceea să se întoarcă la cer. Dacă sufletul este nemuritor, despre nimic nu se cuvine a scrie mai frumos decât despre nemurire. Singurele lucruri cu adevărat vrednice de descoperit și de transmis sunt înțelesurile nemuririi. Abia acolo, la trecere, cuvintele se vor dori împărtășite ca niciodată în timpul acestei vieți zbuciumate și acoperite de amagire.

Am scris și voi scrie din marea dorință de a descoperi partea ascunsă a sufletului, partea veșnică pe care o voi duce dincolo. Aceasta este latura adevărată a sufletului, adevăratul dor, adevărata putere, adevărata iubire, chipul și asemănarea pe care le-am știrbit și le știrbim prin tot ce facem neînsemnat și fără Dumnezeu în viață.

Cugetați la sufletele voastre, descoperiți adâncimile veșnice pe care fiecare dintre le purtăm în aceste trupuri păcătoase ca pecete a iubirii lui Dumnezeu către făptura care suntem. Căutați cuvinte bune și înălțătoare în inimile voastre și veți vedea că un firicel răcoros de lumină există în fiecare. Doar în bătaia acestei lumini îi vedem pe ceilalți așa cum îi vede Dumnezeu, îi iubim ca pe noi înșine.

Părintele Alexander Schmemann - File de jurnal

Vineri 30 martie 1973

Doar ținând propriul jurnal înțelegem cât din viața noastră efectiv e timp pierdut, câte vanități care nu merită nicio atenție, câte lucruri neimportante devorează nu numai timpul nostru ci și sufletul nostru. În ultimele seri, de oboseală poate, sau din respingere lăuntrică pentru ceea ce trebuie făcut, din neputința de a mă mai așeza la biroul meu, stau în mod pasiv în fața televizorului. Sentimentul : "Vai, ce tristă-i carnea mea! Si-am citi toate cărțile..." (primul rând din poemul "Briza marină" de Stéphane Mallarmé)

Dar, în același timp, dimineața când țin cursurile sunt ca întotdeauna. Mereu senzația că ce este cel mai important se revelează în timp ce țin cursurile. Si, literalmente, este altcineva care mi le citește! De exemplu, marți, despre Polieleu, miercuri despre "cosmicitatea" Maicii Domnului, ieri, joi, despre spovedanie și căință. Si scrisul - cărțile, articolele - nu reține niciodată tot ceea ce se descoperă atunci când vorbim. Întâietatea ontologica a bineivestiri în creștinism! Hristos n-a scris. Si tot ce este scris, Biblia și tot restul, este doar așternerea în scris a trăirii, a experienței. Si nu a celei individuale, ci a celei supra-individuale, cu precizie cosmică, eclezială, eshatologică. Cei ce gândesc că cultura este în planul ideilor greșesc. Nu, ci mereu este transmiterea experienței. Cât de tragic, cât de sec și cât de banal e mediul academic cu jocul lui de note în josul paginii... Oamenii nu se lasă convinși prin deducții. Se însuflețesc sau nu.

Ieri, la televizor, au fost teribilele povestiri ale prizonierilor americani despre torturile din Vietnam. Cât sunt de umane aceste povestiri! Toți acești oameni încă erau marcați, având o lumină creștină. Creștinismul nu e săpat de burghezie, nici de capitalism sau de armată, ci de putreziciunea intelectualilor care se bazează pe credința fără limite în propria lor importanță. J-P. Sartre & co., mizerabile iconițe ale diavolului, din nimicnicia lui, din grija lui deșarta ca Adam, în paradis, nu cumva să-și uite "drepturile". Acolo unde vorbim de drepturi, Dumnezeu este absent. Vanitate de "profesorași"!... Si, în timp ce ei se amuză, cei răi, după cuvântul lui Vassili Rozanov, împărățesc lumea.

Vineri 9 martie 1973

O scrisoare de la Nikita Struve cu o reflecție remarcabilă despre Platonov : "Platonov este incontestabil un scriitor remarcabil, stăpânește o limbă așa cum nu am mai auzit până acum ; dar, după cum simt, nu este un scriitor genial, pentru că are "o sămânță de nebunie" și o percepție a lumii maladive. În el este ceva care nu s-a spus : totul în viziunea lui asupra lumii presupune credință, dar avea el credință în Dumnezeu? - asta nu e clar! Nu credea în moarte, dar, în același timp, scotea cumva din destinul uman tragismul său. Pentru a fi franc, nu înțeleg Cevengur. Cevengurii sunt ca niște copii ai sorții înșelați de revoluție, însă, toți ceilalți - de la vlădică la opincă, care au fost înlăturați - ce-i făcea să trăiască? În plan pur literar, Platonov este în mod complet lipsit de darul de a construi. Cevengur este singura lui opera importantă; dar cât de prost este construită, cât de prost terminată! Recunosc geniul limbii sale, finețea satirii sale, dar lectura sa nu-mi aduce lumină, inima se simte inconfortabil. E ca un Dostoievski fără credință, fără viziunea lui Versilov (personaj din "Adolescentul"), o umanitate de o bunătate dezarmantă, dar fără voință. Soljenițîn, cu resursele voinței sale, cu forța și sănătatea lui, este, pe de altă parte, mult mai înalt și, mai ales, cu mult mai necesar..."

