Părintele Savatie Baștovoi la Nurnberg despre ce ne lipsește nouă pentru a fi uniţi

***

Conferința Părintelui Ieromonah Savatie Baștovoi 

în Catedrala Mitropolitană din Nürnberg

joi, 31 mai 2018, sărbătoare religioasă şi civilă în Bavaria

[...]  Este prima data cand vin in Germania pentru ca nu prea am fost atras de calatorii si îndeobște am suferit de prejudecatile legate de cultura europeana, asa cum am vazut-o eu prin scolile de arta si in alte carti - o cultura secularizata, preocupata de probleme care nu imi sunt aproape sufleteste. Dar am descoperit aici intreaga istorie a crestinismului Bisericii primare. Si cred ca despre Europa cunoastem cum este si dupa cum ni se povesteste. Si, desigur, pentru a spulbera urmarile acestei propagande culturale de care noi credem ca nu prea suntem atinsi - nu sunt un om care se teme prea tare de prejudecati; am trait in mijlocul civilizatiei celei mai atee, dar vrem - nu vrem suntem atinsi - si, pentru a spulbera prejudecatile si ale mele si ale altora, astazi am aflat ca este o sarbatoare in Germania consfintita si de Stat: sarbatoarea euharistiei. Va dati seama ca nu mi-as fi inchipuit acasa o sarbatoare a euharistiei cum sa o motivez. Parca sarbatoarea Sfintei Treimi, a Sfântului Andrei sunt mai de inteles, dar euharistia este un lucru profund bisericesc, este inima Bisericii, este insasi Trupul mantuitor al Dumnezeului nostru. De aceea, sa faci o sarbatoare de Stat, mai ales al unui stat care este un loc al credintelor care nu mai inteleg impartasania asa cum o intelegem noi, este foarte interesant. Si, porinind de la asta, cred eu ca ar trebui sa judecam asupra euharistei pe care noi o numim si cumincatura, impartasania, adica ceea ce ne aduna pe noi la un loc, ceea ce face din noi o comuniune, ceea ce face din noi un trup.  

Prorocul David spunea ca  "ce este bun şi ce este frumos, decât numai a fi fraţii împreună" (cf. Ps. 132, 1). Fratii adica noi. Adica ce este mai imbucurator decat atunci cand astepti ca atunci cand esti singur sa mai vina cineva. 

Care ar fi prilejul care sa ne uneasca? Fel de fel de teologi si profesori au facut o tema de discutie din chestiunea aceasta a Bisericii. Si, atunci, diverse voci au spus de pilda ca ceea ce ar trebui sa ne uneasca este viata liturgica, ca toti ne unim prin impartasanie, prin euharistie si ne facem acelasi trup - si asta cu siguranta ne va aduce mai aproape. Altii au zis ca daca ne vom ruga impreuna ne vom uni. Totusi, din experienta ultimilor zece ani, de cand in Romania se vorbeste foarte mult despre deasa impartasanie, despre profunzimea unirii liturgice, vedem ca ceva ne lipeste. Pentru ca un numar destul de mic de credinciosi patrund aceasta taina dar intrunirile nu par sa se inmulteasca.  M-am gandit atunci: unde este neintelegerea noastra? Unde este scaparea? Pentru ca toti au dreptate. In toate poruncile lui Hristos ne intalnim si ne unim, si cu atat mai mult in unirea desavarsita care este Euharistia. Si, totusi, unirea aceasta in Euharistie se produce in masura in care noi insine suntem deschisi, si putem deveni vase ale Duhului Sfant in care sa incapa descoperirea Bisericii. Daca nu suntem la masura aceasta, incape in noi atata cat suntem si legatura cu ceilalti nu se produce in mod obligatoriu. 

Atunci cand ne impartasim cu Hristos trebuie sa avem si constiinta ca ne impartasim cu intreg trupul Bisericii, pentru ca in acest trup tainic Hristos ne intruneste pe toti. De aceea El spune: "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele" (Ioan 15, 5). Si noi suntem, prin imparatasirea cu Trupul si Sangele Lui, madulare. Si toate madularele noastre, si cele cinci simturi se patrund si devin una cu Hristos dar si cu madularele celelate ale fratilor nostri. In aceasta constiinta devenim una, si in aceasta constiinta noi traim descoperirea iubirii si o facem lucratoare. In aceasta impartasanie noi incepem sa ne iubim unii pe altii si indeplinim cu adevarat rostul impartasaniei cu Hristos. 

