Părintele Ciprian Mega: Dacă tot îi cinstim capul, să chemăm din exil și Gura de Aur!

Adevărata schismă nu e despărțirea de autoritatea abuzivă, ci despărțirea de cruce.

***

Dacă tot îi cinstim capul, să chemăm din exil și Gura de Aur!

În zilele acestea, capul Sfântului Ioan Gură de Aur a fost adus la București de Starețul Mănăstirii Vatoped - așezat în raclă, purtat cu cinste, primit cu alai, înconjurat de credincioși, onorat, desigur, cu aplauze și tămâie. 

Patriarhul nostru a rostit un cuvânt sobru, cumva echilibrat, dar, așa cum ne-a obișnuit, fără profunzimi teologice. Însă un cuvânt corect, să zicem, instituțional. Patriarhul a vorbit despre sfințenie, despre tradiție, despre binecuvântare. Am putea spune că nimic greșit. Dar nici nu a spus ceva care să ardă, cum se cuvenea în prezența Hristostomului. 

Între atâtea cuvinte frumoase a lipsit ceva: Gura de Aur! Gura care a rostit adevărul fără voie de la împărat. Gura care a mustrat păcatul chiar și când era Arhiepiscopul Noii Rome. Gura care a fost alungată, exilată, zdrobită, care nu a tăcut nici când a fost alungată din altar. 

Capul sfântului este în raclă, dar Gura lui se află în continuare în exil, în pustia depărtărilor de contemporaneitatea eclezială. Și parcă ne întreabă Sfântul Ioan: Unde sunteți voi, cei care mă pomeniți și ar fi trebuit să mă urmați? 

Aș putea spune că l-am cunoscut pe Ioan Gură de Aur din icoană, nu din manuale. În camera copilăriei mele, pe peretele dinspre răsărit, a stat întotdeauna icoana Sfântului Ioan. Am crescut cu privirea lui, care nu-mi dădea pace, pentru că era aspră, pentru că era adâncă și n-aș putea spune că m-a îndemnat să mă rog, ci să caut sensurile viețuirii în creștinism. În adolescență l-am simțit ca pe o rană în conștiință, iar când am devenit preot n-am mai îndrăznit să-l privesc.

Când capul lui a fost adus zilele acestea în capitală am avut o senzație bizară, pentru că eu l-am știut mereu aproape, familiar. Și parcă n-am putut percepe că poate veni de altundeva. Dacă din alți Părinți am citit selectiv, cu evlavie, dar fragmentar, din Gură de Aur am citit tot. Vreme de trei ani în fiecare zi, un ceas sau două, i-am stat aproape până l-am citit integral. L-am citit cu creionul în mână, cu Evanghelia alături, adesea cu inima tulburată de statornicia gândirii lui. N-are, desigur, profunzimea poetică a lui Grigorie Teologu, nici rigoarea juridico-liturgică, să zicem, a lui Vasile cel Mare, dar pentru mine are mai mult : Sfântul Ioan Gură de Aur are conștiința, are sclipirea aceea morală care nu poate fi jucată, are focul acela care arde și pe care nu-l poți explica. Este vocea pe care o recunoști nu pentru că vrei, ci pentru că nu poți s-o eviți. 

Hrisostom n-a fost produsul unei epoci liniștite. El nu s-a format într-o academie comodă, ci s-a format într-o Biserică în criză. Antiohia, sfârșitului de secol patru, un oraș în derivă dogmatic, o Biserică sfâșiată între fidelitate și conformism. Ioan a crescut în ceea ce istoria oficială a numit, cu o etichetă comodă, schisma meletiană. Dar adevărul este altul. Acea schismă, cum au numit-o ei, n-a fost o greșeală, ci o școală a conștiinței. Nu a fost o ruptură de adevăr, ci a fost o depărtare de compromis. Toți aceia, Meletie, Flavian, Diodor din Tars - mentorii lui Ioan, adică - nu s-au lepădat de Biserică, ci de tăcerea care omoară. Au fost într-adevăr izgoniți, dar n-au fost înșelați. Și au zidit în umbră un tip de vocație, conștiința înflăcărată, cea care tace până la sânge, dar nu minte niciodată. Aceasta a fost școala din care a ieșit Ioan Gură de Aur. 

Noi ne temem astăzi de cuvântul schismă, și ne temem pe bună dreptate. Dar există și rupturi care nu sfârșie Biserica, ci o apără. Când Biserica oficială își pierde mărturia, cei care se smulg din tăcerea ei nu ies afară, ci restaurează direcția pierdută. Adevărata schismă nu e despărțirea de autoritatea abuzivă, ci despărțirea de cruce. 

