Părintele Savatie Baștovoi la Nurnberg despre ce ne lipsește nouă pentru a fi uniţi

***

Conferința Părintelui Ieromonah Savatie Baștovoi 

în Catedrala Mitropolitană din Nürnberg

joi, 31 mai 2018, sărbătoare religioasă şi civilă în Bavaria

[...]  Este prima data cand vin in Germania pentru ca nu prea am fost atras de calatorii si îndeobște am suferit de prejudecatile legate de cultura europeana, asa cum am vazut-o eu prin scolile de arta si in alte carti - o cultura secularizata, preocupata de probleme care nu imi sunt aproape sufleteste. Dar am descoperit aici intreaga istorie a crestinismului Bisericii primare. Si cred ca despre Europa cunoastem cum este si dupa cum ni se povesteste. Si, desigur, pentru a spulbera urmarile acestei propagande culturale de care noi credem ca nu prea suntem atinsi - nu sunt un om care se teme prea tare de prejudecati; am trait in mijlocul civilizatiei celei mai atee, dar vrem - nu vrem suntem atinsi - si, pentru a spulbera prejudecatile si ale mele si ale altora, astazi am aflat ca este o sarbatoare in Germania consfintita si de Stat: sarbatoarea euharistiei. Va dati seama ca nu mi-as fi inchipuit acasa o sarbatoare a euharistiei cum sa o motivez. Parca sarbatoarea Sfintei Treimi, a Sfântului Andrei sunt mai de inteles, dar euharistia este un lucru profund bisericesc, este inima Bisericii, este insasi Trupul mantuitor al Dumnezeului nostru. De aceea, sa faci o sarbatoare de Stat, mai ales al unui stat care este un loc al credintelor care nu mai inteleg impartasania asa cum o intelegem noi, este foarte interesant. Si, porinind de la asta, cred eu ca ar trebui sa judecam asupra euharistei pe care noi o numim si cumincatura, impartasania, adica ceea ce ne aduna pe noi la un loc, ceea ce face din noi o comuniune, ceea ce face din noi un trup.  

Prorocul David spunea ca  "ce este bun şi ce este frumos, decât numai a fi fraţii împreună" (cf. Ps. 132, 1). Fratii adica noi. Adica ce este mai imbucurator decat atunci cand astepti ca atunci cand esti singur sa mai vina cineva. 

Care ar fi prilejul care sa ne uneasca? Fel de fel de teologi si profesori au facut o tema de discutie din chestiunea aceasta a Bisericii. Si, atunci, diverse voci au spus de pilda ca ceea ce ar trebui sa ne uneasca este viata liturgica, ca toti ne unim prin impartasanie, prin euharistie si ne facem acelasi trup - si asta cu siguranta ne va aduce mai aproape. Altii au zis ca daca ne vom ruga impreuna ne vom uni. Totusi, din experienta ultimilor zece ani, de cand in Romania se vorbeste foarte mult despre deasa impartasanie, despre profunzimea unirii liturgice, vedem ca ceva ne lipeste. Pentru ca un numar destul de mic de credinciosi patrund aceasta taina dar intrunirile nu par sa se inmulteasca.  M-am gandit atunci: unde este neintelegerea noastra? Unde este scaparea? Pentru ca toti au dreptate. In toate poruncile lui Hristos ne intalnim si ne unim, si cu atat mai mult in unirea desavarsita care este Euharistia. Si, totusi, unirea aceasta in Euharistie se produce in masura in care noi insine suntem deschisi, si putem deveni vase ale Duhului Sfant in care sa incapa descoperirea Bisericii. Daca nu suntem la masura aceasta, incape in noi atata cat suntem si legatura cu ceilalti nu se produce in mod obligatoriu. 

Atunci cand ne impartasim cu Hristos trebuie sa avem si constiinta ca ne impartasim cu intreg trupul Bisericii, pentru ca in acest trup tainic Hristos ne intruneste pe toti. De aceea El spune: "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele" (Ioan 15, 5). Si noi suntem, prin imparatasirea cu Trupul si Sangele Lui, madulare. Si toate madularele noastre, si cele cinci simturi se patrund si devin una cu Hristos dar si cu madularele celelate ale fratilor nostri. In aceasta constiinta devenim una, si in aceasta constiinta noi traim descoperirea iubirii si o facem lucratoare. In aceasta impartasanie noi incepem sa ne iubim unii pe altii si indeplinim cu adevarat rostul impartasaniei cu Hristos. 

