P. Ioan Bădiliță: "Adevărata măsură a iubirii este întunericul pe care este dispusă să îl traverseze"

Rugăciunile a cincea și a șasea de la vecernia plecării genunchilor, slujbă ce urmează imediat după Liturghia de Rusalii, sunt cele mai uluitoare din întreaga Ortodoxie.

Ele nu aparțin literaturii religioase. Nu aparțin nici măcar teologiei. Ele se află într-un teritoriu mai vechi decât orice sistem de gândire și mai adânc decât orice definiție a credinței. Sunt locul in care conștiința umană ajunge la marginea propriei sale nopți și descoperă că încă poate striga.

Toată existența noastră este construită pe acceptarea unor despărțiri. Acceptăm că timpul ia totul. Acceptăm că fețele se șterg. Acceptăm că vocile se sting. Acceptăm că până și iubirea ajunge, într-un târziu, ruină și amintire. Dar există în om ceva care nu acceptă. Ceva care nu a semnat niciodată pactul cu neantul. Ceva care continuă să protesteze împotriva dispariției chiar și atunci când rațiunea a capitulat. Cred că acesta este cel mai misterios lucru din om: faptul că inima nu este niciodată pe deplin de acord cu moartea. Iar în aceste rugăciuni, pentru o singură dată în anul liturgic, Biserica lasă să se audă acest protest în forma lui absolută. Nu se roagă doar pentru cei adormiți. Nu se roagă doar pentru cei pomeniți. Nu se roagă doar pentru cei iubiți. Ci își întinde rugăciunea până în locul unde iubirea însăși pare să fi fost abandonată. Până în iad...

Și aici începe vertijul. Pentru că iadul nu este în primul rând un loc. Iadul este posibilitatea metafizică a abandonului. Este întrebarea dacă există un punct dincolo de care iubirea nu mai poate merge. Dacă există un prag la care până și Dumnezeu Se oprește. Iar Biserica, îngenuncheată, face ceva aproape scandalos. Refuză să înceteze să bată la acea ușă. Refuză să accepte tăcerea ca răspuns definitiv. Refuză să considere vreun destin atât de îngropat încât să nu mai poată fi adus înaintea lui Dumnezeu.

În acel moment, întreaga arhitectură a cosmosului pare să tremure. Pentru că rugăciunea nu mai urcă spre cer. Coboară. Coboară după cei pierduți. Coboară după cei uitați. Coboară după cei pentru care nu mai există limbaj adecvat. Este ecoul acelui gest nebunesc al lui Hristos care, după ce a murit, nu S-a dus să contemple gloria cerului, ci a coborât în cea mai adâncă singurătate a creației. Pentru că Dumnezeu Însuși nu a putut suporta ideea unei suferințe pe care să nu o fi locuit.

Și aici se ascunde adevărata spaimă. Nu că există iad. Ci că iubirea este atât de adâncă încât îl caută chiar și acolo. Fiindcă noi ne imaginăm de obicei iubirea ca sclipici si petale de trandafir. Dar asta este partea ușoară a iubirii. Adevărata măsură a iubirii este întunericul pe care este dispusă să îl traverseze. Iar aceste rugăciuni sunt întuneric traversat. Sunt iubirea dusă până la punctul în care începe să sângereze metafizic. Sunt mila ajunsă la limita suportabilului. Sunt conștiința universului îngenuncheată în fața celor pe care universul însuși pare să-i fi pierdut.

În aceste rugaciuni există ceva care depășește până și tragicul. Pentru că tragicul presupune o reconciliere cu imposibilul. Aceste rugăciuni nu se reconciliază. Ele continuă să iubească. Iar uneori iubirea este mai tulburătoare decât orice tragedie. Fiindcă tragedia spune: „așa sunt lucrurile”. Iubirea răspunde: „și totuși...” Și totuși. Cele mai teribile cuvinte pe care le poate rosti o inimă!

Și totuși pentru cel uitat. Și totuși pentru cel căzut. Și totuși pentru cel din întuneric. Și totuși pentru cel din iad.

În fața acestor rugăciuni nu mai simți că citești un text. Ai senzația că asculți însăși creația plângând pentru ceea ce nu poate renunța să iubească. Ca și cum toate mormintele lumii ar avea pentru o clipă glas. Ca și cum toate absențele istoriei s-ar aduna într-un singur suspin. Ca și cum Dumnezeu ar permite omului să privească, pentru o secundă imposibilă, în adâncul propriei Sale mile.