Ieri, în tren și acasă, am citit ziarele franțuzești l'Express și Le Point. Cu toate că sunt diferite, e aceeași manieră bolnavă de a vedea lumea. Stângism, pseudo-profunzime intrată în sânge. Ură mascată de ceea ce este sănătos, clar, cu sens. Dezolantă flagelare că toată asta...

Miercuri seara, sinod restrâns la Syosset. Apoi o întâlnire cu un grup de la Sea Cliff. Discuții, povești despre conflictul cu Beloselski și implicarea lui Grabbe și clica lui în afacere, etc. Teribilă urmare a emigrației rusești... Si când ne gândim că oamenii, literalmente, trăiau din asta, că vedeau în asta "activismul", "lupta" și "fidelitatea față de Biserică". "Si iată în ce baltă lamentabilă..."

Tragică știre despre căderea nervoasă a Părintelui N. N. la Los Angeles. Asta înseamnă că semnele care m-au frapat acum trei săptămâni erau reale. Mă tem că e mereu aceeași cauză : "Și-a pierdut capul de-atâta activism". Si tocmai de asta nu e nevoie. Omul devine total incapabil, la un moment dat, de a vedea lucrurile în perspectivă, de a se detașa, de a nu lăsa neliniștile și lucrurile mărunte să-i devoreze sufletul. Si, în cele din urmă, mereu aceeași mândrie : totul depinde de mine, totul mă privește pe mine. Atunci "eu"-l umple întreaga realitatea și începe căderea. Teribilă greșeală a omului contemporan : identificarea vieții lui cu activismul, cu gândirea, etc. și de aici începe incapacitatea aproape totală de a trăi pur și simplu, adică de a simți, de a primi, de a "trăi" viața ca un dar neîntrerupt. Să mergi la gară pe o ploaie fină de primăvară, să privești, să simți, să observi o rază de soare care se deplasează ușor pe un zid, asta nu este doar o "întâmplare", ci este realitatea însăși a vieții. Ele nu sunt împrejurări pentru activism sau gândire, nici fundalul unui tablou impersonal, ci, în realitate, motivul pentru care merită să acționezi și să gândești. Si este așa, pentru că doar în asta Dumnezeu ne dă să simțim, nu în activism, nici în gândire. Si iată de ce Julien Green are dreptate : "Totul este în altă parte", "Nu este adevăr decât în legănarea ramurilor întinse spre cer". Asemenea este și în comuniune. Si asta nu e chestiune de conversație, de reflecții. Cu cât mai adâncă este comuniunea și bucuria care rezultă din ea, cu atât ea depinde mai puțin de cuvinte. Din contră, în acele momente ne temem de cuvintele care ar rupe comuniunea, ar pune capăt bucuriei.

Am experimentat asta cu o putere particulară în acea seara de Anul Nou, acea seară de decembrie când eram cu Adamovitchi la Paris, într-o mansardă. Toată lumea spunea că el prefera să vorbească de nimic. Exact! Nu pentru că nu era nimic de spus, ci pentru că astfel comuniunea se manifestata pe de-a dreptul. De aici vine faptul că detest conversațiile "profunde" și în particular conversațiile "spirituale". Oare așa făcea Hristos cu cei 12 Apostoli în timp ce mergeau pe cărările Galileii? Rezolva El așa "problemele" și "dificultățile" lor ? Pe bună dreptate, tot creștinismul este în cele din urmă prelungirea acestei comuniuni, a realității sale, a bucuriei și puterii sale, a acestui "bine este nouă să fim aici" (Matei 17, 4). Ce bine era, în acest sens, în acea seară la Paris, de a fi cu Adamovich și, în cele din urmă, tot ce am păstrat cu adevărat în amintire, care a rămas din viața comună "bun" și bucurie : serile și cinele în doi la Weidlé la Paris, și, mai devreme chiar, prietenia noastră de la școala militară. În viața mea, Repnin, de exemplu, reprezintă ceva particular, "unic". N-aveam subiect de discuție și totuși eram atât de bine împreună cu el, în timp ce, în afara acestor întâlniri, între două uși sau aproape, la Paris, o dată pe an, aproape că l-am uitat. Fratele meu Andrei : nu ne-am spus două cuvinte serioase în acești ultimi 20 de ani. Si totuși, întâlnirile noastre și comuniunea sunt marile bucurii, bucuriile cele mai reale din viața mea (și de la sine înțeles și dintr-a lui). Si, invers, când sunt acțiunile, evenimentele și gândurile care sunt centrul, conținutul schimburilor, atunci comuniunea nu se stabilește. Si, tocmai, cu C. F. se stabilește! Efectiv, este de-a dreptul adevărată! Căci cuvintele, nu doar în conversație trebuie să circule (sunt adeseori cecuri fără acoperire) ci în adâncuri, tocmai în această experiență a faptului că "totul este în altă parte" - dovada însăși, în cele din urmă, a acestui lucru. Atunci cuvintele sună, devin dar, părtașie.

