Nimeni nu îți este dator cu nimic.
Ideea aceasta nu-i nici amărăciune și nici cinism. Este unul dintre acele adevăruri limpezi și reci pe care, mai devreme sau mai târziu, fiecare trebuie să le primească. Lumea nu se oprește pentru că ești obosit. Nu se rupe-n două pentru că ai avut TU intenții bune. Nu își deschide porțile pentru că ai suferit suficient și crezi că ți-a venit rândul la ghișeul fericirii. Nu există niciun mecanism lumesc care să echilibreze, ca pe jantele de aliaj, durerea cu bucuria. Unii oameni așteaptă o viață întreagă dreptatea și pleacă fără să o întâlnească aici. Acesta este adevărul.
Poți face totul „corect” și totuși să nu primești nimic. Poți fi loial și totuși să fii dat la o parte. Poți iubi din adâncul inimii și totuși să fii părăsit. Poți munci până la epuizare și să vezi pe altcineva ocupând locul dorit. Asta înseamnă că viața este nepărtinitoare. Ea merge mai departe, necontenit. Iar dacă îți clădești existența pe credința că efortul aduce automat răsplată, realitatea te va trezi brusc. Și-i tare neplăcut, știu.
Mulți oameni își risipesc puterea așteptând să fie recunoscuți. Așteaptă ca cineva să vadă nopțile nedormite, luptele interioare, răbdarea de stoic. Dar cei mai mulți sunt prea blocați sub propriile lor poveri ca să mai poată recunoaște și îmbrățișa durerea altuia. Fiecare își duce propriul haos, propria teamă, propria roabă, ca părintele Anatolie din Ostrovul. A aștepta ca alții să înțeleagă pe deplin ceea ce trăiești poate deveni o capcană -una care te ține pe loc, privind spre o ușă care nu a fost menită să se deschidă.
Acolo începe să crească resentimentul, subtil, așa cum a arătat cu măiestrie Max Scheler în „Das Ressentiment”. Îți spui că ai oferit atât de mult, așadar de ce nu ai primit la fel? Că ai fost bun, deci de ce ai fost întâmpinat cu răceală? Că ai așteptat, dar de ce nu a venit nimic? Resentimentul se hrănește din iluzia că viața răsplătește corect. Dar nu o face. Mulți oameni nedrepți se ridică, iar mulți oameni buni sunt copleșiți. Dacă rămâi agățat de ideea că lumea trebuia să fie mai buna cu tine, riști să iei foc în propria mânie.
Asta nu înseamnă că efortul este inutil. Înseamnă că efortul este prețul, nu recompensa. Muncești pentru că nimic nu crește fără muncă. Continui pentru că viața ta poate fi modelată prin ceea ce alegi de acum înainte. Nu perfect, nu fără obstacole, dar fiecare pas contează. Disciplina contează. Refuzul de a rămâne blocat în autocompătimire contează. Nu controlezi ceea ce primești, dar controlezi cine devii.
Da, plângi. Simte. Recunoaște ce a fost nedrept, ce a fost dureros, ce încă te apasă. Nu minimaliza, nu cosmetiza. Dar după ce ai privit adevărul face to face, nu-ți construi o chilie în acel loc. Durerea poate fi recunoscută fără să devină identitatea ta. Ești om, dar nu ești doar o summa a rănilor tale.
Nimeni nu îți este dator cu nimic. Nici cu laude, nici cu „share & subscribe”, nici cu explicații, nici cu înțelegere, nici cu iubirea în forma dorită. Iar când accepți asta, se întâmplă ceva strașnic: nu mai cauți frenetic apreciere socială, nu mai negociezi cu realitatea, nu mai îți lași viitorul în mâinile altora.
Pentru că, deși nimeni nu îți datorează nimic, tu îți datorezi ție însuți adevărul. Îți datorezi disciplină spirituală și trupească. Îți datorezi onestitate, efort și curajul de a nu rămâne mic din cauza greutăților. Îți datorezi demnitatea de a continua, chiar și atunci când nimeni nu vede, decât Tatăl din cămara inimii.
Acolo este adevărata schimbare: nu când lumea devine mai bună cu tine - căci nu va fi niciodată - ci când tu încetezi să mai aștepți ca ea să fie...
Sursa: FB, P. Ioan Bădiliță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu