Monahul Damaschin Aghioritul – PHILIA : PRIETENIA CARE ȚINE BISERICA

Sursa: Teologie.net: Monahul Damaschin Aghioritul – 

PHILIA : PRIETENIA CARE ȚINE BISERICA

„Cei despărțiți cu trupurile, dar uniți cu duhul” – așa ı̂i cântă Biserica pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, ı̂n slujba sărbătorii lor. Două vieți, două chemări, două feluri de a sluji Aceluiași Hristos – dar o singură pomenire, o singură cinstire, un singur post. Și aceasta nu dintr-o convenție istorică, ci dintr-o recunoaștere tainică a legăturii duhovnicești care i-a unit dincolo de diferențele firești. Căci dacă ne-am uita doar ı̂n paginile Scripturii, i-am găsi rareori ı̂mpreună și niciodată ı̂n gesturi de familiaritate. Dimpotrivă, puținele ı̂ntâlniri pe care le avem sunt fie tensionate, fie seci. Și totuși, Biserica ı̂i așază ı̂n aceeași icoană, le aduce laude ı̂ntr-un singur glas, le păstrează pomenirea la aceeași dată. 

În dimineața sărbătorii, Evanghelia Utreniei ne aduce ı̂nainte o altă pereche: Petru și Ioan. Pe lacul Tiberiadei, ı̂n zorii unei pescuiri minunate, cei doi stau ı̂mpreună ı̂n aceeași corabie. Și acolo se ı̂ntâmplă ceva straniu: Hristos, Care li Se arătase din nou, nu este recunoscut de Petru, deși trăise aceeași minune și la ı̂nceputul chemării sale. De data aceasta, nu el spune „Domnul este!”, ci Ioan. Și doar atunci, Petru ı̂nțelege și sare ı̂n apă, grăbindu-se spre Țărmul Învierii. 

Această tăcere a lui Petru și această recunoaștere fulgerătoare a lui Ioan deschid o ı̂ntrebare tulburătoare: De ce Petru nu L-a recunoscut? Ce a pierdut ı̂năuntrul său, și ce avea Ioan de a putut vedea? De aici pornește firul acestei reflecții: dintr-o ı̂ntrebare simplă, dar dureroasă – pentru Petru, pentru Biserică, pentru noi. 

Vom cerceta răspunsul ı̂n textul grecesc al Evangheliei, ı̂n cele patru chipuri ale iubirii din lumea veche și ı̂n prietenia duhovnicească – φιλία (philı́a) –, care nu poate fi poruncită, dar fără de care nici Biserica nu stă ı̂n picioare, și nici inima nu-și mai găsește țărmul. 

I. Petru, Ioan și recunoașterea Domnului 

 Sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel este precedată, la Utrenie, de o Evanghelie cu totul aparte: nu o ı̂ntâmplare din timpul propovăduirii, nici o minune publică, ci o ı̂ntâlnire discretă, de dimineață, pe malul Tiberiadei. Este vorba despre a doua pescuire minunată, cea de după Înviere (Ioan 21:1-14). Apostolii se aflau din nou ı̂n corabie, ı̂n același lac unde fuseseră chemați prima dată. Iar Hristos, stând pe țărm, le spune iarăși să arunce mreaja ı̂n partea dreaptă. Prind o mulțime de pești, iar atunci – și abia atunci – unul dintre ei spune: „Domnul este!” (v. 7). Nu Petru, ci Ioan. Petru, auzind, se ı̂ncinge și se aruncă ı̂n apă, alergând spre Hristos. Această succesiune aparent firească ascunde o ı̂ntrebare tulburătoare: de ce Petru nu L-a recunoscut pe Hristos? Cu atât mai mult cu cât trăise această ı̂ntâmplare – aproape identică – la ı̂nceputul chemării sale, când, după o noapte fără pește, Domnul i-a spus: „Aruncă mreaja...” Și atunci, recunoașterea fusese imediată: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5:8). 

Așadar, de ce acum nu a ı̂nțeles? De ce n-a strigat el primul? Evanghelistul nu răspunde direct. Dar ne oferă o detaliere care trebuie luată ı̂n serios: „Ucenicul pe care-l iubea Iisus a zis lui Petru: Domnul este!” Ioan vede mai ı̂ntâi. Ioan recunoaște. Și atunci Petru reacționează. Ceea ce ı̂nseamnă că, ı̂n acea clipă, ceva esențial din lăuntrul lui Petru nu era ı̂ntreg. Memoria gestului nu ajungea. Minunea nu era suficientă. Fusese nevoie ca altcineva să vadă și să-i spună. Iar acel altcineva nu era oricine, ci ucenicul iubit, cel ce stătuse aproape și la Cină, și la Cruce. 

 Într-o altă notă, Scriptura ne oferă o observație la fel de discretă, dar profundă: după Înviere, perechile apostolice se schimbă. La ı̂nceput, Petru și Andrei erau ı̂mpreună. Ioan era cu fratele său, Iacov. Așa fusese chemarea – din aceeași casă, din aceleași mreje. Dar ı̂n Faptele Apostolilor, ı̂i vedem lucrând altfel: Petru merge alături de Ioan (Fapte 3:1; 8:14). Ceva tainic a reașezat rânduiala firească. Și nu e vorba de simpla ı̂mpărțire a slujirii – ci de o afinitate nouă, de o apropiere lăuntrică, care a depășit rudenia de trup. 