Si astfel, atât cât îmi amintesc, se întâmplă ca puterea, bucuria cea mai mare pe care am avut-o în comuniune să vină de la cei care, în viața mea aveau, din punct de vedere intelectual, mai puțină greutate : Părintele Sabba Chimkevitch, Părintele Ciprian.

Astăzi, în New York Times, articol de Natalia Rechetovski, prima soție a lui Soljenițîn, ca răspuns lui Jaurès Medvedev, apărându-l pe Soljenițîn. Articol respingător, răutăcios, plin de insinuări și, mai mult, simțind în mod insuportabil a "nevastă bună". Acest atac confirmă, din păcate, dacă ar fi fost nevoie, că scrisoarea lui Spiller era "inspirată".

Zi absolut minunată, primăvară absolută ! Aproape cald. Toată ziua acasă, la masa mea de lucru. Fericire!

Traducere din franceza din Alexandre Schmemann, Journal (1973-1983) 

Maica Magdalena de la Essex: Rolul psihismului în viața spirituală la Sf. Sofronie Athonitul

Maica Magdalena de la Essex:
Rolul psihismului în viața spirituală la Sf. Sofronie Athonitul

(18 februarie 2023)

Mai înainte voi face o mică introducere pentru a ne situa în subiect.

Sufletul este aspectul imaterial al omului: gândurile noastre, sentimentele, dorințele, viața noastră lăuntrică. Duhul, nu rațiunea, inteligența, ci pnevma - folosesc acest cuvânt cu acest înțeles - nu este o entitate separată a omului, ci cea mai înaltă parte a sufletului, partea care aspiră spre Dumnezeu, care este în relație cu Dumnezeu. [În limba franceză nu există termenul de "duh". În locul lui se folosește "spirit". De aceea adeseori în text se face precizare folosindu-se termenul grecesc "pnevma"  n.tr. ]

Citez din Sf. Sofronie, dintr-o scrisoare a lui: 

"Existența celor trei termeni: duhovnicesc, psihologic și fizic, în terminologia ascetică, nu semnifică nicăieri că omul este declarat trihotomic. După învățătura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți ai Bisericii, omul e alcătuit dintr-un suflet și un trup. Acestea fiind spuse, din timpul Sfinților Apostoli sufletul omului a fost distins de duh (pnevma). Afirmăm, de fapt, că omul e compus din duh, suflet și trup."

Sfântul Sofronie vrea să evite termenul trihotomic, din două motive. Mai întâi pentru că această terminologie este legată de erezie, de când Apollinaris a spus că Hristos a avut un trup omenesc și un suflet omenesc, dar nu și un duh omenesc. În al doilea rând, el evită acest termen pentru că dacă duhul (pnevma) este considerat o a treia entitate separată, numeroase neînțelegeri pot decurge de aici. De exp. sufletul, gândurile, emoțiile, psihismul, psihologicul, toate acestea ar fi deconectate de la căutarea lui Dumnezeu (precum gândurile sunt răspunzătoare). Nu, ci omul întreg este chemat la această căutare: "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta" (Marcu 12, 30). 

Sfântul Pavel utilizează termenul de om sufletesc, sau trupesc, sau psihologic, pentru a face distincție între acesta și omul evlavios, duhovnicesc, sau omul ceresc. Sf. Sofronie este pe linia acestei antropologii a Sf. Ap. Pavel : 

"Hristos a venit să restaureze integritatea pierdută la cădere: unitatea duhului, a sufletului și a trupului. Viața veșnică aparține mai întâi de toate duhului, dar psihismul nostru și trupul nostru pot să devină templul lui Dumnezeu. Aspectul duhovnicesc - care se raportează la Dumnezeu și la sinele nostru veșnic - și aspectul nostru psihologic sunt distincte, dar în practică imposibil de separat. Însuflețirea noastră duhovnicească afectează psihologia noastră și se manifestă în starea noastră psihologică și, viceversa, starea noastră psihologică afectează relația noastră cu Dumnezeu, rugăciunea și credința noastră, sau lipsa noastră de rugăciune și credință."