Noi nu ne impartasim cu Hristos pentru ca dintr-o data sa incepem a medita, dintr-o data sa incepem a scapa de gandurile proaste, dintr-o data sa devenim mai ravnitori la rugaciune samd. Sigur, si acestea sunt niste urmari, sunt niste efecte secundare, daca vreti, normale, firesti, ale impartasaniei, dar scopul nostru este acela de a ne impartasi cu iubirea Lui, de a deveni madulare vii ale iubirii, pentru ca Hristos, Care S-a inaltat la Ceruri si ne-a trimis noua Duhul Sau mangaietor, ne vrea pe noi madulare ale Lui, ale iubirii Lui, care sa putem lucra in chip fizic iubirea Lui. De aceea ne si spune: dacă "aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 40). Daca ati facut milostenie, daca ati adapat un calator insetat, daca i-ati dat de mancare, daca ati cercetat pe cineva in temnita sau pe un bolnav, Mie Mi-ati facut, adica noi devenim madulare ale iubirii vazute, palpabile, ale lui Hristos, in lume. Aici este rostul deplin al impartasaniei si prin asta teoria liturghiei devine intru totul practica, intru totul necesara si usor de inteles pentru noi. Pentru ca daca ramanem in filozofari si discutii fara capat despre cat de bine este sa te impartasesti, mai des sau mai rar, ramanem in aceasta zona a teoriei si care, desi ar trebui sa nasca o aprindere in inima noastra spre dragoste si duhovnicie, de foarte multe ori ne pune doar in postura de a riposta, de a ne incrancena, de a ne manifesta cu cunostintele noastre - pentru ca si ele pot fi o forma de revarsare a orgolilui, chair si atunci cand apara aspectele directe ale credintei noastre. Dar practica, si folosul, si nevoia vie a impartasaniei este ca noi ne impartasim cu Iubirea si devenim unii altora prilej de bucurie, de ajutor. 

Dincolo de asta m-am gandit ca sigur, Hristos lucreaza in noi toti atunci cand ne impartasim cu El, dar daca lucrurile ar fi atat de simple, atunci dupa prima impartasanie noi ar trebui sa devenim sfinti, ar trebui dintr-o data sa-i iubim pe toti, si poate ca nici nu ar trebui sa mai cadem din acea stare daca lucrurile s-ar petrece cumva asa, printr-o lucrare obligatorie pe care o asteptam cei mai multi dintre noi. Asteptam, de pilda, ca prin impartasanie sa ne vindecam de boli, asa, pe loc, sa devenim mai buni, tot asa, pe loc, si multe alte lucruri asteptam, uitand ca Dumnezeu este peste tot, Dumnezeu este din veac, ca Dumnezeu este cu noi, ne aude, si lucreaza in diferite chipuri si nu este nici o obligatie pentru El, si nicaieri nu spune ca exista vre-un gest omenesc sau vreo fapta care ar putea sa-L oblige pe Dumnezeu sa indeplineasca un lucru sau altul in legatura cu El sau in legatura cu lumea, atunci si asa cum doreste omul. Toate sunt in voia sfanta a lui Dumnezeu si in iubirea Lui El hotareste cu fiecare dintre noi asa cum este bine. 

Desigur, noi ne impartasim spre sanatatea sufletului si a trupului, si ne rugam, dar avem atatia sfinti care au fost bolnavi. Unii s-au insanatosit pe loc, altii nu, pentru ca nu asta este cel mai important. Noi avem proroci care au fost ucisi, mari sfinti care sufereau. Sfantul Ioan Gura de Aur avea ulcer la stomac si alte boli. Si Apostolul Pavel se pare ca a avut metehne trupesti. Asa ca nu asta este scopul si nu asta este primul lucru care trebuie sa-l asteptam de la Dumnezeu, desi este bine sa le cerem, dar sa nu ne descurajam daca nu le primim, daca asta nu se intampla. 

Atunci m-am gandit: ce ne lipseste noua? De ce lucrarea asta nu ne uneste asa cum am vrea noi si cum ne-am fi asteptat? Teoreticienii care au discutat foarte mult prin conferinte sau intrunirile preotesti  se intreaba de ce totusi nu s-a intamplat aceasta unire miraculoasa si previzibila teoretic prin impartasirea deasa cu sfintele taine. Atunci m-am intors la Evanghelie si am incercat sa inteleg ce ne apropie pe noi de Imparatia lui Dumnezeu. Sfântul Proroc Ioan spune: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Matei 3, 2). Cred totusi ca asa este, cum reiese din primele carti crestine, mai ales Patericul Egiptean, unde se vorbeste foarte putin despre lucrarea amanuntita a Sfintelor Taine -nu asa cum vorbim noi astazi-, dar se vorbeste foarte mult despre pocainta.