Această schimbare discretă vorbește despre o realitate pe care Evanghelia nu o afirmă explicit, dar o sugerează prin gesturi, apropieri și tăceri: Hristos lucrează cu alegeri duhovnicești, nu doar cu ı̂nrudiri firești. Ceea ce-i adună pe Petru și pe Ioan, dincolo de ı̂nceputuri și sânge, este o recunoaștere reciprocă ı̂n duh. Și aceasta va deveni cheia ı̂ntregii meditații de față: recunoașterea – nu doar a unei persoane, ci a unei legături care ține ı̂n picioare ı̂nsăși viața Bisericii. 

 În fond, ı̂ntrebarea de la ı̂nceput nu e doar despre Petru. Este despre oricine se află ı̂n Biserică, dar nu-L mai recunoaște pe Hristos atunci când vine. Despre oricine a fost cândva aproape, dar are nevoie ca altcineva să-i spună: „Domnul este!” Iar acel „altcineva” trebuie să fie un om care nu doar știe, ci ı̂l iubește – nu doar cu ἀγἀπη (agapē), ci și cu φιλία (philı́a). 

 II. Petru și Pavel – o prietenie nevăzută? 

În ziua de 29 iunie, Biserica ı̂i prăznuiește ı̂mpreună pe Petru și Pavel – „cei doi luminători ai lumii”, „cei doi stâlpi ai Bisericii”, „cei despărțiți cu trupurile, dar uniți cu duhul”. Cântările slujbei ı̂i leagă ı̂ntr-o simfonie de laudă, iar Tradiția așază ı̂ntre ei o unitate adâncă, neclintită, chiar dacă Scriptura pare, la o primă lectură, să spună altceva. 

Dacă ne oprim doar la textul Noului Testament, ı̂ntâlnirile directe dintre cei doi sunt puține și, ı̂n aparență, lipsite de cordialitate. Prima este menționată de Pavel ı̂n Epistola către Galateni: „M-am suit la Ierusalim ca să văd pe Chefa” (Gal 1:18). O vizită de lucru, o verificare frățească, dar fără nicio notă personală. A doua ı̂ntâlnire, mai cunoscută, este cea de la Antiohia, unde Pavel ı̂l mustră pe Petru ı̂n fața tuturor, pentru că „nu umbla drept după adevărul Evangheliei” (Gal 2:11-14). Este un episod tensionat, tranșant, ı̂n care nu vedem ı̂nțelegere, ci conflict.

În afara acestor două mențiuni, nu mai avem alte detalii concrete privind relația lor. Nu găsim scrisori, ı̂ntâlniri de taină, schimburi duhovnicești sau dovezi de prietenie personală. Singura referință pozitivă a lui Petru la adresa lui Pavel se află ı̂n a doua sa epistolă: 

„Și pe iubitul nostru frate Pavel, după înțelepciunea dată lui, a scris vouă, cum vorbește el în toate epistolele lui despre aceste lucruri; în ele sunt unele lucruri grele de înțeles, pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (2 Petru 3:15-16). 

Este o apreciere sinceră, dar târzie și singulară. Nimic spectaculos, nicio declarație de unitate, nicio legătură omenească vizibilă. Și totuși, Biserica ı̂i serbează ı̂mpreună. Nu doar ca martiri, nu doar ca ı̂ntemeietori ai credinței apostolice, ci ca o pereche duhovnicească, chemată să arate tocmai ceea ce firea nu poate ı̂nfăptui de una singură: unitatea ı̂n Duhul Sfânt. Această unitate nu se sprijină pe prietenie firească, pe simpatie omenească sau pe colaborare vizibilă. Ea vine dintr-o alegere tainică a harului – o consonanță ı̂ntre viețile lor jertfelnice, ı̂ntre râvna lor, ı̂ntre lacrimile și ı̂nfrângerile lor. Petru, cel care s-a lepădat, dar a plâns amar. Pavel, cel care a prigonit, dar a fost doborât de har. Ambii zdrobiți, ambii ridicați, ambii duși până la capătul lumii și al mărturisirii. 

Așadar, unitatea dintre Petru și Pavel nu este vizibilă, ci euharistică. Nu stă ı̂n dialogul lor, ci ı̂n sângele lor. Nu s-a zidit pe sentimentalism, ci pe cruce. Și pentru aceasta, Biserica ı̂i unește nu doar ı̂n calendar, ci ı̂n duh: ca icoană a lucrării Duhului Sfânt, Care face din oameni foarte diferiți – una. 

Această observație ne conduce firesc spre tema centrală: ce tip de iubire unește pe cei ce nu se potrivesc omenește? Ce legătură ține ı̂n picioare o Biserică ı̂n care nu există ı̂ntotdeauna simpatie reciprocă, nici unitate de caracter, nici afinitate naturală? Este iubirea poruncită, ἀγἀπη, de ajuns? Sau există o iubire mai fină, mai personală, mai tainică, care dă viață legăturilor și le face vii? 