O să vedem câteva exemple.

Părintele Jozef van den Berg : "Dumnezeu este autorul adevăratei mele piese"

Familia Ortodoxa: "Dumnezeu este autorul adevăratei mele piese" (I)

Coliba lui – cum am văzut doar la pustnici din Sfântul Munte: un scaun, o sobă, o măsuță plină de cărți și icoane. Când nu doarme pe scaun, întinde o cuvertură pe jos, dar lungimea colibei e mai mică decât înălțimea lui. Citind despre viața Părintelui Jozef, ne consolăm zicând: „El oricum e un om ieșit din comun. Eu nu aș putea face asta!”. De fapt, puțini sunt oamenii cu adevărat ieșiți din comun. Ce îi diferențiază pe ei de noi, cei mediocri, cei „căldicei”, e hotărârea lor ieșită din comun: „De azi, vreau să trăiesc! Am așteptat destul! Gata cu amânarea, cu somnolența, cu amorțeala! Hristoase, ajuta-mă să încep să merg spre Tine!”.

Doar așa, ca Părintele Jozef, Domnul ne poate ajuta să nu mai fim „actori ai lumii”, jucând după scenariile scrise de patimi și de propria noastră voie, ci să devenim „actori ai lui Dumnezeu”, adică oameni care să-și dorească un singur lucru: să afle voia lui Dumnezeu și să trăiască după ea. (Pr. Ciprian Grădinaru)

– Părinte Jozef, care este povestea vieții dumneavoastră?

– În primul rând, povestea mea e o poveste în care vedem câtă răbdare are Dragostea-Dumnezeu cu omul. El a pregătit povestea și apoi a adus-o la realitate. Domnul vrea mereu să ne spună ceva și așteaptă momentul prielnic, în care inima noastră Îl poate auzi, Îl poate primi. El m-a inspirat în ceea ce ceea ce scriam și jucam ca actor. E incredibil în ce măsură Se apleacă Dumnezeu asupra noastră!

Eu mi-am jucat mereu din inimă toate poveștile, fie ele întâmplări ale vieții, fie piesele pe care le-am scris, fără a ști că Dumnezeu era în spatele lor, inspirându-le. Sfântul Porfirie, duhovnicul meu, mi-a spus când ne-am întâlnit: „Jozef, tu crezi că lucrurile se întâmplă dintr-odată? Nu! Dumnezeu ți-a pregătit inima de foarte multă vreme!”. Așa că, într-o zi, L-am auzit pe Dumnezeu: „Jozef, Eu sunt aici. Nu mă mai aștepta, de vreme ce sunt deja aici!”. În clipa aceea am terminat cu teatrul, cu toată viața mea de până atunci. Am încetat să mai joc în povești inventate, ca să pot juca în povestea lui Dumnezeu, care este viața mea.

Gheronda Emilianos "țintea ca fiecare ucenic să se înfățișeze ca persoană unică înaintea lui Dumnezeu"

Părintele Elisei ne spune că Gheronda Emilianos niciodată nu intenționa să-și folosească cuvântul pentru a impune ucenicilor săi stereotipuri în viața monahală, sau pentru a-i forța să imite propriul mod de a se apropia de Dumnezeu. Dar, într-un duh de extraordinară libertate și de lărgime a inimii, le oferea o educație duhovnicească. O autoritate în tradiția monahală și un om ce respecta tipicul Bisericii, el nu se oprea la tipuri de evlavie exterioară și la un ascetism de rutină. Ceea ce țintea era ca fiecare ucenic să se înfățișeze ca persoană unică înaintea lui Dumnezeu. Cuprinzător și fără prejudecăți, generos cu timpul său și adaptabil la aspirațiile noastre tinere, el a creat o relație atât de unică și personală cu noi, încât fiecare dintre fiii săi credea că viața și cuvântul lui erau numai pentru el.

Pentru a oferi o astfel de creștere, Gheronda Emilianos a primit de la Dumnezeu darul discernământul, [văzând] din primul moment al întâlnirii noastre, care era elementul central al personalității fiecăruia dintre noi. "<Sunt> două sau trei lucruri" - ne spunea el-, „care sunt cu putință să ne unească cu Dumnezeu, sau, dacă închidem ochii față de ele, ne face să eșuăm în scopul nostru.” Și de multe ori, poate după mulți ani, ne aminteam de un cuvânt pe care ni-l spusese la una dintre primele noastre întâlniri, care era elementul crucial în întreaga noastră viață duhovnicească.

Respectul lui pentru integritatea fiilor săi duhovnicești era atât de mare încât nu și-ar fi dorit niciodată să ia decizii pentru ei. El a spus că Starețul trebuie să stea în spatele celui pe care îl ocrotește, să-l sprijine și să-l ridice atunci când ar putea cădea, dar să-i lase inițiativa dorită pentru înaintarea sa spre Dumnezeu. De multe ori l-am rugat să ne spună ce trebuie să facem; dar el, zâmbind, ne răspundea: „Fă ce vrei, copilul meu”.