Pocainta este totusi cea care ne uneste cel mai firesc. De aceea si Apostolul spune noua tuturor: "Mărturisiţi-vă unul altuia neputintele" (cf. Iacov 5, 16) "Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos" (Galateni 6, 2). Cred ca aici, mai mult decat acasa, fiecare simte cat de profunde sunt aceste cuvinte ale apostolului spuse acum 2000 de ani, catre crestinii care traiau peste tot intr-un Imperiu pagan, intr-un Imperiu cosmopolit, plin de toate neamurile, asa cum este astazi Europa. Acolo unde erau amestecati sirienii, cu grecii, cu romanii, cu spaniolii, cu italienii, cu romanii cu germani. Asa cum suntem noi astazi, amestecati. Unora ca acestora le spune Apostolul "purtati saricinile unii altora, marturisiti-va pacatele, neputintele, unii altora, si asa impliniti legea lui Hristos". Prin aceasta marturisire a neputintelor ne unim, pentru ca aceasta este taina pocaintei, aceasta intelegere care ne deschide spre iubire. 

Lumea de azi marturiseste biruintele, triumful. Daca veti deschide facebookul veti vedea numai oameni triumfatori. Ei toti sunt in vacanta, ei mananca cea mai buna mancare, ei stau pe niste scaune comode, intr-o lumina foarte frumoasa, au prieteni buni care-i felicita la toate zilele de nastere si la toate evenimentele, femeile sunt cu flori in brate, barbatii tocmai au mai castigat cate ceva sau si-au mai cumparat cate un lucru scump, au fost avansati, au primit premii. Foarte rar veti mai vedea vre-un om care spune ca e pacatos, ca nu a putut sa faca ceva, un om care a ratat ceva. Nu poti spune ca ai ratat, pentru ca s-ar putea sa-ti pierzi locul de munca, sa nu mai fi angajat. Trebuie sa ai un CV impecabil, trebuie sa stergi de pe lista faptelor tale din viata tot ceea ar strica o buna impresie despre tine, atat pe plan profesional cat si pe planul calitatii tale de om. Tu esti un foarte bun prieteni, tu ii ajuti pe toti, desi fiecare stie foarte bine cum este el de fapt. Si, uitati-va ca aceasta spovedanie inversa, aceasta marturisire a unor oameni care afiseaza bunatate, cumsecadenie, mila, devotament, acesti oameni nu mai sunt uniti. Pe acesti oameni este foarte greu sa-i aduni la un loc daca ei nu au ceva de castigat acolo, ceva material, ceva natural. De asta ceea ce ne uneste sunt neputintele noastre. Este paradoxul credintei noastre crestine. Cred ca in aceste neputinte noi ne unim, dar cum? Purtandu-le unii altora. 

Uitati-va ce lucru nemaipomenit spune Apostolul Pavel in plin Imperiu Roman, Imperiul triumfului - pentru ca trebuie sa stiti ca acest triumf era in apogeu cand a spus acestea Apostolul Pavel. El spunea atunci sa ne marturisim neputintele unii altora. In aceasta spovedanie, in aceasta marturisire a propriei neputinte noi primim iertare si devenim mai puternici, invers decat in lumea oamenilor. Intr-o instanta omeneasca, atunci cand iti marturisesti neputinta, greseala, esti vinovat. Daca negi, ai prezumptia de vinovatie. La noi este invers. La noi pana si cel drept, atata vreme cat isi aroga aceasta dreptate se invinovateste pe sine, asa cum vedem din Pilda Vamesului si a Fariseului. Dumnezeu pune invers lucrurile si taina Bisericii rastoarna mersul si ordinea diferita a universului acesta omenesc. 

Dumnezeu va zdrobi sfaturile boierilor, ale stapanitorilor, ale oamenilor acestora, toate aceste judecati prin care omul incearca sa-si salveze propia fata. Vedeti ca de la inceput teologia noastra foloseste aceasta notiune de fata, de chip. Si, de aceea noi chiar si in popor, in limba veche, prin fata se intelege persoana. Noi cinstim pe Dumnezeu in trei fete. Si uitati-va ca acest face-book vine astazi tot pe tema fetei si tinteste fata, chipul, esenta persoanei. Si lumea intreaga s-a stramutat acolo. Numai ca are o falsa fata. Si toata falsitatea, desigur, se vede in toata desertaciunea ei atunci cand fata virtuala a murit. Noi mai putem sa-i scriem comentarii, sa-i dam like desi el merge  de acum in fata dreptului Judecator. 