Noi nu ne impartasim cu Hristos pentru ca dintr-o data sa incepem a medita, dintr-o data sa incepem a scapa de gandurile proaste, dintr-o data sa devenim mai ravnitori la rugaciune samd. Sigur, si acestea sunt niste urmari, sunt niste efecte secundare, daca vreti, normale, firesti, ale impartasaniei, dar scopul nostru este acela de a ne impartasi cu iubirea Lui, de a deveni madulare vii ale iubirii, pentru ca Hristos, Care S-a inaltat la Ceruri si ne-a trimis noua Duhul Sau mangaietor, ne vrea pe noi madulare ale Lui, ale iubirii Lui, care sa putem lucra in chip fizic iubirea Lui. De aceea ne si spune: dacă "aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 40). Daca ati facut milostenie, daca ati adapat un calator insetat, daca i-ati dat de mancare, daca ati cercetat pe cineva in temnita sau pe un bolnav, Mie Mi-ati facut, adica noi devenim madulare ale iubirii vazute, palpabile, ale lui Hristos, in lume. Aici este rostul deplin al impartasaniei si prin asta teoria liturghiei devine intru totul practica, intru totul necesara si usor de inteles pentru noi. Pentru ca daca ramanem in filozofari si discutii fara capat despre cat de bine este sa te impartasesti, mai des sau mai rar, ramanem in aceasta zona a teoriei si care, desi ar trebui sa nasca o aprindere in inima noastra spre dragoste si duhovnicie, de foarte multe ori ne pune doar in postura de a riposta, de a ne incrancena, de a ne manifesta cu cunostintele noastre - pentru ca si ele pot fi o forma de revarsare a orgolilui, chair si atunci cand apara aspectele directe ale credintei noastre. Dar practica, si folosul, si nevoia vie a impartasaniei este ca noi ne impartasim cu Iubirea si devenim unii altora prilej de bucurie, de ajutor. 

Dincolo de asta m-am gandit ca sigur, Hristos lucreaza in noi toti atunci cand ne impartasim cu El, dar daca lucrurile ar fi atat de simple, atunci dupa prima impartasanie noi ar trebui sa devenim sfinti, ar trebui dintr-o data sa-i iubim pe toti, si poate ca nici nu ar trebui sa mai cadem din acea stare daca lucrurile s-ar petrece cumva asa, printr-o lucrare obligatorie pe care o asteptam cei mai multi dintre noi. Asteptam, de pilda, ca prin impartasanie sa ne vindecam de boli, asa, pe loc, sa devenim mai buni, tot asa, pe loc, si multe alte lucruri asteptam, uitand ca Dumnezeu este peste tot, Dumnezeu este din veac, ca Dumnezeu este cu noi, ne aude, si lucreaza in diferite chipuri si nu este nici o obligatie pentru El, si nicaieri nu spune ca exista vre-un gest omenesc sau vreo fapta care ar putea sa-L oblige pe Dumnezeu sa indeplineasca un lucru sau altul in legatura cu El sau in legatura cu lumea, atunci si asa cum doreste omul. Toate sunt in voia sfanta a lui Dumnezeu si in iubirea Lui El hotareste cu fiecare dintre noi asa cum este bine. 

Desigur, noi ne impartasim spre sanatatea sufletului si a trupului, si ne rugam, dar avem atatia sfinti care au fost bolnavi. Unii s-au insanatosit pe loc, altii nu, pentru ca nu asta este cel mai important. Noi avem proroci care au fost ucisi, mari sfinti care sufereau. Sfantul Ioan Gura de Aur avea ulcer la stomac si alte boli. Si Apostolul Pavel se pare ca a avut metehne trupesti. Asa ca nu asta este scopul si nu asta este primul lucru care trebuie sa-l asteptam de la Dumnezeu, desi este bine sa le cerem, dar sa nu ne descurajam daca nu le primim, daca asta nu se intampla. 