Fragment tradus din engleză din lucrarea: "Eulogy Gerondas Aimilianos" de Dimitri Konomou, Oxford  

Arhim. Emilianos Simonopetritul: Dumnezeu a făcut firea omenească cu cele două genuri, ca să existe această atracție care amintește de atracția lui Dumnezeu

Viața în care omul se strămută când vine la mănăstire este viața de care își amintește firea omenească de când a făcut-o Dumnezeu. Atunci omul, deși la început era singur, iar apoi cu Eva, nu avea simțământul singurătății, ci trăia cu cunostința unei comuniuni universale. Viața lui era o altă viață, era cealaltă viață, cea deplină, desăvârșită.

Dumnezeu l-a plăsmuit pe Adam, și-a împlinit creația și a văzut că omul era desăvârșit. Era atât de desăvârșit încât, când a hotărât să o facă pe Eva, nu a mai făcut-o așa cum l-a făcut pe Adam, ci a luat-o pe Eva din plinătatea lui Adam (cf. Fc. 2, 21-22). A tăiat o bucată din trupul lui Adam și pe aceea a făcut-o deplină, desăvârșită și frumoasă, așa și cum Adam era deplin și desăvârșit, nu-i lipsea nimic.

Când Dumnezeu i-a dat-o lui Adam pe Eva ca tovarășă de viață, Adam a simţit că nu e bine ca omul să fie singur, ci să fie împreună cu cineva asemenea lui. Adam nu simțea deloc singurătatea nici când era singur. Acum când vede că ceva se adaugă vieții sale, se minunează și spune: "Cum de am putut sta până acum fără femeie!" Înțelegeți că atunci când Dumnezeu a spus: "Nu este bine ca omul să fie singur" (Fc. 2, 18) nu a vrut să spună că bărbatul nu poate să fie fără femeie sau femeia fără bărbat. Pentru că, în acest caz, Adam nu ar fi simţit mai înainte această deplinătate, iar Biserica noastră nu ar fi restaurat starea originală desăvârșită prin monahism, în care se șterge oarecum diferența de gen, ci ar fi găsit un alt fel de viață feciorelnică pentru cele două genuri. Dumnezeu nu a făcut dualitatea de gen nici pentru îngeri, nici pentru viața dumnezeiască, nici pentru starea restaurată desăvârșită și dreaptă de la început. 

Fără îndoială, Dumnezeu a făcut firea omenească cu cele două genuri ale ei, așa încât unul să îl împlinească într-un anumit fel, pe celălalt și ca să existe această atracție care amintește de atracția lui Dumnezeu. Un gen îl simbolizează pe Dumnezeu, pe Hristos, iar celalalt simbolizează sufletul, Biserica, trupul lui Hristos, pe care o încălzește Hristos, capul Bisericii.

Existența celor două genuri este expresia, simbolul, amintirea atragerii firii omenești de către Dumnezeu. Același lucru îl întâlnim în multe aspecte ale vieții noastre bisericești și, în general, ale iconomiei lui Dumnezeu. Prin urmare, Adam nu a simţit niciodată singurătatea, ci, îndată ce a văzut-o și s-a desfătat de bucuria Evei - fără să existe încă nicio cunoștință sau simțire a diferenței de gen, a stricăciunii sau a nestricăciunii pământești - a simţit că nu e bine ca omul să fie singur, deoarece  a trăit această comuniune și bucurie.

Din Arhim. Emilianos Simonopetritul "Casa lui Dumnezeu, poarta cerului. Despre monahism, stareț și ucenic" 

Dărâmarea bisericilor cu buldozerul blestemului

De ceva timp a izbucnit un scandal legat de faptul că Mitropolitul Irineu, împreună cu acoliții lui au pus sub blestem pe cei care vor îndrăzni să slujească lui Dumnezeu - deci nu un blestem pentu cele care vor îndrăzni să calce un hotar ! - în biserica cu hramul "Nașterea Maicii Domnului", situată undeva mai jos de Mănăstirea Frăsinei:  

 "Hotărâm, în numele Sfintei Treimi, ca, de acum înainte și până la sfârșitul veacurilor, nimeni dintre monahi și cei hirotoniți, preoți sau diaconi, să nu mai coboare la această biserică și să nu mai săvârșească vreo slujbă bisericească, molitvă sau dezlegare, sau Sfântă Taină și nici vreo Sfântă Liturghie să nu se mai oficieze în această biserică sau în spațiile din jurul acesteia."