Și acolo, în acel adânc fără fund, să descopere ceva care sfărâmă orice concept despre dreptate, timp, moarte și destin: că iubirea adevărată nu încetează atunci când nu mai există speranță.

Iubirea adevărată începe tocmai acolo...

Sursa: FB Ioan Bădiliță 

RUGĂCIUNEA A CINCEA

Izvorul cel pururea izvorâtor de viaţă şi de lumină, Putere ziditoare, împreună-veşnică cu Tatăl, Cel ce ai plinit cu prisosinţă toată rânduiala cea pentru mântuirea oamenilor, Hristoase, Dumnezeul nostru; Care ai rupt legăturile cele nedezlegate ale morţii şi încuietorile iadului, zdrobind mulţimea duhurilor celor viclene; Cel ce Te-ai adus pe Tine pentru noi jertfa nevinovată, dându-Ţi spre junghiere trupul cel preacurat, neatins şi neîntinat de nici un păcat; şi prin această înfricoşătoare şi negrăită jertfire ne-ai dăruit nouă viaţă de veci; Cel ce Te-ai pogorât în iad şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, şi celor ce şedeau în întuneric le-ai arătat ieşire, iar pe şarpele cel din adânc, începătorul răutăţii, l-ai vânat cu înţeleaptă meşteşugire dumnezeiască şi l-ai legat cu lanţurile întunericului în iad şi l-ai închis cu puterea Ta ce nemăsurată în focul cel nestins şi în întunericul cel mai din afară; Înţelepciunea Tatălui, Cea cu nume mare, Tu, Cel ce Te-ai arătat mare Ajutător al celor năpăstuiţi şi ai luminat pe cei ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii, Tu, Doamne al slavei celei veşnice, Fiule iubit al Părintelui Celui Preaînalt, Lumină veşnică din Lumina veşnică, Soare al dreptăţii, auzi-ne pe noi care ne rugăm Ţie: Odihneşte sufletele robilor Tăi, ale părinţilor şi fraţilor noştri, care au adormit mai-înainte, şi ale celorlalte rudenii după trup şi ale tuturor celor de o credinţă cu noi, pentru care şi face acum pomenire, că stăpânirea Ta este peste toţi şi în mâna Ta ţii toate marginile pământului.

Stăpâne Atotţiitorule, Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al milei, Făcătorule al neamului celui muritor şi al celui nemuritor şi a toată firea omenească, ce se zideşte şi iarăşi se strică; Ziditorule al vieţii şi al morţii, al trăirii celei de aici şi al mutării celei de acolo; Cel ce măsori anii celor vii şi rânduieşti ceasul morţii; Care duci şi scoţi din iad; Cel ce legi în neputinţă şi dezlegi în putere; Care tocmeşti cele de aici spre trebuinţă şi orânduieşti cu folos cele viitoare; Care ai însufleţit cu nădejdea învierii pe cei vătămaţi cu boldul morţii, Însuţi, Stăpâne al tuturor, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, nădejdea tuturor marginilor pământului şi a celor ce sunt pe mare departe; Care şi în această mai de pe urmă, mare şi mântuitoare zi a Cincizecimii ai arătat nouă taina Sfintei, Celei de o fiinţă şi pururea veşnice, nedespărţitei şi neamestecatei Treimi, şi ai vărsat pogorârea şi venirea Sfântului şi de viaţă Făcătorului Tău Duh, în chip de limbi de foc, peste sfinţii Tăi Apostoli; şi punându-i pe ei vestitori ai credinţei noastre celei creştineşti, i-ai arătat mărturisitori şi propovăduitori ai învăţăturii celei adevărate despre Dumnezeu; Care şi la acest praznic, cu totul desăvârşit şi mântuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dându-ne nouă mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mângâiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare, auzi-ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai dinainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea; aşază sufletele lor în locaşurile drepţilor şi fă-i vrednici de pace şi de iertare. Căci nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne, şi nici cei din iad vor îndrăzni a-Ţi aduce Ţie mărturisire, ci noi, cei vii, Te binecuvântăm, Te rugăm şi aducem Ţie rugăciuni de milostivire şi jertfe pentru sufletele lor.