Atunci m-am gandit: ce ne lipseste noua? De ce lucrarea asta nu ne uneste asa cum am vrea noi si cum ne-am fi asteptat? Teoreticienii care au discutat foarte mult prin conferinte sau intrunirile preotesti  se intreaba de ce totusi nu s-a intamplat aceasta unire miraculoasa si previzibila teoretic prin impartasirea deasa cu sfintele taine. Atunci m-am intors la Evanghelie si am incercat sa inteleg ce ne apropie pe noi de Imparatia lui Dumnezeu. Sfântul Proroc Ioan spune: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Matei 3, 2). Cred totusi ca asa este, cum reiese din primele carti crestine, mai ales Patericul Egiptean, unde se vorbeste foarte putin despre lucrarea amanuntita a Sfintelor Taine -nu asa cum vorbim noi astazi-, dar se vorbeste foarte mult despre pocainta.

Pocainta este totusi cea care ne uneste cel mai firesc. De aceea si Apostolul spune noua tuturor: "Mărturisiţi-vă unul altuia neputintele" (cf. Iacov 5, 16) "Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos" (Galateni 6, 2). Cred ca aici, mai mult decat acasa, fiecare simte cat de profunde sunt aceste cuvinte ale apostolului spuse acum 2000 de ani, catre crestinii care traiau peste tot intr-un Imperiu pagan, intr-un Imperiu cosmopolit, plin de toate neamurile, asa cum este astazi Europa. Acolo unde erau amestecati sirienii, cu grecii, cu romanii, cu spaniolii, cu italienii, cu romanii cu germani. Asa cum suntem noi astazi, amestecati. Unora ca acestora le spune Apostolul "purtati saricinile unii altora, marturisiti-va pacatele, neputintele, unii altora, si asa impliniti legea lui Hristos". Prin aceasta marturisire a neputintelor ne unim, pentru ca aceasta este taina pocaintei, aceasta intelegere care ne deschide spre iubire. 

Lumea de azi marturiseste biruintele, triumful. Daca veti deschide facebookul veti vedea numai oameni triumfatori. Ei toti sunt in vacanta, ei mananca cea mai buna mancare, ei stau pe niste scaune comode, intr-o lumina foarte frumoasa, au prieteni buni care-i felicita la toate zilele de nastere si la toate evenimentele, femeile sunt cu flori in brate, barbatii tocmai au mai castigat cate ceva sau si-au mai cumparat cate un lucru scump, au fost avansati, au primit premii. Foarte rar veti mai vedea vre-un om care spune ca e pacatos, ca nu a putut sa faca ceva, un om care a ratat ceva. Nu poti spune ca ai ratat, pentru ca s-ar putea sa-ti pierzi locul de munca, sa nu mai fi angajat. Trebuie sa ai un CV impecabil, trebuie sa stergi de pe lista faptelor tale din viata tot ceea ar strica o buna impresie despre tine, atat pe plan profesional cat si pe planul calitatii tale de om. Tu esti un foarte bun prieteni, tu ii ajuti pe toti, desi fiecare stie foarte bine cum este el de fapt. Si, uitati-va ca aceasta spovedanie inversa, aceasta marturisire a unor oameni care afiseaza bunatate, cumsecadenie, mila, devotament, acesti oameni nu mai sunt uniti. Pe acesti oameni este foarte greu sa-i aduni la un loc daca ei nu au ceva de castigat acolo, ceva material, ceva natural. De asta ceea ce ne uneste sunt neputintele noastre. Este paradoxul credintei noastre crestine. Cred ca in aceste neputinte noi ne unim, dar cum? Purtandu-le unii altora. 

Uitati-va ce lucru nemaipomenit spune Apostolul Pavel in plin Imperiu Roman, Imperiul triumfului - pentru ca trebuie sa stiti ca acest triumf era in apogeu cand a spus acestea Apostolul Pavel. El spunea atunci sa ne marturisim neputintele unii altora. In aceasta spovedanie, in aceasta marturisire a propriei neputinte noi primim iertare si devenim mai puternici, invers decat in lumea oamenilor. Intr-o instanta omeneasca, atunci cand iti marturisesti neputinta, greseala, esti vinovat. Daca negi, ai prezumptia de vinovatie. La noi este invers. La noi pana si cel drept, atata vreme cat isi aroga aceasta dreptate se invinovateste pe sine, asa cum vedem din Pilda Vamesului si a Fariseului. Dumnezeu pune invers lucrurile si taina Bisericii rastoarna mersul si ordinea diferita a universului acesta omenesc. 