Ioan n-a fost un rebel. El a fost un fiu și încă un fiu devotat, un fiu care nu și a trădat tatăl pentru aplauzele curții. Ioan n-a avut o voce pentru că el însuși a fost vocea și s-a conturat ca atare. El nu a comentat Scriptura, ci a trăit-o până la oase. Nu a interpretat Evanghelia, ci am putea spune că a sângerat prin Evanghelie. Și mai presus de toți învățătorii și înaintașii săi, l-a iubit pe unul : Apostolul Pavel. 

Crescut la Antiohia, într-unul dintre cele mai cultivate orașe ale Imperiului, a fost format de Libaniu, ultimul mare retor păgân, prieten al împăratului Iulian și adversar afinat al creștinismului. Iar Libaniu vedea în Ioan succesorul său ideal, strălucitor în cuvânt, precis în logică, capabil să captiveze prin gând și frază. El însuși ar fi spus cu regret: ar fi fost moștenitorul meu, dacă nu ni l-ar fi furat creștinii. Dar Ioan n-a vrut să moștenească o catedră, ci a vrut să urmeze o cruce. N-a dorit să seducă auditoriul cu virtuozitatea lui Libaniu, ci să trezească poporul cu sabia Duhului. A ales pustia deci, în locul tribunei. Biserica a ales-o în locul școlii. Adevărul l-a ales în locul gloriei. Și, mai presus de toate, l-a ales pe Pavel. Ioan putea deveni Libaniu, dar a ales să devină Pavel. De aceea, predicile lui nu sunt demonstrații, ci sunt mărturisiri, iar cuvintele lui nu sunt speculații intelectuale, ci sunt cu adevărat lacrimi - lacrimi ale pocăinței și ale suferinței pentru Biserică. Omiliile lui la Epistole pauline nu sunt explicații, ci sunt rugăciuni mistuitoare. Predica lui nu are structura unui eseu, ci este ritmul unei inimi care bate în același sânge cu Apostolul Pavel. Spunea el: "aș dori mai degrabă să-l văd pe Pavel, decât să văd cerul. N-am nevoie să privesc spre cer, dacă l-am pe Pavel, căci pentru mine cerul este acolo unde se află Pavel". Aceasta nu este o metaforă, ci este, dacă vreți, o spovedanie, și este, până la urmă, și o chemare către noi. 

Ortodoxia de astăzi, din multe locuri, să recunoaștem că nu mai este hrisostomică. Nu putem spune că Biserica a încetat să fie trupul lui Hristos, dar în multe dintre modurile noastre de a o trăi, ne-am înstrăinat de Duhul lui Gură de Aur, pe care, de altfel, îl pomenim zilnic. Noi am făcut din predică un exercițiu de echilibru, nu o sabie a Duhului. Am înlocuit curajul cu diplomația, conștiința cu procedura, sfințenia am înlocuit-o cu imaginea. Adesea predicăm ca să fim promovați. Tăcem ca să nu fim pedepsiți, slujim ca să nu fim învinuiți. Ioan, în schimb, a fost exilat, a fost caterisit, a murit singur și abia după moarte a fost canonizat de oamenii Bisericii, care nu l-au putut suporta atâta vreme cât a fost viu. 

 Să ne întrebăm în ce Biserică a fost adus zilele acestea, de fapt, capul Sfântului Ioan Gură de Aur. A fost adus, tăcut și greu, într-o instituție obosită, înfricoșată, marcată de compromisuri și adesea lipsită de pocăință. Sunt locuri în care păcatul e tolerat nu pentru că nu este cunoscut, ci pentru că nu mai este văzut ca fiind păcat, unde există tăceri grele în jurul abuzului, imoralității, corupției duhovnicești, unde vinovăția este ascunsă sub mantie și vina se prescrie prin rang. Sfântul Ioan n-ar fi închis ochii, ar fi plâns, n-ar fi tăcut, ar fi scris și ar fi murit din nou pentru ca Hristos să trăiască în Biserică. Pentru că Hrisostomul poate că n-a venit acum doar să ne binecuvânteze în păcatele noastre, așa cum crede și spune patriarhul Daniel. Poate că a venit să ne întrebe : unde este, fraților, predica mea? Unde se regăsește, fraților, Pavel în voi? Unde este focul care mistuie predica voastră? Unde este curajul de a fi exilați pentru Hristos? 

 Capul dumnezeiesc lui Ioan a ajuns la București, dar Gura lui a rămas singură, a rămas în pustia înțelegerilor îndepărtate. Să ne plecăm în fața ei, nu cu buzele, ci cu viața. Pentru că nu putem fi Biserica lui Hristos fără să trecem măcar o clipă prin focul prin care a trecut Ioan Gură de Aur. Să-l iubim pe cel care între sfinți a fost numit nu întâmplător, ci providențial, Gură de Aur.