Daca este ceva ce trebuie salvat acum si daca este vreo lucrare acum in jurul careia cu adevarat trebuie sa ne unim este chiar unitatea noastra. Nu degeaba Biserica este adunare in etimologia sa si nu este nimic mai adevarat decat o unire fata catre fata, asa cum o facem noi astazi - si pentru asta merita si chiar trebuie sa facem mii de km. Daca Apostolii au facut mii de km pe jos pentru a vedea fata fratilor  de la capatul lumii, cu atat mai mult noi astazi.  

Sa stiti ca nu suntem chiar asa de multi precum teoria sociologilor, a lumii acesteia ne spune. Nu sunt atat de importante, pentru noi, si relevante, statisticile care deseori ne reveleaza ca suntem 80-90, 2000 la suta. Suntem atati cati suntem. Si suntem atati cat suntem si ne vedem fata catre fata. De aceea trebuie sa ne iubim unii pe altii, sa gasim prilejuri de a ne intalni. Prilejurile nu trebuie inventate. Sigur ca slujbele noastre se fac duminica, se fac de sarbatori, sunt mai rare decat lucrarea pocaintei care este neincetata. Spovedania cu cat mai deasa este, cu atat mai bine. Un suspin, o durere care o spunem unui frate... Dar cautati, asa cum a spus Apostolul si voi sa va sprijiniti. Nu va temeti sa va varsati sufletul - nu in sensul acesta de a ne povesti detaliile din viata noastra pacatoasa, pentru ca spune: marturisiti-va neputintele unii altora. Si nu cred ca este cineva care nu are un prieten la care se spovedeste mai des decat la preot. Asta se intampla si asta este firesc si despre asta vorbeste si Apostolul Pavel.

Vedeti ca nu este nici un alt semn al prieteniei si al increderii decat acela de a avea libertatea de a ne dezgoli, de a fi asa cum suntem in neputinta noastra fara a ne teme ca vom fi loviti de cel caruia i-am descoperit. Asta este de fapt marturisirea iubirii, a prieteniei adevarate. Nu putem sa ne dezgolim in fata celui care nu-l iubim. Cred ca mai intai iubim si dupa aceea ne dezgolim asa cum suntem. Dar cum suntem? Suntem pacatosi, departe de a fi nu doar desavarsiti, ci departe de a fi asa cum ne vedem. Fiecare om care se spovedeste stie cum arata sub epitrahil, cand vine sa-si povesteasca partea lui adevarata. Acolo suntem noi adevarati si daca ar trebui sa intelegem ce este pocainta, de fapt, nu ar trebui sa facem atata teorie. Ar trebui sa ne ridicam si sa ne ducem la treaba sa nu uitam starea noastra, ca noi suntem aceiasi. Asta nu inseamna ca trebuie sa devenim niste carpe. Demnitatea nu este in contradictie cu smerenia. Dar niciodata nu trebuie sa-l judecam pe celalalt. 

Sa judecam starea noastra de pacatosenie si atunci toate lucrurile vor fi bune si oamenii ne vor iubi si vor trage spre noi, pentru ca noi vom purta in noi cantecul ingerilor acelora despre care Hristos a zis ca fac nunta in cer, atunci cand se intoarce un pacatos. In chip nevazut lumea simte pe omul care are duhul pocaintei in el si se impaca mai usor cu el, are mai mare indrazneala catre el si isi deschide sufletul mai usor. Daca ati auzit vre-o fapta a unui om nu-l parati, pentru ca atunci v-ati facut partasi la taina vietii lui. Si daca o descoperiti stricati dragostea. 

Faptul ca suntem asa multi ma bucur foarte tare si ma incredinteaza ca dragostea in lume este lucrul cel mai puternic care poate fi transmis pe toate caile. Nu avem nevoie de aprape nimic decat de noi insine pentru a propovadui iubirea. Ea trece dincolo de granite, trece dincolo de timp. Si averea aceasta este adevarata avere a Bisericii. Si doar in masura in care ne facem partasi, ne facem mostenitori sau propovaduitori ai acestei iubiri, ne facem si ucenici ai lui Hristos, cum spune in Evanghelie: "prin aceasta vor sti oamenii ca sunteti ucenici ai mei, daca veti avea iubire unii catre altii".

Va multumesc intai de toate pentru dragoste, ca ma aflu primit aici. Da Doamne sa ajung si eu la masura acestor cuvinte! Stiu de la Parintele Rafail Noica ca odata Parintele Sofronie avea de spus o predica si un alt Mitropolit l-a vorbit foarte de bine si Parintele a spus doar atat: "sa fie mie dupa cuvantul tau, stapane!"         

Intrebari si raspunsuri 

[...]

LEGATURI:

• ROF: Părintele Savatie Baștovoi despre fericire. "Fiecare dintre noi este dator pentru cei de aproape, pentru fiecare, sa devina o temelie buna pe care sa se poata construi fara a o darama"