RUGĂCIUNEA A ŞASEA

Dumnezeule cel Mare şi veşnic, Cel sfânt şi iubitor de oameni, Care ne-ai învrednicit pe noi să stăm şi în acest ceas înaintea slavei Tale celei neapropiate, spre cântarea şi lauda minunilor Tale, îndură-Te de noi, nevrednicii robii Tăi, şi ne dă nouă har, ca să-Ţi aducem Ţie, cu inimă înfrântă şi smerită, slăvirea cea întreit sfântă şi mulţumită pentru darurile Tale cele mari, pe care le-ai făcut şi le faci totdeauna nouă. Adu-Ţi aminte, Doamne, de neputinţa noastră şi nu ne pierde pe noi pentru fărădelegile noastre, ci fă milă mare cu noi smeriţii, ca, scăpând de întunericul păcatului, să umblăm în lumina dreptăţii şi, înarmându-ne cu armele luminii, să vieţuim nebântuiţi de toată meşteşugirea vicleanului, şi cu îndrăzneală să Te preaslăvim pentru toate, pe Tine, Unul, Dumnezeul cel Adevărat şi Iubitor de oameni, căci într-adevăr şi cu dreptate este o mare taină a Ta, Stăpâne şi Făcătorul tuturor, risipirea cea vremelnică a făpturilor Tale, şi după aceea alcătuirea din nou şi odihna cea de veci. Ţie Îţi mulţumim pentru toate; pentru intrarea noastră în lumea aceasta şi pentru ieşirea din ea, care, după făgăduinţa Ta cea nemincinoasă, ne arvuneşte nouă de mai înainte nădejdea învierii şi a vieţii celei nestricăcioase, pe care fă ca să o dobândim, la a doua venire a Ta, ce va să fie. Că Tu eşti şi începătorul învierii noastre şi Judecătorul nemitarnic şi iubitor de oameni pentru cele făcute în viaţă, Stăpân şi Domn al răsplătirii; Care Te-ai făcut asemenea nouă, părtaş trupului şi sângelui, prin smerirea cea mai adâncă, şi ai avut inimă plină de milostivire pentru pătimirile noastre cele fără de osândă, prin aceea că Însuţi le-ai cercat de bunăvoie, Însuţi fiind cercat prin cele pătimite, Te-ai făcut ajutător de bunăvoie nouă, celor supuşi la încercări; pentru care ne-ai şi adus pe noi la a Ta nepătimire.

Primeşte deci, Stăpâne, cererile şi rugăciunile noastre şi odihneşte pe toţi părinţii fiecăruia, pe maici, pe fraţi, pe surori, pe fii, pe cei dintr-o rudenie şi dintr-o seminţie, şi toate sufletele care au adormit mai înainte în nădejdea învierii şi a vieţii de veci; şi aşează sufletele şi numele lor în cartea vieţii, în sânurile lui Avraam, ale lui Isaac şi ale lui Iacov, în latura celor vii, în împărăţia cerurilor, în raiul desfătării, ducându-i pe toţi, prin îngerii Tăi cei luminaţi, în sfintele Tale locaşuri, ridicând împreună şi trupurile noastre, în ziua în care ai hotărât, după făgăduinţele Tale cele sfinte şi adevărate. Căci nu este, Doamne, moarte, pentru robii Tăi, când ieşim din trup şi venim la Tine, Dumnezeule, ci mutare de la cele mai pline de întristare la cele mai bune şi mai vesele, şi odihnă şi bucurie. Iar de am şi greşit Ţie ceva, fii milostiv şi nouă şi acelora, pentru că înaintea Ta nimeni nu este curat de întinăciunea, chiar de ar fi viaţa lui doar o singură zi. Că numai Ta singur Te-ai arătat pe pământ fără de păcat, Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care toţi nădăjduim să dobândim milă şi iertare de păcate. Pentru aceasta, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, dezleagă, lasă şi ne iartă nouă şi acelora, căderile în păcate, cele cu voie şi cele fără de voie, cele cu ştiinţă şi cele fără de ştiinţă, cele arătate şi cele ascunse, cele cu lucrul şi cele cu gândul, cele cu cuvântul şi cele din toate umbletele şi mişcările noastre. Şi celor care s-au mutat de aici mai înainte, dăruieşte-le izbăvire şi iertare; iar pe noi, care suntem aici, ne binecuvintează, dăruindu-ne sfârşit bun şi paşnic şi nouă şi la tot poporul Tău şi, revărsând asupra noastră îndurările milei şi ale iubirii de oameni, la venirea Ta cea înfricoşătoare şi de temut fă-ne vrednici de împărăţia Ta.

Sursa : PO SLUJBA PLECĂRII GENUNCHILOR (Vecernia din Duminica Cincizecimii)