Răspunsul ı̂l vom căuta ı̂n textul grecesc al Evangheliei, ı̂n distincția esențială dintre cele patru chipuri ale iubirii și ı̂n dialogul delicat dintre Hristos și Petru – acolo unde fiecare cuvânt ascunde o treaptă, și fiecare ı̂ntrebare conține o mustrare, o chemare și o șansă. 

 III. Cele patru iubiri și fragilul echilibru al inimii 

 Pentru a ı̂nțelege ı̂ntrebarea pe care Hristos i-o adresează lui Petru – și, mai ales, ı̂ntristarea discretă care se ascunde ı̂n răspunsul său – este esențial să restituim contextul lingvistic al textului evanghelic. Evanghelia după Ioan, ca ı̂ntregul Noul Testament, a fost scrisă ı̂n limba greacă. Iar ı̂n această limbă – iubirea nu era un concept general, abstract și interșanjabil. Fiecare formă de iubire avea un cuvânt propriu, o logică, o expresie și o ierarhie. Astfel, ı̂n textele scripturistice și patristice, ı̂ntâlnim cel puțin patru termeni care exprimă realități distincte, pe care traducerile moderne le reduc adesea la un singur cuvânt: „iubire”.

1. Ἔρως – iubirea care atrage și mistuie

 Primul cuvânt este ἔρως. În limbajul modern, termenul a fost redus aproape exclusiv la sfera trupească. Însă ı̂n uzajul vechii limbi grecești, ἔρως desemna dorința arzătoare, fascinația care absoarbe sufletul, mișcarea lui lăuntrică spre un bine perceput ca irezistibil. Obiectul iubit acaparează ı̂ntreaga ființă. 

Părinții Bisericii nu resping acest cuvânt. Dimpotrivă, ı̂l ı̂ntrebuințează pentru a exprima setea inimii omului după Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că „Dumnezeu trebuie iubit cu ἔρως nesfârșit”, iar Sfântul Grigorie Teologul notează că doar ἔρως-ul dumnezeiesc poate birui patimile.

În cazul lui Petru, pot fi recunoscute urmele acestei iubiri pasionale: elanul, gesturile impulsive, făgăduințele aprinse – precum cea din Luca 22:3 – „Doamne, sunt gata să merg cu Tine și ı̂n temniță, și la moarte.” Este o iubire puternică, dar instabilă, vulnerabilă ı̂n fața fricii și a slăbiciunii. 

2. Στοργή – iubirea firească, dată

 Al doilea termen este στοργή. El desemnează o iubire liniștită, statornică, ı̂nrădăcinată ı̂n legătura organică: ı̂ntre părinți și copii, ı̂ntre frați, ı̂ntre membrii unei comunități. Este iubirea firească, care nu se bazează pe alegere, ci pe apartenență, pe conviețuire ı̂ndelungată. Ea se naște, nu se alege. Tocmai de aceea, rareori este pusă sub semnul ı̂ntrebării. 

Stoicii o socoteau forma cea mai stabilă a iubirii umane. Nici creștinismul nu o desconsideră, dar Evanghelia nu o folosește pentru a descrie relația dintre Hristos și ucenici. Στοργή aparține sferei conviețuirii, nu a urmării. 

 În cazul lui Petru, această iubire se regăsește, poate, ı̂n legătura sa cu ceilalți apostoli, ı̂n simțul apartenenței, ı̂n atașamentul său față de neamul iudaic. Dar Hristos nu ı̂l ı̂ntreabă dacă are στοργή pentru El. Caută altceva. 

3. Ἀγάπη – iubirea jertfitoare, de sus

 Cel mai cunoscut cuvânt din Noul Testament este ἀγάπη. El exprimă iubirea voită, conștientă, fără interese, care izvorăște din Dumnezeu și se revarsă spre toți oamenii. În Prima Epistolă a lui Ioan stă scris: „Ο Θεός αγάπη εστίν” („Dumnezeu este iubire” – 1 In 4:8). 

Această iubire este poruncită: „Ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν” („Iubiți pe vrăjmașii voștri” – Mt 5:44). Ea nu presupune afinitate personală, ci o dispoziție duhovnicească: să iubești chiar și pe cel nevrednic, chiar și pe cel potrivnic. Este iubirea răbdătoare, milostivă, jertfelnică. 

Aceasta este iubirea lui Hristos pentru toți oamenii. Este izvorul mântuirii. Dar ἀγάπη nu implică ı̂n mod obligatoriu reciprocitate. Poți avea ἀγάπη față de un vrăjmaș, dar nu poți fi și prietenul lui, până el nu-și va dori acest lucru. Iar aici ı̂și face loc cel de-al patrulea termen. 

4. Φιλία – iubirea prieteniei alese

Φιλία este iubirea dintre cei care se aseamănă lăuntric. Nu se naște din sânge, nici din datorie, nici din pasiune. Este o potrivire spirituală care se descoperă și se alege. Grecii defineau această relație ca fiind una a armoniei (συμφωνία) dintre suflete, o prietenie bazată pe ı̂ncredere, intimitate și ı̂mpărtășire. În Evanghelie, Hristos folosește acest cuvânt rar, dar esențial: 

„Nu vă mai numesc slugi, căci sluga nu știe ce face stăpânul său. Pe voi v-am numit prieteni (φίλους), pentru că v-am făcut cunoscut toate câte am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:15). 