Dumnezeu va zdrobi sfaturile boierilor, ale stapanitorilor, ale oamenilor acestora, toate aceste judecati prin care omul incearca sa-si salveze propia fata. Vedeti ca de la inceput teologia noastra foloseste aceasta notiune de fata, de chip. Si, de aceea noi chiar si in popor, in limba veche, prin fata se intelege persoana. Noi cinstim pe Dumnezeu in trei fete. Si uitati-va ca acest face-book vine astazi tot pe tema fetei si tinteste fata, chipul, esenta persoanei. Si lumea intreaga s-a stramutat acolo. Numai ca are o falsa fata. Si toata falsitatea, desigur, se vede in toata desertaciunea ei atunci cand fata virtuala a murit. Noi mai putem sa-i scriem comentarii, sa-i dam like desi el merge  de acum in fata dreptului Judecator. 

Daca este ceva ce trebuie salvat acum si daca este vreo lucrare acum in jurul careia cu adevarat trebuie sa ne unim este chiar unitatea noastra. Nu degeaba Biserica este adunare in etimologia sa si nu este nimic mai adevarat decat o unire fata catre fata, asa cum o facem noi astazi - si pentru asta merita si chiar trebuie sa facem mii de km. Daca Apostolii au facut mii de km pe jos pentru a vedea fata fratilor  de la capatul lumii, cu atat mai mult noi astazi.  

Sa stiti ca nu suntem chiar asa de multi precum teoria sociologilor, a lumii acesteia ne spune. Nu sunt atat de importante, pentru noi, si relevante, statisticile care deseori ne reveleaza ca suntem 80-90, 2000 la suta. Suntem atati cati suntem. Si suntem atati cat suntem si ne vedem fata catre fata. De aceea trebuie sa ne iubim unii pe altii, sa gasim prilejuri de a ne intalni. Prilejurile nu trebuie inventate. Sigur ca slujbele noastre se fac duminica, se fac de sarbatori, sunt mai rare decat lucrarea pocaintei care este neincetata. Spovedania cu cat mai deasa este, cu atat mai bine. Un suspin, o durere care o spunem unui frate... Dar cautati, asa cum a spus Apostolul si voi sa va sprijiniti. Nu va temeti sa va varsati sufletul - nu in sensul acesta de a ne povesti detaliile din viata noastra pacatoasa, pentru ca spune: marturisiti-va neputintele unii altora. Si nu cred ca este cineva care nu are un prieten la care se spovedeste mai des decat la preot. Asta se intampla si asta este firesc si despre asta vorbeste si Apostolul Pavel.

Vedeti ca nu este nici un alt semn al prieteniei si al increderii decat acela de a avea libertatea de a ne dezgoli, de a fi asa cum suntem in neputinta noastra fara a ne teme ca vom fi loviti de cel caruia i-am descoperit. Asta este de fapt marturisirea iubirii, a prieteniei adevarate. Nu putem sa ne dezgolim in fata celui care nu-l iubim. Cred ca mai intai iubim si dupa aceea ne dezgolim asa cum suntem. Dar cum suntem? Suntem pacatosi, departe de a fi nu doar desavarsiti, ci departe de a fi asa cum ne vedem. Fiecare om care se spovedeste stie cum arata sub epitrahil, cand vine sa-si povesteasca partea lui adevarata. Acolo suntem noi adevarati si daca ar trebui sa intelegem ce este pocainta, de fapt, nu ar trebui sa facem atata teorie. Ar trebui sa ne ridicam si sa ne ducem la treaba sa nu uitam starea noastra, ca noi suntem aceiasi. Asta nu inseamna ca trebuie sa devenim niste carpe. Demnitatea nu este in contradictie cu smerenia. Dar niciodata nu trebuie sa-l judecam pe celalalt. 

Sa judecam starea noastra de pacatosenie si atunci toate lucrurile vor fi bune si oamenii ne vor iubi si vor trage spre noi, pentru ca noi vom purta in noi cantecul ingerilor acelora despre care Hristos a zis ca fac nunta in cer, atunci cand se intoarce un pacatos. In chip nevazut lumea simte pe omul care are duhul pocaintei in el si se impaca mai usor cu el, are mai mare indrazneala catre el si isi deschide sufletul mai usor. Daca ati auzit vre-o fapta a unui om nu-l parati, pentru ca atunci v-ati facut partasi la taina vietii lui. Si daca o descoperiti stricati dragostea. 