Aș fi putut bine-mersi să tac, dacă duhul Părintelui Ghorghe Calciu, care s-a opus dărâmării bisericii Enei din București, nu m-ar îndemna să scriu. 

Cine oare poate să înțeleagă cum o "împărăție se dezbină în sine"? Adică cum "în numele Sfintei Treimi" să nu se mai facă nici o Liturghie într-o biserică? Motivul invocat de slujitorii blestemului ar fi că "monahii și clericii au produs mari sminteli". Care sunt acele sminteli nu știm, nu s-a auzit până acum cu toată presa noastră avidă de cancanuri. Ba, din contră, biserica aceea s-a construit în anii 1945-1946, în urma unei vindecări minunate care s-a întâmplat în acel loc. 

Si dacă un loc se spurcă prin lucrarea vrăjmașului, mai abitir se dă cu agheasmă și se curăță. A se vedea cum Camera 4 spital din Închisoarea Pitești, unde s-a făcut o "liturghie neagră" în timpul celebrului experiment de reeducare, a ajuns chiar să fie loc în care se fac Sfinte Liturghii. 

Dar, dacă presupunem că s-a luat aceasta hotărâre din râvna arzătoare de a respecta rânduiala statornicită de Sfântul Calinic de a păstra un loc în țara noastră ca în Athos, unde să nu intre picior de femeie - deși mutarea hotarului e o altă discuție! - de ce nu sunt lăsați preoții să facă slujbe în acea biserică, interzicând doar accesul femeilor, așa cum e la Frăsinei sau în Athos? Si nu numai că nu sunt lăsați, dar sunt legați cu blestem greu și aspru:

"Cei care vor încălca această hotărâre să cadă sub blestemul Sfântului Ierarh Calinic și sub blestemul nostru. De sunt clerici, să se caterisească, iar de sunt mireni, să se afurisească, iar de este vreun preot de mir și va încălca acest legământ, să fie în aceeași osândă."

"Curat-murdar, coane Fănică!" Se vede treaba că-i așa din însuși comunicatul Mitropoliei Olteniei, unde ni se prezintă lucrurile ca la alba-neagra: "uite blestemul, nu e", căci în prezentarea "Documentului unitar" se precizează că nu este "nicidecum un blestem la adresa vreunui cleric, monah sau mirean anume". Adică, ce să înțelegem, că nu blestemă pe X, Y sau Z, nu blestemă vre-o persoană anume, ci pe oricine până la sfârșitul veacurilor? 

Si, ca totul să fie bine garnisit, în sfârșitul documentului se pune și bomboana pe colivă: 

"Nimeni să nu îndrăznească să dezlege această legătură cu blestem pus de noi, nici arhiereu și nici altă față ierarhică, indiferent ce rang bisericesc ar avea". 

Mai rămâne, atunci, speranța ca vreun înger din cer să ridice piatra pe care au aruncat-o acești slujitori asupra bisericii "de Jos". 

Si, cum minciuna are picioare scurte, între timp au apărut și înregistrările din timpul semnării "documentului unitar", ca sa vedem și noi cum au fost "uniți într-un singur gând". Călcarea conștiinței monahilor din Consiliul Duhovnicesc al Mănăstirii Frasinei - conștiință, care în fiecare om este glasul lui Dumnezeu!-, nu a fost o problemă pentru reprezentantul Mitropoliei, uns cu toate alifiile pentru a exercita presiune, invocând o pudoare deosebită:

„Semnează acolo! (…) Părinte, haide, semnați, nu mă faceți aici să roșesc în fața oamenilor. De ce ești așa, vrei să mă faci de rușine? Eu te-am făcut preot, eu te-am făcut duhovnic, și matale…”.

Glas părintesc - ce să mai spui?! - : "eu te-am facut, eu te omor".

Si, cum lucrurile sunt sucite din ce în ce mai mult, domnul Răzvan Bucuroiu vine și el cu un articol, simțindu-se oripilat de faptul că au apărut aceste înregistrări în fața publicului larg:  

"Este aiuritor ca de la înălțimea (sau smerenia) condiției monahale să premeditezi folosirea unei tehnici de ultimă speță la care recurg interlopii, pițipoancele, tabloidele în faliment sau politicienii venali", "Faptul de a recurge la cel mai securistic procedeu pentru a câștiga o dispută, mi se pare ofensator la adresa condiției de monah"

"Admitem că ierarhul greșește, te prigonește, face lucruri care ție ți se par abuzive. În regulă, dar care este arma monahului, sau a preotului? Nu rugăciunea (chiar și pentru vrăjmași, sau cu atât mai mult pentru ei!), nu smerenia, nu ascultarea și punerea nădejdii în mila și ajutorul Domnului?"