Așadar, φιλία presupune transparență, ı̂ncredere, libertate. 

Aceasta este iubirea lui Hristos pentru Ioan. Aceasta este ceea ce a pierdut Petru ı̂n noaptea lepădării: nu iubirea universală, ci apropierea personală, intimitatea duhovnicească. De aceea, ı̂n dialogul de pe țărm, Hristos nu-l ı̂ntreabă dacă are ἔρως, nici στοργή, ci ı̂l provoacă la o restabilire a comuniunii: „ἀγαπᾷς με?” – de două ori –, iar a treia oară: „φιλεῖς με?” Această schimbare de termen este cheia ı̂ntregului dialog. 

În secțiunea următoare, vom analiza cu precizie textul grecesc din Ioan 21 și vom ı̂ncerca să deslușim sensurile adânci ale ı̂ntrebărilor și răspunsurilor, redând astfel intensitatea prieteniei evanghelice dintre Hristos și Petru – și chemarea care ne este adresată, tainic, fiecăruia dintre noi. 

 IV. „Φιλεῖς με” – un dialog care zguduie prietenia 

 După masa tăcută de pe țărm, unde nimeni „nu ı̂ndrăznea să-L ı̂ntrebe: Cine ești Tu?”, urmează un dialog aparte. Nu este o mustrare, nici o judecată. Este o ı̂ntrebare repetată, rostită cu blândețe, care ı̂nsă pătrunde până ı̂n adâncul rănilor tăinuite. 

Evanghelistul Ioan redă cu grijă fiecare replică. Hristos ı̂l ı̂ntreabă pe Petru de trei ori dacă Îl iubește. În traducerea românească, ı̂ntrebarea pare identică: „Mă iubești?” — iar răspunsul la fel: „Te iubesc.” Dar ı̂n greacă, cuvintele sunt diferite și semnificația lor – covârșitoare. 

Prima ı̂ntrebare: 

— Σίμων Ἰωνᾶ, ἀγαπᾷς με πλεῖον τούτων; 

— Simone, fiul lui Iona, ai tu ἀγἀπη pentru Mine, mai mult decât aceștia? 

 Răspunsul lui Petru:

—  Ναί, Κύριε· σὺ οἶδας ὅτι φιλῶ σε. 

— Da, Doamne, Tu știi că am φιλία față de Tine. 

A doua ı̂ntrebare: 

— Σίμων Ἰωνᾶ, ἀγαπᾷς με; 

— Simone, Mă iubești cu ἀγἀπη?

 Răspunsul rămâne același:

— Κύριε, σὺ οἶδας ὅτι φιλῶ σε. 

— Doamne, Tu știi că Te iubesc cu φιλία. 

 A treia ı̂ntrebare vine cu o schimbare: 

— Σίμων Ἰωνᾶ, φιλεῖς με; 

— Simone, chiar ai φιλία pentru Mine? 

Atunci, spune Evanghelia, Petru s-a ı̂ntristat (Ε'λυπήθη Πἐτρος...). Nu pentru că a fost ı̂ntrebat a treia oară — căci ı̂ntrebările anterioare fuseseră formulate diferit. A treia oară ı̂nsă, Hristos schimbă cuvântul. Nu mai ı̂ntreabă: „ἀγαπᾷς με?”, ci rostește altfel: Σίμων Ἰωνᾶ, φιλεῖς με; — Simone, ai tu φιλία pentru Mine? Atunci Petru se ı̂ntristează. Nu pentru că fusese ı̂ntrebat „de trei ori” – ci pentru că ceva din miezul relației lor e adus ı̂n lumină. Acea φιλία – el credea că nu mai e pusă la ı̂ndoială. Dar Hristos o atinge, tocmai pentru a o așeza din nou temeinic. Nu i se cere dragostea jertfelnică, ci se caută dacă a mai rămas ceva din intimitatea lăuntrică a inimii, acea legătură neforțată, dar vie, care fusese ruptă ı̂n curtea arhiereului. Hristos nu coboară ı̂ntrebarea, ci o adâncește. Il ı̂ntreabă nu ce alege să facă, ci ce mai simte ı̂năuntru. Mai există acea potrivire de duh? Mai trăiește ı̂n Petru acea legătură care nu poate fi poruncită? Sau s-a stins odată cu lacrimile lepădării?

Petru nu răspunde cu ı̂ndrăzneală, ci cu o smerenie dureroasă: 

— Κύριε, σὺ πάντα οἶδας· σὺ γινώσκεις ὅτι φιλῶ σε. 

— Doamne, Tu toate le știi; Tu știi că Te iubesc cu φιλία. 

Este un răspuns fără defensivă, fără retorică, fără justificare. Doar un adevăr rostit ı̂n simțire curată. Și acolo, ı̂n această mărturisire a unei prietenii fragile, se aude din nou chemarea: 

— „Βόσκε τὰ πρόβατά μου” 

– „Paște oile Mele”. 