Faptul ca suntem asa multi ma bucur foarte tare si ma incredinteaza ca dragostea in lume este lucrul cel mai puternic care poate fi transmis pe toate caile. Nu avem nevoie de aprape nimic decat de noi insine pentru a propovadui iubirea. Ea trece dincolo de granite, trece dincolo de timp. Si averea aceasta este adevarata avere a Bisericii. Si doar in masura in care ne facem partasi, ne facem mostenitori sau propovaduitori ai acestei iubiri, ne facem si ucenici ai lui Hristos, cum spune in Evanghelie: "prin aceasta vor sti oamenii ca sunteti ucenici ai mei, daca veti avea iubire unii catre altii".

Va multumesc intai de toate pentru dragoste, ca ma aflu primit aici. Da Doamne sa ajung si eu la masura acestor cuvinte! Stiu de la Parintele Rafail Noica ca odata Parintele Sofronie avea de spus o predica si un alt Mitropolit l-a vorbit foarte de bine si Parintele a spus doar atat: "sa fie mie dupa cuvantul tau, stapane!"         

Intrebari si raspunsuri 

[...]

LEGATURI:

• ROF: Părintele Savatie Baștovoi despre fericire. "Fiecare dintre noi este dator pentru cei de aproape, pentru fiecare, sa devina o temelie buna pe care sa se poata construi fara a o darama"

FACEBOOK – un sistem care oricînd ne poate transforma într-o „religie civilă”

Publicăm, în cele ce urmează, un articol care ni se pare interesant deoarece surprinde un aspect al chipului societății, care se conturează din ce în ce mai mult cu forme demonice, o societate în care politica lumii se sacralizează iar Biserica, nu numai că se secularizează, dar funcționează din ce în ce mai mult după un tipar politic. Aceasta probabil până se va ajunge la un numitor comun, și își va face apariția globală Statul-Religie. Si, pentru asta, facebookul contribuie din plin.

Blogul lui Răzvan Codrescu: AFR: FACEBOOK – O NOUĂ RELIGIE?

Speculaţiile privind cauza ori cauzele succesului electoral a lui Donald Trump şi, la polul opus, al insuccesului lui Hillary Clinton continuă încă. Din abundenţă. Unii continuă să spună că mobilizarea creştinilor în favoarea lui Trump şi a femeilor împotriva lui Clinton au fost cauzele principale, împreună cu nemulţumirea sindicatelor şi a oamenilor de rînd, care îşi pierd locurile de muncă ori şi le văd exportate în ţările Lumii a Treia. În ultimele săptămîni, însă, se vehiculează o teorie nouă: activişti on-line ai serviciilor secrete ruse (trolls) ar fi cumpărat de la Facebook 3000 de reclame împotriva lui Clinton, pe care le-au distribuit cu agresivitate în ultimele patru săptămîni ale campaniei prezidenţiale, adică exact acum un an, celor între 23 şi 70 de milioane de americani cu conturi de Facebook. Cifra e imensă şi echivalează cu pînă la 28% din electoratul american!

Date statistice

Dacă Facebook a fost într-adevăr factorul decisiv în alegerea lui Trump rămîne de văzut (şi poate nu se va şti niciodată cu siguranţă). Cert este că Facebook a devenit extrem de influent şi influenţa lui creşte de la zi la zi. Influenţa e de fapt atît de mare încît tot mai des dăm peste aricole în presa americană care se întreabă dacă nu cumva Facebook se transformă într-o religie. În vară, un articol din The Atlantic întreba de ce în zilele noastre nu sîntem martori la apariţia unor noi religii (vezi aici). Comentariul dădea de înţeles că în mod tradiţional cam în fiecare veac a apărut o religie nouă, care în curs de cîteva sute de ani a cîştigat sute de mii ori milioane de aderenţi. Dar noi religii nu au mai apărut de mai bine de 100 de ani. Or, zic unii, sîntem pe cale de a inventa una (vezi aici).