Carevasăzică, monahii de acolo au folosit "cel mai securistic procedeu pentru a câștiga o dispută", în timp ce domnul Bucuroiu umblă pe la mănăstiri cu elicopterul. Și, ca să nu ne smintim ca dumnealui, ne pune în față dilema: "care este arma monahului": tehnica "de ultimă speță la care recurg interlopii, pițipoancele" sau "rugăciunea,... "? Acuma "tu te-ntreabă și socoate"! Tare ne mai place smerenia, dar să fie la alții! 

In continuare vom pune articolele din care am extras fragmentele de mai sus, întristându-ne pentru o asemenea măsură, care numai în duhul Bisericii lui Hristos nu pare a fi. 

Dumnezeu sa ne miluiască și să ne înțelepțească pentru a sluji Lui cu dragoste și cutremur! 

Galina Răduleanu : "în starea aceea de lumină, vorbele își căpătau conținutul lor primordial"

Vorbăria necontenită a Petruței mă obosea și mă irita din ce în ce mai mult, întrucât îmi încătușa gândurile, obligându-mă să mă mulez pe preocupările, ideile, amintirile ei. Era o altă închisoare. Mult mai grea. Doamne, oare pentru asta ne-ai dat cuvintele? ( O suferință pe care am păstrat-o și după ieșire.) Stabilisem două zile în care să nu scot niciun cuvânt în celulă. S-au simțit ca ofensate, dar au trebuit să accepte. Și totuși, când începeau discuțiile despre vise și rețete culinare, ajungeam să înțeleg acel "l'enfer c'est les autres". Cred că ajunsesem la o stare limită. De gardieni puteam face abstracție, dar de vocea aceea sfredelitoare, care-ți lua libertatea interioară, modelandu-te pe tematica și preocupările ei, era imposibil. În fond te deposeda de esențial, de eul tău interior. Acesta a fost infernul intregii mele închisori și mai târziu, al trăirii în comunitatea bloc. 

Într-o seară m-am rugat cu disperare: "Doamne, fă ceva că sunt la capătul puterilor!" A doua zi au scos-o pe Petruța din celulă. Au urmat două săptămâni de fericire. Ne împărțeam ziua în ceasuri de rugăciune, de discuții cu alt conținut decât cel culinar, dar mai ales de multă, multă linişte. Ore în șir ne "ghemuiam" în sufletul nostru, cu sufletul nostru. Celula parcă se luminase. Era atâta "nevorbă", încât odată un plutonier vădit nemulțumit, a deschis vizeta : "De ce nu vorbiți?" N-avem nevoie... Dialogurile noastre erau tainice, cu cele nevăzute. [...] Intrasem atât de mult în adâncul ființei mele, încât nimic nu voiam să mă tulbure. Așa încât nici la plimbare nu mai voiam să ies, ca să nu "sting" firava flacără de trăire interioară pe care o avem.

[...] Eu stăteam întinsă. Într-un fel de "imponderabilitate", alunecam într-o altă lume, într-o altă dimensiune, unde înțelegerea și comunicarea se puteau face fără cuvinte și unde exista o lumină care-ți pătrundea orice cută a sufletului, orice gând, orice întrebare.

Revizioniștii, pozitiviștii, cei cu înțelegerea lui Nicodim venind la Iisus, vor da explicații psihologice, concerte, exacte, întrucât totul trebuie să poată fi explicat. Și-apoi vor mânca liniștiți sarmale. Eu însă trăiam dorința de a-i spune clipei "oprește-te". Aș fi vrut în starea aceea să trec eu însămi în veșnicie. Exista o disoluție a simțurilor, fără pierderea eului. O plinătate care mă umplea de o fericire nemotivată. "În sine". Cât de sărace, aride, imposibile sunt cuvintele... Ele pot ilustra o trăire, dar în nici un caz n-o pot cuantifica.

Odată cu venirea nopții se instaura, în sfârșit, liniştea. Se termina cu teroarea trântitului ușilor, care îmi fărâmițau nervii (și pe care trebuie să le suport și în prezent). Plutonierul, de obicei, după ce trecea ofițerl de serviciu, dormea demn în picioare. Și-atunci... venea libertatea. O ștergeam furiș printre zăbrele, începând o călătorie la capătul căreia simțeam adierea Domnului. Nu era nici o "fantezie slavă" (Dumnezeu îmi devenise apropiat prin dragostea pe care o simțeam). Uneori ajungeam să-L umanizez, la nivelul meu de vierme. [...]

Atunci, în lungile mele nopți "albe", devenisem un fel de "coardă de arc", cu o luciditate pe care n-avem s-o mai trăiesc niciodată. Călcam parcă numai pe vârfuri și ascutișuri. "Marele-ntuneric" parcă dispăruse, și-n starea aceea de lumină, vorbele își căpătau conținutul lor primordial, sensul lor profund, care se răspundeau în mine ca o mireasmă într-o pădure". Cu fiecare respiraţie parcă, fiecare celulă se "îmbiba" de înțelesul unui cuvânt. O trăire intensă în care te cufundai regăsindu-te.