Nu mai sunt „mielușei”, nu mai e vorba doar de păstorire. Este ı̂ncredințare deplină. I se dă tot: ı̂ntreaga turmă, ı̂n cea mai ı̂naltă formă a slujirii – hrănirea celor mari. Așadar, cu cât Petru coboară ı̂n smerenie și ı̂n adevăr, cu atât Hristos ı̂i ı̂ncredințează mai mult. Nu pentru că a dovedit vrednicie, ci pentru că a dovedit transparență. A spus ce este. Și Hristos i-a primit prietenia și a pus ı̂n ea o ı̂ntreagă Biserică. 

 V. Φιλία – Prietenia ca intimitate eclezială

 În vechea conștiință a Bisericii, era limpede că viața duhovnicească nu se ı̂ntemeiază doar pe ἀγάπη, ci pe ceva mai tainic, mai fin și mai profund: φιλία – o prietenie aleasă, născută din consonanță lăuntrică și din transparență reciprocă. Astăzi am uitat acest adevăr. Am ı̂nlocuit viața eclezială cu o etică a omogenității și a iubirii impersonale, ignorând faptul că Evanghelia propune o ordine spirituală ı̂n care distincțiile nu distrug unitatea, ci o intensifică. 

Creștinismul, ı̂n forma sa autentică, nu este doar o democrație a mântuirii, ci și o aristocrație a duhurilor. Nu una ı̂n care unii domină, iar alții slujesc, ci una ı̂n care unii se apropie mai mult, pentru că sunt ı̂n stare să primească mai mult. Această ierarhie nu este instituțională, ci harică. Ea se revelează ı̂n chiar lucrarea Mântuitorului. Căci ce vedem ı̂n Evanghelii? Hristos spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri” (Mt 5:44) – și ı̂n același timp: „Feriți-vă de oameni” (Mt 10:17). Poruncește: „Propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Mc 16:15), dar avertizează: „Nu dați cele sfinte câinilor, nici mărgăritarele ı̂naintea porcilor” (Mt 7:6). Iar tainele Împărăției le descoperă nu tuturor, ci doar „celor de aproape”.

Cum se explică această tensiune? Cum poate Cel ce moare pentru toți să vorbească ı̂n șoaptă doar cu unii? Cum poate iubirea absolută să facă deosebiri? Răspunsul stă tocmai ı̂n ı̂nțelesul celor două iubiri: ἀγάπη este dată tuturor, dar φιλία se naște doar acolo unde există potrivire ı̂n duh. 

Această distincție este susținută, discret dar insistent, de Evanghelia după Ioan, care repetă cu insistență o expresie devenită emblematică: „ucenicul pe care ı̂l iubea Iisus”. Dacă ı̂i iubea pe toți, de ce mai era nevoie să se precizeze aceasta? Pentru că ı̂ntre iubirea pentru toți și prietenia pentru unul este o diferență reală. Ioan nu e doar aproape, ci lăuntric. Îi e potrivit lui Hristos, și Hristos i Se dă pe măsura acestei potriviri. Nu este vorba de o afecțiune sentimentală. Ci de ı̂ncrederea care se naște dintr-o asemănare de duh. Când toți fug, Ioan rămâne. Când toți se uită de departe, el e sub cruce. Și acolo, Hristos nu-i spune doar „ai grijă de Maica Mea”. Ci ı̂i spune: „Iată mama ta.” Îi dă ceea ce avea mai scump. Nu pentru că ar fi fost mai vrednic, ci pentru că Îi semăna ı̂n duh. 

Această geometrie a apropierii se vede și ı̂n structura cercurilor apostolice: dintre numeroșii ucenici, Hristos alege doisprezece; dintre cei doisprezece, trei sunt luați cu El ı̂n momente de taină; iar dintre cei trei, unul se pleacă pe pieptul Său. Această ierarhie nu este arbitrară. Este revelația unei legături interioare, a unei φιλία reale. 

La fel citim despre Lazăr, Marta și Maria. Evanghelia ne spune simplu: „Iisus ı̂i iubea.” Iar când Hristos plânge la mormântul prietenului Său, iudeii constată: „Iată cât de mult ı̂l iubea!” (In 11:36). Era, desigur, iubirea lui Dumnezeu. Dar era și altceva: prietenie. 

Această φιλία, pe care am putea-o numi și legătură de duh, nu este o opțiune estetică sau sentimentală, ci o realitate harică, care oferă omului ceva ce ἀγάπη nu dă ı̂n mod necesar: ı̂ndrăzneală, familiaritate, ı̂ncredere. Aceasta este natura legăturii dintre un duhovnic și ucenicul său – nu o relație pedagogică, ci o formă rafinată de φιλία ı̂n Duhul Sfânt. 

 De fapt, cea dintâi și desăvârșită formă de φιλία se regăsește ı̂n ı̂nsăși viața Sfintei Treimi. Acolo, Tatăl Se dăruiește cu totul Fiului, Fiul Tatălui, iar Duhul Se dăruiește ambilor. Este o afinitate desăvârșită, ı̂n care nu există nimic reținut și nimic neı̂mpărtășit. Aceasta este icoana vieții Bisericii. Hristos o spune limpede ı̂n rugăciunea arhierească:

 „Slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca ei să fie una, precum Noi una suntem. Eu ı̂n ei și Tu ı̂n Mine...” (In 17:22-23). 