Aceeași întrebare e postulată anul acesta privind Facebook-ul. Şi nu e de mirare, dacă luăm în considerare cîteva date statistice recente. Pe 27 august publicaţia americană on-line numită Quartz a publicat un articol interesant asupra subiectului, cu un titlu care atrage instantaneu atenţia: Facebook has more people than any major religion except Christianity („Facebook are mai mulţi aderenţi decît oricare religie mare, cu excepţia creştinismului” – vezi aici). În iunie, Facebook avea 2 miliarde de active users, adică conturi active, iar întreaga corporaţie Facebook numai 20.658 de angajaţi. Doar creştinismul, cu un număr de 2,3 miliarde de aderenţi, întrece Facebook-ul. Pe locul trei se află islamul cu 1,8 miliarde de aderenţi, neafiliaţii religioşi cu 1,2 miliarde, hinduşii cu 1,1 miliarde, buddhiştii cu 0,5 miliarde şi aşa mai departe. În timp ce mişcarea Facebook e sprijinită şi menţinută de peste 20 de mii de angajaţi, creştinismul implică milioane de angajaţi permanenţi, printre ei preoţi/pastori, lideri de tineret, misionari, angajaţi ai organizaţiilor caritabile creştine etc. Privind rata creşterii aderenţilor, Facebook creşte anual cu 22%, islamul cu 1,4%, iar creştinismul cu 0,8%. Pînă în 2020, numărul aderenţilor la Facebook va întrece numărul creştinilor la nivel global.

O nouă religie?

Întrebat în iunie de un jurnalist cum vede el impactul Facebook, Mark Zuckenberg, fondatorul acestuia, a remarcat, în termeni cvasi-religioşi, necesitatea formării unei comunităţi globale în jurul Facebook-ului, care să contribuie la binele comun al planetei. Declară el: „Oamenii care merg la biserică sînt mai dispuşi să facă munca de voluntariat şi contribuţii caritabile, nu doar pentru că sînt religioşi, ci pentru că fac parte dintr-o comunitate. O biserică nu se formează peste noapte. Are un pastor care se ocupă de bunăstarea congregaţiei şi se îngrijeşte ca fiecare membru al acesteia să aibă hrană şi un acoperiş. [...] Liderii determină cultura, ne inspiră, ne dau ce ne trebuie şi ne îngrijesc” (People who go to church are more likely to vounteer and give to charity – not just because they're religious, but because they're part of a community. A church doesn't just come together. It has a pastor who cares for the well-being of their congregation, makes sure they have food and shelter. [...] Leaders set the culture, inspire us, give us a safety net, and look out for us). 

Comentariul lui Zuckenberg e interesant pentru că el captează esenţa creştinismului în dimensiunea lui ne-teologică: creştinii constituie un factor pozitiv şi decisiv la bunăstarea umanităţii, iar ceea ce îi face buni este religiozitatea lor. Creştinismul e un şablon după care Zuckenberg vrea să formeze, în cuvintele lui, o lume mai integrată, mai coezivă, o forţă constructivă pentru pace şi armonie între oamenii planetei. De fapt, în iunie Facebook a anunţat un nou motto (mission statement) al companiei: Give people the power to build community and bring the world closer together („Să dăm oamenilor puterea de a construi o comunitate şi a aduce oamenii mai aproape unii de alţii”). Oare ce vrea să însemne asta?

Savatie Bastovoi: "Căutați să fiți largi și liberi în a înțelege și nu uitați că taina stă la temelia lumii"

• Rucodelie: Schimbarea în Biserică – o născoceală a intelectualilor

În aceste zile mai mulți intelectuali au vorbit iar despre Biserică. Intelectualii sînt niște oameni care citesc cărți ca să scrie cărți, după care iau acele cărți și te bat cu ele în cap. Un intelectual care nu te bate la cap nu e un intelectual adevărat.

E tot mai greu să definești un intelectual în condițiile în care fiecare al treilea tînăr din România a absolvit o facultate, iar facultatea trebuie încheiată cu un doctorat. La mine pe feisbuc am vreo zece mii de intelectuali. Dar nu toți sînt ca intelectualii adevărați, adică să-și fi publicat lucrarea de master sau doctorat într-un tiraj de două sute de exemplare pe care să le dea cu autograf.