Miracol pe care l am pierdut. După ieșirea din închisoare, în lumea "liberă", există un asalt perpetuu pentru pierderea eului, pentru dizolvarea lui. Totul concură pentru obținerea acelui efect. Mai ales oamenii. Tovărășia unora poate fi o dovadă a acelui "Cine n-adună cu Mine, risipește".

Acolo, după gratii, cuvintele își regăsiseră o rezonanță primordială. Îmi amintesc de un cântec învățat de la Petruța care, auzit afară nu mi-a spus mare lucru. Acolo însă, acel "busuioc floare cătată, bine mai era odată" avea cu totul alt răsunet. Și ce tremur îmi produceau versurile "sfat mi-a dat frunza de nuc, să iubesc și să mă duc". Nucul era în palmele mele, în nări, în suflet, cu toată amăreala din el.

[...] Evadarea mea preferată era poezia. Ore în șir retrăiam aceeași strofă, o simțeam cu o intensitate greu de exprimat în cuvinte. De fapt cuvântul devenea sunet; o muzică la care până și ultima mea celulă vibra, asemenea clopotului mare de la Putna, când îl atingeam să-i aud cântul. Era o imagine de care mă îmbibam ca de-o mireasmă, o Frumusețe pe care o descopeream mereu, mereu, și care mă cuprindea în totalitate. Auzeam și vedeam cu alți ochi și cu alte urechi. În spatele pleoapelor mele coborâte se aprindea o lumină care mă umplea de fericire.

[...] Dumnezeu nu mi a socotit păcatul de la anchetă, așa încât am rămas încă șapte luni la Uranus, perioadă de intensă trăire spirituală. Probabil că "nacela sufletului" își aruncase balastul care o fixa la sol și pornise liberă spre înălțimi. Era o stare de o asemenea transparență, încât și umbra unui gând putea să o întunece. Da, păcatul e un plumb legat de aripi, iar suferința tăișul care taie sforile. De aceea trebuie iubită.

[...] Și totuși acolo, în celula fără ferestre, cu pereți bleumarin, luminată zi și noapte de același bec, cu ciment pe jos și pereți coșcoviți mirosind a umezeală, am înțeles pentru prima dată că "Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru". Procesul a început, poate nu în modul cel mai firesc, prin ștergere semnificației zgomotelor care veneau din exterior (tramvaiul, vehiculele etc). După un lung "purgatoriu" de autoanaliză, autoexamen, cântărire de sine, autocondamnare, am intrat într-un soi de veșnicie, unde faptele, gesturile, trăirile din trecut căpătau alte dimensiuni. Traversam o perioadă de suferință teribilă pentru tot ce n-ar fi trebuit să fie și o mare părere de rău pentru nerealizarea a ceea ce ar fi fost bine să fie. Poate că așa se întâmplă după moarte, când ți se deschid ochii la o realitate pe care ai ignorat-o și care ți-a mutilat ființa. Atunci e prea târziu. Eu însă speram acel "când voi ieși voi îndrepta tot și nu voi mai face pe nimeni să sufere". (Lucru pe care nu l-am realizat.)

După ce m-am frecat de toate remușcările, asemenea șarpelui care își schimbă pielea ruptă în ascutișul pietrelor, am întrat într-un stadiu de "nepătimire". O liniște plină de bucurie, care mă situa în esenţa lucrurilor și în același timp deasupra lor. Traiam o luminozitate transparentă, în care până și ivirea unui gând umbros era trăită ca un întuneric. [...] Treptat am intrat într-o viață minunată, nevăzută și adevărată. O viață a sufletului, bogată, intensă, o! mult mai intensă decât cea pe care am dus-o ulterior în "lumea exterioară".

Ca într-o oglindă concavă, mă aflam mereu în centru de convergență al razelor. Într-o totală libertate colindam munții și ascultam melodii. Versurile diferiților poeți izvorau din mine, ca o creație proprie, descifram probleme filosofice și, mai ales vorbeam cu Dumnezeu ( nu găsesc alt cuvânt care să exprime profunda comunicare cu El). Între cei patru pereți umezi și negri, cu becul care îți "zgâria" retina, găseam acea bucurie pe care nimeni și nimic nu mi-o putea lua. De fapt avem TOT. Îmi lipsea însă un singur lucru: certitudinea că la ieșire, în "lumea cealaltă", între așa-zișii oameni liberi, această stare o voi mai putea păstra.

Fragmente din "Repetitie la moarte" de Galina Răduleanul

Legaturi:

• O Chilie Athonita: Închisoarea: zborul către îndumnezeire – d-na Galina Răduleanu