Relația dintre Tatăl și Fiul nu este doar o realitate ontologică, ci un model relațional pentru viața eclezială. Energia divină care unește cele Trei Persoane este aceeași care pătrunde trupul Bisericii, nu doar pentru a-l ține ı̂n viață, ci pentru a-l face una ı̂n simțire. Această transparență, această lipsă de rezervă, este semnul prieteniei adevărate. 

Despre această legătură vorbește Dumnezeu când spune, ı̂nainte de nimicirea Sodomei, ı̂n dreptul lui Avraam: „Oare voi ascunde Eu de Avraam ceea ce am de gând să fac?” (Fac. 18:17). Și Scriptura ı̂l numește: „φίλος Θεοῦ” – „prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2:23). Nu rob, nu slujitor, nu beneficiar al făgăduinței. Prieten. Unul căruia nu i se ascunde nimic.

 Și Moise este chemat ı̂n cortul ı̂ntâlnirii și ni se spune că Dumnezeu vorbea cu el „față către față, precum vorbește cineva cu prietenul său” (ἡνίκα λαλεῖ τις πρὸς τὸν φίλον αύτοῦ – Ieșirea 33:11/ LXX). Nu ca un Stăpân cu sluga, ci ca un Prieten cu prietenul. Așa cum Hristos avea să spună ucenicilor ı̂nainte de Patima Sa: 

„Nu vă mai numesc pe voi robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său. V-am numit prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscut.” (In 15:15) 

Aceasta este cheia: ı̂n prietenie, nimic nu rămâne ascuns. Nu există ceva „al meu” care nu devine „al tău”. Tot ce e din mine se dăruiește ție — iar ce e din tine se face parte din mine. Aceasta se numește transparență deplină. 

 VI. Prietenia duhovnicească și transparența reciprocă 

Esența φιλία-ei nu constă ı̂ntr-o afectivitate ocazională, ci ı̂ntr-o reală capacitate de a te dărui celuilalt fără rest. Prietenul este cel ı̂n fața căruia te poți arăta cu totul, fără teamă și fără rezerve, pentru că știi că nu ești judecat, condiționat sau revendicat. Adevărata prietenie nu pune condiții, nu cere nimic ı̂n schimb, nu se așteaptă să fie răsplătită. Ea se dăruiește pur și simplu, ı̂n deplină libertate. Această transparență reciprocă este, de fapt, cel mai ı̂nalt semn al comuniunii duhovnicești. Orice alt tip de iubire – conjugală, familială, pedagogică – poate aluneca ı̂ntr-o formă de inerție sau obișnuință. În schimb, prietenia nu poate fi trăită decât ı̂n prezent, ı̂ntr-o prezență vie, neı̂ntreruptă. În clipa ı̂n care dispare consonanța, prietenia se destramă. Tocmai de aceea, ea este și cea mai fragilă, dar și cea mai prețioasă dintre toate relațiile. 

 Sfântul Ioan Casian surprinde cu precizie această realitate. În dialogul său cu Gherman, el clasifică formele acestei legături: unele se nasc din interese comune, altele din rudenie, altele din împrejurări favorabile. Însă  ı̂ntre toate acestea, există, spune el, o formă de φιλία care nu se bazează pe nimic exterior, ci doar pe „asemănarea virtuților”. Aceasta este singura prietenie care nu poate fi stinsă nici de distanță, nici de moarte, pentru că ea nu are origine în carne, în gând, sau în voință, ci în har. Este o consonanță a sufletelor care trăiesc aceeași ı̂naltă viețuire. 

 Casian adaugă că această prietenie „nu este distrusă de felurimea dorințelor sau de contrarietatea voințelor”, pentru că ea nu se fundamentează pe uniformitate, ci pe armonie. A fi prieten nu ı̂nseamnă a fi identic, ci a fi acordat. Asemenea unui acord muzical, φιλία presupune o simfonie a persoanelor, nu o suprapunere de funcții sau temperamente. 

Este semnificativ că ı̂n Evanghelia după Matei (18:19), cuvintele Domnului referitoare la puterea rugăciunii ı̂n comun nu se referă la o simplă „ı̂nțelegere”:

 „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ pentru orice lucru ce-l vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu.” 

În originalul grec, textul folosește verbul συμφωνήσωσιν – de unde și cuvântul „simfonie”. Nu este vorba, așadar, de o simplă cooperare pentru un scop practic, ci de o consonanță lăuntrică ı̂n „orice lucru”, mic sau mare. Această stare de simfonie este specifică φιλία-ei. Când ea se pierde, uneori pentru un singur gând sau o simplă schimbare de ritm interior, ı̂ntre cei doi apare disonanța.

Prietenia adevărată cere o atenție neı̂ncetată și o disponibilitate constantă de a merge ı̂mpreună – nu ı̂n pași identici, dar ı̂n același sens. 

Această intimitate duhovnicească se regăsește, ı̂n chip aparte, ı̂n relația dintre duhovnic și ucenic. Sfântul Ioan Casian ne ı̂ndeamnă: 

„Să vă grăbiți să vă nimiciți partea proprie a voinței voastre și, uniți ı̂n preocupări și nevoințe, să ajungeți la același simțământ.”