Așadar, există intelectuali care știu totul despre Biserică și au soluția perfectă. Ei numesc punct cu punct cauzele și efectele ”crizei”. Există criză instituțională, blocaj instituțional, înțepenire, lipsă de comunicare, neimplicare și momente ratate. Discurs, adaptare socială. Asta lipsește, din punctul lor de vedere, patriarhului și ”instituției Bisericii”.

E nevoie, zic ei, de schimbare.

De fapt, criza se datorează tocmai schimbării prea mari și adaptării prea strînse. Biserica nu are nevoie să se schimbe, ea are nevoie să înceteze să se mai schimbe. Să înceteze să se mai adapteze social: că avem preoți și ierarhi care se pricep la retrocedări și afaceri imobiliare mai bine decît frații Dedeman. Să lăsăm schemele, proiectele și ambițiile de grup. Să dăm dracului ”relațiile” și să rămînem doar cu nădejdea în Dumnezeu. Faptul că sîntem mulți, că sîntem puternici, că sîntem vechi nu sînt argumente creștine – sînt argumente politice și păgîne. De fapt sîntem puțini, săraci și slabi și în aceasta se arată puterea lui Dumnezeu.

A devenit un clișeu ca Biserica să fie acuzată că face prozelitism, că își impune cu forța influența prin bogăție și alianțe nedrepte cu puterea. Majoritatea tinerilor trăiesc cu impresia că așa a fost tot timpul, că lumea a fost creștinată cu forța.

Totuși apostolii au fost săraci și fără relații la curtea romană. Erau atît de săraci, încît flămînzeau la propriu, mîncau spice și fructe pe drum, iar alteori se opreau să pescuiască pentru a-și astîmpăra foamea. Erau o mînă de oameni, dar au convins Roma, Grecia și Egiptul, Ierusalimul și India, întreg pămîntul. Forța lor era în puterea credinței lor și prospețimea cu care vorbeau profunzimile credinței. E adevărat, nu aveau pază de corp și au fost uciși majoritatea dintre ei, nu mureau cu zece doctori la căpătîi care le masau tălpile și mînuțele. Dacă unii puternici ai lumii acesteia, după ce au crezut, s-au întors la obiceiurile lor păgîne de a asupri pe toți și toate, asuprire care s-a făcut și în numele creștinismului, nu e vina apostolilor.

Schimbare? Renunțați mai întîi la gărzile de corp, că se sperie oamenii cînd vin la biserică. Hristos a avut îngerii drept bodyguarzi, dar nu a apelat la ei.

Integrare? Stați mai mult printre mulțime, învățați să mergeți pe jos, că face bine la sănătate. Lăsați oamenii să vă atingă, să se convingă că sînteți viu, că nu trăiți doar în televizor și pe calendare. Lăsați-vă atinși de oamenii simpli, nu vă temeți, că n-o să luați boli, că doar nu sînteți Ceaușescu.

Adaptare? Obișnuiți-vă că în lume trăiesc și cei care strigă ”jos!”, nu doar cei care cîntă ”întru mulți ani!” Cu cît mai tare cîntă cei din urmă, cu atît mai tare strigă cei dintîi.

Și lăsați schimbarea pentru intelectuali.

• FB - Savatie Bastovoi: Taina sta la temelia lumii

Ați înțeles de ce Hristos vorbea mulțimilor în pilde? Erau mulți oameni răi acolo, gata să-L omoare. În mulțime erau însă și oameni înțelepți, atît de înțelepți încît știau să descifreze pildele acelea atît de codificate. De altfel, acesta era criteriul după care se alegeau oamenii: știau să citească printre rînduri. Diavolul vrea exactitate în exprimare, deoarece el limitează totul, iar oamenii atinși de aripa îndoielii insistă pe înțelesuri. Căutați să fiți largi și liberi în a înțelege și nu uitați că taina stă la temelia lumii.

•  FB - Savatie Bastovoi: Despre prostia si mizeira verbala

Bună dimineața, prieteni.

Vorbesc aici cu prietenii mei. Sîntem la mine pe pagina. Aici scriu ceea ceea ce gîndesc. Cu siguranță, cei care mă cunosc, știu că niciodată nu am intrat pe un profil străin ca să comentez, ca să mă revolt, ca să dau cuiva lecții de libertate sau de credință. Consider că dreptul la cuvînt se cîștigă în timp și că fiecare trebuie să vorbească de pe scaunul său.

Eu nu sînt nici rocker, nici democrat, nici activist civic. Nu sînt angajat al vreunei corporații, nu iau bani de la nimeni și nu sufăr de dorința de a-i împăca pe toți, nici măcar nu vreau să schimb lumea, deoarece sînt ferm convins că lumea nu se schimbă. Nu caut laude și nu mă feresc de ocări. Experiența mă face să știu exact cine și ce reacții va avea la ce scriu și îmi asum întotdeauna aceste reacții, trăgînd concluziile de rigoare. E riscul meu, lupta mea, credința mea. Altfel nu pot fi.

Sînt un om mai mult decît deschis, polemizez senin cu atei, cu alte confesiuni, cu oricine nu împărtășește aceleași viziuni cu mine. Am însă o problemă: nu tolerez prostia și mizeria verbală (sînt legate). Șterg, blochez cu toată seninătatea. Asta nu intră în contradicție cu crezul meu. Viața e prea scurtă ca să o pierdem educînd pe cei cîțiva complexați pe care nici mama, nici tata nu au fost în stare să-i educe.

Apropo, mă amuză cei care se revoltă că le șterg comentariile proaste. Vă dau un sfat tehnic: scrieți despre mine pe pagina voastră, criticați-mă, înjurați-mă, faceți ce vreți. Dar la voi pe pagină.

Ieri am avut o herghelie cam de 70 de oameni care s-au repezit să calce în picioare Biserică și credința noastră. Ei nu aveau treabă cu nimic. Sînt niște arătări fără chip și fără rațiune, cu tălpi în loc de ochi, cu pumni în loc de urechi, scoțînd pe gură ceea ce, după fire, oamenii scot prin partea din dos a corpului. Nu vă cutremurați la astfel de arătări, căci ele sînt peste tot în lume, dar nu au nici o putere. Nu li se dă de la Dumnezeu. Cei care au citit vreodată molitfele Sfîntului Vasile cunosc ce vorbe și ce rîgîituri scot duhurile necurate din om atunci cînd se sălășluiesc în acesta. Obișnuiți-vă să fiți calmi la astfel de vedenii, căci ele abia încep în societatea noastră.

Numărul întreg de oameni în lupta de ieri a fost de 11.162. Peste 6.200 au dat like, ceea ce descoperă că numărul oamenilor întregi este incomparabil mai mare decît al celor rătăciți. Este un semnal de mare încurajare pentru a continua curățarea paginilor și grupurilor creștine de pe FB.

Puțină ordine nu strică :-)

• FB - Savatie Bastovoi: Despre femeile care injura

Niciodata n-am suportat femeile care injura. Mi se par o anomalie naturala. E ca si cum floricelele ar incepe sa puta, in loc sa raspindeasca parfum. Daca as aduna un buchet din femeile care au injurat in aceste zile pe pagina mea, as provoca un Cernobyl. Ce bine ca in cartea mea despre femei femeile miros frumos si seamana cu pasarile!

• Zece porunci pentru feisbukiști

1. Cinstește pe cel pe al cărui cont ai intrat să comentezi. Nu comenta din duh de ceartă, ca nu cumva, stîrnind mînia stăpînului (contului), să te blocheze.

2. Spune ceva deștept sau taci.

3. Vezi dacă te afli în minoritate și nu insista, ca să nu pari prost. Dacă ai o altă părere, du-te pe paginile unde vei găsi susținere. S-ar putea ca acolo să fii un dumnezeu.

4. Întreabă-te de unde știi ceea ce scrii: nu fi un purtător de citate și prejudecăți a căror sursă nu o poți identifica.

5. Nu fi manelist la vorbă.

6. Ține minte că oamenii nu sînt egali nici în cunoștințe, nici în experiență, nici în alte privințe.

7. Fă-ți un nume de comentator înțelept ca să fii primit cu bucurie pe orice cont.

8. Nu te ascunde după identități false: dacă în viață ești un nesuferit și neisprăvit, la fel vei fi și pe FB.

9. Ține minte că fiecare om ajunge să fie judecat prin propriile cuvinte.

10. Înainte de a scrie, întreabă-te pentru ce o faci. Singurul motiv pentru care intrăm în vorbă cu oamenii este cel de a aduce lumină și claritate, doar astfel contribuim la înmulțirea dragostei.