Dar ı̂n multe cazuri, ascultarea rămâne la un nivel formal. Voia proprie este tăiată, dar persoana celuilalt nu este cu adevărat primită. Se realizează un transfer de autoritate, ı̂nsă nu și un schimb de ființă. Iar ı̂n această stare de ascultare incompletă, omul nu crește cu adevărat lăuntric. Căci atunci când Hristos spune: „Toate ale Tale sunt ale Mele”, nu se referă doar la voință, ci la ı̂ntreaga ființă. Tatăl nu-I dă Fiului o simplă poruncă, ci ı̂ntreaga slavă, ı̂ntreaga fire, ı̂ntreaga iubire. Ascultarea desăvârșită ı̂nseamnă ı̂mpărtășire totală, nu simplă supunere. Ascultarea de tip militar poate produce eficiență. Dar nu naște comuniune. Cel mult dă uniformitate — și aceasta e tot o formă de moarte. Poți executa perfect, dar rămâne neatins ı̂n adâncul inimii. Așa funcționează o armată. Așa a funcționat și nazismul. Dar φιλι'α te obligă la ceva mai greu: să crești ı̂mpreună. Nu doar să urmezi o poruncă, ci un om viu. Nu doar să tai voia, ci să o unești cu voia celuilalt – până la o simfonie ı̂ntre două ipostasuri vii. 

Apostolul Pavel trăiește această stare la măsura maximă: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește ı̂n mine” (Gal 2:20). În alt loc, le spune corintenilor: „Gura noastră s-a deschis către voi, corintenilor, inima noastră s-a lărgit. Nu sunteți la strâmtoare ı̂n noi... Lărgiți și voi inimile voastre!” (2 Cor 6:11-13). Aceasta este măsura φιλία-ei: o inimă largă, capabilă să-l ı̂ncapă pe celălalt cu totul. 

 VII. Despre fidelitatea în prietenia duhovnicească și criteriul reciprocității 

Adevărata φιλία, deși aprinsă din iubirea pentru Hristos și ı̂ntemeiată pe o comuniune a virtuților, nu este garantată ı̂n mod automat. Sfântul Ioan Casian constată cu realism că 

„mulți dintre cei ce au prețuit acest simțământ și s-au legat prin dragostea arzătoare pentru Hristos, n-au reușit să păstreze neı̂ntreruptă prietenia lor”.

 Această remarcă ar trebui să zdruncine iluzia că o legătură, odată ı̂ncheiată prin vot sau promisiune – căsătorie, tundere monahală, legământ de ucenicie – s-ar păstra de la sine. Orice legătură duhovnicească vie trebuie susținută ı̂n fiecare clipă, la fel cum rugăciunea nu poate fi doar o intenție inițială, ci o stare neı̂ncetată a sufletului. Altfel, harul rămâne doar ı̂n potențial, iar legătura se veștejește. 

Casian subliniază că această φιλία nu poate fi menținută „decât dacă este hrănită cu o virtute egală din amândouă părțile”. Prin urmare, deosebirea ı̂ntre ἀγάπη și φιλία nu stă doar ı̂n intensitate, ci ı̂n structura relației. Ἀγάπη poate fi unilaterală – iubirea pentru vrăjmaș este o poruncă creștină, chiar ı̂n lipsa reciprocității. În schimb, φιλία cere acord, consonanță, o stare de ı̂ntâlnire a sufletelor. Nu poți avea φιλία cu cineva care o respinge sau care trăiește ı̂n alte coordonate. Chiar dacă unul dintre prieteni rabdă cu răbdare slăbiciunea celuilalt, această legătură nu poate supraviețui dacă ı̂n celălalt nu există o căutare reală a desăvârșirii. În acest sens, φιλία nu este o formă de „dragoste slabă”, sentimentalistă, ci o chemare reciprocă la urcuș și nevoință comună. Casian o exprimă limpede: 

 „Dragostea poate rămâne nestricată numai ı̂ntre cei care au aceleași gânduri, aceeași voință și același punct de vedere ı̂n a voi sau a nu voi ceva.”

De aceea, φιλία se construiește prin trudă, prin zdrobirea voii proprii și prin unirea ı̂ntr-o lucrare comună, asemenea cuvintelor psalmistului:

„Iată ce bine și ce frumos este ca frații să locuiască ı̂mpreună!” (Ps 132:1).

 O imagine vie a acestei prietenii duhovnicești o oferă Limonariul. În marea Lavră a Sfântului Teodosie, scrie Ioan Moshu, trăiau doi frați uniți „cu un singur suflet și un singur cuget”. Încă  din tinerețe făgăduiseră ı̂naintea lui Dumnezeu să nu se despartă niciodată – nici ı̂n viață, nici după moarte. Viețuiau statornic, ı̂n sfat și ı̂n rugăciune, după rânduiala părinților, până când unul dintre ei a fost biruit de patima curviei. Cu inima tulburată, i-a spus fratelui său: „Dezleagă-mă, frate, căci mă biruie gândul. Vreau să plec ı̂n lume.” Celălalt a ı̂ncercat să-l oprească, cu blândețe și cu durere, dar nu l-a putut ı̂ntoarce Și atunci – ca să nu-l piardă – a rostit cuvântul neașteptat: „Merg cu tine.” Așa s-a pogorât cu fratele său ı̂n adâncul căderii. Nu ı̂n păcat, ci ı̂n pătimirea lui. L-a ı̂nsoțit până ı̂n spelunca desfrânatelor, dar nu a intrat. A rămas afară, cu țărână pe cap și plângere pe buze, purtând singur rușinea celuilalt. Când fratele a ieșit, el nu l-a judecat. I-a spus doar atât: „Ce folos ai căpătat, frate? Nu vezi că te-ai rănit mai rău?” Însă răspunsul a fost zdrobitor: „Nu mai pot să mă ı̂ntorc. Du-te tu!” Dar fratele nu l-a părăsit. A rămas lângă el, ı̂n lume, și a lucrat cu mâinile sale. Plata o dădea fratelui, care o risipea ı̂n păcat. Iar el tăcea, postea și răbda. Când a fost ı̂ntrebat de ce face aceasta, a răspuns simplu: „Rabd pentru fratele meu. Poate că, văzând Dumnezeu amarul inimii mele, ı̂l va milui.” Și Dumnezeu l-a miluit. Căci fratele s-a ı̂ntors. A căzut ı̂n genunchi și a zis: „Frate, du-mă ı̂napoi ı̂n pustie, căci m-ai biruit cu dragostea ta.” A fost dus ı̂ntr-o peșteră aproape de Iordan. Acolo s-a pocăit cu plângere adâncă și s-a săvârșit ı̂n pace. Iar celălalt a rămas lângă el până la moarte – așa cum făgăduiseră. 

 În viața Bisericii, nu toți pot iubi la fel. Nu toți pot rămâne. Dar fără această rămânere, nimic nu se leagă. Fără oameni care tac și așteaptă, nu se ı̂ntoarce nimeni. Fără prieteni care nu pleacă, nimeni nu mai știe drumul ı̂napoi.

 Φιλία nu este superioară față de ἀγάπη, dar este locul unde ἀγάπη devine concretă, vizibilă, lucrătoare. Este chipul dragostei care nu așteaptă confirmări, dar nici nu se retrage ı̂n tăcerea indiferenței. Este rămânerea ı̂n ușă – nu cu brațele ı̂ntinse, ci cu inima trează. Uneori, este tot ce mai rămâne. Și adesea, este de ajuns. 

 VIII. În loc de concluzii...

 Φιλία nu este o treaptă intermediară a iubirii, ci locul unde iubirea devine personală, liberă și lucrătoare. Ea nu se ı̂ntemeiază pe afect, pe obligație sau pe idealizare, ci pe consonanța voită și susținută a două suflete care trăiesc ı̂n același duh. În acest sens, prietenia duhovnicească este o icoană a viețuirii treimice: transparență, dăruire, reciprocitate. Nu poate fi instituită prin voință unilaterală, nici păstrată fără nevoință comună. Este o lucrare a libertății și a harului, nu a emoției sau a impulsului. 

 Când Hristos ı̂l ı̂ntreabă pe Petru: „Ai φιλία față de Mine?”, nu coboară nivelul – ci ı̂l cheamă acolo unde iubirea ı̂ncetează să fie abstracție și devine legătură vie, restabilită ı̂n durere. Petru nu căzuse din ἀγάπη, ci din prietenie. Pierduse ı̂ndrăzneala, apropierea, intimitatea inimii care dădea sens prezenței lor. Și totuși, nu este certat. Nu este părăsit. Este ı̂ntrebat — nu dacă poate dovedi, ci dacă mai poate răspunde. Iar răspunsul său, sfâșiat de rușine și amintire, devine temelia unei restaurări. Aici se arată puterea philiei: ea nu se stinge ı̂n ceasul căderii, ci rămâne vie ı̂n taina inimii, purtată ı̂n rugăciune și durere, până ce poate fi, din nou, ı̂nviată. 

Spre deosebire de orice altă legătură omenească, φιλία nu trăiește din avantaje reciproce, ci dintr-un ideal ı̂mpărtășit – dintr-o lucrare comună a virtuții. Se cere ı̂ntreținută, spune Sfântul Ioan Casian, dar nu se pierde odată cu ı̂ntreruperea văzută, pentru că se ı̂ntemeiază pe ceva mai adânc: pe amintirea vie a ceea ce a fost și poate fi din nou. Nu se sprijină pe neı̂ntinarea drumului, ci pe fidelitatea unei inimi care nu uită – care păstrează ı̂n ea chipul celuilalt, așteptând ca acesta să se ı̂ntoarcă la sine.

 Φιλία nu trăiește din reciprocitate imediată, ci din amintirea unei chemări comune. Și chiar când celălalt nu mai răspunde, ea nu dispare: se retrage ı̂n rugăciune, ı̂n tăcere, ı̂n pătimirea jertfelnică a celui care rămâne. 

Căci prietenia adevărată, asemenea iubirii dumnezeiești, nu cere perfecțiune, ci răspuns. Ea nu caută să se impună, ci să păstreze chipul celuilalt ı̂n inimă, până când, din taina suferinței, se poate auzi din nou: „Tu știi toate. Tu știi că Te iubesc!”